Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Octombrie 2018
LMMJVSD
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031

Noiembrie 2018
LMMJVSD
1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930

Online

Vremea
Varful Neamt
Muntii Baiului

Reduceri

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Zări albastre & White-out @ Ciucaș (Muntii Ciucas)

De la începutul anului planificasem o ieșire pe zăpadă în Ciucaș. Sergiu, un fost coleg de facultate, venea din Londra la începutul lunii februarie special pentru munte. Îmi spusese la telefon că vor participa la tură Alina - prietena lui, Gabi și Eduard din Brașov, ultimul stabilit de asemenea în orașul de pe Tamisa. 



Dimineața de luni, 2 februarie, mă găsește somnoros în microbuzul de Cheia. Eu găsesc dimineața cam urâtă, cu o ploaie măruntă și rece care face bine la statul în casă. După ce trec de Ploiești se luminează, dar vremea nu arată semne de îmbunătățire, iar la Măneciu se pare că a nins de-a binelea, pomii fiind încărcați de o promoroacă groasă, foarte fotogenică. Nu pot decât să mă bucur, pentru că vom avea parte de peisaje superbe pe o astfel de vreme!


Cu cei 4 urma să mă întâlnesc în Pasul Bratocea, ei fiind aduși din Brașov cu o mașină – ce păcat că nu mai circulă nicio cursă regulată între Cheia și Brașov! Odată ajuns în Cheia, traversez localitatea către nord, cu speranța că voi găsi o ocazie pentru a ajunge la locul de întâlnire.


/WO/20150202_092749.jpg

Nu sunt nici eu singur, o armată de câini gravitează în jurul meu, mărindu-se din poartă în poartă cu noi recruți. Nu am cu ce să îi recompensez, am la mine doar migdale și fructe deshidratate, bașca o ciocolată, pentru că avem să ne cazăm la hotelul Cabana Vf. Ciucaș și nu avea rost să îmi încarc bagajul cu mâncare. Știu că am să-i pierd pe drum până în pas, dacă nu am ghinionul să merg pe jos până acolo.


/WO/20150202_102145.jpg


Trec prin pădurea care străjuiește cursul Cheiței, mergând spre NV către DN1A și, după o gâfâială serioasă, ies la șosea. Iese și soarele la șosea, odată cu mine. Aici observ că n-am mare noroc la mașini, rar apărând câte una la orizont și trecând pe lângă mine de parcă am geaca în culoare invizibilă. Mai stau și cu grija potăilor, să nu le facă tapet pe șosea vreun TIR. Tot mergând așa, ajung la fosta cabană Valea Berii, unde nu am altceva de făcut decât să mă opresc dacă nu vreau să merg pe jos până în pas, pentru că de aici încep serpentinele și chiar dacă ar vrea cineva să mă ia la ocazie, nu va mai putea opri în curbele strânse.


/WO/20150202_102202.jpg


Unul dintre dulăi, făcând îngerași în zăpadă :)


/WO/20150202_102458.jpg

Desigur, depășisem ora de întâlnire cu grupul (10:00), iar sir Sergiu mă tot repezea cu telefonul să vadă ce se întâmplă. Îmi sugerează să scot la vedere un Grigorescu (portret realizat de BNR). Dacă nu m-a luat nicio mașină la deșt, încerc și metoda asta. Cine știe, poate nu le-am arătat eu degetul potrivit?! 


În câteva minute circulam cu un camion a cărei ușă nu se prea închidea, alături de zâmbetul mustăcios al unui țigan cumsecade, lăptar din Brașov. Omul se întorcea din cursă de la Ploiești și era intrigat în egală măsură de motivul pentru care eram eu acolo, dar și de ceea ce fluturam în mână.


Când am ajuns în Pasul Bratocea, grupul se mutase deja la stâna din apropiere, cum îi indicasem la telefon lui Sergiu. Mă pun și eu repejor în mișcare și la fel de repejor mă opresc: greu mai e când te grăbești la pașii de încălzire!


/WO/20150202_105612_hdr.jpg


Ajung într-un suflet la stână, mă mir că nu-mi reproșează inglișmenii nimic și, cum e deja ora 11, pornim la drum. Nu cunoșteam pe nimeni din grup, dar știam că nu e niciunul străin de munte. În plus, Sergiu este unul dintre acei prieteni cu care dacă nu te vezi luni și luni la rând, e ca și cum nu te-ai mai fi văzut de aseară. E un prieten atemporal.


Dacă nu pun la socoteală eșecul din primăvara anului trecut, când am avut parte cu Lucian de o mură-tură, nu am mai urcat în Ciucaș pe culmea Bratocea. E momentul potrivit acum să mă bucur de acest traseu, frumusețea peisajelor fiind sporită de zăpada ce atârnă grea pe ramurile pomilor, iar aerul rece permite vederi spre orizontul îndepărtat.


/WO/20150202_111631.jpg


Începem urcarea spre culme, având releul drept reper. Cotim întâi la stânga, apoi ne orientăm la dreapta, cum duce culmea.


/WO/20150202_112307.jpg


Zăpada este destul de mare, dar a fost viscolită pe versanți și nu ne afundăm pașii mai mult de gleznă. Ajunși la limita pădurii, pentru că nu sunt urme deja bătute pentru a identifica poteca ușor, căutăm să ieșim cât mai sus pe cea mai accesibilă cale.


/WO/20150202_114450_hdr.jpg


Traversăm un drum forestier care vine de la releu și printre brăduți ajungem în cele din urmă la poteca marcată. Băieții se bat cu bulgări de zăpadă, eu îmi fac timp să fotografiez cu telefonul prin împrejurimi, ca un bondar într-o pajiște înflorită. Mi-e dor de aparatul foto!


/WO/20150202_115250_hdr.jpg


N-am mers prea mult, dar e suficient cât să constat că merg cel mai bine dintre toți și, deși aș putea rămâne ultimul în șir pentru a-i struni, prefer să merg primul și să bat urme în zăpadă, impunând și ritmul de mers. Cred că la condiția mea fizică a ajutat exercițiul mersului regulat pe munte, fiind deja a treia tură pe anul acesta în zăpadă. Nu mă simt obosit, nu îmi este foame ori sete, ba chiar am observat că beneficiez de o transformare când ajung pe munte: consum resurse puține, sunt capabil de mai mult efort decât în restul timpului, pot merge mult timp doar pe rezerve și asta doar din entuziasmul de a fi aici! Eduard are și el o remarcă la faptul că merg cel mai repede: Ăsta merge în 4 picioare, vizând bețele mele de trekking care – da – ajută la sportul înot amonte în zăpadă :)


/WO/20150202_120944.jpg


Tocmai din cauza lipsei exercițiului, cei din grup se opresc destul de des, așa că le propun pauze scurte , de maximum două minute, pentru a nu-și ieși din ritm (propuneri care, desigur, întâmpină un protest imediat). 


/WO/20150202_114817_hdr.jpg

/WO/20150202_120954_hdr.jpg


Când ajungem la primele stânci golașe, ne răsar pe marginea culmii și plăci de zăpadă viscolită. Ținem aproape de stâncă pentru siguranță, iar pericol de avalanșă nu există aici, terenul fiind destul de plat și zăpada compactă de la soare. 


/WO/20150202_121612_hdr.jpg


Pe măsură ce înaintăm, pădurea de molid se rărește, vegetația este mai mică și în mare parte se află... sub zăpadă. Aflăm asta când călcăm, fără să vrem, pe brăduți acoperiți de stratul gros. Din cauza densității mai mici de zăpadă între ramuri, ne afundăm până la brâu în aceste locuri. 


/WO/20150202_123418_hdr.jpg

/WO/20150202_123354_hdr.jpg


Pentru că Eduard și Gabi se opriseră între timp la o gustare și au rămas în urmă, luăm și noi o pauză lângă un șir de brazi, stând la adăpost de vântul rece. 


/WO/20150202_123611.jpg


Prezentarea grupului (de la stânga spre dreapta): eu, Sergiu, Alina, Gabi. NB: Eduard își dădea aere de fotograf.


/WO/20150202_124351.jpg


Aflu că grupul tocmai a rămas fără apă, dar nu-mi fac griji; eu mai am doi litri de apă și le ofer cu plăcere contra cost. Eduard mă ia în serios și se pune pe fabricat apă, umplând bidonul cu zăpadă. Bineînțeles că nu s-a ales decât cu câteva kilograme de gheață în spinare!


Când plecăm ne îndreptăm privirea spre stânga, unde ni se descoperă culmile Postăvarului, Pietrei Mari, Neamțului și Baiului, precum și orașul Brașov. Ajungem în curând în punctul în care am ieșit eu în potecă la tura din mai. Se vedeau și acum urme de pași în zona aia, dar nu m-am dus până acolo să verific. În poteca noastră se ivesc urme de vulpe :)


/WO/20150202_125359_hdr.jpg


Uriașul Sergiu e la fiecare pas cu un picior în groapă. În zadar îi spun eu pe unde să meargă pentru zăpadă mai întărită, la cele aproape +40 kg ale lui față de mine, sfatul nu-i folosește. Iată-l venit pe urmele mele, pe unde eu nu m-am scufundat :)


Reconstituire:

/WO/20150202_133317.jpg


Întâlnim din când în când și câte un stâlp indicator care scoate capul din zăpadă ca ghiaurii îngropați de turci în nisip până la gât, și care ne face să realizăm că stratul de aici depășește lejer un metru. 


/WO/20150202_133553_hdr.jpg

/WO/20150202_134038_hdr.jpg


Mai rabd un popas sub vârful Bratocea, bronzându-mă în soarele puternic cât își pansează băieții stomacul cu un sandvici. Nici nu știm cum am pierdut 4 ore pe traseu până aici. De fapt, am eu câteva bănuieli, dar mă abțin să le numesc.


/WO/20150202_150147_hdr.jpg


Din curba de nivel de pe culmea Tigăilor Mici putem vedea cabana în față, în poiană, dar până acolo mai avem cam o oră și jumătate de mers. În fundal se zărește și muntele Penteleu, cu vârful piramidal înzăpezit. 


/WO/20150202_151730_hdr.jpg


De aici, pe partea nord-estică, întâmpinăm ceva greutăți la mers, pentru că stratul de zăpadă este mare, iar înclinația laterală este destul de accentuată. Nu mai văd stâlpii din potecă (ce potecă, pe aici cred că nu se poate merge la orizontală pe uscat?!), așa că încerc să găsesc cea mai bună metodă de traversare. Singurul reper pe care îl am este indicatorul din șaua Tigăilor. Îmi înnod privirea de el și pornesc înainte. Ceilalți traversează cu dificultate pe urmele mele, prin zăpada afânată. Pentru că este un loc umbrit, merg înainte până la capăt, pentru a ieși în zona însorită. 


/WO/20150202_151537_hdr.jpg


Mă opresc în șaua Tigăilor, punct de bifurcație, și îi aștept și pe ceilalți. Aici – urgie! Bate o năpastă de vânt, de nu-ți poți aprinde țigara și-ți îngheață mâna pe sticla de bere!


/WO/20150202_154011_hdr.jpg


Vârful sclipește în toată splendoarea deasupra mea. Observ că ei merg din ce în ce mai încet, așa că-mi zburdă prin minte ideea de a merge chiar și singur la vârf dacă ei renunță. Ar fi păcat să nu merg până acolo și să nu încununez o zi minunată cu ascensiunea în punctul maxim din masiv.


După 5 minute ajung și ei. Este aproape ora 16. Desigur, sunt obosiți, și îmi spun că ei preferă cea mai scurtă variantă. Asta înseamnă direct spre cabană (1-1,5 h pe marcaj). Spre vârf sunt 40 de minute - o oră. Mă încadrez lejer în intervalul ăsta, apoi mai am încă atât până la cabană pe bandă roșie. Sergiu, încrezător că am talent la mers, îmi spune că probabil voi ajunge înaintea lor la cabană :)


Spre surprinderea mea, Eduard insistă să urce cu mine, susținând că are suficiente resurse și împărtășește dorința mea de a coborî (măcar câteva minute) la frontală. Bine, frățică, atunci suntem doi! Îl avertizez însă că va trebui să țină pasul. Ba chiar îl testez pe prima porțiune de urcare, și văd că urcă bine. Îi dau un băț de trekking, să se ajute cu el, deși eu fără un băț sunt ca un moșneag fără ciomag. Îl acceptă bucuros.


Trag un cadru cu Turnul Goliat, dintr-o poziție care nu-l avantajează, dar pe mine mă avantajează, că nu trebuie să mai merg zeci de metri ca să-l surprind frontal, și haida-ha la deal! 


/WO/20150202_155625_hdr.jpg


Și cum mergeam noi așa, numai ce ne pălește un roi de ceață de nicăieri. Iete, na, mă ține pe mine ceața din drum! Tot înainte! Vântul rece suflă repede ceața și e din nou senin.


După alți câțiva pași, ridic privirea spre vârf… și ia-l de unde nu e! Aștept să mi se arate din nou. Nu se arată. Măi, să fie afurisit! Ne uităm tăcuți unul la celălalt. Privesc în vale, ceilalți 3 coboară. Gândesc că ar fi mai bine să ne întoarcem după ei. Probabil că și Eduard gândește la fel. Ne spunem unul celuilalt să mai urcăm nițel, poate se risipește ceața. Altfel, ne putem întoarce. Bun, am stabilit! 


Poteca mai fusese circulată cândva, se vedea foarte slab o dâră în zăpadă, cât să bănuiești că a mai trecut cineva pe aici. Am ținut firul urmelor, descoperind din când în când marcajul. După mai bine de o jumătate de oră de la plecare, ne-am dat seama că nu vom scăpa de ceață. Ne bazam însă pe urmele pe care le bătusem noi în zăpadă și, la nevoie, ne puteam întoarce în șa după ele. Așa că am decis să încercăm să găsim vârful. 


Ne opream din când în când și priveam în jur. Începusem să avem vedenii de la atâta lumină. Mi se părea că văd culmi stâncoase acolo unde știam că nu e nimic. Întrebându-l pe Eduard dacă le vede și el, îmi zice că deslușește o pădure de brazi. Atunci mi-e clar! Nu mai spun că unde priveam noi ar fi trebuit să fie o altitudine de vreo 2.200 m :))


În cele din urmă am ieșit în culme și am urmat linia ei; fiind destul de îngustă știam că nu avem cum să greșim drumul. Și am avut dreptate, ne-a scos înainte un stâlp marcat CR. Traseul nostru era marcat BR, așa că ne-a cam mirat. Trebuie să fim aproape de vârf, dacă se desprind alte marcaje. Am avut dreptate din nou: după aproape 50 de minute de urcare din șa am ajuns la indicatorul de pe vârf. Euforie, nenică! A nimerit orbul Brăila!


Facem poze – nu se vedea decât stâlpul, dar e un loc bun de fotografiat: ultimele poze, ca să știe ăștia când ne găsesc degerați că am reușit!


/WO/20150202_164608_hdr.jpg


Vizibilitatea noastră se numără în (câțiva) metri, dar aici vântul nu mai adie, așa că îmi dau jos gluga, să ascult liniștea. Eduard mă întreabă dacă așa sunt eu, mai grizonat, ori dacă m-a îmbătrânit urcușul. De la umezeală și frig m-am umplut instant de chiciură, pe care o observ și eu din plin pe genele crăiesei Eduard(a).


Weeeeell, now what?! Să mergem înapoi pe urme? E cel mai sigur, dar dacă am ajuns până aici, ar trebui să dibuim și în continuare poteca. Corectez pe ceas altimetrul, care arăta că suntem cu vreo 70 de metri mai sus, fiind influențat de presiunea barometrică de peste zi, diferită de cea din București. Ne uităm ce indică săgeata de la vârf, tragem aer în piept și o luăm din loc. Doi pași facem și vedem că în continuare nu mai e nimic. La stânga sau la dreapta acum. Eu mai ajunsesem o singură dată la vârf, și îmi aminteam că trebuie să cotim puțin dreapta și apoi să ținem culmea spre vale. Eduard, care fusese de mai multe ori, își amintea că e la stânga. Nu, nu și nu, am zis dreapta! Și la dreapta mă duc, numai că mi se pare abruptă coborârea și iau în calcul și varianta lui. La stânga e mai lin, hai să vedem câți pași e așa lin.


Privesc înainte și mă opresc. Jos era silueta unui om care urcă panta în zig-zag, dar al naibii de repede.

- Eduard, privește! și îi arăt unde să se uite. Ce vezi?

- E un om, dar ce sprinten este!

Nu poate fi din nou halucinație, pentru că o avem amândoi. Îl strig. Se oprește, dar nu răspunde. Începe să urce iar, în goană.

- E un animal! spune stins Eduard. Vine spre noi, așa-i?

Îl strig din nou. Nimic, acum urcă și mai repede. Zic că o fi o capră neagră, că parcă așa începe să aducă. Dar de ce nu se sperie de noi și încă urcă??


Stăm ca fleții și ne minunăm în vale spre nălucă. La un moment dat, vântul nu mai suflă și ceața se așează lin. Vedem sub noi un brad, care părea calul din Marlboro din cauza dansului ceții în vânt.


Și așa se face că din pas în pas coborâm vreo sută de metri spre rătăcire, pentru că observ că mergem spre E, nu spre S cum voiam eu, îndreptându-ne probabil spre valea Chirușca. Subscriu că e adevărat studiul care spune că la altitudine mare creierul omului se contractă; dacă eram normali la cap urcam înapoi și ne vedeam de pași pe unde am urcat, dar nici prin gând nu ne-a trecut să facem asta. Dacă suntem aici și am ținut estul, atunci să corectăm puțin direcția spre sud. Numai că spre sud nu avem acces încă (nu sunt convins că pot levita), așa că mai mergem spre est, cum ne duce culmea. 


Realizez că se îngroașă gluma și decid să coborâm la o altitudine cât mai mică, în speranța că vom scăpa de ceață. Mă gândesc că vom ieși într-o poiană la un moment dat și vom putea schimba direcția de acolo. Eduard mergea extrem de încet pe fețele culmii, pentru că îi era teamă să nu alunece, așa că își calcula fiecare pas, săpând și câte un minut cu bățul pentru a se asigura că are unde să pășească. Urc înapoi după el și bat cu putere urme în zăpada înghețată de la suprafață. Culmea se termină într-un final și ieșim pe o vale, partea accesibilă fiind spre stânga (NE). Aici zăpada este mai adâncă, la suprafață nu mai e înghețată, iar Eduard poate coborî la fel de repede ca mine. 


Se înserează. Am două frontale în rucsac și e momentul să le punem în funcțiune. Îi dau lui Eduard Petzl-ul și eu îmi pun Fenix-ul, care e mai puternic. Pe ceața asta nu contează puterea lanternei, pentru că oricum în ceață ești orbit de lumina puternică, așa că și eu merg pe a doua treaptă. Am făcut însă împărțirea astfel pentru că eu merg primul și poate va fi nevoie să schimb fazele în anumite condiții; lui Eduard îi este suficientă cealaltă frontală, pentru că el trebuie doar să vadă pe unde merge, în urma mea.


Coborâm destul de mult, până sub limita de 1.700 m. Nu-mi convine. Propun să facem dreapta, să trecem peste culmile pe care le întâlnim, în ideea de a schimba direcția spre sud. Zăpada este însă mare și după ce depășim cu dificultate o culme nu reușim decât să ieșim în altă vale, cu perspective estice. Ne uităm pe hartă, neștiind unde ne aflăm, dar bănuind din direcția în care am mers. Dacă am merge înainte pe vale, am putea ajunge la Vama Buzăului. Socotesc a fi totuși ultima variantă asta (nu iau în calcul bivuacul, fără saci de dormit), pentru că va trebui să fim în mișcare toată noaptea, pentru a nu intra în hipotermie. 


Altfel, am putea să mai coborâm un pic, ceața nu poate fi așa densă până jos. Eduard este de acord, așa că plănuim să mergem pe vale până găsim suficientă vizibilitate pentru a nu mai bălăuri. Decizia nu mă încântă, pentru că nu vreau ca din cauza direcției, când cotim spre sud să ieșim pe partea estică a culmii Gropșoarele; vom fi prea obosiți pentru a urca în culme și a găsi cabana. Așa că nu mă grăbesc la vale și mă gândesc la variante posibile.


Pe la aproximativ 1.500 m ceața e mai răsfirată, dar s-a întunecat serios și lanterna ne aduce privirii doar brazi, în orice direcție am privi. Mă uit înapoi, asigurându-mă la fiecare câțiva pași că Eduard este bine. La un moment dat, îl surprind mâncând zăpadă. Îmi spune că îi e sete. Strig la el să se oprească, pentru că riscă hipotermia. Țuțuroiul de la sistemul meu camelback este înghețat, așa că îl sfătuiesc să țină ceva în gură, o gumă, pentru câteva minute.


Fiind sub limita cabanei, îi spun că trebuie să urcăm cel puțin 100 m și să căutăm un mod să redresăm direcția către S - SV. Eduard propune să mergem pe curba de nivel către sud, unde totuși se înalță un povârniș împădurit. Pornesc eu înainte în urcare, iar el mă urmează încet. Îl încurajez la fiecare pas.


Deschid o discuție despre noroc, gândind că-i ridic moralul. Un subiect prostesc, de altfel, recunosc. Până la urmă, ce-i ăla noroc? E ceva ce nu ai până când nu se întâmplă evenimentul cu care îl asociezi. Abia apoi ajungi să spui dacă ai avut sau nu. E ceva ce se constată, nu se presupune. Îmi spune că nu e prea norocos și îmi cam ridică mingea la fileu, motiv pentru care îi dau un răspuns de pițiponc, asigurându-l că norocul i se va schimba dacă acționează după cum îi spun eu.


Mă învinovățesc, pentru că mai mult decât oricine, eu ar fi trebuit să știu că după o zi de iarnă atât de călduroasă, seara se lasă ceață odată cu frigul. Pe muntele ăsta am avut parte numai de aventuri: în luna mai am ajuns murați la cabană după o jumătate de zi off-track, noaptea ne-a trezit alarma de credeam că ne atacă zi germănz, iar acum îi ofer acestui om un tur complet prin Ciucaș într-o excursie nocturnă.


Mai trecusem printr-o situație similară în Buila, când la ora 22 căutam marcajul în creastă, așa că eram încrezător că totul se va termina cu bine. Sunt suficient de experimentat pentru a ști ce-i de făcut în astfel de situații. E bine că suntem doar noi doi, un grup mai mare se mișcă mai încet, este mai greu de motivat fiecare persoană în parte, e mai dificil să le câștigi tuturor încrederea. Așa trebuie doar să avem încredere unul în celălalt și să ne purtăm de grijă: trebuie să-mi scot camaradul de aici! În doi, fiecare părere e cântărită de amândoi și se ia decizia corectă mai ușor, printr-un argument sau contraargument. În formula asta mai avem un avantaj: îl avem pe Sergiu undeva în zonă, aflat în siguranță, și ne poate ajuta să ajungem la cabană când vom fi aproape de ea.


Din pomi se scurge zăpada grea, încălzită peste zi, și lasă forma unor pași, dar știu pe aici nu trece nimeni niciodată, suntem departe de traseu. Aud în față un zgomot distinct de cel al zăpezii prăvălite de pe ramuri. E un troscăit de crengi. Mă opresc și dau binețe, nu e momentul potrivit pentru o întâlnire cu ursul. Însă dacă va apărea, îi voi da de știre - și nu știu dacă va fi încântat: Prietene, te-ai rătăcit! Cred că s-ar lua cu labele de cap. Zgomotul nu se repetă și reiau urcarea, ocolind prin stânga zona respectivă.


Am bătut urme toată ziua, dar nu mă simt obosit. Urc hotărât să ies într-un punct de unde să mă pot orienta. Capătul urcușului nu se întrevede, cât se poate zări prin ceața revigorată văd alți și alți brazi. Mă opresc să îl aștept pe Eduard. Verific semnalul telefonului. E mort. Am însă baterie suficientă, peste 60%, așa că decid să-i scriu un mesaj lui Sergiu pentru a-i explica situația. Voiam să știe că avem stare bună de spirit și speranță că vom ajunge teferi, să nu cheme Salvamontul văzând că nu mai ajungem, că ne faceam de mai mare rușinea! Urcând, mesajul avea să se trimită când voi da de semnal. 


Cât am buchisit mi-au înghețat degetele. Am la mine două pernuțe pentru încălzirea mâinilor, dar le țin pentru mai târziu, când poate voi avea nevoie mai mare de ele. Îmi pun mănușa înapoi – e tare ca piatra! Mișc degetele mâinilor constant, nici nu realizez că mi-a intrat în reflex. 


Mă ajunge și Eduard, dar el face o pauză, resimțind urcarea până aici. Mă asigur că este bine și își dă acordul să merg eu înainte. Urc și ajung la un monolit, pe care decid să îl depășesc prin dreapta. Zăpada este foarte mare, mai calc și pe brăduți ascunși sub stratul depus și mă scufund până la brâu. Caut să mă ridic cu mâinile și în cele din urmă reușesc să ies, scuturând cât pot zăpada de pe unde a intrat.


Realizez că monolitul este de fapt o culme stâncoasă care se lungește către înălțimi, iar panta se accentuează. Mă întreb dacă pe uscat pot urca la unghiul ăsta strâns. 


Agnostic/ateu (sau ce neam de drac sunt), neumblat pe la ușile bisericii în tot cazul, urcând bălăcăream situația și am rugat pe cineva să aducă lucrurile la normal. Nu să facă o minune și să ne teleportăm la cabană, nu să vină cineva să ne scoată de aici, doar să revină lucrurile la normal: să se risipească ceața și să ne căutăm liniștiți drumul.


Hopa, dar ce aud?? A venit semnalul la telefon :) Scot repede unealta tehnologică din buzunar, dau să-l sun pe Sergiu, găsesc că nu poate fi apelat. Mă întreb dacă ei au ajuns la cabană. Nu am numărul altor persoane din grup, Eduard nu are telefon deloc, iar la cabană nu-mi dă prin cap să sun (atrofie cerebrală). O sun pe Oana acasă, cu gândul să o liniștesc, că nu vorbisem deloc astăzi cu ea, dar deși am încercat să fiu calm și relaxat, am vârât câteva cuvinte precum ceață și rătăcit în conversație, de cred că i-au prins numai bine. 


Nici nu bag bine telefonul înapoi, dorind să-mi încălzesc mâna, că mă și sună Alina. Erau la cabană și nu înțelegeau de ce nu am ajuns și noi. Îi explic situația, realizează și ea că ne cam țâțâie fundul și ne spune că băieții se echipează deja să ne iasă în întâmpinare. Îi spun să mai aștepte vreo jumătate de oră, până trecem de culmea pe care suntem, și îmi dă geniala idee de care noi, berbecii, nu mai eram capabili – aceea de a verifica pe GPS care ne e locația. Închid și verific: setez să caute cabana, iar gepeseul – mândru – îmi spune că avem 14 minute de mers pe jos până acolo. Pfoa, gata frățică, am ajuns! Noroc că nu suntem la 3 culmi distanță de poiana cabanei, de urcat și coborât prin zăpadă și ceață, fără vizibilitate, că dacă era așa am fi zis mersi dacă am fi apucat să dormim la cabană, nu doar să ajungem într-un sfert de oră! Dar așa, pac-pac, să pună ciorba pe foc, că în câteva minute ne prezentăm cu lingurile!


Faptul că am avut contact cu restul grupului și că știu încotro trebuie să ne îndreptăm mi-au umplut ulciorul de încredere. În ultima oră am urcat doar cu adrenalină, acum avem alt impuls. Știu că Sergiu va ieși în potecă, iar pe el mă pot baza, ca întotdeauna. Ajunge și Eduard aproape de mine și, când mă uit spre el să-i spun că suntem pe drumul cel bun, văd că el se îmbuiba cu zăpadă. Mă umplu de draci, îi spun că nu mai am puterea să îl car dacă nu încetează și îl rog să se forțeze puțin să ajungă la mine. O iau încet înainte, pentru că stătusem mai bine de 10 minute și mă răcisem destul de rău. Trebuia să mă mișc. Am urcat până când am întrecut în înălțime stânca din stânga și Eduard m-a urmat îndeaproape. Am desfăcut rucsacul pentru a-i da să bea apă direct din rezervor și și-a potolit setea. 


Trebuia să mergem spre sud; am setat ceasul și am înaintat pe curba de nivel și apoi spre culme, printre brazii tot mai răzleți. Privind în spate spre Eduard, am văzut pentru o clipă luna plină printr-o fereastră de ceață. DA, trebuie să se ridice în cele din urmă ceața! După încă o jumătate de oră ajung în culme, unde vântul nervos îmi flutură mucii în toate zările. Între timp, Alina a sunat din nou să-mi spună că băieții au pornit spre vârf și la cabană au aprins reflectoarele și lumina la mansardă. Noi însă avem vizibilitate câțiva metri… Semnalul la telefon apare și dispare…


Cât îl aștept pe Eduard să ajungă sus, decid să strig, poate mă aude Sergiu. La o secundă îmi răspunde ecoul dinspre dreapta. Aha, așadar acolo e un perete! Strig din nou pentru certitudine. Alarmat, Eduard mă întreabă de mai jos care e situația, moment în care prind o fereastră imensă de senin, în care văd luna sus pe cer și câteva stele. Mă uit repede spre dreapta și abia mă țin pe picioare de spaimă: peretele Tigăilor Mari e la câteva sute de metri de noi, și luminat de lună îmi apare ca un veritabil moroi în ochii mei defocalizați :)) N-am mai văzut clar nimic de câteva ore, iar acum am toată valea dintre noi și Tigăi desfășurată la picioare. Chiui de bucurie, îndemnându-l pe Eduard să urce, fiindcă știu unde ne aflăm, dar când el ajunge la mine ceața revine. Eram încrezător că va dispărea cu totul în curând, și i-am mulțumit cuiva că mi-a ascultat rugămințile.


De peste văi, răsună acum și vocea lui Sergiu, dar încă nu ne dăm seama de unde. Strigăm și noi înapoi, dar fie nu primim răspuns, fie auzim un sunet slab din cu totul altă parte decât ne-am aștepta. Luni seara, pe culmile Ciucașului s-a strigat ca la nuntă!


Pentru că ne-am învârtit pe loc, nu mai știm care e direcția bună de urmat. Busola de pe ceas îmi arată o direcție, eu sunt convins că am văzut Tigăile și trebuie să mergem în alt sens. În cele din urmă, tot strigându-ne, decidem să coborâm încet în direcția de unde vin sunetele, care pe busola e V-SV. Îndată se ridică și ceața de deasupra noastră, de data asta definitiv. Locul din care strigă Sergiu și Gabi e încă în ceață. 


Stabilim să cobor eu repede înainte, pentru a merge cât mai mult în direcția bună în caz că se lasă iar ceața, iar Eduard are să vină pe urmele mele. Sar ca la horă pe călcâie spre vale, văzând că mai sunt două culmi de urcat până unde presupuneam că e poteca de la vârf spre cabană. Ajuns în vale, mai urc o culme… iar pe vale, iar în culme și în sfârșit găsesc un stâlp cu marcaj. Privind înapoi, văd că Eduard nu se mișcă. Sclipește o lumină de frontală din același loc, ceea ce mă îngrijorează. Îmi confirmă însă că e ok, dar că va coborî mai greu, pentru că îi e teamă să nu alunece. Teamă să nu alunece unde? mă gândesc. Dă-te săniuță până în vale, e totul ok! îi strig. Nu primesc răspuns, semn că încă rumega propunerea și probabil îi dădea ceva cu minus. Între timp mă strigam și cu ceilalți doi, care în curând au ajuns la mine. Ceața s-a risipit de tot și pot zări luminile de la cabană. Le explic situația și Gabi pornește să îl ajute pe Eduard. 


E foarte sus și pare că va face bivuac acolo, lumina frontalei strălucind static. La îndemnul nostru, își aruncă întâi rucsacul la vale, pentru a testa cât de tare alunecă, și apoi coboară și el pe fund. În câteva minute umblam toți gălăgioși spre cabană.


La 21:30 ajungem, iar Alina este în curte să ne întâmpine. Toată lumea ne zâmbește, pentru că până la urmă s-a terminat cu bine aventura noastră. Doamna de la cabană îmi spune că am avut noroc (!), de curând s-a rătăcit cineva în ceață pe Zăganu și a ieșit tocmai la Măneciu după ore în șir de mers.



Cabana era goală, noi eram singurii cazați, așa că ne-am liniștit de cum am intrat. Visam la un ceai fierbinte de câteva ore, plus că aveam și duș la dispoziție, mâncare ca la restaurant. Nu credeam că-mi voi dori vreodată așa ceva la o cabană pe munte :)


Ne-am petrecut seara crăcănându-ne de râs la povestirile lui Sergiu cu amintiri adolescentine din munți, când nu existau frontale (ci lumânări), hărțile erau doar un accesoriu (traseele desfășurându-se după cum vezi cu ochii), corturile adăposteau apa de ploaie să nu o ia la vale etc.


A doua zi dimineață sunt primul la apel (goarna a fost dată pe hol de o mâță în călduri). Ieșind să văd ce-i cu hărmălaia, dau de un ghem de blană de juma de kil, care s-a lipit scai de mine. Iau o cafea și mă așez cu harta dinainte pentru a vedea pe unde ne-am aventurat, în timp ce afară viscolea ca în visele lui Kafka. Scaiul se urcă ușor pe picior, îmi dă o coadă peste nas, ca să mă pună la punct, și sfârșește la mine pe umăr, ca un mărțișor. Acum totul e perfect, își spune probabil, e cazul să încep să torc. Și gheruțele îi muncesc pe polarul meu în gesturi de afecțiune, parcă marcându-mă: Omul meu, omul meu...


/WO/20150203_092851.jpg


Da, aseară am rătăcit mai puțin decât mi-am imaginat, în principal pe valea și muntele Chirușca. Sper să nu fie cineva zilele astea care să se găsească la vârf în condițiile în care am fost noi și să ne urmeze pașii în zăpadă.


Găsesc vreme să ies în jurul cabanei până se ridică și ceilalți din pat. Vântul ăsta asociat cu zăpadă e o glumă tare proastă. 


/WO/20150203_091853_hdr.jpg


Planul de acasă era să cobor pe Gropșoare – Zăganu, dar nu mă încumet la altă aventură atât de curând, mai ales în condițiile astea de vizibilitate. N-aș vrea să mă pescuiască Salvamontul din Măneciu, după ce voi fi mers o noapte și-o zi, ca-n piesa lui Paul Csucsi. Adevărul e că mă tem pentru coborârea de azi după incidentul de aseară, fie ea și pe cel mai la îndemână traseu, prin Muntele Roșu. Nu e nimic dificil teoretic, dar văzând rotocoalele de ceață care joacă peste brazi suflu și-n iaurt. 


/WO/20150203_091832_hdr.jpg


Când coboară dimineața buimac de somn, Sergiu își decuplează telefonul de la încărcat și îl aprinde. Nu-i vine să creadă ochilor când vede mesajul de la mine în care îi spun că m-am rătăcit. IAR? Se dezmeticește însă când mă vede în sala de mese.


Microbuzul pleacă din Cheia la 16:45, așa că după ce se trezește toată lumea avem timp să pălăvrăgim la micul dejun. Se învoiesc să iasă și ei la o plimbare pe valea Berii și să mă conducă până la fântâna Nicolae Ioan. Ei aveau să rămână la cabană până joi :)


/WO/20150203_112016_hdr.jpg


Încă plecăm devreme, după cum aveam să aflu mai târziu - la ora 12, discutând despre elementele de echipament de iarnă, unele dintre ele care au și făcut diferența spre bine aseară.


Față de urgia din poiana cabanei, coborând dăm de vreme normală de iarnă. Fulguiește, dar avem vizibilitate. 


/WO/20150203_123209_hdr.jpg


La intersecția cu BG, ne luăm rămas bun, iar eu pornesc cu scenarii apocaliptice spre Muntele Roșu. Parcă vedeam cum se lasă ceața, vine viscolul, noaptea, lupii. Pe aici erau urme de pași din weekend, iar marcajul era vizibil pe brazi, ceea ce mi-a ridicat moralul. La un moment dat s-a arătat și soarele și – ciudat! – am început să mă bucur de drumeție :)


/WO/20150203_130440_hdr.jpg


Nu am alergat pe potecă, dar nici n-am stat pe gânduri, iar după aproape 40 de minute ieșeam în poiana de la Silva. 


/WO/20150203_130853_hdr.jpg


E prea devreme, ce voi face până după-amiază în Cheia? Dau să intru la Muntele Roșu, dar aflu că e închis din octombrie. Doar doi salvamontiști veghează acolo, nu pot nici să beau un ceai. Discut cu unul dintre ei, prinzându-l între două telefoane; îmi spune că după 16 ani pe munte le-a văzut pe toate și nu-i mai trebuie nimic. S-a săturat de munte. Te saturi de tot ce e în exces ori e făcut din obligație, de ce nu s-ar sătura omul și de munte? Mă îndrumă spre Cheia. 


/WO/20150203_133638_hdr.jpg


Merg cât pot de încet pe drum, nu vreau să ajung devreme. Pe marginea șoselei, sub parapet, găsesc un indicator (probabil forestier). Nu mai scrie nimic pe el, dar din poziția în care care se află cred că a scris cândva: “Dacă ai coborât până aici să citești mesajul de pe indicator, să te văd cum mai urci înapoi!”


/WO/20150203_135316_hdr.jpg


Printre coroanele goale de copaci adormiți se zărește localitatea. Înseamnă că merg prea repede. De aici aud mașinile care trec pe DN. Mai stau 10 mașini. Nu-i loc bun de pândă, n-am văzut urme de animal. Ce-ar fi dacă aș coborî în goană spre șosea, mă întreb, îmbrăcat într-un costum de urs?! Probabil mi-aș tăbăci fundul cu un glonte – doi.


Pierd vremea și prin copaci, dar cu privirea. 


/WO/20150203_142518_hdr.jpg


Din nou pe străzile Cheii. A fost soare, s-a topit zăpada. O să ningă din nou după cum geruiește. Umblu bezmetic pe străzi, într-o plimbare de două ore prin localitate, alergând de frigul care mă urmărește. Nu e curent electric, nimeni nu poate să prepare un ceai. Beau o ciocolată călduță, făcută pe soba unui domn binevoitor de la magazin. Și privesc. Vine mașina de marfă, oameni trec pe drum descoperindu-și fețele ca să salute. O tanti spune că ea are curent acasă, pentru că stă pe altă linie. Câinii ăștia au veșnic chef de joacă, mătură cu coada pe jos în jurul meu. Un cal trage niște lemne pe o stradă lăturalnică, mânat de stăpân cu sunete indescifrabile. Vine mașina de la ENEL. Un tânăr se cațără pe stâlp. Va fi lumină până la lăsarea nopții :)

Zăganul a ieșit din nori, se fălește cu beteala iernii în lumina apusului. Vine și microbuzul meu. Plec acasă cu o poveste.



Dăm semnificații lucrurilor când ar trebui să le admirăm cu privirea dezgolită, ne închidem inima în convenții și păcătuim neascultând vocea naturii. Ne temem de tot ceea ce ne este străin, fără să încercăm să înțelegem ce ni se întâmplă. Un moment delicat pe munte poate stimula - și de obicei o face - constructiv. Ne frământă, ne pune pe gânduri, dar în cele din urmă ne transformă în oameni mai pregătiți. Împărtășind astfel de experiențe și cu alții, le oferim în ajutor o luare aminte.


Cristi Aventurescu



Marți, 10 februarie 2015 - 23:43 
Afisari: 5,978 


Postari similare:





Comentariile membrilor (12)

raluca
raluca

 
1
Placut jurnal. Dincolo de aventura cu ratacirea prin ceata (care mi-a intarit credinta ca, in situatii similare, eu mai bine as face cale intoarsa), ai spus o poveste care are chiar si punct culminant: aparitia Calului din Marlboro Carpati.org

Totusi, cel mai mult din povestea asta mi-a placut momentul de calm de la final, cand nici macar curent electric nu mai era, ca sa nu perturbe linistea unui trai obisnuit. Mi-a dat senzatia de "timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare", dupa ce, sus, "timpul nu mai avea rabdare".

A, si treaba cu prietenul atemporal.

Deci da, multe se leaga de timp Carpati.org

Carari senine!


Comentariu modificat de autor!

Miercuri, 11 februarie 2015 - 11:21  

camelia
camelia

 
2
"Când coboară dimineața buimac de somn, Sergiu își decuplează telefonul de la încărcat și îl aprinde. Nu-i vine să creadă ochilor când vede mesajul de la mine în care îi spun că m-am rătăcit. IAR?"-- pentru ca nu-mi place LOL o sa spun RIH, adică râd în hohote la faza asta!
Foarte frumos ne povestesti si ne faci sa-ti citim jurnalele, rând cu rând, până la final! Felicitări!


Miercuri, 11 februarie 2015 - 13:53  

yo6pnc
yo6pnc
Caraba
 
3
Mi-a placut mult sa citesc jurnalul tau, mai ales ca in 31 ianuarie am umblat si eu pe acolo, in tura lu @mkcp, si mi-a fost drag sa revad locurile. Si noi tot pe intuneric am coborat de pe vf Ciucas, dar am mers pana la cabana Cheia, unde aveam cazare. Nu-mi dau seama pe unde ati balaurit voi, ca, coborarea de pe varf pana la cabana Ciucas, nu implica padure.

In prima zi, cand am urcat Ciucasul, am prins vreme superba, senin, insa a doua zi am urcat si Gropsoarele, si a fost aspru. Ceata ca laptele, vant puternic, viscol. Vizibilitatea nu era mai mult de 10 m, am mers efectiv dupa gps.

Ture faine iti doresc in continuare.


Miercuri, 11 februarie 2015 - 14:01  

zaganu
zaganu

 
4
Splendid ! Felicitari !


Miercuri, 11 februarie 2015 - 20:50  

cristi.iliescu
cristi.ilies..
Busola
 
5
Salutare tuturor, nu mă așteptam să primesc atâtea mesaje!

Am scris jurnalul ca să mă descarc, în primă fază partea cu rătăcirea (imediat cum m-am simțit odihnit după ce am ajuns acasă) și ulterior restul. Probabil de aceea se observă diferența între pasaje.

@ Raluca: zici tu că sunt neam de Moromete?? Dacă era așa, observam în zare că vine urgia și mă întorceam Carpati.org Mai degrabă sunt comparabil cu Rică Venturiano Carpati.org

@ Camelia: noi avem o cunoștință comună, pisica aia afurisită de la Curmătura Carpati.org Aștept să mai postezi jurnale, pe primul l-am citit cu plăcere!

@ Tibi: am urmărit și eu tura voastră, pentru că voiam să am informații proaspete din masiv. Rătăcirea a avut loc în partea nord-estică a potecii dintre vârf și cabană, dar la multe culmi distanță de traseu. Îți garantez că e suficientă pădure acolo Carpati.org

@ Dănuț: cu bestia din imaginea ta de profil am și eu o poză dintr-o vară, pe vârful Ciucaș Carpati.org

@ all: vă mulțumesc pentru mesajele frumoase! Să ne vedem cu bine pe poteci Carpati.org


Miercuri, 11 februarie 2015 - 22:19  

zaganu
zaganu

 
6
Ai ghicit, ! E chiar pe varful Ciucas, in iulie 2012 . Baiatul meu, pe atunci avea 12 ani, a fost tare
incantat de faza cu "catelusul".... suparat un pic ca i-am incalcat "domeniul". Uite ca mi-ai facut
pofta sa revin pe varful Ciucas.


Miercuri, 11 februarie 2015 - 22:25  

yo6pnc
yo6pnc
Caraba
 
7
Apropo, vroiam sa te intreb si am uitat...
Ce a fost pana la urma fiara care urca in graba catre voi? Carpati.org


Miercuri, 11 februarie 2015 - 22:38  

cristi.iliescu
cristi.ilies..
Busola
 
8
Tibi, era efectiv un brăduț pe care din cauza ceții purtate de vânt îl vedeam în mișcare. Desigur, mintea noastră a contribuit la iluzia optică, pentru că încercam să categorisim obiectul (fals) mișcător. Imaginea pe care o aveam în față ni se părea ruptă din filmele fraților Lumiere, cu cadre neclare, scurte și rapide.

Dănuț, știi cum se potolește pofta! Carpati.org


Joi, 12 februarie 2015 - 11:24  

rivas
rivas
Caraba
 
9
si preturile la cazare si masa care sînt ?


Marți, 17 februarie 2015 - 11:31  

gabir
gabir
Busola
 
10
De vis peisajele, iar povestea voastra atat de frumos si amuzant relatata mi-a trezit amintiri de acum 2 ani cand am reusit sa ne ratacim tot in zona Chirusca, de fapt, mai exact, pe Piatra Laptelui (coboram de la "La Rascruce" si vroiam sa mergem spre cab Ciucas, unde am ajuns, dar abia spre miezul noptii Carpati.org). Ciucasul are acel "chelque chose", iar iarna il face parca si mai fermecator. Cred ca e un munte vrajit Carpati.org. Pe Bratocea nu am fost iarna, dar e pe lista. In saua Tigailor am prins si eu un vant destul de turbat intr-o toamna cand nu am mai ajuns pe varf, pentru ca plecasem mai tarziu in traseu si soarele deja apunea si am preferat sa ramanem acolo sa ne bucuram de spectacol (urcasem pe CR) ... pe varf mai fusesem, dar momentul apusului ni se parea mult mai atragator in acel moment. Buna ideea cu pernutele pt incalzit palmele, am tot zis sa imi iau si eu. Am invatat o tehnica de pus sangele in miscare atunci cand iti ingheata varfurile degetelor de la maini... iti scuturi bratele cu putere de cateva ori, pendulandu-le. Tot acum 2 ani am invatat-o Carpati.org . Da... e o poveste cu luare aminte, intradevar ! Scrii tare frumos, continua sa o faci si sa ne inspiri ! Multumesc si eu pentru ca ai impartasit bucuriile si emotiile din aceasta tura pe care sigur nu o vei uita!


Marți, 17 februarie 2015 - 14:24  

cristi.iliescu
cristi.ilies..
Busola
 
11
Hei!

Gabi, într-adevăr, Ciucașul e un munte vrăjit Carpati.org Eu cred că în perioada mai-iunie este cel mai frumos, când este înflorit bujorul de munte.
Pernuțele calde pentru palme sunt o binecuvântare la nevoie. Și sunt extrem de ieftine, cred că am plătit pe un set 5 lei și pot fi utilizate de 1.000 de ori.
Îți mulțumesc pentru mesajul pe care mi l-ai lăsat, m-a bucurat să îl citesc!

Răzvan, n-am prins poanta, așa că îți răspund serios (fără vreun interes de a face reclamă): http://www.cabana-ciucas.ro/tarife/
Dacă mă întrebi pe mine, prețurile sunt cam mari, dar cred că hotelul nu a fost construit pentru oameni ca noi, care cutreieră pe munte; ne induce în eroare poziția acestuia.

Toate cele bune!


Miercuri, 18 februarie 2015 - 21:23  

rivas
rivas
Caraba
 
12
nu era nicio poantă ! chiar vroiam sa stiu preturile : auzisem că sint cam mari dar nici asa . ture frumoase în continuare !


Joi, 19 februarie 2015 - 12:07  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0789 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2018) www.carpati.org