Cum l-am cunoscut pe Emilian Cristea

La inceputul verii anului 1981, am „primit un cadou” mult dorit: impreuna cu prietenul meu Virgil (Bossul) am achizitionat o coarda de 80m. Asa era in socialism: daca „nu se gasea” ceva de cumparat la magazin, „se facea rost”. Deoarece mergeam pe munte atat împreuna, cat si separat a trebuit sa taiem coarda in doua, pentru a evita situatiile conflictuale. Astfel, in ziua cand am primit de la un coleg de birou (tot un Dan) invitatia sa mergem sa ne „cataram” un pic prin Valea Alba, am luat coarda mea(!), cele doua carabiniere pe care le aveam, doua bucle si cateva haine, sacul de polietilena pe post de pelerina, cate ceva de mancare si gata rucsacul...

Am ajuns destul de tarziu in Busteni, dar vremea buna ne-a facut sa fim optimisti ca vom avea timp sa facem ceva pe acolo... Proiectaseram sa urcam La Verdeata si sa incercam sa parcurgem Albisoara Turnurilor.

La Verdeata am scos cartea lui Emilan Cristea sa vedem cum identificam intrarea in traseu. Trecem de firul vaii, care in dreptul Poienii la Verdeata curge pe langa Peretele Albisoarelor (deci, dreapta vaii), si intram intr-o lupta inegala cu niste anini care ni se impotriveau cu indaratnicie. Trecem in sfârșit si de anini, si ajungem intr-un loc unde privind in sus puteam ghici inceputul unei vai. Dar drumul in sus era barat de niste brazde de pamant cu iarba din care curgeau siroaie de apa. Pe lateral, erau niste braduti de care m-am folosit sa urc cativa metri ca sa vad ce ne asteapta mai departe. Perspectiva era dezolanta... In sus se vedeau in continuare brazde si iar brazde mustind de apa. Am coborat si am zis ca am venit sa fac „alpinism” pe stanca, nu pe noroi. Am propus sa cautam, mai in aval, intrarea in Albisoara Strungii, poate, cine știe (?)... Facem alta gimnastica printre anini si ajungem intr-un loc de unde se vedea intrarea... Dar apa curgea siroaie pe pereti și, ca sa ajungem la ei, trebuia sa traversam o baltoaca de o adancime necunoscuta...

Dezamagiti, am facut cale-ntoarsa la Verdeata. Ce facem acum, ca avem toata ziua in fata? Propun sa mergem pana la Refugiul Costila. Si acolo, mai vedem...

Zis si facut. Am ajuns relativ repede la refugiu, unde era plin de lume. Intreband, aflam ca este o excursie organizata de Clubul Floarea de Colt si ce vedem noi e doar o parte din participați. Restul de patruzeci de oameni, sub conducerea lui Emilian Cristea, s-a dus sa urce pe Coltul Galbenele.

Cand am auzit asta, m-am ingalbenit sau ingalbenelelit... Ca sa ajungi pe Coltul Galbenele trebuie sa mergi pe o creasta pe care, in unele locuri, nu poti inainta decat daca o calaresti, avand sub tine sute de metri... Patruzeci de oameni... Temerara chestie! Apoi, mi-am zis ca asta e poveste, important este ca am avea oportunitatea sa-l intrebam personal pe Emilian Cristea despre Albisoarele care ne-au refuzat...

Nu stiam cum arata Emilian Cristea. Ne-am gandit ca ar trebui sa-l asteptam intr-un loc mai ingust, pe drumul lor de intoarcere. Și, cum eu stiam foarte bine poteca de acces in si din Valea Galbenele, am ales sa-l asteptam pe o scurta portiune orizontala a crestei ce separa valea Costilei de Valea Galbenele, deasupra refugiului. Acolo, poteca coboara din padure in serpentine scurte si iese pe aceasta creasta. Nu putea sa ne scape niciun participant...

Cum vedeam un barbat coborand din padure, il intrebam: „Maestrul Cristea?” Toti raspundeau: „Vine din urma!” Am intrebat si pe un domn care avea un ham facut din centura auto, prins pe piept cu o carabiniera. (Era unul din fratii Vasilescu...). A ras si a zis: „Vineeee”! Din spate, apare un nene cu pantaloni scurti care spune: „Cine intreaba de mine? Eu sunt Cristea, zis si gura mare!”

Ne-am fastacit un pic, dar ne-am revenit spunandu-i ca am dori cateva lamuriri in legatura cu niste trasee din cartea lui. Nu s-a oprit din mers, cu toate ca poteca acolo coboara o fata foarte inclinata pana ajunge la refugiu. Abia ne tineam dupa el, povestindu-i incercarea noastra de a urca Albisoara Turnului. A ras si ne-a zis: „Mai baieti, Albisoarele se urca in septembrie, cand sunt uscate, nu acum cand mustesc de apa!”

Intre timp, am ajuns la refugiul Costila și din mers a convocat pe toata lumea sa coboare. Ne-am tinut greu dupa el si sotia sa, pentru că aproape alergau. Am incercat sa leg un dialog cu el.  L-am intrebat de ce a pus gradul de dificultate asa de mic la Valea Seaca a Caraimanului, deoarece faci o zi de jos pana sus... Ne-a replicat ca asta este gradul de dificultate potrivit și că, totuși, nu sunt argumente sa-i dea grad mai mare: e lunga urcarea, dar nu e grea...

Vazand ca nu prea reuseam sa leg o conversatie, am abordat alt subiect care poate, poate il intereseaza si mai micsoreaza din ritmul infernal al coborarii. I-am spus ca am mers in Piatra Craiului ghidati de cartea lui si ca am aflat ca lucreaza la a doua editie, pe care o așteptam.

„Dar ce, mai baieti, deja stiti ce este in prima editie, de o asteptati pe a doua?”

Aici mi-a ridicat mingea la fileu...

„Da, am raspuns, si am facut si cateva trasee care nu sunt in monografia dumneavoastra.”

In acel moment a micsorat ritmul si a devenit atent.

„Si ce trasee ati mai facut?”

Am inceput eu sa-i povestesc despre Braul Maimutelor, despre Braul de Miloc de la Grota la Ulcior pana in Lanturi, despre coborarea dinspre nord din creasta in Poiana Inchisa, Hornul lui Nicu din Muchia dintre Timbale... Au devenit amandoi atenti, se vedea ca inteleg pe unde-i duc eu cu povestirea. *

   *Acum cateva zile, cand deja facusem o schita a acestui text,  mergand pe strada, il aud pe Emilian Cristea soptindu-mi la ureche : „Sa vedeti aici, chiar la intrarea pe Valea Costilei un horn frumos, parca e facut cu mistria!” Mi-am amintit aceasta replica a sa din discutia de atunci, la afirmatia mea ca sunt frumoase Hornurile Vaii Seci a Caraimanului, dar nu se compara cu cele din Piatra Craiului!

La un moment dat, doamna Hedda Cristea ma intrerupe:

„Si cum, voi ati inceput sa mergeti in Piatra Craiului doar dupa cartea sotului meu?” I-am raspuns ca nu, am fost ghidati de un amic mai varstnic al lui Mircea Florian pe nume Ovidiu Lupascu, dar am folosit si monografia lui Ion Ionescu Dunareanu.

„Da, Dunareanu este un corifeu!”, a exclamat doamna Cristea. „Descrierile lui, pe langa faptul ca sunt foarte bune, sunt si poetice, nu ca ale sotului meu, care sunt mai tehnice...”

Deja se infiripase un dialog la care ambele parti participau – cred - cu placere. Dar s-a terminat poteca Munticelului si a trebuit sa ne despartim.

Nu stiau ei, insă noi pluteam... Doi Dani care au schimbat un „Munticel” de vorbe cu Emilian Cristea!

Doi Dani care ne adresam unul celuilalt cu „domnu' Dan”... Un dialog suna cam asa:

-Domnu' Dan, intelegi ce ni s-a intamplat noua azi???

-Domnu' Dan, nu inteleg si sa-ti explic si de ce. Te stiam un taciturn si nu te recunosteam.M-a surprins verva cu care povesteai familiei Cristea despre Piatra Craiului! Erai alt om!

- Domnu' Dan, nu intelegi ce ni s-a intamplat noua azi!!! Ni s-a oferit ocazia unica de a vorbi cu un om pe care-l stiam doar din carti! Daca tu crezi ca eu stiu ce s-a intamplat cu mine, te inseli! Parca eram teleghidat!

       ...

    Epilog

Dupa un an, in vara anului 1982, eram in Piatra Craiului la Refugiul Sperantelor. Ne-am sculat de dimineata sa plecam in tura si cand am vazut ceata de afara ne-am culcat la loc. Dupa vreo doua ore, ies din refugiu. Prin ceata subtire se ghiceau o multime de trolisori asezati in preajma refugiului. Doar cand m-am mai dezmeticit am văzut că nu erau trolisori, ci participanti la o excursie a clubului Floarea de Colt organizata de Emilian Cristea.

-Buna ziua, doamna Cristea!

-Buna ziua! Milica, vino repede!

-Ce e, draga?

-Uite-l pe baiatul pe care l-am cunoscut anul trecut la Refugiul Costila!

Ne-am salutat, ei surprinsi de intalnire, eu emotionat de faptul ca m-au recunoscut. Momente scurte, dar intense.

Probabil ca intalnirea de la Refugiul Costila a fost benefica si pentru ei, si pentru noi. Pentru ei a fost inca o confirmare solida (daca mai era nevoie...) a utilitatii monografiilor de turism-alpinism atat ale Bucegilor, cat si ale Pietrei Craiului. A fost un feedback neasteptat, din afara cercului lor, la actiunea lor de popularizare. Un indemn de a continua... Pentru mine, de asemenea, un indemn de a continua... Iar pentru orgoliul meu de „Pietrar” a fost recompensa suprema!

Din pacate, n-aveam de unde sti ca un om care avea puterea, magnetismul sa mobilizeze energiile din semenii sai, un om care a plutit o viata deasupra muntilor si prapastiilor, care nu a avut nici un accident de alpinism, care a adus bucuria apropierii de munte in sufletele a mii si mii de oameni, va cadea rapus peste cateva luni, la 12 noiembrie 1982. - In curând se implinesc patruzeci de ani...

           Dumnezeu sa-l odihneasca!

Luni, 8 august 2022 - 14:12 
Afisari: 943 


dan_marza