Cozia altfel (Muchia Fruntea Oii)

Traseul pe care intentionez sa-l descriu aici este recomandat doar celor fara rau de inaltime, obisnuiti cu pasajele de catarare usoara si cu mersul prin zone accidentate sau expuse, dar si cu destula rabdare si vointa pentru a razbi uneori prin boscheti. E bine sa existe o cordelina, pentru eventuala asigurare a unui coechipier (copaci sunt destui :) ). Ca sa poata fi parcurs cu placere si in conditii de siguranta, se recomanda abordarea lui doar in urcare si doar in conditii de vreme buna si stanca uscata. Stanca din Cozia nu este totdeauna foarte solida, mai ales prin locuri neumblate, asa ca e absolut necesar sa verifici de doua ori ce prize folosesti. In plus, e indicat sa se poarte haine cu maneca lunga si pantaloni lungi, iar daca e cald, nu strica un plus de atentie la vipere. Oricum, recomandabila este parcurgerea lui primavara devreme si toamna inainte sa se acopere potecile cu frunzis prea bogat. E de preferat ca grupul sa nu depaseasca 3-4 oameni, pentru a nu prelungi prea mult parcurgerea pasajelor de catarat si pentru a nu invada prea agresiv teritoriul caprelor negre. Ca dificultate, 1A (cu pasaje 1B, daca mergi cat mai pe muchie) ar fi gradul potrivit.

Am aflat de traseul acesta din scrierile domnului Boghez, pe care le-am gasit in revista Muntii Carpati, insotite de o schita:

 

Am realizat un “zoom” pe zona ce ne intereseaza, cu mai multe detalii:

Fotografiile si informatiile sunt culese din mai multe ture, pentru o cat mai completa relatare. N-am mers mereu pe aceeasi varianta, de aceea voi descrie diverse alternative de parcurgere, dupa gustul fiecaruia. Cea mai spectaculoasa este parcurgerea pe linia matematica, pe cat posibil.

Deasupra manastririi Stanisoara, dupa o poienita cu o casuta de lemn, traseul marcat cu banda albastra coteste spre dreapta, dar pentru a aborda muchia Fruntea Oii, urmam o poteca ce urca inainte, parasind marcajul.

Initial, poteca este clara si urca pe o fata tot mai inclinata, printr-o padurice luminoasa, cu un soi de stejari cu niste ghinde micute, cum n-am mai vazut.

Linia muchiei este in stanga noastra, iar dincolo de ea cresc sub noi peretii ce inchid Valea Gardului. Suntem asadar pe fata din dreapta, cautand sa ne apropiem treptat de muchie. Locul e tot mai pamantos si urcusul devine un pic incomod. Sunt multe urme de capre si hatase incrucisate, nu mai exista o poteca vizibila. Dupa vreo 10 minute, in stanga noastra incep sa se profileze in lumina, printre ultimele crengi, coltani de stanca.

Ne indreptam catre ei si ajungem pe muchie, pe unul dintre coltii plini de urme de capre. Aceasta prima parte a muchiei este o succesiune de mari colti stancosi, cu pini scunzi si tufisuri, parca identici. Pe fata pe care ne aflam, acestia sunt despartiti de niste valcele nu foarte abrupte, accesibile, ce urca oblic pana la linia crestei. Iar pe fata cealalta a muchiei, din capatul fiecarui astfel de valcel isi da drumul cate un horn abrupt, negru, infiorator. Sunt hornurile de la Puntea Iadului, alta minunatie a Coziei…alta poveste… 

Dintre coltanii acestia de pe prima parte a muchiei, este unul mai special. As numi locul asta “La Balcon”, din pricina parapetului dinspre abrupt, peste care te poti apleca (cu prudenta!) ca si peste marginea unui balcon.

De pe acesti coltani putem admira Coltii Foarfecii aflati pe muchia de vis-a vis, cascada Gardului si toata valea cu acelasi nume, cetatea de stanca din mijlocul marelui bazin (Gradina Zanelor…hehe…alta poveste…), iar sub noi, mai la vale, trebuie sa vedem o anexa a manastririi (grajdiul), manastirea insasi fiind in unghiul mort.

De aici, de la balcon, poti vedea mai mult si mai interesant decat de pe coltanii dinainte: se vede si peretele din dreapta, foarte spectaculos, pe deasupra caruia vom trece, nu doar cel de vis-à-vis, pentru ca locul asta este cumva iesit in afara, ca un promotoriu.

Am vazut de aici cele mai atlete, cele mai alpiniste capre negre pe care am avut ocazia sa le intalnesc vreodata; sareau pe peretii verticali, negri, fara pic de iarba, doar atingand micile prispe de stanca, declansand adevarate avalanse desprinse din stanca friabila.

Daca te grabesti sa iesi in muchie, nimeresti pe coltii inferiori, o adevarata succesiune de puncte de belvedere. Insa linia matematica a crestei nu-ti permite inca sa o parcurgi; de pe fiecare coltan pe care iesi, il vezi pe cel de deasupra, dar trebuie sa te intorci spre padure pe curba de nivel, sa traversezi un valcel, sa urici apoi pe coltanul urmator… Repeti miscarea de vreo doua ori si nimeresti la balcon. E pacat sa-l ratezi. E unul dintre locurile cheie ale traseului. De cand am intrat pe traseu, a trecut cam jumatate de ora…depinde cat de repede nimeresti balconul si cat ti-a trebuit ca sa te saturi de admirat.

De la balcon, repeti manevra usor dreapta si in vreo 10 minute iesi pe urmatorul colt. Urmatoarea treapta ce se vede in sus nu mai are aspectul de colt, ci apare ca o terasa impadurita, orizontala, de-a lungul muchiei. E destul de sus, de data asta va dura mai mult sa ajungem acolo. Nu pare abordabila direct. Avem doua variante:

a) (marcata pe schita cu mov) cea “hei-rup-ista”, mai fara emotii, e pe dreapta, prin padure, pe o vaga poteca, urcand printre copaci feluriti, fagi, mesteceni, pini, printre trunchiuri cazute, croindu-ne drum printre crengile impreunate, cautand revenirea in muchie. Ajungem intr-o zona cu multi pini, desi si drepti, iar cararea merge acum pe teren plat printre ei, bine conturata.

Pe aici pe undeva umbla vorba ca era un urias musuroi de furnici, adevarat reper in traseu…; nu reusesc sa-mi imaginez un asemenea musuroi si nici nu l-am vazut, dar tot vorba mai umbla si mai spune ca trecerea anilor l-ar fi stricat;

b) varianta spectaculoasa (varianta rosie) e pe o brana de capre, prin stanga. Se merge bine pe ea, ai unde sa calci, ai de unde sa te agati, dar e foarte expusa, iar privelistea iti taie respiratia. Nu e indicata daca pamantul e ud. Incepe ca o brana de pamant, inierbata, printre copacei care te ajuta si te incurca in acelasi timp, traverseaza un mic fir de valcel inclinat si se angajeaza cu succes in traversarea unei muchioare ce coboara din culme.

Urca apoi cativa metri cu haul sub tine, pe o rampa de piatra de care ti se lipesc talpile bocancilor doar daca stanca e uscata, cu prize bune si pentru maini.

Din nou esti pe punctul de a trece o muchioara, asa ca esti cumva in afara si ai un unghi excelent pentru a admira valea Gardului, Gradina Zanelor, Coltii Foarfecii ce ne insotesc pe tot parcursul traseului. Se vede si o parte din Puntea Iadului, inclusiv intrarea, unica trecere ce te conduce pe brana ce strabate aproape imperceptibil peretele ametitor pe care il vedem acum in urma si pe deasupra caruia tocmai am trecut mai devreme.

Privind inapoi, se observa cat de aninata este brana pe care tocmai am trecut.

In urma noastra, Fruntea Oii nu e o muchie dreapta, liniara, ci are forma unui usor arc de cerc, ceea ce permite sa vedem bine abruptul ce l-am avut pana acum sub noi si pe care nu-l vedeam de deasupra. Dincolo de muchioara asta, relieful se schimba complet, fata cealalta a ei e mult mai domoala si impadurita bine, te plimbi linistit printre copaci. In sus se vede cum creasta n-a mai crescut, ci ne asteapta, cu prispa ei orizontala de pini, sa urcam cumva pana acolo. Suntem pe o poteca buna, ce pare ca ar cobori linistit printre copaci, pe langa peretele de stanca din dreapta noastra, ce ne desparte de creasta. E posibil ca poteca sa mai traverseze pe langa perete si sa se angajeze mai tarziu pe vreo muchie sau pe vreun valcel prietenos…., e posibil sa coboare in vale si sa faca legatura cu hatasul ce vine de pe Puntea Iadului… Dar noi zarim un scoc ce iese frumos in creasta, iar la baza lui locul e sigur, in caz de alunecare, asa ca ne angajam in urcarea lui.

Pe primii metri, lateralele stancoase ofera niste prize bunicele pentru picioare, pana ce apuci cu mana un copac bine inradacinat, fix in mijlocul scocului. De aici, sunt trepte bune, iarba, stanca, vegetatie…si iesi sus, printre pinii amintiti la varianta a).

Am numit locul asta “prispa cu pini”. Directia generala de mers a fost pana acum NNE. De la “balcon” si pana la “prispa cu pini” se merge cam timp de 40 de minute.

De aici, pentru o vreme, Fruntea Oii devine o culme domoala, impadurita. Dupa zona orizontala, se urca usor, apoi apar niste copaci prabusiti printre care trebuie sa te strecori. Din stanga iese o muchie impadurita si accesibila, ce vine din vale, de la nivelul terasei numite Gradina Zanelor. Candva, pe muchia asta am urcat pana aici, in Fruntea Oii, dupa ce am parcurs Puntea Iadului. De aici, directia muchiei Fruntea Oii se modifica usor, orientandu-se spre NE, adica mai mult est decat pana acum.

Dupa vreo 15 minute de mers printre pini, se iese brusc intr-o poiana aflata fix pe muchie, inconjurata de padure de fag. Un fag urias strajuieste poiana in partea dreapta, n-ai cum sa nu-l remarci, e mare, cu coroana rotunda, cel mai impunator de pana acum, de pe traseu. Se vede ca pe aici se mai perinda oameni.

As numi locul asta “Poiana cu Fagul”. De la intrarea in traseu s-au scurs aproximativ 1 ora si 30 minute.

PARANTEZA: Pe aici traverseaza muchia o poteca buna, foarte vizibila, marcata cu iscalituri pe copaci in ambele directii. Spre stanga, porneste evident pe curba de nivel si apoi coboara pe versant, inaintand pana la urma in traversare in susul muchiei, cu gand sa dea apoi ocol ascendent caldarii de sub noi.

Se urmeaza bine o vreme, dar moare undeva in zona in care padurea a ars candva si potecile s-au stricat de la cenusa si arborii cazuti de deasupra. Probabil pe aici mergea istoricul triunghi rosu (doar vreo trei semne se mai observa azi din toata lungimea lui)  pe care l-am vazut in traseul de punct galben de sub Coltii Foarfecii, despre care am scris in jurnalul acesta:

http://www.carpati.org/jurnal/cozia_..._altfel_valea_gardului_coltii_foarfecii_scocul_ursului_..._/2825/

Daca vii invers, de la cele trei triunghiuri , parca e mai usor de urmat. In mare, ea traverseaza usor descendent, pe sub marele amfiteatru, pe sub stancarii, o succesiune de muchii impadurite, pe alocuri stancoase si accidentate, pe o linie marcata cu scrijelituri de nume pe copaci, realizate de ciobani si trecatori de demult. Linia de scrijelituri te poarta catre locurile potrivite ca sa treci muchiile, de fiecare data prin prispe stancoase evidente. Cand ajungi la Fruntea Oii, poteca te urca serios pe versantul ei, iar cel mai clar hatas te scoate exact aici, in Poiana cu Fagul.

Continuarea spre traseul cu banda albastra de pe muchia Vladesii, ce duce la Stanisoara, se vede, de asemenea, de aici, din poiana, pentru ca oamenii si-au marcat drumul si in sensul acesta. In coborare, dai de un culoar clar, aerisit, printre copaci, ce coboara mai repede spre dreapta, dar acesta te induce in eroare. De fapt, trebuie sa mentii directia indicata de iscalituri, nu sa te grabesti sa cobori spre dreapta. Urmand semnaturile, vei descoperi, mare surpriza, chiar si un triunghi rosu! Terenul e mai putin accidentat decat in portiunea de dincolo de Fruntea Oii, dinspre Colti. Putina stanca, mereu treci pe sub coltanele pe care le intalnesti…panta se domoleste si iesi in poteca cu banda albastra undeva intre traversarea de jos a Vaii Bulzului si coborarea finala spre Stanisoara. Sau cel putin acolo conduc semnaturile. INCHIDEM PARANTEZA :).

Sa revenim in Poiana cu Fagul. Poteca ne conduce in susul muchiei printre copaci si peste cateva minute suntem intr-o alta poienita mai mica, cu fagii ei. De aici incolo, muchia isi schimba din nou aspectul, nu se mai prezinta ca o culme impadurita si domoala, ci ca o succesiune de varfuri stancoase si sei stramte, permitand ochiului insetat de peisaj sa admire imprejurimile printre copaci ce cresc aninati pe stancarii. 

Suntem destul de sus, meterezele Gradinii Zanelor au ramas sub noi. La putin dupa ce-am trecut de cea de-a doua mica poiana, un pasaj de descatarare ne intinde un pic, pana intr-o mica sea.

Dincolo de aceasta, suntem nevoiti sa urcam pe o rampa lateral, pe langa un perete, pe dreapta, pentru ca linia matematica nu mai e prietenoasa.

Curand ajungem intr-o noua sea. Avem din nou doua cai posibile de urmat, dupa gustul si priceperea fiecaruia:

a) varianta “la betze” (marcata cu mov) presupune in mare un lung ocol pe dreapta al crestei, prin padure, dar destul de solicitant, cu pante mari, cu fete inierbate inclinate. Totul se petrece oarecum pe langa stanca, pe un fel de terasa in urcare, impadurita, lata, in stanga tinand mereu peretele, pe cat posibil.

In dreapta e o adevarata ruptura de panta pe care doar o intuiesti, vag, printre copaci; sub tine scapa un perete, caruia nici nu-i banuiesti panta sau inaltimea. Abia de sus, de pe varf, vezi cu adevarat ce se afla dincolo de terasa impadurita si pasnica pe care mergeai. Daca te lasi ademenit cumva sa cobori prea mult in dreapta, terenul nu te lasa, n-ai unde, asa ca n-ai cum sa gresesti. Un fel de hornulet nu foarte inclinat te conduce in cele din urma pe un varf pietros, cu o priveliste minunata in jur.

Am numit locul acesta “Varful cu Lespezi”. Din Poiana cu Fagul s-a mai scurs aproape o ora.

b) varianta “pune betele pe rucsac” (cea rosie), o adevarata joaca 4x4 printre stanci, recomandata doar daca e uscat, presupune sa tinem creasta matematica pe cat posibil.

Un prim pas de catarare mai delicat reclama multa atentie la bucatile de stanca nu foarte bine fixate in solul pamantos. Ne ajutam de pinii pitici ancorati intre stanci, cu mare prudenta la rezistenta prizelor alese.

Vom intalni pe creasta un pasaj de catarare oblic de la stanga la dreapta, expus in stanga, unde rucsacul tinde sa se izbeasca de stanca de deasupra noastra. Iesind din el in dreapta, cataram apoi drept in susul crestei.

Urmeaza o zona cu un mic ocol pe langa perete, putin dreapta fata de creasta, cautand zone accesibile, pe o terasa situata deasupra celei de la varianta a). Insa putem alege si un parcurs mai aerian, incercand sa tinem tot mai mult creasta, in functie de priceperea fiecaruia, asta numai daca aceasta abordare ni se potriveste. Zona este expusa, in cazul unei alunecari, de aceea se impune atenta verificare a stancilor pe care calcam sau pe care le folosim ca prize, mai ales ca mici grohotisuri si portinui cu pamant si pietricele acopera pe alocuri stanca cea solida. Se iese pe Varful cu Lespezi, printr-o deschizatura asemanatoare cu cea de la varianta a), situata in apropiere de aceea, insa putin deasupra ei ca nivel, sau chiar pe linia matematica, daca am optat pentru aceasta abordare mai expusa.

Varianta aceasta ia mai mult timp, cam o ora si un sfert, pentru ca necesita mai multa atentie si cuprinde pasaje putin mai tehnice, dar este mai spectaculoasa.

Continuam parcursul in susul crestei, parcurgand o linie orizontala pe stancariile Varfului cu Lespezi. Urmeaza o coborare pe stanci, printre copacei, intr-o sea dincolo de care se profileaza un urcus serios. Inainte de a cobori in sea, o muchie scurta si falsa se duce catre dreapta si se inchide, sfarsind cu un promotoriu cu vegetatie, inconjurat de abrupturi. Linia muchiei Fruntea Oii se schimba deci jumate catre stanga, catre un Nord hotarat, ulterior chiar NNV, dupa ce pana acum directia generala a fost NE. Urcusul din fata se zareste deja si se anunta inca de aici, de vis-à-vis, nepromitator. Terenul e arid, surpat, fete cazute de stanca, acoperite cu un pamant faramicios si lipsit de vegetatie, rulmenti ce acopera suprafetele de stanca, inclinate si foarte expuse in toate directiile.

Nici un copac nu ofera un eventual punct solid de asigurare, un singur trunchi uscat complet strajuieste fata asta rea, neprietenoasa, a varfului, dar pana la el e un risc inutil, care nu are de-a face cu alpinismul, ci mai degraba cu mersul disperat al unei pisici speriate pe un acoperis inclinat si alunecos. Linia de urcare gandita de vis-a vis, de pe coborarea Varfului cu Lespezi, inceputa cu urcusul pe un horn pamantos, s-a dovedit la fata locului mai riscanta chiar decat parea de departe, asa ca e recomandabila o varianta de usoara ocolire. 

De retinut ca in saua dinaintea acestui varf ne aflam intr-o zona importanta de eventuala retragere din muchie catre traseul marcat cu banda albastra, aflat la putin in dreapta noastra. Putem ajunge la marcaj coborand pe valcelul din dreapta o fata inclinata prin padure, apoi usor catre stanga, in coborare treptata pana in firul vaii. Se iese in vreo 20 de minute in locul unde marcajul venit de la cabana, trecut de cablul lung, coboara in firul unui valcel, la o stanca pe care se afla multe multe marcaje, banda, punct si triunghi albastru, urmand sa treaca in curand de cablul scurt, peste valea Bulzului. Din aceasta sea a muchiei pare posibila si coborarea in sens invers, catre zona amfiteatrului. Marturie stau si cateva scrijelituri pe copaci aflate in zona. 

Pentru continuarea traseului, ne angajam pe o brana prin stanga, vizibila, pe sub stanca.

Curand ne obliga la escaladarea sau ocolirea cu mare grija, pe iarba, a unor copaci cazuti in traversare.

Dupa copaci, poteca vaga ne duce in firul unui valcel inierbat, expus in cazul unei alunecari de-a lungul sau, insa terasat si destul de sigur daca terenul este uscat si pasim cu atentie. O continuare a potecii pare a depasi muchioara de dincolo de valcel, insa varianta urcusului pe valcel este ceea ce ne trebuie, pentru ca ne conduce in zona superioara a crestei.

Putem iesi dintre copaci, din valcel, pe dreapta, la marginea fetei urate, cu stanca fara prize, inclinata, acoperita de pamant si grohotis, cu copacul uscat strajuind portiunea asta desertica a crestei.

O eventuala urcare mai departe pe fata impricinata se dovedeste a fi cu emotii, asa ca varianta valcelului luat pana mai sus ramane de preferat. Parcurgem o zona cu stanca buna si copacei printre care ne strecuram comod.

 Ajunsi pe varf, merita sa revenim la marginea abruptului dinspre sud, dinspre fata uscata, chiar daca am depasit deja acest punct cand am iesit sus. Suntem deasupra marii fete neprietenoase si deasupra remarcabilului copac uscat, de care se agatau sperantele noastre de a urca fata in mod direct. As numi varful asta “Varful Uscat”, pentru ca la asta ma duce cu gandul aspectul desertic si deteriorat al solului si al vegetatiei de pe fata lui sudica, fierbinte, arsa de soare. De pe Varful cu Lespezi pana pe Varful Uscat au trecut cam 40 de minute.

Un tur de orizont ne prilejuieste intalnirea cu tablouri incantatoare catre muchia pe care am parcurs-o, catre Colti, catre abrupturile de sub releu si catre Durduc si Bulz, de care ne-am apropiat, ceea ce prevesteste finalul traseului.

Coborarea inspre nord, de pe Varful Uscat, se face pe partea dreapta fata de muchie, pe un fagas inierbat pe langa stanca, apoi se trece printr-o stramtoare simpatica printre stanci (momentul adevarului pentru cei care tin cumva regim :) ), iar dincolo de ea se poate urca din nou in muchie.

Pe aici am urcat din zona amfiteatrului, dupa coborarea pe Scocul Ursului, si am traversat muchia Fruntea Oii (nestiind atunci mai nimic despre ea), coborand apoi in traseul marcat cu banda albastra, la deja celebra stanca neagra cu multe marcaje pe ea, in incursiunea despre care am povestit in finalul jurnalului mai sus amintit.

Traseul nostru merge in continuare cateva minute pe dreapta, putin sub muchie, ocolind coltani incomozi, apoi inca vreo 5 minute pe creasta matematica, printre pini si stancarii placute la catarat, pana intr-o sea, inainte de un abrupt mare, stancos, vertical, inabordabil direct. O brana cu iarba, lata, evidenta, cu padure sub ea, se formeaza la dreapta pe sub acest mare colos de stanca si ne cheama sa o exploram. Merita o incursiune.

Desi nu are viitor, brana ofera, in capatul ei, iesind deasupra haului, o priveliste ametitoare asupra abruptului Bulzului, asupra scocului impadurit pe unde coboara in serpentine traseul turistic in zona sa superioara, abrupta, asupra peretilor ce strajuiesc aceasta zona.

Revenind in muchie, traseul nostru continua pe partea stanga fata de marele varf, printr-o zona fara dificultati, cu copaci, iarba, stanca placuta la catarare.

Se iese apoi printr-o poteca destul de vizibila intr-unul din punctele de belvedere din apropierea traseului marcat cu banda albastra. Asa arata locul acesta la o privire inapoi:

Aici este capatul traseului parcurs; de aici mai avem de coborat un minut pana la marcajul cu banda albastra:

Este vorba despre belvederea la care ajungem venind de la cabana, trecand de bancuta, coborand inca putin si apucand, cu putin inainte de cablul cel lung, o potecuta vizibila ce urca printre copaci si iese in dreapta. De pe Varful Uscat pana aici, cu tot cu incursiunea pe brana din dreapta, am mers circa 30 de minute.

Cu tot cu pauze, fotografii, admirat privelistea, cautari (si neaparat gasiri :) ) ale traseului,… de la intrare, de deasupra Stanisoarei, pana la bancuta, timpul de parcurgere este de 4-5 ore. Ca sa constituie repere obiective in intelegerea traseului, timpii intermediari estimati in text se refera la intervalul de mers efectiv.

Iata si un stalp de marcaj la capatul traseului:) :

 

Aici se termina traseul nostru. Minunat prilej de intalnire cu salbaticia unor munti ce multora nu le spun mai nimic, cu taramul caprelor negre, cu vegetatia variata specifica masivului Cozia, cu stanca placuta la catarare, cu misterul muntelui neumblat si cu peisajele incantatoare, cuprinzand deopotriva abrupturi ametitoare si zari largi, infinite... Atat verdele primaverii, cat si paleta de culori a toamnei stiu sa imbrace in frumusete aceste locuri, iar tot efortul de a parcurge acest traseu e pe deplin rasplatit de ceea ce are el de oferit.

.

Joi, 9 mai 2013 - 16:01 
Afisari: 7,698 


lauramatei
(admin)