1. Toponimia sihastră

Ceahlăul, un munte de toponimii

Ceahlăul tronează în mijlocul Carpaţilor Răsăriteni, la întretăierea celor mai de seamă drumuri transcarpatice, bine delimitat de munţii din jur prin trei văi largi şi adânci. La nord, Valea Bistricioarei îl desparte de Munţii Bistriţei, spre nord-est Valea Bistriţei şi Lacul de acumulare Izvorul Muntelui îl separă de Munţii Stânişoarei. Valea Bicazului face hotarul de sud-est spre Munţii Tarcăului, iar către vest, Valea Bistrei şi Valea Pinticului îl individualizează de culmile Higheş, Chicera şi Comarnic din Munţii Hăşmaş. Între aceste limite Masivul Ceahlău acoperă o suprafaţă de 290 km2, din care numai 10% reprezintă golul alpin conturat de pereţi stâncoşi ce-i dau aspectul de cetate, dar şi de corabie. 

Masivul Ceahlău, versantul apusean. Panoramă de pe Vf. Bâtca Neagră.

Denumirea lui fie provine din maghiară csahló (”un fel de vultur”) sau csalho (în sens de impozant) fie este un cuvânt local mai vechi preluat de limba maghiară. Legendele ne amintesc cum ”pluteau în aer mulţime de vulturi”, iar cărturarii au asociat descrierea făcută de bătrânii satelor după imaginea şi numele cilihoi-ului (Gypaetus barbatus), pasăre falnică şi răpitoare din familia falconidelor, cunoscută şi sub numele de ciahlău, zis şi ”vulturul meilor”. Acesta își avea sălaşul în lumea înaltă a stâncăriilor, numite mai apoi Tabăra Vulturilor, Staulul Vulturilor, Scăldătoarea Vulturilor, sub contrafortul prelungit din vârful Toaca, pe sub Detunate şi Piatra cu Apă până spre Stânca Dochiei. Declinul speciei a început către sfârşitul secolului XIX, când exemplarele au fost semnalate tot mai rar. 

Din izvoarele culese se poate afirma că sihaştrii şi călugării din Ceahlău au vieţuit într-o zonă largă, de la poalele muntelui şi din valea Bistriţei până în culme. Se refugiau în grote şi scorburi sau în adăposturi încropite de mâna lor. Primii oameni care i-au întâlnit au fost vânătorii şi ciobanii, ei au dat locurilor numele celor ce pustniceau în păduri, în poieni sau în grote şi tot ei mai apoi, le aduceau câte ceva de-ale gurii.

Cunoscut de la sfârşitul sec. XIX sub numele de Muntele Peonul, apoi până la începutul sec. XX ca fiind Muntele Pion, este ştiut faptul că această denumire a fost folosită prima oară de Gheorghe Asachi, după excursia făcută în anul 1835 împreună cu domnitorul Mihail Sturdza şi mitropolitul Moldovei Veniamin Costache şi consemnată în volumul ”Itinerar la muntele Pion”, apărut în 1840. Asachi probabil, a făcut această asociere de nume cu cel al unui călugăr, care a vieţuit în secolul al XV şi a sihăstrit mulţi ani, petrecându-şi vremea în rugăciune, pe aceste locuri numite mai apoi ”Dealul lui Peon” şi ”Muntele (lui) Peon”.

Ceahlăul văzut din Durău, 1905.

Deşi toponimul ”Pionul” este menţionat de Dimitrie Cantemir, ca fiind de origine greacă - ”pion” care va să însemne ”stâlp, coloană a cerului”, denumirea are şi sensul de ”impozant”, ”care priveşte de sus” sau ”măreţ”, sensul originar fiind de atribut maiestuos al lui Apollo. Acelaşi topic este atestat din 1641 (sau 1638) într-un hrisov a lui Vasile Lupu, din care reiese că schitul (Pion/Peon) a fost ridicat de un pustnic, Silvestru, într-o curătură pe care el însuşi o făcuse pe un loc domnesc. În Pateric îl găsim pe ”cuviosul Silvestru, cel mai vechi sihastru din Ceahlău care, pe timpul lui Alexandru cel Bun, întemeiază prima sihăstrie de pe Schit (pârâul şi satul - numite astăzi Durău după numele cascadei Duruitoarea, li se spuneau în secolele trecute Schit. O altă interpretare poate fi şi de pârâu important cu apă permanentă - colector principal) denumită mai întâi Sihăstria lui Silvestru (nume păstrat până în anii 1878-1880), apoi Sihăstria Hangu şi, în final, Pionul”. Şi tot din Pateric aflăm că acest pustnic a fixat hramul muntelui în data de 6 august, dată la care călugării de prin sihăstriile Ceahlăului şi din împrejurimi urcau pe munte pentru a sărbători Probajini sau Schimbarea la Faţă, după cum este rânduită şi de calendarul creştin-ortodox.

Ceahlăul văzut din Durău, cca. 1910

”Ceahlăul este regele munţilor din întregul şir al Carpaţilor orientali (Dacici) şi aceasta nu doar pentru că ar fi covârşitor de înalt - are 1911 m”. Astfel îşi începea în anul 1929 preotul Constantin Matasă ”Călăuza judeţului Neamţ”, primul ghid turistic românesc. În autobiografia sa el însuşi consemna: "De multe ori am urcat Ceahlăul numai între prieteni, băieţi de pe la diferite şcoli. Aşa, prin 1898 am urcat cu Iosif Flor, cu Handoca şi Agarici. Spre a prinde răsăritul soarelui pe vârful muntelui am plecat noaptea, servindu-ne când şi când de lumânări pe unde nu nimeream poteca, luând cu noi şi nişte lăutari. După ce ne-am urcat la ’Cruce’, vârful cel mai înalt, unde ne-am şi fotografiat am coborât pe la Duruitoare." Nevăzând astfel de poze pentru a putea identifica măcar cu aproximaţie locul, dar ştiind din însemnările cărturarilor de la sfârşitul sec. XIX că pe vârful cel mai înalt era un schit, o cruce şi un clopot mare şi că de acolo se bătea toaca chemând la rugăciune sihaştrii din întreaga Vale a Muntelui, am presupus că era vorba fie de Crucea de Hotar dintre obşti/proprietăţi/islazuri, fie de Vf. Toaca, al cărui toponim ar avea această origine.

Studiind hărţile austro-ungare, sovietice şi pe cele ale Serviciul Geografic al Armatei observăm cu uşurinţă marcat cu ’triunghi’ şi înscris cu denumirea originală numai Vârful Toca, altitudinea stabilită la acea vreme, 1901 m, iar cu ’cerculeţ’ celelalte cote şi nume de locuri cunoscute şi de noi.

Harta austro-ungară, 1910.

Bănuind a fi o greşeală constând într-o literă lipsă, am consultat şi alte hărţi concluzionând la sfârşitul cercetărilor că denumirea corectă a fost cea de Vf. Tocii / Vf. Toca, pe care o asociem şi originii de care aminteşte Gustav Kisch ca fiind cumane - ”copand”, dar şi provenind din maghiarul ”koppánd şi/sau koppanni” care înseamnă a pocni. Putem concluziona că pe toate hărţile turistice realizate după anul 1937 numele vârfului este trecut ca fiind ”Toaca”, în timp ce pe toate hărţile topografice militare studiate, româneşti, austro-ungare şi sovietice întocmite până în anul 1945 a fost menţionat numele ”Toca”- Vf. Tocii.

Harta militară, 1939.

De altfel, pe teritoriul României interbelice, acest topic, cu derivate, a fost întâlnit în mai multe zone, de exemplu, Dealul Tocii - jud. Caraş-Severin, Biserica Tocile - Braşov, Culmea Tocilor - M-ţii Buzăului etc.

Despre existenţa în vechime a unui schit pe acest vârf ne aminteşte şi dr. Iacomi: ”Până prin 1954, pe Toaca se afla un postament de piatră cu doi suporţi metalici pentru o toacă, la început din lemn, apoi din metal şi un clopot care a sunat de-a rândul deşteptând sihaştrii la rugăciune.” Este posibil ca înşişi acei pustnici, prin rugăciunile lor ridicate spre cer peste înălţimile munţilor, să fi asociat stânca situată în imediata apropiere a vârfului Toaca cu chipul Fecioarei Maria, ştiută fiind semnificaţia greacă a cuvântului ”Panaghie” - icoana cea mai de preţ a Fecioarei, purtată la gât de ierarhi, dar şi însemnând ”bucată de prescură mâncată de călugări la mănăstiri în prima săptămână după Paşti”.

Stânca Panaghia, începutul secolului XX.

Locurile de vieţuire ale sihaştrilor din Ceahlău au fost numite Peştera Pustnicului, Peştera lui Gherman, Peştera lui Nazarie şi a lui Vucol. Poienile ce-au fost locuite sau cosite de călugări au rămas cu numele lor: Poiana lui Ghenade, Poiana lui Steofan, Poiana lui Gherasim, Poiana Sihastrului, Poiana Cerebuc, Poiana lui Iosâv. La fel şi pâraiele au astăzi numele legat de vieţuitorii de altădată: Pârâul Călugărului, Pârâul lui Martin, Pârâul lui Patapie, Pârâul lui Vachili, Pârâul lui Ghenade, Pârâul lui Nicandru, Pârâul lui Bucur. De prezenţa îndelungată a pustnicului Ghedeon se leagă numeroase toponime din versantul estic a masivului: Fundul Ghedeon - despicătura adâncă mărginită de Poliţele cu Crini, Pârâul lui Ghedeon, Poliţa şi Piatra Lată Ghedeon, Bâtca Ghedeon, Adăpostul Ghedeon - toate situate la 1800-1845 m. De la o altitudinea mai joasă urcăm spre înălţimile ce domină terasa superioară prin Bâtca Popii şi Bâtca Cerebuc. Turnurile şi vârfurile de stâncă poartă la rândul lor nume ce ne amintesc de ei: Călugării din faţa Cetăţuii, Altarul din stânga Jgheabului Mare al Sihastrului, Turnul Crucii, Stânca lui Iosâv, Turnul Sihastrului de sub Piatra cu Bani. (Denumirea prozaică de "bani" nu se referă la monede, ci la scoicile rotunde prinse în piatră. Similar se găsesc în multe locuri - de exemplula Rezervaţia fosiliferă dela Porceşti (Turnu Roşu) unde se întâlneşte explicit acest nume.)

De la Moş Nicoară, ne spune dr. Iacomi, aflăm că la marginea Izvorului Alb (versantul estic), nu departe de locul în care este astăzi Stânca Dochiei, a fost o mică sihăstrie ridicată de Dragoş-Vodă în locul unde duşmanii au ascuns-o pe Doamna Maria după ce-o răpiseră. Localizată la capătul Jgheabului Izvorul Alb, Sihăstria Veche sau Cerebuc, după numele unui călugăr trăitor acolo, a fost distrusă de avalanşa din noaptea de Înviere a anului 1704.

Schitul Cerebuc.

Refacerea schitului a început-o, spun legendele, Cerepaho, un cazac învăţat sau pariul Cerepaha sau Cerepahi ori stareţul Cerebuş, în anul 1710 într-o poiană aflată 2 km mai jos. Numele trimite la cuvântul maghiar kerekbukk, care înseamnă fag rotat. ”Fagii rotaţi” erau şi sunt repere importante, locuri de popas şi întâlnire pentru grupuri de oameni care urcau la munte de sărbători. Aici au vieţuit între anii 1710-1880 călugării veniţi şi de la mănăstirea Hangu, schitul fiind cunoscut până în zilele noastre cu denumirile de Cerebuc, Cirăbuc, Ciurubuc, Ciorobuc, Cerebuş.

Sihastru în Ceahlău. Foto Tudor Ghioc.

De la moş Chirilă ştim că pustnicilor nu le lipseau o carte, mătăniile şi iconiţa. Îşi făceau unelte trebuitoare din lemn, deschideau cărări către izvoare, îşi căutau hrana prin păduri, melci, ierburi ori poame. Grotele, astăzi mascate de vegetaţia mult crescută, erau adânci de 2 până la4 metri, înalte cam de 3 metri şi late de până la 6 metri. Sub straturile de pământ şi cenuşă, lespezile de gresie culese din munte au ţinut loc de pardoseală.

În lipsa unor descrieri amănunţite despre traiul acestor sihaştrii, în căutarea unui număr mai mare de informaţii despre viaţa lor şi în încercarea de a contura portretul unui călugăr, am apelat la însemnările dr.-ului Iacomi, care ajutat şi de fotograful Ion Rusu (din Piatra-Neamţ) au putut realiza o descriere şi o reproducere: ”Un bătrân încovoiat de ani, îmbrăcat în sutană de şiac, cu faţa brăzdată şi suptă, înconjurată de o barbă mare; capul acoperit de o glugă, iar mâna stângă sprijinită de o cârjă cu mâner în semilună; picioarele adăpostite de opinci legate cu nojiţe negre, iar de mâna dreaptă atârnându-i mătăniile. Stă cu privirea pierdută în vale, cu întreaga lui făptură pătrunsă de liniştea locului”.

”Ne-am întrebat, continua dr. Iacomi, cum rezistau aceşti pustnici în mijlocul naturii atât de vitrege în anotimpurile reci şi umede? Am încercat la rândul nostru, să trăim iarna în adăposturi ale ciobanilor, cu echipament corespunzător şi hrană calorigenă. N-am rezistat la temperaturi de -18 grade C sau la -20 grade C decât câteva zile. Localnicii ne aminteau că maica Serafima a trăit câteva ierni în chilia ei de pe Pârâul Martin. Cu siguranţă, rezistenţa psihică şi fizică izvorau din credinţa ei.”

Călugării din Ceahlău cunoşteau aproape toate cărările şi au fost cele mai bune călăuze încă de acum 300 de ani. Ei i-au condus spre culmile cele mai înalte ale muntelui pe englezii Paget, Fowlkner şi J. Bell d’Antermon în anul 1703, pe mitropolit, pe botanişti, pe farmaciştii din Târgul Ieşilor şi pe alţi cărturari. În drumeţiile sale, Gh. Asachi era întâmpinat de la Gura Largului de egumenul Grigoraş de la schitul din Durău, ”călăuză practică pentru aceste locuri. Şi când se pornea a doua zi ascensiunea muntelui, caravana avea înainte mergătoriu pe călugărul Dormidon, călăuză practică, exploratoriul tuturor potecilor munţilor şi filozofu’. Şi călugărul avea atunci 80 de ani !”

Răspândiţi prin zonele înalte din Masivul Ceahlăul şi din împrejurimi, anahoreţii şi pustnicii umblau prin codrii după hrană şi lemne, deplasându-se pe o arie restrânsă şi din dorinţa de izolare, rară le era întâlnirea cu oamenii satelor care păstoreau muntele. Ciobanul Dragomir Găină cunoştea ”Cărarea lui Iosâv” cu plecare din Durău şi ştia despre Iosâv că a fost un călugăr tare credincios, care umbla pe această cărare, de la Pârâul lui Bucur, tăia pădurea spre culmea Poienii şi că lângă un brad secular îşi avea o bancă, în brad o iconiţă unde se oprea pentru rugă, de unde a rămas şi numele locului "La banca lui Iosâv". Cobora în valea pârâului lui Martin, în lunca Rupturi şi de aici îşi aduna bureţi, fructe de pădure, buruieni pentru leacuri.

În nevoinţa trupului şi în pustia muntelui au vieţuit şi cuvioase maici. În amintirea lor au rămas până în zilele noastre, toponimele: Pârâul Maicilor (care coboară din Ocolaşul Mic), Piciorul Maicilor (situat mai spre est, de la baza abruptului Ocolaşului Mic), Şipotul Maicii (în vest, cunoscut şi sub numele de Şipotul Serafimei - o fată ”fugită de lume” care şi-a găsit sfârşitul în preajma izvorului). Câteva sute de metri mai sus de el sunt grotele adânci de 3-4 metri numite ”Chilii” sau Chilia Maicii, iar în partea nordică a masivului întâlnim stâncile Maicile (nume primit după silueta celor trei stane de piatră cu chip de om, astăzi cunoscute ca fiind Pietrele lui Baciu). Pe Pârâul Mare, pe lângă Piciorul Ponorului şi prin Poienile Ponorului, a existat Sihăstria Sofia, cunoscută de localnici sub denumirile de Schitul de sub Ponoară şi/sau Schitul Maicilor, ridicat în 1773 şi destrămat în anul 1903. 

Cea mai cunoscută, rămâne fără-ndoială Poiana Maicilor, situată în partea sud-estică a Masivului Ceahlău. Cercetând hărţile silvice, constatăm că Poiana Maicilor, cea pe care o ştim noi astăzi, s-a mai "mutat" puţin, conform şi concluziilor consemnate de cei ce le-au întocmit: ”Această poiană, aflată pe versantul sud-estic al Ceahlăului, era demult acoperită cu pădure bogată, care a fost exploatată înainte de 1914.” Despre schitul (din) Poiana Maicilor, mai găsim menţionat : ”In partea de răsărit a poienii se mai vedeau până în 1943 resturile din temelia unei aşezări, despre care bătrânii din partea locului pretindeau a fi fost resturi din temelia unui schit de maici. Astăzi pădurea a crescut pe acolo şi cu greu se mai pot vedea acele relicve.” 

Sărbătoarea muntelui. Foto Adolph A. Chevalier, 1920

Din secolul al XIX-lea numărul sihastrilor a scăzut mult. Unii dintre ei au pierit ”storşi de foame” sau de răni provocate de capcanele pentru sălbăticiuni. Hramul muntelui, cel cu pur caracter spiritual, duhovnicesc, de rugăciune şi de înălţare a început să aibă de acum un caracter tradiţional-folcloric.

Sărbătoarea muntelui. Foto Adolph A. Chevalier, 1920

Alături de călugării din Durău urcau în preajma acestei sărbători mulţime de credincioşi îmbrăcaţi în port naţional, călare sau pedeştri, în frunte cu preoţii din satele lor. Ritualul urcării pe munte, făcliile aprinse pe culme, noaptea de priveghere şi rugăciune dinaintea Sfintei Liturghii din dimineaţa de hram, masa în comun pa pajişte, cântările duhovniceşti şi bucuria sfântă, au devenit şi în Ceahlău o datină, o deprindere, similară cu cea desfăşurată cu ocazia hramului de călugării nevoiţi pe Muntele Athos.

Reproducere parțială după articolul "Ceahlăul, un munte de toponimii". Revista Invitaţie în Carpaţi, Mai 2008

Vineri, 23 august 2013 - 11:42 
Afisari: 20,145 


daniela