De la piatra de var, la floarea de cristal

   Cele mai interesante zone din Carpatii romanesti sunt, fara indoiala, carsturile dezvoltate in masivele calcarose.

   Pentru ca ele sa devina o invitatie la cunoastere, ori pentru a intelege si mai bine fenomenele geologice, sa aflam povestea lungului drum pe care il strabate piatra de var inainte sa ajunga floare de cristal.

 

   Daca privim cu ceva mai multa atentie stanca alb-cenusie pe care vanturile si ploile au spalat-o si au slefuit-o, am putea vedea pe fata ei arabescuri asemanatoare la forma cu spiralele unor melci marini, ori ale unor scoici.

   Sunt cochiliile pietrificate ale unor moluste marine pe care paleontologii le apreciaza ca ar fi trait in urma cu 150 milioane de ani.

   Deci, candva, pe aceste locuri unde astazi admiram maretia muntilor, era stapana o mare cu ape limpezi si nu prea adanci in care misunau miliarde de vietuitoare.

   Aceste conditii de viata din marea jurasico-cretacica au ramas neschimbate aproape 30 milioane de ani, timp in care, cochilie peste cochilie, s-au acumulat cantitati uriase de carbonat de calciu.

   Forte telurice de neimaginat, dar cu actiune lenta, caci aici unitatea de masura a timpului geologic este milionul de ani, au cutat scoarta pamantului impingand depozitele recifale spre inaltul cerului, spre lumina soarelui si bataia vantului.

 

   Si din nou se intoarce in poveste apa, cea caruia i s-a rapit dealungul timpului calcarul din recifuri.

   Adusa de ploi, picatura cu picatura, ea e hotarata sa-si recastige macar o parte din ceea ce i s-a luat.

   In continuare totul se intampla la o scara extrem de marunta: dizolvarea in apa si recristalizarea carbonatului de calciu.

 

   Fenomenele fizico-chimice in discutie sunt conditionate de prezenta a trei substante, fiecare dintre ele avand o alta stare de agregare: apa, bioxidul de carbon si carbonatul de calciu.

   Primele reactii se produc intre apa si bioxidul de carbon. Acesta din urma, dizolvandu-se in apa, intra in reactie cu ea si formeaza acidul carbonic.

   Acid slab, dar care da putere de agresivitate apelor, adica creeaza acestora posibilitatea inglobarii, prin dizolvare, a unei cantitati de carbonat de calciu (CaCO3) direct proportionala cu rata de bioxid de carbon intrata in reactie.

   Apa se transforma intr-o solutie ionica ce tinde sa dizolve in continuare calcarul pana ajunge la saturatie.

 

   Daca factorii de mediu si alcatuirea geologica a locului o permit, aceasta solutie va transporta carbonatul de calciu inglobat, ducand la crearea de goluri in masa de calcar a muntelui.

   Daca aceasta actiune are loc la suprafata pamantului, vor rezulta forme negative de relief: doline, uvale , polii, chei.

   Daca golurile se formeaza in masa de calcar iau nastere pesterile si avenele.

 

   La temperatura de 15-16 grade C un litru de apa pura poate dizolva cel mult 0,016g de carbonat de calciu.

   Ajunsa la echilibru de saturatie, solutia ionica de carbonat de calciu urmeaza o perioada de instabilitate.

   Orice modificare a factorilor de mediu (temperatura, presiune etc.) poate mari agresivitatea fata de roca cu care se afla in contact, ori poate declansa un process invers, de cristalizare, cand o parte din carbonatul de calciu devenit in exces se depune pe suprafata de contact.

 

   Iesirea carbonatului de calciu din solutie se poate face, in primul rand, prin cristalizare directa, la nivelul ionilor de Ca si CO3, ce se fixeaza intr-o retea de cristalizare si astfel poate da nastere la minunate ,,flori de cristal”.

   Cand depunerea de carbonat de calciu se face in urma unor procese fizice, vor rezulta asa-numitele agregate cristaline: stalactite, stalagmite, gururi, draperii etc.

   In acest caz conturarea acestor diferite morfologii si forme revine factorilor fizici: temperature, miscarea curentilor de aer, forte gravitationale, de capilaritate si de tensiuni superficiale.

   Aceste forme de concretionare sunt lipsite de geometrii perfecte ( ca in cazul cristalizarilor ionice) dar sunt, in acelas timp, nelimitate ca aspect.

 

   In ochiurile de apa existente pe planseul (podeaua) pesterilor fosile solutia saturata de carbonat de calciu poate pierde apa prin evaporare si astfel poate cristaliza.

   Acest lucru se intampla la periferia ,,baltitei”, unde evaporarea este mai mare, fenomen ce conduce in timp la formarea unor ,,diguri” in general de forme circulare si ovoidale, numite gururi.

 

   Stalactitele sunt speleoteme ce iau nastere pe tavanul pesterii prin depunerea calcitului din picaturile ajunse aici prin fisurile muntelui.

   La inceput in jurul picaturii se formeaza un mic esafodaj circular, din care ulterior se va prelungi in jos un tub mono sau policristalin.

 

 

   Pe langa aceasta stalagtita tubulara se va prelinge in continuare apa, saturata cu carbonat de calciu si se vor depune paturi concentrice de cristale, ce vor conduce la alungirea si ingrosarea stalactitei sub o forma conic-alungita.

   Atunci cand tavanul pe care se dezvolta aceste speleoteme este apropiat de podeaua pesterii, se poate intampla ca stalactitele sa patrunda in apa unui gur, din solutia care stationeaza in acesta depunandu-se, la nivelul suprafetei apei, de jur-imprejurul lor, un guler de cristale. Rezultatul sunt aceste stalactite gulerate.

 

 

   Adeseori, pe bolovanii colturosi, ori pe peretii cariati de apa ai pesterii se formeaza un tip de cristale cu dezvoltare arborescenta, asemenea unor corali marini, motiv pentru care au fost numite coralite.

 

 

   Geneza lor este pusa pe seama evaporarii mai accentuate la nivelul muchiilor mai ascutite mai antai ale bolovanilor, apoi a cristalelor insasi, evaporare mai rapida influentata si de un curent de aer ce strabate pestera.

 

 

   Intelegand cum a fost posibil ca fantezia naturii sa prinda contururi concrete nu ne vom mai mira sa vedem cum ,,infloreste si piatra”.

 

 

 

 

Bibliografie: Gabriel Diaconu-Pestera Closani

Marţi, 31 august 2010 - 16:52 
Afisari: 4,516 


gigicepoiu