Bucura Dumbrava - Cartea Muntilor
Bucura Dumbrava e pseudonimul scriitoarei Fany Seculici, ale carei opere au fost mult apreciate de Titu Maiorescu, I.L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Ion Bianu, Ilarie Chendi, Gala Galaction si multi altii.
Drumeata neobosita, Bucura Dumbrava e una din initiatoarele turismului românesc. Împreuna cu geograful Mihail Haret si scriitorul Emanoil Bucuta, ctitor al "Hanului Drumetilor", ia initiativa întemeierii unei asociatii care sa lupte prin toate mijloacele pentru "infiltrarea gustului de excursiuni în marea masa a populatiei si pentru înfiintarea de Parcuri Nationale în România". Aceasta asociatie era necomerciala, cu scopuri exclusiv stiintifice, culturale si sportive. Comitetul stiintific cuprindea pe Simion Mehedinti pentru geografie, pe Bucura Dumbrava pentru literatura, pe Mihail Haret pentru turism. Aceasta asociatie inaugureaza în vara anului 1920 seria excursiilor colective sub conducerea lui Mihail Haret si Bucura Dumbrava.
CUVÂNT ÎNAINTE
Bucura Dumbrava! Numele ne aduce în minte splendoarea lacurilor din Fagaras, adierea racoroasa a popasurilor pe drumurile de munte.
Bucura Dumbrava e pseudonimul scriitoarei Fany Seculici, ale carei opere au fost mult apreciate de Titu Maiorescu, I.L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Ion Bianu, Ilarie Chendi, Gala Galaction si multi altii.
S-a nascut la 28 decembrie 1868 la Bratislava, în Cehoslovacia, La patru ani se afla la Viena, iar la cinci, împreuna cu familia, se stabileste la Bucuresti. De atunci nu a mai parasit tara decât pentru calatorii vremelnice, devenind românca.
Vremea a aburit multe imegini si au ramas putine marturii despre viata Bucurei Dumbrava.
În România ea îndrageste viata si oamenii, obiceiurile si natura. Cunoscatoare a traditiilor si datinilor populare, Bucura Dumbrava s-a identificat cu felul de a gândi si simti al taranului român. Cât de frumos va vorbi ea despre ospitalitatea, despre masura si demnitatea lui, despre simtul prevederii si al rabdarii cumpatate care-l caracterizeaza.
Fire optimista, plina de energie si voie buna, vesnic surâzând, ne e prezentata în culori luminoase de toti cei ce au cunoscut-o si îndragit-o.
"Miscarile ei masurate, vocea ei armonioasa, râsul cristalin si expresia grava în unele momente, dadeau fapturii ei o atractie deosebita, mai ales ca totul era colorat de spiritul ei evoluat si patruns de adânca cultura. Revarsa prospetime de cuget si bucurie curata".
În 1905 înfiinteaza societatea Chindia, care îsi propunea sa cultive gustul pentru jocurile nationale si portul popular. "Chindia" va dainui pâna în preajma primului razboi mondial. Initiatoare a asociatiei, Bucura Dumbrava va lua parte în fiecare an la sezatorile organizate în tara.
De pilda, în august 1916, stim de prezenta ei la pitorestile serbari regionale de la Bumbesti-Gorj. Tot acum trimite o Doina despre Tudor unei modeste reviste pentru tarani Sezatoarea sateanului. Peste câtiva ani, în mai-iunie 1921 va pleca, alaturi de Emanoil Bucuta, la Târgu-Jiu pentru a participa la serbarile din Gorj. Aici se va ocupa de "organizarea unui muzeu regional istoric".
Elogiul înaintasilor, dragostea pentru trecutul neamului caracterizeaza scrierile Bucurei Dumbrava. Întrezarim o unda de emotie atunci când îi evoca pe cei care, urmând cuvintele de pe steagul albastru al lui Tudor Vladimirescu, au pretuit mai mult dreptatea decât interesul lor personal.
Se pare ca prima opera literara a Bucurei Dumbrava este o piesa de teatru scrisa în limba germana si intitulata Mama lui Stefan cel Mare, datata 29 decembrie 1899. Având ca personaje, alaturi de marele voievod si de mama acestuia, pe Tamblac, Irina, Stana, Florica, piesa - care nu a vazut niciodata lumina tiparului - are mai mult o valoare documentara.
Alaturi de Mihail Sadoveanu, Bucura Dumbrava este printre primii autori de romane istorice din literatura noastra. Haiducul, primul ei roman, a aparut în 1906, mai întâi în foileton în "Vörwarts", ziarul partidului socialist german. Un an dupa aceea, cartea se publica în volum. Marele Caragiale e entuziasmat. Într-o scrisoare datata 16/29 decembrie 1907, catre directorul Convorbirilor critice, scrie despre un mare succes literar " al amicei mele, domnisoara Fany Seculici. Mi se pare ca Die Zeit din Viena si Neue Freie Presse... îi fac niste extraordinare elogii. Tare mi-ar parea bine sa se adevereasca parerea mea despre fata asta atât de inimoasa si spirituala; numai de ar fi scris în româneste sa ne bucuram si noi".
Dar de abia peste treisprezece ani dorinta lui Caragiale va deveni realitate. "Cartea muntilor" va fi prima lucrare scrisa de autoare direct în limba româna.
În 1913 apare cel de-al doilea roman al Bucurei Dumbrava, Pandurul, care evoca figura lui Tudor Vladimirescu.
Haiducul si Pandurul faceau parte dintr-o trilogie Sfarâmatorii de valuri. Cel de-al treilea volum - din pacate pierdut pentru totdeauna - se intitula Sarea norodului. Actiunea cartii se petrecea în jurul figurii centrale a lui Cîmpineanu, în timpul revolutiei de la 1848.
În 1917 si 1918 Bucura Dumbrava colaboreaza la ziarul Lumina condus de Constantin Stere, iar în perioada 1919-1921, semneaza sporadic la Viata româneasca, Ideea europeana, Convorbiri literare.
Condamnând din toata fiinta ei urgia care s-a dezlantuit asupra Europei o data cu începerea primului razboi mondial, ea începe sa activeze, înca din septembrie 1916, în cadrul Crucii Rosii pentru spalatul si uscatul bandajelor, pentru cârpirea uniformelor ranitilor. E indignata de ticalosia macelului mondial si adresându-se tinerei generatii, o îndeamna la dragoste. E o adepta a pacifismului si a miscarii feministe:
"Cuvântul "ura" în gura femeii suna ca un latrat de hiena. Efectul lui îl putem vedea si mirosi în uriasele pâlnii pline de lesuri si de muribunzi, care au facut din coaja planetei noastre ceva nemaipomenit, ceva nemaivazut, o grozavie care întrece toate închipuirile lui Dante...
Pentru a sfârsi acest razboi, dar mai ales pentru a domoli mânia sufletelor chinuite ale popoarelor, care se vor ridica dupa ce tunurile vor fi amutit, femeile trebuie sa se uneasca într-un gând si dor de bunatate si de dreptate, toate femeile europene, fara exceptie, întinzându-si mâinile peste toate hotarele, si de aici întinzându-le peste toate marile, femeilor de pe celelalte continente".
Drumeata neobosita, Bucura Dumbrava e una din initiatoarele turismului românesc. Împreuna cu geograful Mihail Haret si scriitorul Emanoil Bucuta, ctitor al "Hanului Drumetilor", ia initiativa întemeierii unei asociatii care sa lupte prin toate mijloacele pentru "infiltrarea gustului de excursiuni în marea masa a populatiei si pentru înfiintarea de Parcuri Nationale în România". Aceasta asociatie era necomerciala, cu scopuri exclusiv stiintifice, culturale si sportive. Comitetul stiintific cuprindea pe Simion Mehedinti pentru geografie, pe Bucura Dumbrava pentru literatura, pe Mihail Haret pentru turism. Aceasta asociatie inaugureaza în vara anului 1920 seria excursiilor colective sub conducerea lui Mihail Haret si Bucura Dumbrava.
PLECAREA
CLIPA plecarii la munte are o mare insemnatate, pentru ca atmosfera ei inraureste asupra excursiei intregi. Inchipuiti-va un concert care ar incepe cu un vasnic acord fals. Acesta ar pricinui, cred, fuga auditorilor, mai ales a celor priceputi in ale muzicii. Si excursia poate si trebuie chiar sa fie si ea o opera de arta, deci se cuvine ca inceputul ei sa fie armonios.
Iar inceputul inceputurilor este exactitatea. Sosirea la ceasul hotarat la locul de intalnire e cea dintai nota placuta. Nu mi s-a intamplat ca un tovaras de drum exact sa fi fost suparator in cursul expeditiei; nota justa se mentinea pana la sfarsit. Drumetul acela era entuziast si disciplinat. Avea darul focului nestins, focului sacru pentru natura. Al doilea factor de armonie la plecare este salutul. Nu e deajuns sa sosesti la vreme, trebuie sa sosesti si cu voie buna. Mai ales daca cerul e intunecat si vantul bate a ploaie. Atunci zambetul tau sa inlocuiasca zambetul soarelui. Se-ntelege ca acest zambet in zori de zi le vine mai usor unora decat altora. Cei care au darul sa se destepte ca ciocarlia cantand, sunt drumeti nascuti. Dar cunosc si eroi, care cu toata oboseala ce o simt, cand se scoala la ceasuri neobisnuite, ascund aceasta infirmitate sub un suras de mare pret moral. Si sa pornesti cu nadejde, iar nu cobind a rau.
E o deosebire fundamentala intre o cobe rea si un turist prevazator. Aceea e in stare sa strice expeditia cea mai frumoasa prin atmosfera de critica si de fricoasa nemultumire ce raspandeste in jurul ei; pe cand cel de-al doilea, intampina si invinge toate greutatile prin cumintenia sa, prin desavarsirea echipamentului sau material si moral.
Ce insufletite sunt plecarile, dis-de-dimineata, cand muritorii de rand - "regretabilii muritori", cum zice un prohod modern - motaie inca si habar n-au de tainica frumusete a zorilor. Iar tovarasii drumeti se infiinteaza, unul dupa altul, la locuinta unuia dintre ei, unde vorbesc incet, ca sa nu fie suparati "regretabilii" din casa. Mi s-a intamplat chiar, intr-o vila, unde ne aflam numai noi drumetii, si unde nu era nici o primejdie sa trezim pe cineva din somn cu tropaitul ghetelor noastre tintuite si cu glasurile noastre vesele, sa umblam in varful picioarelor si sa vorbim pe soptite. Era cea dintai excursie a noastra de iarna in Bucegi, era un avant indraznet spre necunoscut!
Fericirea acestor placeri e plina de sfiala; bucuria e atat de mare, incat inima abia indrazneste s-o creada.
Adica vom porni! Vom porni spre raiul muntilor. Vom trai, timp de cateva ceasuri sau zile, o viata cu totul noua, fara griji, fara raspundere sau datorie, o viata neinceputa, inchinata numai frumusetii si veseliei celor mai curate si sanatoase. Vom fi ca si copiii, ale caror ganduri nu trec dincolo de clipele de fata, ne vom opri insa constienti la frumusetea acestor clipe; fericirea noastra va fi indoita, spontanee ca si a copiilor si intensificata prin pricepere.
TOVARAȘII
BAGA la cap, drumete, si nu pleca la munte cu orisicine! Nici daca conduci tu, nici daca conduce altul. Tu, catana, alege-ti bine capitanul. Iar tu, capitane, nu primi decat catane zdravene.
La inceputul turismului in Bucegi recrutarea se facea de obicei de catre un domn convins ca iubeste muntii si care cutreierand parcul Sinaiei, isi aduna o ceata de tovarasi - ca sa nu-l gaseasca plictisul - in tete-a-tete cu natura adorata. In folosul sporirii numarului, el nu se dadea inapoi nici in fata cucoanelor celor mai improbabile, nici in fata mosnegilor venerabili. Ca leul racnitor din Scriptura, el cauta sa inghita tot ce-i iesea in cale.
Rezultatul era adeseori o trecere grabnica de la comedie la drama si de la drama la jalnica tragedie.
Voinicosul pionier nu stia ca nu e bine sa te joci cu muntele. Ca muntele nu are nimic egalitar in felul cum primeste pe cei care vin la el, ca el selectioneaza fara mila dupa legea firii intregi.
Nu te lua deci, drumete, dupa anticul pionier al turismului din valea Prahovei! Cerceteaza-ti tovarasii, fiziceste si sufleteste si vezi daca sunt buni de codru verde. Si daca esti capitan, potriveste greutatile excursiei dupa insusirile trupesti si intelectuale ale catanelor. Sunt multi care ar fi ajuns cu vremea bune elemente ale drumetiei, daca cea dintai incercare n-ar fi intrecut puterile lor.
Numarul unui grup de alpinisti n-ar trebui sa fie mai mare de sase sau sapte. Indata ce grupul este alcatuit din mai multi, el pierde caracterul de intimitate si de prietenie, care e adevaratul farmec turistic, si nu ramane decat cu doua alternative: organizarea militareasca sau anarhia.
Denumirile de capitan si de catana, pe care le-am intrebuintat chiar cand e vorba de un palc cat mai mic de drumeti, nu au insa nimic militaresc in sensul obisnuit al cuvantului. Capitanul de drumeti se inrudeste spiritualiceste cu capitanul de haiduci: el este un frate mai mare, iubit si ascultat, fiindca e iubit si fiindca stie rostul mestesugului sau. Capitania drumeteasca nu este intemeiata pe sila si pe frica, ci pe incredere. Ea este capitania ideala - o pilda a capitaniei viitorului. Caci cred ca, asa precum si in viitor oamenii nu se vor naste fara cap, nici societatile, care oglindesc in mai mare organismul individului, nu vor putea sa fie duse numai de catre picioare.
HAINELE SI DICHISUL DRUMEȚ
UN vestit alpinist italian scrie intr-o frumoasa carte despre muntele Cervin*, ca cea mai buna imbracaminte sunt hainele lui vechi, care nu-l stanjenesc in miscari. Dar aceasta parere e invechita, pentru ca ULUI e gresita. Echipamentul constituie o parte integranta a fortelor drumetului. Ghete groase tintuite si unse mereu cu grasime, ca sa fie totodata moi si impermeabile, jambiere, un costum bine croit si bine cusut dintr-o stofa trainica - catifeaua groasa e admirabila ca si tesaturile romanesti, calugaresti sau taranesti, o manta de ploaie si un sweater sau o vesta imblanita, sunt lucrurile de care turistul nu poate sa se lipseasca atat din punct de vedere practic ca si din cel estetic. Estetica este tot atat de insemnata pe munte ca si in saloane. Ea este insemnata fata de tovarasi, precum si fata de munti a caror armonie nu trebuie ranita prin linii sau culori urate. Acest adevar pe care oraseanul l-a descoperit dupa multe cugetari si exteriente, taranul il stie din instinct, sau mai bine zis din instinct il indeplineste. In straiele sale seculare el e totdeauna in armonie cu natura. Si oare de ce sunt frumoase hainele taranesti? Pentru ca ele nici nu ascund liniile trupului, nici nu le arata cu vreun gand provocator, ci le urmaresc cu cuviinta si cu logica.
Cuviincioasa si logica sa fie si imbracamintea drumetului!
O calauza cunoscuta a Sinaiei, vestitul Ionita Chioru, urat foc la fata, dar falnic cand sedea calare pe unul din cei sase zmei ai lui, avea un simt deosebit pentru estetica drumetilor. Cand intalneam o ceata de turisti improvizati, cu pantaloni si surtucuri de oras, si femeile cu ghetute de lac si palarii inflorite si ne intrebam "Cine or fi astia?", Ionita Chioru zicea cu dispret: "Cine sa fie? Junghie, tuse si zdreanta".
Dar cu toata imbracamintea potrivita si cu noua cojoace peste ea, drumetul va tremura toata noaptea si nu se va simti bine, daca, sosind la popasul de seara, el nu va lua o baie sau cel putin, unde e un rau, o cascada sau un izvor in apropiere, nu se va spala pe tot trupul infierbantat. Nimic nu-l va odihni mai bine decat aceasta toaleta facuta de cu seara.
Dichisul alpinistului se intregeste printr-un rucsac - o traista elvetiana - buna de toate, fie pentru merinde, fie pentru un schimb de rufe sau si alte maruntisuri, sau pentru flori.
Bastonul e facultativ.
Alpenstockul urias a fost ucis si apoi conservat, de tovarasul drumet doctorul Urechie, in spiritul sau rafinat de 100 de grade. El a imortalizat tipul "adevaratului turism roman", care, rezemandu-se de un bat de doi metri, paseste de la gara Busteni pana la tunel
HRANA
VISUL ar fi sa ne hranim cu parfumul florilor si al padurii. Dar pentru ca spiritualitatea aceasta nu e inca "de nasul nostru" pamantesc, un vis mai modest s-ar multumi cu neatarnarea dobitoacelor, care-si gasesc indestularea pe toate poienile. Am porni atunci la drum fara povara si fara grija clipei cand se vor ispravi merindele si va trebui, numai din pricina lor, sa ne coboram la vale. Ca doar nu putem lua cu noi trei furgoane cu de-ale mancarii, sau o coloana intreaga de voinici, cum zic cei din tara Fagarasului flacailor care duc "pocul" la munte. Suntem, vai, coplesiti si pedepsiti cu nevoi fizice de care "musai" sa tinem seama!
Indata ce vorbim despre turism, limba calauzelor de dincolo ne vine in minte, limba lor nostima si pitoreasca, impestritata cu cuvinte germane sau unguresti, strans legata de amintirile noastre din muntii Negoiului, Parangului sau Retezatului!
Chestia hranei nefiind usor de rezolvat, mai ales cand plecam pe mai multe zile, trebuie sa ne straduim sa masuram pretentiile noastre. Slanina, branza, paine, ciocolata, mere si ceai, iata un sir de bucate durabile, hranitoare si gustoase si mult mai lesne de transportat decat cutiile de conserve. Se-ntelege ca trebuie si zahar pentru ceai.
Zaharul este cel mai bun reconstituant. Si daca mai adaugam si o bucata de unt proaspat in traista, nu cred ca Lucul sa se fi ospatat la vreunul din vestitele sale pranzuri ca noi drumetii. Ca, de, daca nu ne este inca ingaduit sa bem roua de pe iarba si sa mancam mirosul florilor, cu smerita supunere ne bucuram de ceea ce e - voie sa facem, ridicand ceasul pranzului la rangul unei placeri negative. Ce buna e aceasta placere, dupa ce ai umblat cinci sau sapte ore de-a randul si ti-e foame! Caci alta e foamea de sus si alta cea de jos: cu toata negativitatea ei, cu toata nevoia materiala din care se trage, foamea de sus contine un pic de spiritualitate, fiind datorita unui avant sufletesc spre frumusete si spre culmi. Si ce buna e setea, cand ai umblat mult fara sa gasesti apa, si ti-e cald! Te culci peste izvor si sorbi, si sorbi, si esti indata convins de adevarata existenta a ambroziei, pentru ca stii ca aceasta bautura a zeilor era usoara si dulce ca izvorul blagoslovit din care te adapi. Iar noi, drumetii din Bucegi am cautat un nume mai local pentru astfel de bauturi divine, si am inchinat lui Zalmoxe un amestec de zapada cu zahar si cu cateva picaturi de lamaie, numindu-l zalmoxiada. Am vazut cu ochii mei pe cel mai turistic poet al nostru rapit pana in cerul al saptelea de vreo douazeci si noua de cesti de zalmoxiada, pe care le bause, una dupa alta, pe varful Omului.
ECONOMIA FORȚELOR
NU vorbesc de economisirea fortelor pentru acei carora li s-ar potrivi porecla din cantecul vechi despre boierii Balaceni: "cei nebuni de vitejie"... drumeteasca. Acestora nu le trebuie nici un sfat, pentru ca nu l-ar primi. Puternicul lor temperament nu se disciplineaza decat prin sine insusi, dupa ce si-a facut de cap; dupa ce au inghitit kilometri si munti si s-au jucat cu prapastia, cu vijelia si cu viforul, chiar natura ii sileste sa inteleaga cate o invatatura practica. Dar nici atunci "nebunii" nu se caiesc de indrazneala lor, ci se inchina razand ca un viteaz inaintea unui alt viteaz. Acest temperament e rar in Romania actuala. El a inflorit in epoca haiducilor, fireste sub o alta forma sociala.
Celor ascultatori insa li se poate spune cu folos: economisirea indoieste fortele fizice. Ea incepe de la plecare. E bine sa pornesti cu pas domol si masurat, mai ales daca ti-a venit greu sa te scoli si esti inca amortit de somn. O sfortare prea timpurie iti taie genunchii pentru toata ziua. Un ritm potolit al mersului te duce departe, pe nesimtite, si-ti da putinta sa-ti grabesti pasul ori de cate ori vei voi, chiar la sfarsitul unui drum cat de lung. Triumful turistului cuminte e sa se intoarca cu toate incheieturile "unse", iar nu intepenite. La acest din urma rezultat, - sa ramai cu muschii indurerati, - poti ajunge si in doua ceasuri, daca te silesti si faci pasi prea mari pentru lungimea picioarelor tale.
Daca o coasta e brazdata de mai multe poteci, precum sunt aproape toate cele umblate de turme, sa apuci pe cea de sus cand sui la deal, iar cand tulesti de vale pe cea de jos. Astfel linia urcusului sau a coborasului este mai lina si fara saritori.
Cand pe o poteca de munte ingusta dai de un bolovan mijlociu, inalt pana la 60-70 de centimetri, nu trece peste el ca pe o treapta, ci azvarla-ti piciorul imprejurul lui, intr-o miscare semicirculara; astfel scapi de nevoia de a-ti ridica tot trupul intr-un genunchi.
Sa nu vorbesti mult la urcus. Vorba este o cheltuiala foarte mare in timpul suisului. Sa nu vorbesti cu cel care e mai jos si vine catre tine, pe cand tu stai deasupra si-ti odihnesti plamanii.
Un obicei neomenos al celor care umbla mai bine este sa porneasca din nou tocmai in clipa cand cei mai slabi i-au ajuns, dorind sa se opreasca si ei ca sa-si potoleasca inima. Sa nu zici ca se pot opri singuri. Celor deopotriva de puternici cu tine nu le pasa, fireste, daca mergi inainte, cum nu le pasa sa umble in urma tuturor celorlalti, sau alaturi de ei, sau in capul coloanei, pentru ca repeziciunea pasului atarna numai de vointa lor. Tovarasul mai slab sau mai neinvatat insa trebuie crutat, el trebuie strunit putin cate putin, iar nu zdrobit prin superioritatea ta. Il obosesti adanc sa te vada pornind, cand a ajuns langa tine. Ci asteapta-l si mai stai putin cu el. Cel mai uman lucru este sa-l lasi sa mearga inainte - e vorba de drumuri lungi - asa ca pasul lui sa fie normal pentru ceilalti.
Se intelege ca un bun conducator trebuie, la nevoie, sa face pe "locomotiva" si sa traga vagoanele din rasputeri, cand e vorba, de pilda, sa ajunga la un adapost inaintea furtunii sau pana nu s-a intunecat. Dar astfel de sfortari trebuie ocolite cat mai mult intr-o chibzuiala inteleapta a excursiei.
Greutatea pe care o duci in spate sa nu-ti impiedice rasuflarea, nici sa nu grabeasca bataile inimii. Multe accidente nenorocite din Alpii din strainatate se datoresc unei supraincarcari a turistilor care umbla fara calauza.
Cel mai bun tovaras-hamal la munte este magarusul. El nu are pretentiile calului. Ramane si o noapte intreaga nemancat, fara ca a doua zi, cand urca coaste repezi si saritori, sa simta vreo oboseala. Apoi e mic, usor, si cu copitele lui marunte nu strica frumusetea poienilor. Numai sa-i fii simpatic; altfel nu te asculta.
INTREBARILE
UN bun turist, dupa ce a pornit la drum, nu mai pune intrebari unei calauze bune despre itinerar, despre lungimea caii, despre ceasul popasului si ceasul sosirii la tel. Motivele acestor iscodiri nu pot fi decat oboseala trupeasca sau intelectuala si curiozitatea; - curiozitatea nu e interes: acesta este adanc si rabdator, pe cand cea dintai se oboseste repede si e superficiala - ; oboseala trupeasca este o greseala mare la munte, pentru ca dovedeste ca te-ai hotarat sa faci o expeditie fara sa fii sigur de fortele tale; iar oboseala intelectuala, adica scaderea interesului pentru locurile prin care treci, arata lipsa de pricepere pentru natura.
Turistul cel mai bun poate insa, si trebuie chiar, sa afle numele tinuturilor, muntilor si vailor care-l inconjoara, directia potecilor ce se despart de a lui; cu cat baga mai bine in seama toate aceste amanunte, cu atat mai bine va putea sa conduca la randul lui.
Se intelege ca atunci cand vrei sa patrunzi intr-un tinut necunoscut, unde nimeni din grupul tau nu stie drumul - un fel de excursie frumoasa de tot, dar numai pentru drumeti cu experienta - este nevoie sa intrebi pe toti cei cu care te intalnesti, pe ciobani, pe tarani sau pe alti turisti, despre directia drumului, despre departarea pana la un loc de popas si despre apa.
In timp de vara nu poti rataci de tot pe plaiuri. Chiar daca negura iti inchide vederea din toate partile, asa ca nu mai stii nici directia din care ai venit, n-ai decat sa strigi din rasputeri, acolo unde simti coasta lasandu-se la vale: "Ma, ciobane, ma-a-a!", si vaile fiind mai toate locuite de turme, nu trece multa vreme pana se arata, prin panzele albe ale cetii, un punct mai inchis, care urca repede, iese apoi din nori in chip de ciobanas cuminte si te indreapta.
CUVIINȚA
NICAIERI nu e mai multa nevoie de cuviinta decat la munte, sub cerul larg, in aerul curat, unde o lipsa de buna crestere e mult mai suparatoare ca intr-un salon. Pentru ca, sus acolo e numai armonie, si cea mai mica disonanta ia proportii la care nu ajunge in cacofonia orasului. Micile servicii mutuale alcatuiesc o parte esentiala a cuviintei.
Unii turisti cu experienta zic ca, in clipa cand se iveste primejdia si nevoia sfortarilor, nu strica sa te lepezi de "grandes manieres" si sa dai drumul maraiturilor, ba chiar injuraturilor. Se vede ca acesti turisti nu sunt nici gentlemeni englezi, nici tarani romani. Un gentleman s-ar simti dezonorat, daca si-ar fi pierdut cumpana, si deci cuviinta, intr-o imprejurare grava; iar echilibrul taranului roman este innascut, instinctiv; cuviinta lui nu da gres niciodata, mai ales in fata unei femei culte.
Am petrecut zile si nopti in tovarasia taranilor, dormind sub cort, sau afara langa foc, sau, cand tuna si fulgera, inghesuiti in vreo casuta de adapost, unde sosea si ciobanul scarbit de atata potop si revarsand peste noi siroaie de apa din zeghea lui latoasa; am ratacit prin munti, in salbaticia jgheaburilor; am ramas toata noaptea cocotati pe vreo coama stancoasa; am avut intamplari dramatice cu cai imbolnaviti sau pierduti, cu ciobani tantosi, cu vamesi nesuferiti, dar n-am auzit nici o data o vorba necuviincioasa. Singur Ionita Chioru, vestitul si rasfatatul, se auzea cateodata de departe, tunand si trasnind impotriva cailor sai, pe care ii iubea si ii schingiuia. Dar asta nu se intampla, cand umbla cu noi, decat pentru motive adevarat grave. De pilda dupa ce Secarenii - dusmanii lui firesti, caci aveau si ei cai de munte, si Ionita era din Campulung - ii scosesera aproape si al doilea ochi din pricina unor chestiuni financiare. Tin insa sa adaug ca fata de mine Ionita Chioru s-a purtat totdeauna cinstit si in chestii banesti. Unii tarani din Prahova n-au mai vrut sa se duca cu anumiti boieri - dupa ce ii insotisera odata - pentru ca "boierii injurau".
Prin urmare: a cui e vina, daca poporul roman este citat de filologii straini ca cel ce injura mai mult decat toate popoarele europene si chiar decat Turcii? Vina, se vede, este a scolii, care nu-l creste altfel. El se lasa usor indreptat, fara vorbe multe, numai prin pilda. Simtul armoniei este adanc sadit in sufletul sau. Portul sau, cusaturile, jocurile, dovedesc cel mai desavarsit dar al proportiilor. Asta o dovedeste si purtarea lui, indata ce se simte intr-o atmosfera armonioasa. Cand in tara romaneasca nu vor mai injura "superiorii", nu vor mai injura nici taranii.
Afara de cuviinta fata de oameni, este si cuviinta fata de natura. Pe cat este aceasta de dezvoltata in tarile muntoase straine, pe atat e de necunoscuta in Bucegi si pe celelalte plaiuri ale tarii. Daca Elvetienii fac un drum, sau cladesc o casa de adapost, sau un funicular, ei lucreaza astfel ca, in afara de suprafata intrebuintata, sa nu se strice nici o palma de loc, sa ramaie neatinse coastele, padurile, stancile si chiar iarba cu florile. Imprejurul caselor de adapost nu vezi mormane de cutii de conserve golite si de hartii murdare. Pazitorul ca si drumetii au grija curateniei locului. Ei ar privi ca pe niste barbari pe acei carora nu le-ar fi drag fiecare copac si fiecare fir de iarba.
Mai e o necuviinta indoita fata de natura si fata de oameni, aceea a drumetului zgomotos. Acest prost nu vine decat de la orase. Taranul la munte nu simte nevoia sa tipe si sa rada in chip convulsiv. Aceste nevricale urbane sunt un chin pentru cel care umbla mai mult tacut, ca sa asculte simfonia naturii.
Intorcandu-ma odata de pe varful Omului, insotitorul meu taran, imi zise: "Ce zi frumoasa am avut, n-am auzit glas de om".
CONVERSAȚIA
ASTA nu vrea sa zica nicidecum ca trebuie sa amutesti in tot timpul excursiei! Dimpotriva. Nici o imprejurare nu e mai prielnica convorbirilor prietenoase sau imprietenirii prin vorbe nemestesugite si sincere, ca un drum lung de munte.
Si iarasi dau pentru asta dovada unor tarani, a caror fire fina si sanatoasa rasuna atat de just la toate atingerile sufletesti.
Era in a patra zi dupa Pasti. Plecasem din prea frumosul sat Titesti spre muntele Cozia*. Lucrul era nemaipomenit in acele locuri, unde nu exista inca turismul. Ce cautau trei cucoane si trei domni pe munte, cand se desprimavarase abia in vale, iar sus mai era iarna? Din trei una: ori aveau de gand sa cumpere niste paduri, sa inchirieze ceva pasuni, ori cautau o comoara. Atitudinea celor patru tarani care ne insoteau cu caii de bagaj, era politicoasa, dar rezervata. Sus pe plai, unde ne oprisem, stana era impodobita cu turturi de gheata lucitori. Iar lemnele erau atat de ude, incat fumul acru al focului celui dintai ne inecase pe toti. Dupa ce se mai potoli, asezaram tacamul nostru de dormit, adica sacii impermeabili, si apoi cel de mancare. Iar dupa ce insera si se dezlantui afara un vifor iernatic de tot, se incinse imprejurul focului cea mai calda veselie, cu jocuri mai apoi de chindie si de sarba, de alunel si ca la Breaza, pe fasia ingusta dintre foc si perete. Pe urma sosi ceasul de reculegere, cand vatra e numai jar, cu un bustean zdravan asezat peste el, ca sa mocneasca toata noaptea. Atunci unul din taranii asezati pe partea cealalta a focului zise, prietenos: "Acuma stim cine sunteti D-voastra. Va place viata sanatoasa la munte ca si noua", si ne multumi pentru frumoasa zi de Paste. Armonia atmosferei sufletesti se induiosa din ce in ce mai mult, era ca o modulatie dintr-o gama majora intr-una minora, se domoli si ritmul din saltaret in leganat si visator. Si taranul zice: "Iata ceasul cand se spovedeste omul, sus, la munte, langa foc".
FOCUL
CEASUL focului la munte! Sute de ceasuri am petrecut la foc, ziua si noaptea, vara si iarna, pe vârfuri si în vai, în stâne, la schit sau într-o casa de adapost; toate erau înzestrate cu acelasi farmec, iar fiecare si cu farmecul sau deosebit, caci fiecare foc are un suflet individual.
Am un tânar tovaras de drum la Sinaia, care a ciobanit trei ani de zile pe coastele salbatice de miazazi ale Vârfului-cu-Dor, si care nu aprinde un foc fara sa-i spuie câteva cuvinte prietenoase, rugându-l sa arda frumos. Si focul asculta, chiar de la cel dintâi chibrit si chiar daca bate viforul prin darâmatura pichetului rosu pe Diham, aruncând pânze de zapada în flacari!
Dulce e clipa, când cel dintâi cârliont de fum albastrui se ridica din mica piramida de cetina si de surcele uscate asezate cu chibzuiala. Si nu te superi, ci râzi si te bucuri, chiar atunci când rotogolul usor se schimba într-un nor gros, alb, înnecacios, care adeseori te prigoneste, pe orice parte a focului te-ai aseza. Ce-ti pasa! Doar nu te îneaca fumul murdar de lignit în vreo catacomba negricioasa ce se cheama o ulita oraseneasca, ci te îneaca un fum curat de brad, cu mirosul de rasina!
În lungul si stralucitul sir de focuri care-mi lumineaza amintirile, unul singur a ramas o pata posomorâta. Faceam popasul de noapte la poalele Retezatului, în valea Râului Mare; iar focul era atât de neputincios, încât nu era chip sa ne fierbem ceaiul cu toata flacara albastruie ce iesea din lemne! Si nici un pic de caldura nu dadea. Din fericire era vara. Întrebuintasem, din nestiinta, craci de anin. Când îl cojesti sau îl tai, aninul pare ca arde, pentru ca e galben rosiatic aprins dar te înseala la foc!
Flacara cea mai puternica si caldura cea mai mare o da, fireste, stejarul. Jarul lui are culoarea rubinului. Mi-aduc aminte de un amurg vânat de toamna pe vârful dealului Vladestilor, în judetul Arges. De pe nici un pisc înalt vederea nu e mai întinsa ca de pe aceste culmi mici - de la 500 pâna la 700 de metri - din încântatoarea regiune deluroasa de sub zidul Carpatilor. Vladestii, ca multi altii, purtau odata o cununa deasa de stejari seculari; dar micii proprietari o bracuisera rau; si în ziua aceea de toamna mai culcasera vreo doi uriasi la pamânt.
Aerul era plin de mireasma acrisoara a lemnului. Taranii îsi facusera un foc, mai înainte, pentru cina; acum îl parasisera, dar gramada de carbuni mai dogorea. Ne asezaram lânga ea, pe un trunchi, si ramaseram multa vreme acolo, în caldura dulce ce domnea împrejurul jarului tot mai profiriu în aerul care se învinetea din ce în ce; marame liliachii cu umbre de cenusa învaluiau privelistea, peste care mai pluteau, albe, culmile departate ale Negoiului înzapezit. Am vorbit acolo, în mijlocul acestui peisaj dulce si maret, de firea aristocratica a taranului român. Aveam multi prieteni printre satenii din valea Topologului, le stiam pasurile, pacatele si însusirile. Prietenia aceasta începuse, cu câtiva ani înainte, tot lânga un foc. Trei fruntasi din satul Bîrsesti ne însoteau la Negoiu, dar fara convingere. Drumetia era tot atât de necunoscuta la Bîrsesti ca la Titesti. Si nu eram decât doua cucoane, lucru si mai neobisnuit. Fruntasii nu primisera însarcinarea sa ne duca la vârful Negoiului în luna octombrie - când si stânele sunt pustii - decât de dragul boierului lor, Conu Petre. Credinciosi Conului Petre, însa cu un surâs cam ironic sub mustata, Ion, Vasile si Mihai ne dusera peste coastele repezi ale Fruntilor Salatrucului în uriasele paduri de fagi la poalele plaiurilor lungi care urca spre Negoiu. Cerul era închis, dar frunzisul ardea para. Spre seara ne opriram într-un luminis, la o darâmatura de casa, un fost pichet de graniceri - postul se mutase mai sus. Numai trei pereti ai odaii mai erau zdraveni, în locul celui al patrulea stralucea zidul aramiu aprins al codrului. Nicaieri n-am vazut o înflacarare atât de puternica a fagilor, cu toate ca ziua fusese posomorâta, aerul era plin de lumina purpurie si umblai ca într-un vis. Pâna ce se stinse, oamenii nostri pregatira un culcus moale de frunze si un foc lânga el. Se stie ca, dupa stejar, fagul este cel mai bun pentru ars. Si aci caldura placuta, placerea cinei de seara dupa o zi de umblat, simtirea de a fi la adapost în mijlocul tacutelor paduri, deschisera inimile. Taranilor le placu bucuria noastra de viata la munte si priceperea noastra în ale haiduciei, asa ca intraram în vorba, si ei ne povestira întâmplarile de la stâne cu lupii, cu ursii si cu hotii. Câtiva insi erau vestiti pe tot Negoiul pentru furturile lor. Iar când întrebaram, anume ce dupa parerea taranilor, îi împingea la aceasta viata nelegiuita, ei raspunsera: "Apoi le place sa hoinareasca prin munti ca si D-voastra". Primiram asta drep magulire. Dragostea taranului pentru tipul haiducesc este atât de adânc sadita în inima lui, încât se rasfrânge asupra oricui seamana chiar de departe, cu acest tip, fie hotul de vite, fie turista. Impresia buna se întari a doua zi, când, la intrarea în padurile de brad, o vulpe încrucisa calea lui Mihai. Acuma se vedea limpede ca eram fiinte cu noroc si bune la Dumnezeu. Si într-adevar, cerul se lumina si ziua de toamna se facu calda si stralucitoare deasupra plaiurilor uriase. La popasul de amiazi avusesem parte de un alt semn de bunavointa a muntilor: pe piciorul de plai peste vale se arata un urs negru, umblând când în patru labe când în doua, prin buruienile unei stâni, unde otava se vedea înca cruda si verde. Apoi intraram pe niste poteci spânzurate, în caldarea cea din urma sub vârfuri, unde Mihai ramase cu caii, pe când noi înaintaram peste creste. N-am petrecut nici în timpul verii un ceas mai cald si mai luminos în vârful salbatec al Negoiului Mare ca în aceasta zi de toamna. În adâncime, ochiul lacului Caltun* stralucea albastru închis în caldarea-i întunecoasa de stânci si de bolovani. Când ne întoarseram la stâna, gasiram acolo un foc pregatit cu maiestrie. Focul tinu toata noaptea, dintr-o singura buturuga de brad. O ciopli încet cu sute de limbi rosii si albastre, cu sute de dalti aprinse, pâna ce o prefacu într-o bolta de jar, o bolta de aur viu, de rubin si de topaz.
Focul de brad este cel mai viu si mai zgomotos, pârâie si arunca scântei din pricina rasinei. Când sezi, si mai ales când dormi lânga el, sa te feresti de pârleli.
Am gasit odata, lânga o casarie parasita - era tot toamna - bucati mari de coji de brad, din care ciobanii, muindu-le în apa, fac cosulete pentru burduf. Bucatile erau înca nelucrate si pline de rasina. Le-am dus acasa, adica la stâna Burlacului din valea Horoabei, în apropierea Pesterii Ialomitei, unde, cu cinci prieteni, faceam o pusnicie de mai multe zile si, seara, am pus coaja de brad pe foc în coltul stânei. Iluminatia fu minunata si orbitoare de alba, dar era sa ardem cu stâna cu tot.
Frumos si vijelios e focul de jnepeni, dar nu prea calduros. Într-o zi stralucitoare de iarna - 30 noiembrie - mi l-a aprins tovarasul meu, fostul cioban în vârful Jepilor Mari, adica pe o iesitura îngusta stâncoasa, vreo zece metri sub vârf, unde ne asezasem ca sa fim mai aparati de vânt. Flacarile pârâiau si pocneau, si ceaiul din apa de zapada ni se afuma, dar petele de zapada alaturi de foc nu se topira.
Mi-aduc aminte cu o deosebita recunostinta de un foc în muntii Lotrului; facusem doua zile de drum prin paduri când tragice, când jalnice. Tragici erau codrii de brazi mâncati de lichenul cenusiu - barba ursului - care suge viata din ramuri, si de muschiul verde lucios care o suge din radacina, asa încât copacii înca în picioare ajunsesera niste schelete argintii, ale caror crengi sunau ca oase uscate când trecea vântul printre ele; iar multi zaceau rasturnati si pe jumatate îngropati în pamântul mlastinos, în care caii nostri intrau pâna la piept, asa ca eram nevoiti sa ne tragem picioarele în sus; jalnici erau codrii unde trecuse industria, draguta, si nu mai lasase decât buturugi si radacini pe întinsele coaste ale muntilor. Cea din urma stâna de sub vârf, unde ni se oprea drumul, era asezata la marginea unei paduri mai putin prapadita, ce e drept, dar cu un pamânt tot atât de ud, din care tâsnea apa la fiecare pas. Era în mai si aci sus nu se desprimavarase înca bine; vremea fusese ploioasa de la începutul excursiei si acum ningea. Unul din tarani, cam deprimat de atâta salbaticie, mormai, "ca aci vor fi umblând ursii cu vacile". Dupa ce razbiram în sfârsit pâna la stâna, o gasiram în aceeasi stare de darapanare ca bietele paduri. Un drumet, o catana tânara de vreo saisprezece ani, privind desnadajduit la comarnicul plin de noroi si la peretii de bârne cu lacune cât bratul, zise dispretuitor calauzei: "Asta e stâna D-tale? Mai bine ma lipseam de ea". Dar ce confortabil ne paru acest adapost, dupa ce lacunele fura astupate cu cetina de brad si fu aprins focul, uscând pamântul dimprejurul lui si raspândind caldura, care înveseleste si trupul si sufletul.
STANELE
NU e cioban sau taran care a ciobanit - si cei de pe la munte au umblat mai toti cu oile - caruia sa nu-i fie draga aceasta meserie. "Ai venit sus la noi, la aer", iti zice binevoitor baciul, iesind din gura neagra si joasa a stanei, in lumina soarelui. Iar unul raspunse unui turist, care-l intrebase, daca nu-i e urat in singuratate: "Nu sunt singur, sunt cu oile si cu muntii".
Cu cat plaiurile sunt mai neumblate, cu atat ciobanii sunt mai indatoritori si mai credinciosi datinilor vechi de ospitalitate. Mi s-a intamplat de mai multe ori sa ma fi ospatat pe mine si pe insotitorul meu si sa nu fi vrut sa primeasca nimic pentru asta. Darul de la stana nu se plateste. Iar daca se intampla ca ciobanii sa nu fie primitori, pricina nu e alta decat ca au avut experiente neplacute cu turisti fara crestere si lipsiti de tact. Asta il scarbeste pe taran pentru multa vreme.
Cate ceasuri tihnite am petrecut la vatra ciobanilor! La vatra aceea milenara - un colt al incaperii captusit cu bolovani, ca sa nu arda birnele de la perete, langa care si vorbesti de aceleasi lucruri ca acum o mie de ani, de oi, de lupi si de ursi. Iar de jur imprejur stau straja, de zece mii de ani, muntii falnici si brazii inalti, neatinsi de luptele si de zvarcolirile umanitatii de pe sesuri, chiar daca ele trec cate odata si peste coamele muntilor ca un val de nebunie. Valul se duce, cu nebunia lui, si sus raman stancile, codrul, apele si stanile. Iar cand, dupa topirea zapezilor, cantecul apei se-ntareste, codrul inverzeste si pasunea infloreste, atunci, imprejurul stanelor sure, suna talangile amestecate cu behaitul mieilor si cu latratul cainilor, si baciul cuminte vorbeste de oi, de lupi si de ursi, si, cateodata cu ingaduiala, si de nebunia lumii.
Postari similare:
Marți, 17 iulie 2007 - 15:28