Despre oameni. Si munte.

Cineva de aici de pe site spunea intr-un comentariu la un articol mai vechi ceva foarte profund, ce mi-a ramas adanc intiparit in mine. Imi permit sa pun mai jos paragraful respectiv:

“Intr-o tura, odata, cineva ma intrebase, vazandu-ma cum stau tintuit locului admirand zarile minute in sir, la ce ma gandesc. "La nimic", a fost raspunsul meu imediat si sincer, si totusi cel care ma intrebase nu putea sa conceapa asta. "Cum adica nu te gandesti la nimic?". Exact asa, nu ma gandesc la nimic. Doar privesc, lasand imaginile sa intre singure, in voia lor, in ritmul lor, intr-o minte complet relaxata si eliberata pe moment de orice ganduri.”

Comentariul era mai lung, cu multe lucruri frumoase spuse acolo, dar acum ma limitez la paragraful de mai sus doar. 

Ati avut vreodata curiozitatea, in vreo tura de munte, sa incercati sa priviti putin si in interior sa vedeti ce se intampla si pe acolo? In speta, in mintea noastra. Si daca ati avut aceasta curiozitate ce ati vazut pe acolo? As paria ca de prea multe ori sunt ganduri multe doar. Cu sau poate fara nicio legatura cu locul in care suntem in acel moment. Ne amintim de munti urcati si facem comparatii cu ce avem acum in fata ochilor. “hmm… creasta asta seamana cu Sudica din Piatra Craiului… sau aceasta vale glaciara imi aduce aminte de ce am vazut prin Retezat…” Asta in cazul in care mintea noastra este macar in parte atenta la ce e in jurul ei.

Dar sunt si cazuri in care noi nici macar nu suntem acolo. Corpul nostru da. Noi insa nu. Noi suntem doar in mintea noastra. Iar mintea este de cele mai multe ori intemnitata in imagini vechi din trecut sau in proiectii mentale numite bombastic viitor. Si atunci stai si te intrebi. Oare de ce ai mai venit aici pe munte? Nu puteai sa stai comod acasa si sa “iti rulezi filmul pe sezlong” asa cum spunea atat de profund (si probabil fara sa isi dea seama de asta) un cantec mai vechi?

Evident cele de mai sus sunt putin exagerate. Problema este insa ca ascund in interior un sambure de adevar. Mare uneori… De la caz la caz, de la persoana la persoana. Sau poate chiar la aceeasi persoana in diferite momente ale vietii sale. Sau pur si simplu de la o tura la alta.

Care ar fi motivele pentru care se intampla asta? Situatia e mult mai complexa si am intra aici in domenii asa zis filozofice. Ceea ce nu stiu daca este cazul acum. Sa spunem doar ca mintea noastra este obisnuita ca in fiecare moment sa aiba ceva de facut, ceva la care sa se gandeasca, ceva care sa o tina ocupata. Si ii este mai greu ca pur si simplu din cand in cand sa taca. Sa taca si doar sa priveasca. In jurul ei, in ea.

In principiu nu e nimic rau in aceste ganduri de acolo din interior. Dar se poate ajunge uneori ca aceste ganduri sa ne gandeasca ele pe noi. Poate ati observat ca uneori in mintea noastra chiar se desfasoara un adevarat film mental, ce pare a-si avea propriile reguli. Gandurile vin si pleaca in voia lor. Iar noi cu atatea ganduri ajungem sa nu mai vedem cu adevarat ceea ce ne este in jur si pierdem mult din frumusetea ce ne inconjoara. Uitam sa ne mai bucuram de clipa de acum, prea preocupati fiind de gandurile din mintea noastra.

Ce ar fi de facut?... Sunt si aici destule filozofii, religii sau sisteme care pretind ca detin raspunsul si tehnicile necesare pentru a obtine aceea liniste a mintii. Ca au sau nu dreptate si asta este alta discutie. Nu aici. Si nu acum.

Dar un lucru simplu putem face. Cand suntem pe munte sau oriunde ne duc pasii in viata. Doar sa privim cu ceva mai multa atentie si curiozitate. Sa privim ca si cum am vedea pentru prima data in viata ceea ce este in jurul nostru si in noi. Sa privim asa cum priveste un copil, ce abia incepe sa mearga in picioare si sa descopere lumea aceasta imensa. Sau poate o atitudine precum cea din comentariul de la inceputul articolului ar putea fi de asemenea de ajutor. 

Si ar fi de preferat sa privim cu detasare. Fara a judeca nimic din ce vedem, fara a imparti lucrurile in placute sau neplacute. Doar sa privim. In afara, dar si inauntru. Sa vedem ce este pe acolo. Sa incercam sa intelegem. Si daca e posibil nu o intelegere bazata pe cuvinte multe. Pentru ca de prea multe ori ne pierdem in cuvinte. 

Acum e suficient doar sa luam la cunostiinta ceea ce este. Sa fim constienti de susurul izvorului ce curge calm langa poteca, de norii ce se joaca mangaiati de vant deasupra crestelor sau de bradutul indraznet ce cauta sa prinda radacini sus pe o stanca. Sa fim constienti cu toata fiinta noastra de aceste lucruri. Sa fim acum, aici. Si sa facem asta cat mai des posibil, de fiecare data cand ne aducem aminte. Pentru inceput atat. Mai departe, in mod curios, alte lucruri vor incepe sa vina de la sine...

Cumva pe munte lucrul acesta – a privi - este mai usor de facut. Si mai intens. Iar daca tot am ajuns aici, mai este un lucru care poate fi facut mai usor pe munte. Sa vedem oamenii asa cum sunt. Sau macar ceva mai aproape de asa cum sunt. 

Ati observat oare ca o mare parte din viata noastra nu facem altceva decat se jucam roluri? Iar interactiunile care au loc de multe ori nu sunt interactiuni intre oameni, ci doar interactiuni intre roluri jucate? Mergem la spital pentru o consultatie, cei care interactioneaza atunci nu sunt omul Daniel si omul Alexandra spre exemplu. Este pacientul Daniel si doctorul Alexandra si fiecare se comporta in concordanta cu rolul jucat. Se poate ajunge chiar, atunci cand doctorul este total identificat cu rolul sau, ca in fata sa el sa nu mai vada o fiinta umana, ci doar o fisa medicala. 

De obicei cel venit sa caute vindecare isi creaza o imagine mentala in primul rand despre sine ca pacient (si despre cum crede el ca ar trebui sa se comporte un pacient) si o imagine despre celalalt ca doctor. Situatia e invers pentru cel ce ofera vindecare. Iar cele care interactioneaza de multe ori sunt doar aceste imagini mentale. Si nu oamenii adevarati din spatele imaginilor. 

Vreau sa cumpar o masina. Cei care sunt acolo sunt clientul si agentul de vanzari. Iar fiecare aluneca intr-un rol social prestabilit. Cel interesat sa cumpere devine client si vorbeste si se comporta in consecinta. Si este tratat probabil intr-o maniera standard de agentul de vanzari, care la randul sau interpreteaza un rol. 

Sau daca vreti, in institutii de invatamant. Prea des acolo nu sunt decat studenti si profesori. Care isi joaca rolul lor. Si prea rar in spatele acestor roluri gasim si oameni care interactioneaza. Iar mai grav este faptul nu ca oamenii isi joaca rolul, ci ca uneori considera ca ei chiar sunt acel rol. 

E normal si necesar ca in societate anumiti oameni sa desfasoare anumite actiuni specifice unor functii. Nici nu s-ar putea altfel. Problema este cand ne identificam cu aceste functii intr-o asemenea masura incat ele preiau controlul si se transforma intr-un rol pe care il jucam. Devenim rol, uitam omul de dedesuptul mastii. Iar atunci cand rolul preia controlul, viata noastra devine cumva mecanica, uniforma si pierdem mult din ce lumea are frumos sa ne ofere.

Cele spuse mai sus evident nu putem spune ca se aplica in permanenta sau in toate cazurile. Mai sunt si oameni care isi aduc aminte ca sunt oameni si nu roluri doar. Dar din pacate de multe ori ni se intampla fiecaruia sa ne pierdem in aceste roluri. Pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp…

Intr-o tura pe munte, cu oameni cunoscuti sau poate noi, e putin mai diferit. Doctorul, profesorul, agentul de vanzari raman acasa. Iar cei ce urca sunt oameni. E Daniel si Alexandra. Iar aici comunicarea si interactiunea sunt altfel. Mai umane, mai reale, se simt mai cald si adevarat. Asa cum de fapt ar trebui sa fie. Obiectul comun aici e muntele. Iar el nu apartine niciunuia din cei doi. Sau apartine amandoura. Si il impart cu bucurie. 

Atunci cand rolul cade, omul poate sa iasa la iveala si altfel de relatii se pot creea, altfel putem interactiona intre noi si altfel putem simti un rasarit de soare sau un apus ce imbraca muntii in culori de foc.

E drept mai poate exista situatia in care rolurile de acasa cad, dar ajungem sa jucam acolo sus un alt rol. Rolul asumat de asa zis “om de munte” care a facut x varfuri si a fost pe nu stiu cate creste si are o atata experienta adunata in spate... Si pe care vrea cu tot dinadinsul sa o arate si mai ales sa ii fie recunoscuta de celalalt “om de munte”. Iar atunci se poate intampla ca relatia sa nu mai fie intre Daniel si Alexandra, ci intre doua roluri asumate de “oameni de munte”. Si astfel cumva incepe sa se piarda ceva din acea comunicare reala intre doi oameni. 

Sa nu ma intelegeti gresit, nu este nimic in neregula sa impartasim intre noi experientele de munte, toti o facem si ne foloseste tuturor lucru acesta. Problema incepe atunci cand bucuria si emotia turelor de munte ce au fost ajunge sa devina doar un palmares de prezentat in lume, iar tot ce am simtit si am trait acolo sus ajunge sa se transforme intr-un rol egotic pe care il interpretam apoi cu atata mandrie: “omul de munte cu atata experienta in spate”…

Din fericire insa nici asta nu este o regula care putem spune ca se aplica tot timpul. Dar uneori o mai vedem pe munte. La altii sau poate, daca suntem atenti, uneori chiar si la noi.

In acest caz ne-ar putea ajuta ceea ce e scris in partea de inceput a acestui articol. Sa incercam doar sa privim cu detasare si curiozitate adanca la ceea ce este. In speta la acest joc de roluri. Doar sa il constientizam si asa cum spuneam mai sus, ceva curios ajunge a se intampla. Atunci cand constientizam cu adevarat si intelegem, rolurile incep sa se estompeze si oamenii din spate incep sa iasa la iveala. Si sa se bucure de munte, de viata, de alti oameni…

Asa ca daca ar fi ceva ce v-as dori sa puteti faceti pe munte sau oriunde viata va poarta ar fi doar asta: sa va luati un pic de timp si sa priviti in liniste, in afara si inauntru, la ceea ce este.

Ar mai fi multe care ar putea fi spuse si dezvoltate din cele de mai sus, dar deja articolul ar deveni prea lung si nu stiu daca este cazul. Deocamdata atat.

M.

PS: Iar pentru cine doreste sa citeasca intregul comentariu amintit la inceputul articolului il puteti gasi aici: 

http://www.carpati.org/articol/de_ce_uneori_mergem_pe_munte_singuri_8230_/1203/

Multumesc Zoly :)

Joi, 4 aprilie 2019 - 00:15 
Afisari: 3,500 


madalinp24