Vara, toamna, iarna... munte familist (Muntii Ceahlau)

Ne-am invatat de multe ori ca noi, barbatii in special, sa mergem in preumblarile noastre montane fara membrii din familie, fara sotie, fara copii. Motive ar fi de genul, “ori sunt copiii prea mici”, “ori copii au prea multe mofturi”, “iarasi la cort”, “iarasi urcam 6 ore,“cum si cand ajungem pana la locul de campare” si multe altele asemenea..

 

Cand ajungi acasa, seara, cu bocancii murdari, plini de praf, mirosind a tren, cu rucsacii mizerabili in spinare sau cu bagaje descarcate din alte masini, vezi ca te intampina piticii din prag, te iau in seama si iti spun: tata, tata, unde ai fost? Cum a fost la munte? De ce nu m-ai luat si pe mine? Si ce sa le mai spui, ramai inghetat , ca nici nu mai poti sa le povestesti ce minuni ai vazut, dar sa le mai arati si poze si filme. Dojenitoare, dar cu maximum de toleranta cu capriciile barbatului (ce vrei, nu fumeaza, nu bea decat rareori cu prietenii, nu are alte vicii) dar si cu setea si pasiunea comuna amestecata cu olecuta de ciuda de negustare intru cele ale inaltimilor si bucuriilor montane, sta in capatul camerei sotia mult iubitoare si dragalasa. Acuma imaginea fiind completa, peisajul poate fi intarit si cu un oftat din partea-mi si cu o inganare: Data viitoare!

 

Intr-una din zile gandul unei iesiri la munte cu sotia si cu copilasii vine incet incet. Testez terenul atat printre familii cu copiii cat si printre tovarasii de munte si atat din asociatia noastra “Haipemunte” din Iasi, rezultatul este pozitiv: toata lumea este incantata de o iesire cu copilasii. Petrica , prietenul nostru, tata si el a doi copiii imi simte gandurile si imi marturiseste acelasi of: sa ducem copiii cu cortul acolo unde lipsim noi de acasa.

 

Si incep sa curga ideile precum Bistrita si afluentii ei incat dupa multa cerneala si batai in tastatura calculatoarelor apare hotararea definitiva: prima tabara pentru copii la cort. Scopul? Noaptea la cort, ziua pe munte. Si iarasi le coacem, gandim activitati, inaintam propuneri de locuri prielnice dar ideea mult rumegata sta in lemnul din camara pe post de carie, asa ca, dupa ultimele iesiri cu Matei, si cu Cristina ma decid si supun votului majoritatii: poiana Stanilelor din Ceahlau, in curtea schitului Sf Antonie, la umbra Pietrei Sure si sub maretia Stanilelor Mari, Ocolasul Mare si Turnul lui Budu si Ana.

Acolo eu unul fusesem deja de 3 ori in vara si il cunoscusem pe parintele Arsenie, gazda noastra buna si primitoare de la schit. Accesul era facil cu masina pana la schit, sursa de apa aveam, era si toaleta si pentru nevoi mai serioase in cadrul schitului, padure, poiana, trasee usoare, confirmare telefonica de gazduire de la parinte, mai lipseau copiii. 7 familii sunt de acord, postez un anunt de tura si pe internet, pe liste de discutii hai_pe_munte@yahoogroups.com, apoi pe site–ul nostru drag si de suflet www.carpati.org, asa ca haideti cu povestea in Stanile.

 

 

Vineri seara ne adunam cinci familii iar sambata dimineata mai sosesc 2 familii, in total fiind 7 corturi.Cei care sosesc seara nu reusesc sa vada mare lucru din zona, pentru ca la ora 21 e deja intuneric, insa copiii impreuna cu parintii lor cunosc bucuria unui cer instelat. Luceafarul, Calea Lactee, o gramada de constelatii care cer lamuriri , toate se aduna desupra noastra, binecuvantandu-ne cu imensitatea si maretia cereasca. Numai felinarul lui Marcel palpaie, frontalele sunt inchise, tuica deschisa si aerul rece ne face sa hapaim bunatatile aduse, in special cele din familia Ciobanu: alba ca zapada si negrese. Apoi ne bagam in somn la cort, cu speranta unei zile insorite si dornici de o noua drumetie in familie. Paradoxal, copiii nostri nu erau prezenti, aveau ziua unei fetite de sarbatorit exact atunci in mijlocul bunicilor. Am insistat, i-am rugat dar dragoste cu sila nu se poate. Ar fi mers amandoi dar tare le ardea de zbenguiala in alta parte decat la munte. Gandul e fapta si daca am spus ca merg in tabara am mers in tabara. Si nu ne era oare dor sa mai stam ca in studentie, ca doi porumbei?

 

 

Iata-ne in picioare la ora 7, unii savurand o cafea, totiun mic dejun, ne uitam cu bucurie sa vedem copiii cum ies din cort, unul cate unul, primul mai harnic, ultimul mai lenes. Copii se trezesc pana in 9, bagajele sunt facute. Incep sa le explic planul meu, inmanand la fiecare copil cate o harta . Le explic unde suntem, ca ne aflam inPoiana Stanile, in ce loc pe harta ne situam si incep sa le spun stancile cat mai corect cu putinta si planul nostru de a urca in acea zi: de la dreapta la stanga, dupa privelistea din fata noastra, Turnul lui Budu si Ana, imbratisati si ingemanati, vrajitoarea Helgea, armasarul lui Butu, Stanilele Mari cu vestitul jgheab al lui Marcoci, undeva in stanga ar fi curmatura Stanilelor si desenand linia ajung la jgheabul lui Voda, iar in stanga noastra in fundal , un pic in spate Piatra Sura, iar in indaratul schitului, Batca Neagra. Planul nostru este sa urmam drumul forestier din Poiana Stanile care duce sus pana la curmatura Stanilelor si apoi La scaune, ca apoi sa mergem pana la Dochia cabana si daca om avea puteri sa urcam si pe Toaca.

 

 

Va inchipuiti ca nu am mai asteptat nu stiu ce moment ca sa le spun povesti. Acum e vremea lor, asa ca ma transformai intr-un bunic care sta la taclale cu nepotii, nu am ratat prilejul sa le povestesc legenda Turnului lui Budu si Ana si legenda ciobanului Stanile. Nu le stiti? Inca nu v-am umplut pana acum capul cu Turnul lui Butu si Ana si cu nenea asta Stanile? Daca nu le stiti veniti in Ceahlau si o sa vi le spun sub un cer instelat sau in poienile personajelor noastre intr-o zi cu soare. Ma uitam la copiii in timp ce incercam sa tin firul povestii, cu ce ochi mari se uitau la mine si la stanci, de parca asa ca m-am simtit foarte responsabil in sensul “Claudiu, ai grija ce spui!” Si eram responsabil, dupa unele pareri!

 

Iata-ne trecuti de bariera pusa pe drumul ce duce de la schitul din Stanile pana la curmatura, de acolo unde incepe traseul nostru marcat. Ce poate fi mai frumos decat o tura cu copiii si parinti? Stop: peisaj in spate, hat departe se zareste Piatra Singurateca din Hasmas, se vad culmile Tarcauluisi mai aproape le povestesc copiilor de Piatra Sura si de farmecele ei. Reusim sa-i tinem pe ingerasi un pic pe loc iar cand am spus “hai sa mergem” toate fapturile angelice s-au transformat in mici atleti care au zbughit-o din loc ca la maraton.

 

 

Din senin apar primele reguli spontane:

regula numarul 1: nu fugim!

regula numarul doi: ascultam de mama si de tata

regula numarul trei: cand obosim facem popas.

 

O luam in sus pe drumul pietruit si colindam treptat bucuriile Ceahlaului. Depasim jgheabul lui Marcoci si il lasam in urma pe partea dreapta si pana in locul de unde incepe traseul marcat incerc sa indetific fiecare jgheab in parte:jgheabul Pavilionului ce coboara de sus dinspre Ocolasul Mare din brana ciobanilor, jgheabul Florilor ce coboara din brana Lupilor incerc sa-l disting printre doboraturi de copaci.

 

Copii nu mai prididesc cu zmeura de pe marginea drumeagului si luand-o agale, dupa o ora de mers, ajungem la izvorul de dinainte de curmatura. Acolo suntem fermecati de ceea ce vedem in fata noastra si chiar daca este cald avem vizibiltate acceptabila:

de la stanga la dreaptaca intr-o fotografie memorabila de familie intrezarim Batca Neagra in spatele schitului gazda, apoi poiana Stanile si mandra Piatra Sura cu cocoasele ei de dinozaur adomit, incadrata intre cele doua vai croite odata prin stanga de Bistruta si prin dreapta de Bistra Mare cu Scorusul ei, stanci imense ce ne amintesc de salbaticele si neprea batutele Chei; ramanem cu ochii in departari si in planurile doi si trei vedem tot de la dreapta la stanga Paitra Singurateca, Haghimasul, culmile de la Ucigasu si pana incoace, cariera din Chei, cu varfurile Ciurgaului, cu Highesul cel plesuv si cu creasta Pietrei Vithos atragand atentia copiilor.

 

 

Dupa o pauza de hidratare si de consumat dulce, ne aruncam privirile in sus si intalnim marcajul care ne scoate sus, paralel cu Jgheabul lui Voda si jgheabul Stanilelor, printr-o zona pieptisa si inca impadurita,. Urcam spre saua “la Palarie” indemnati de motivatia precisa”cine vede mai multe semen , iese castigator , marcajul fiind banda albastra.

 

In varf ”La palarie” ne oprim pentru a admira in stanga noastra drept in spate Ocolasul Mare, cu brana sa celebra si neaccesibila decat cu aprobare, jgheabul lui Voda, gardul Stanilelor, plus hat de parte spre Hasmas, Vithos si Calimani.

Incerc cu Basil sa identific Pietrosul Bistritei dar ma las pagubas.Mie mi se pare in schimb ca am vazut Budacul intr-un plan mai apropiat si Ousorul undeva mai departe dar este posibil sa ma fi inselat.

 

 

Multa lume pe Ceahlau pe platou, cred ca pana atunci nu am mai vazut asa popor acolo sus. Cred ca in doua ore am intalnit peste 300 de oameni , toate categoriile posibile, slapi, trolere, si atitudini nepotrivite de genul “Uite ma moldovene, fa-mi poza pt hai5” din partea unor indivizi cocotati in carca Pietrei Lacrimate. Cabana Dochia era deja statiune la mare. Cu o coada de peste 50 de oameni la mancare si cu mesele pline , nenea Nicu Lazar facea fata cu greu la atatea comenzi. L-am salutat peste toti si mi-a raspuns cu un zambet pe sub mustata.

 

 

 

Daca mai in vale copiii au invatat ca pe munte se da “buna ziua” la necunoscuti sau salutare la cei apropiati de varsta lor, acuma era aproape imposibil sa dam “buna ziua” la atatia oameni pe platou, dar nu va zic ca unii din ei au incercat.

Facem aproape de schit o poza frumoasa cu Varful Toaca in spatele nostru si ne hotaram sa mancam la umbra cabanei, feriti, intr-un coltisor. Copii sunt obositi de atat zgomot in jurul lor si incercarea noastra de a urca pe Toaca esueaza, singurul care ajunge ca o furnicuta fiind Sebi.

 

 

Bulevardele, aglomeratiile , plajee montane ma obosesc, deja ma simt ca in Carrefour asa ca decidem cu toti impreuna sa ne intoarcem pe unde am venit. Am fi vrut sa megem pana la Coloana Dorica si apoi in Poiana Maicilor, dar drumul era lungut asa incat exista riscul sa ne apuce noaptea cu ei prin padure, lucru clar de evitat din lipsa frontalelor si lanternelor dar si din cauza oboselii pruncilor. Am oprit un pic la schit si i-am multumit lui Dumnezeu pentru bucuria de a fi impreuna in mijlocul naturii, la munte. Pe drumul de intoarcere ne –am intalnit si cu fratele Radu, de la manastire, cautator de plante rare pentru ceaiuri si siropuri.

 

Ajungem in aproape trei ceasuri la schit, unde vedem cu surprindere ca mai erau cateva corturi.

Seara a fost deosebita pentru copii dar si pentru parinti prin aniversarea a doi copilasi: Vladut -4 ani si Maria 9 ani. Tort, sampanie pentru pitici, coifuri de toate felurile, suc, prajituri, toate au fost acompaniate de Multi Ani traiasca si de o muzicuta in surdina. Ba mai mult , la masa copiilor s-au alaturat si alti cativa prichindei, oaspeti si ei la schitul din Stanile.

 

 

Iar cerul a fost din nou generos si l-am admirat in acea noapte in toata dantelaria de stelute, unii la un pahar de suc altii la altul tamaioasa asa cum bine se cadea sa cinstim Ceahlaul si Poiana Stanile.

 

A doua zi ne trezim, mai harnici, mai lenesi si aflu ca spre dimineata, ca-n legenda lui Butu si Ana , am avut o vizita noctura. Un ursache trecuse prin spatele Schitului, aproape de grajdul cu vite, dornic de a manca vreo vitica, noroc cu fratele paznic care l-aalungat. Baietii nostri, Sebi, Basil si Marcel dar si fetele lui Marcel, Andreea si Maria au auzit zgomot si s-au trezit, ba chair Basil si Cu Sebi au iesit din cort si mi-au marturisit ca au si vazut dihania dar si lumina puternica de la lanterna fratelui pazitor.

Curios nevoie mare m-am dus direct la sursa , la fratele gospodar, paznicul animalelor,. Doamne, dar cu ce bucurie mi-a istorisit patania si iata-ma in misunea ingrata de a va povesti si eu cu aceeasi bucurie: era a doua oara in acest an cand venea ursul, in dimineata aceea a venit pe drumeagul din spate ce taie Batca Neagra, venind cumva dinspre rapele si canioanele Bistrei Mici sau poate din padurile si ascunzisurile Pietrei Sure, sau dinspre Neagra cumva, cine stie. O fi fost un urs alpinist daca s-o incumetat sa ajunga in poiana dar cu siguranta nu avea cordelina ci mult curaj, fiind un exemplar tinar, fara experienta; se stie ca in zonele montanemai putin desacralizate, ursulare oleaca de frica de om si nu prea are curaj sa se apropie decat daca stie ca are ceva hrana si poate sa fure, un vitel, o vitica, un cal. Tocmai de aceea o ajuns salbaticiunea si prin zona Stanilelor, mirosind a o friptura de vitel, tocmai din ograda schitului. Cainii au inceput sa latre puternic cand l-au simtit asa ca fratele de paza a iesit, l-a vazut si l-a luminat cu o lanterna puternica ca un reflector, insotitnd pe langa socul video si un strigat de pasare, de cucuvea, strident si exemplificat cu mandrie de el a doua zi. Dupa chiotul aista de pasare de prada sau de noapte, ursul s-a indreptat de-a lungul gardului spre poiana unde se mai aflau niste cai si niste vaci libere sa pasca; se pare ca fratele l-a mai speriat de cateva ori asa ca ursul a sters-o rapid in padure.

 

Pana si parintele Arsenie s-o cam mirat mai tarziu cand i-am istorisit asemenea ispravi si mi-a povestit ca prin padurile astea salbatice dinspre Batca Neagra si dinspre Piatra Sura mai apar ursi, drept dovada fiind urme gasite dupa vizitele lor (ce-i drept nu foarte dese).

 

Ca sa ma conving de spusele celor doi prieteni , de parca nu i-as fi crezut, m-am uitat spre vechiul drumeag de explotare forestiera de pe Batca Neagra si am dat de cateva urme de ursache pe care copii curiosi au incercat sa le studieze la umbra..Vis-a -vis dintii Pietrei Sure imi zambeau imbietor, poftindu-ma in imparatia “buniei” salbatice. Ca sa-i spun nebunie nu pot atat timp cat am pasit aproape de ea, odata i-am calcat cu indrazneala hotarul dar acest lucru a fost dinspre Bistra Mare, nevoit sa o deranjez pe imparateasa Sura cu pasii, cu framantarile, cu gandurile mele. Acum invitatia este facuta, dorul se face mare, misterul la fel prinde conturi si lumina.

 

 

Ma trezesc din ganduri si vad ca m-am indepartat bine de schit pe Batca Neagra , dar nu ma simt singur pentru ca sunt aproape de uriasii mei, ce vegheaza de sub cer; ii vad la intoarcere cum se trezesc si imi spun “buna dimineata”. Oare ce fac prichindeii? S-au trezit cu totii? Sunt gata de plecare?

 

Cand colo dau de o parte din ei aproape de gard , cautand si ei urme, dupa ce in prealabil, fratele cel cu grija gospodariei si fara frica de salbaticiuni le povestise tot ce se inatmplase in zori. Ceilalti copilasi se jucau si zburadu prin iarba si se harjoneau si erau fericiti. Am intentionat sa fac cu ei cateva jocuri in natura , tematice dar se pare ca vraja unor zile splendide petrecute la munte a fost mai puternica decat orice joc gandit. Libertatea de a alerga prin iarba mare sub un cer senin si la poalele muntilor ii incanta pe ciufulici mai mult. Nu am vrut sa fortam si i-am lasat sa simta in elementul lor si sa isi creeze ei jocuri si sa zburde cat vroiau iar muntele, muntele le propunea chiar el primele jocuri pentru varsta lor.

 

Timpul trece asa ca pe la 9.30-10 dimineatane echipam si suntem gata de drum de data aceasta insa intr-o formula un picut mai restransa, cu un numar mai mic de copii si parinti. Traseul propus este Poiana Stanile- Poiana Varatec si retur cu oprire in poiana. Am fi vrut initial sa mergem si in Poiana Maicilor dar am renuntatla intoarcere.

 

 

In padure Basil gaseste hribi, apoi o coscogemetea ciuperca , numai buna de o mancarica… colosala! Noi gasim zmeura si fragi si iara nu ne mai saturam si incercam cu chiu si vai sa mai lasam si pentru alti turisti.Doamne, tare pfticiosi mai suntem! O vaca vine tacticoasa pe carare, asa cum merge ea deobicei si chiotul”Hai la deal, hai ladeal” se face auzit pana in Poiana Varatec pret de vreo 5 minute atunci cand mai dam de inca vreo 5 vaci ce luau micul dejun pe cararea noastra. Copiii, desi au oboseala zilei precedente , urca excelent.

 

 

Admiram acum Turnul lui Budu si Ana, asa cum se zareste el in Varatec, dintr-o alta perspectiva si le explic partenerilor mei, dupa schitele doctorului Iacomi, toate denumirile stancilor ce compun intregul grup de stanci: aici e Caciula lui Ciuperca, aici e Anezatoarea Oilor si tot asa.

 

Ne mai uitam cu jind spre Neagra, spre Stanile, stam si vegetam la soare vizitati ba de un greiere, ba de o muzicuta si un cantec , ba de amintiri recente si frumoase din aceasta poiana. Dupa o jumatate deora de admirat, fotografiat, ne intoarcem spre Stanile pe acelasi drum.

Fericiti si obositi dupa prima noapte la cort pentru multi dintre copiii am incheiat mica noastra tabara duminica pe la amiaza.

 

 

Ce-au lipsit: inca vreo sase copilasi printre care si copiii nostri, calatoria pe Batca Neagra, calatoria in Poiana Pietrei Sure, caprele negre, ploaia.

Ce n-au lipsit: dragostea copiilor si caldura lor, disponibilitatea parintilor de a petrece cateva zile in natura, sprijinul asociatiei HPM, din Iasi (primus, saci de dormit, corturi), generozitatea Ceahlaului in ore de vara.

 

*

**

Cantecul toamnei se face simtit dupa cateva plimbari prin bogatia de culori. Cunoasteti bineinteles paleta de culori specifica toamnei si senzatiile unice de a o simti ori sub o ploaie care nu se mai termina ori sub un cer senin sub care copacii se iau la intrecere.

Intr-un sfarsit de saptamana de octombrie ne hotaram mai multe familii sa petrecem cateva zile la munte in familie. Copii sunt pe categorii de varsta de la 1 an la 12 ani si deabia asteapta de fiecare data orice iesire.

 

Tabara ne-am asezat-o intr-o Casuta Bunicilor de langa Humor, in Obicenele Bucovinei, Casuta Bunicilor este o cladire din barne de lemn veche ridicata prin 1830 de un gospodar din partea satului Carlibaba (sat aflat mai sus de Gura Humorului, pe Bistrita Aurie) si mutata aproape de manastirea Humorului, restaurata si conservata in asa fel incat sa pastreze autenticitatea gospodariei din Bucovina.

 

Inca de la inceput, gazda noastra, bunicul ne-a facut un scurt istoric al casei, aratandu-ne obiectele pastrate din vremea proprietarilor, o flinta, tablouri, o roata de olarit, multe ciuveie, un patefonsi o multime de alte lucruri vechi. In colt icoana si stergarul bucovinean nu lipsesc, haina bucovineana, mesele lungi de lemn pe care mamaliga a trebuit sa o taiem cu sfoara si lavitele care te indemnau la somn (actiune pe care am si facut-o intr-o seara tarzie).

 

 

In casa tot confortul unei pensiuni de 3 margarete. Tot gazda noastra ne-a expus cele doua reguli: in casa nu se fumeaza si nu se asculta manele, reguli foarte clare si obisnuite pentru noi din cauza ca nu inghitim fumul de tigara si refrenele amintite.

 

 

Afara un iaz cu pastravi, si la fereastra de la bucatarie copiii se harjoneau cu o caprioara , cu iepurasul bosumflat numit Gil de catre prichindei , cu o rata si cu o curca.

 

 

A doua zi dimineata in sunete de cucurigu, o parte dintre noi parintii, impreuna cu copiii, ne urcam in masini si alegem destinatia Lucina, un loc in care nu ajunsesem niciodata. Stiam ca acolo este o herghelie de cai, veche si indrazneam sa o vedem..

Facut si zis. Ca sa ajungi la Lucina din Humor, strabati Gura Humorului spre Campulung, admiri o dimineata mohorata de toamna cu plafon de nori foarte jos ca de-abia intrezaresti sau ghicesti culmile Raraului inspre Campulung Moldovenesc, treci prin Campulung si in comuna Pojorata , in centrul satului faci dreapta spre Izvoarele Sucevei. Dupa 40 de kilometric, in comuna Moldova Sulita ne oprim si o vad pe tanti Radina , care bucuroasa de oaspeti, cu un buchetel de flori in mana, ne intampina in acea zona minunata de Obcini:

-uite cum faci, o iei inca vreo 3-4 km si din centrul satului faci la stanga spre Lucina , e un indicator si drumul e bun .

 

 

Ii multumesc si o intreb daca vrea sa-i fac o poza si e foarte bucuroasa, apoi vad semnele lui Zorro prin obcini si incep sa simt zona cat mai mult. Daca nu stai de vorba cu oamenii nu ai cum sa simti Bucovina, mai ales aceste plaiuri. Aici intalnesti foarte multi ucrainieni, oameni dintr-o bucata dar foarte amabili si ospitalieri. Si aici unde izvoraste Moldova si peste munti la Izvoarele Sucevei sau peste inca vreo 4 munti, la Brodina, ospitalitatea si simplitatea specifica omului de munte sunt la ele acasa. Te afli in patria Bradului, in plina Bucovina, acolo unde sunt ficiorii! Te afli pe plaiuri domoale, cu obcinele astea miraculoase si de abia asteptam sa ajungem la Lucina, locul unde pornesc doua din Obcini: Obcina Feredeului si Obcina Mestecanisului. Drumul de la Moldova Sulita pana la Lucina tot cu masina il batem si vedem cat se taie in padurile noastre , la cateva blocaje pe drum din cauza gaterelor. In schimb farmecul acestui drum este deosebit, brazii inalti pana la cer, padure inca deasa si miros de cetina. La Lucina ne asteapta prietenul nostrum inginer care ne arata toata herghelia din partea dreapta, din zona aflata mai aproape de varful Lucina . Copii sunt nerabdatori, dar ii potolim. Ploaia se opreste.

 

 

Sa va povestesc un pic despre herghelia aceasta de la Lucina si despre Lucina.Veche de la 1788, din timpul Administratiei austro Ungare, herghelia de la Lucina are specific rasa de cai numita hutuli, preluata de la localnicii hutuli, oameni voinici dintr-o bucata. Cand Franz Iosef s-ai vizitat supusii din Bukovina, a cerut stimularea cresterii cailor de munte pentru armata sa. Herghelia este situata pe muntele Lucina, aproape de varful Lucina (1588) pe intainderea unor platouri alpine imense.

 

 

Noi am vizitat herghelia , ne-am incantat privirile cu exemplarele de rasa cu hutuli si ponei si cai de Bucovina si bucuria noastra cea mai mare a fost calaritul timp de vreo doua ore. Nu stiu cum sa va arat aici bucuria copiilor, nerabdarea lor (ba eu primul, ba eu primul, cand pot sa calaresc si eu), avand la dispozitie vreo 3 – 4 iepe si fiind vreo 5-6 familii. Eu nu va mai spun mare lucru ca am vazut ca la calarit ma pricep tot cat la vaslit , insa rezultatul final este ca am stat in sa si am mers.

 

 

La Lucina am simtit si am vazut o mica parte din Bucovina, o parte din Obcini. Am vazut ca exista si cazare acolo, intr-o fosta tabara de copii, inca acceptabil intretinuta, o camera ajungand la aproximativ 50 de lei pe noapte.

Si am vazut traseele spre Varful Lucina, de acolo de unde se vede granita cu Ucraina.

Ne-am intors la Humor si a doua zi aveam programata o iesire pe micile culmi pline de foiase dar si de conifere din jurul casutei bunicilor.

 

 

Dis de dimineata , cerul ne sugereaza ca avem o zi superba si ca vom vedea toamna in adevarata-i splendoare. O turma de oi urca muntele din fata casutei, si nu ma mai satur sa respir aerul curat si sa admir coloritul frunzelor.

 

 

Sebi si cu Gabi se duc la cules de bureti iar noi restul hotaram ca impreuna cu copii sa facem un traseu aleatoriu circular, cu intoarcere acasa. Dar oare nu ne murdarim? intreaba unele doamne.

 

 

Haideti sa mergem pe munte si sa ne bucuram de tot ce inconjoara. Copii uita de urcus si se iau cu joaca. Ajungem si la un fanar sau la o fanarie si votez la idea veche a lui Titus de a duce copiii in fanarie.

 

 

Ce bucurie a fost pe ei, cand au gasit salteaua naturala; nu mai puteam sa-i opresc din sarit. Ce bucurie cred ca i-am facut stapanului fanariei cand si-o gasit fanul tot batut si zvanatat. Uite colo la feareastra stau piticii si se uita, o viata as sta cu ei sa ma bucur de mirosul acesta de fan.

 

 

Afara, unii din noi s-au apucat de badmington, iar cei mai mici dintre noi au adormit la soare in bratele celor mari.

 

 

Mai incolo strabatem carari de munte, pline de frunze dar si de noroi, ca toamna nu inseamna numai pictura. Incercam sa ne ferim cat putem. Dupa o plimbare asa frumoasa sub un cer senin, ne intoarcem fericiti, impreuna cu copiii.

 

 

Doua zile de toamna superba, in mijlocul naturii, sus pe munte a insemnat pentru noi mica noastra iesire, intalnirea de toamna a piticilor.

 

*

**

 

Iarna, iarna, dor de iarna, dor de duca, unul vine altul pleaca, un an se termina, un an incepe, conventii omenesti ale timpului, inmagazinate in mintile noastre, in voluptatile si nazuintile firesti din inimile noastre, dor de zapada mare, toate se intrepatrund incet intr-o idee de o iesire. Eu am numit-o mica noastra tabara de iarna cu copiii, pentru ca nu am petrecut la munte nici de Craciun, nici de Revelion, ci chiar in a doua zi din conventia de abia inceputa: 2010. Va inchipuiti ca anul ar fi ceva feminin? Poate da, poate nu, poate doar sensibil, pentru ca asa ne dorim un An sensibil cu sanatate si bucurii.

 

Sa fie iarna si sa nu fie zapada, obsedanta formula in care ne regasim si ne mofturim dar in schimb avem munte din belsug. Gasim si o modalitate de cazare pentru copilasii nostri si pentru parintii dornici sa mai stea la vorba tihnita si la un pahar de vin, asa ca trei familii, 6 parinti si 5 copii au purces din Iasi spre Bicazul Ardelean. Numai bine ca am ajuns pe la orele 11 ca papucii in picoare, o gustare inainte de plecare si hai inspre Chei.

 

 

Obiectiv prima zi: prima pestera pentru multi dintre noi, salbatica, neexplorata, fantastica, nemaivazuta si nemaintalnita si carare nemarcata pe sub stanci imense aproape de Cheile Sugaului- pestera Ghiocelu Munticelu.

De ce este atat de importanta aceasta pestera pentru mine?

Pentru ca inca nu ati citit inca povestea ei.

Pestera Ghiocelu Munticelu este o pestera relativ recenta descoperita si anume a fost gasita de niste prichindei in anul 1973.

Cativa copiii cu parul rosu si cu pistrui, copiii baiatului evreu din sat casatorit cu din dragoste cu fata crestina cautau ghiocei impreuna cu cainii lor. Acuma nu ma intrebati daca taica-sau era cioban sau nu, eu am auzit ca era bun gospodar si ca o iubea mult pe mama lor. Sa nu ne pierdem in amanunte. Dupa cum va povesteam copiii mergeau la cules de ghiocei intr-o zi frumoasa de primavera (undeva eu asa imi inchipui ca ziua aia era tare frumoasa.) copilasii au pierdut cainele undeva pe sub Piatra Glodului, Piatra ce despartea satul Bicaz Chei de Cheile Sugaului. Copii se aflau cam la trei sferturi de ora de sat si deodata au vazut cainele cum iese si intra intr-o gaura undeva intr-un perete. Curiosi, prichindei s-au dus dupa caine si au vazut intrarea la o pestera. Imediat au coborat in sat si le-a spus parintilor de descoperirea lor. Acestia s-au dus la autoritati si au anuntat in cateva ore Militia, primarul comunei si reprezentantii Muzeului de Stiinte Naturale si Istorie din Piatra Neamt au sosit sa vada ce au gasit copilasii.

 

Asa ca doar cu multa indrazneala au gasit sigiliul pesterii, o pardoseala subtire, o pojghita de calcar care se spargea sub picioarele lor. Si apoi incepeau sa vada stalactite, stalagmite, coloane formate si groase si au stat multe oresi au cercetat-o. Tatal meu a participat si el, ca reprezentant al Muzelui de Istorie, la intrarea pentru prima data in pestera. Si cum sa –i spuna altfel decat pestera Ghiocelu dupa actiunea ciufulicilor.

Iata-l pe tatal meu si pe unul din copiii in momentul descoperiii, si ma mir inca si acum de mirarea de pe fata lor.

 

 

In pestera au gasit si oase de urs, oase care au fost recuperate si duse o parte la muzeul de Stiinte naturale din Piatra Neamt, in rest o pestera fara prea multe amenintari. Suprafata.este relative plana, nu exista riscuri de a cadea in vreun aven, si are cateva camere.

 

Timpul a trecut de atunci si interventia omului s-a facut simtita. In primul rand s-a deschis gura pesterii , probabil cu ajutorul unor explozii la intrare, si apoi s-a facut si o usa metalica pentru a fi inchisa. Masura de inchidere a fost luata si probabil in urma devastarii ei de catre incosntienti: ruperea si distrugerea a sutelor de stalactice, stalagmite si coloane, precum si afumarea pesterii de catre niste oameni fara suflet (s-a folosit ori cauciuc ori motorina pe post de incalzire, asa incat pestera este toata afumata). Acum pestera nu mai are decat toc metalic, usa nemaiexistand. De cativa ani pestera este inclusa in arealul Parcului National Cheile Sugaului Munticelu si probabil se incearca pastrarea ei in cele mai bune conditii. Chiar si asa, pestera s-a dovedit foarte interesanta pentru copii , pentru ca ei pana atunci nu mai vazusera niciodata o pestera.

 

Emotia de a in trai in pestera a fost pentru minte traita anul trecut la 36 de ani diferenta fata de emotia parintelui meu. Am auzit povestea si a fost o datorie de suflet pentru mine sa merg acolo si sa simt picaturile care inca curg in tavan , sa simt umezeala din pestera si sa vad ce a vazut tatal meu. Dar asta este cu totul si totul o alta poveste pe care o sa v-o istorisesc cine stie cand..

 

Iata ca acum era randul meu sa le arat prichindeilor cum poate arata o pestera si care sunt atat riscurile intr-o pestera cat si experienta de a intra in ea.

Zis si facut , lasam masinile la cariera de piatra din capatul satului Bicaz Chei si usor usor pornim spre birtuletul din sat de sub Piatra Glodului. Acolo in spatele birtului sunt scarile si un mic trenulet de materiale care merge o suta de metri in deal pe o sina de cale ferata exact pe langa peretele Pietrei Glodului. Iata-ne cu totii la drum.

 

Vremea este una de toamna tarzie , iarna nu prea isi facuse aparitia asa ca ne hotaram sa ocolim drumul plin de noroi care ne-ar duce pana aproape de pestera si o luam incet incet printre garduri avand drept paznic in stanga interesantul perete al Pietrei Glodului. Usor, usor, copii merg si spre marea mea bucurie, Maria tine ritmul. Mai intai cu mine, mai apoi cu mama, Matei este deja obisnuit si merge pas la pas cu ceilalti copii. Nu am uitat sa-i pe copilasi cu inzestrez cu bete de trekking sau cu bete usoare de ski pentru marimea lor. Ei sunt acum pentru a doua sau a treia oara pe un traseu nemarcat dar directia este precisa pentru ca acum stiu cu siguranta unde este pestera (prima data cand am vizitat-o am avut nevoie de prieteni buni care m-au ajutat sa o gasesc, fara Titus prin telefon, Lica, Mihai ,Ionut si Ionut nu as fi reusit mai ales ca veneam din cu totul si cu totul alta directie). Din sfert in sfert de ora odihna; pe Maria o mai incurajez cu politica celor 100 de pasi si simt ca functioneaza. Iar odihna, inca o poveste si motivatia este puternica pentru fata mea: sa vada o pestera ca in jocul cu Barbie de pe calculatorul de acasa. 

 

Panta este destul de abrupta si usor incantata de peretii ce se vedeau in stanga ma strecor printre maracini, spini si scaieti, crengi si ramurele si simt mai usor nemarcatul si mirosul de toamna iarna. Merg mai aproape de peretele Pietrei Glodului si ajung undeva paralel cu drumetii mei dragi. Remarc ca toti merg intr-un ritm foarte bun, sustinut, cu pauze lungi si dese specifice atat copiilor de varsta lor cat si parintilor sedentari. Poposim si incerc sa le imprumut entuziasmul meu cu privire la peretii din dreapta, creste ascutite si miraculous formate, deja ne simtim mai bine si undeva in perete gasesc cateva intrari. Stiu ca pe acolo pe undeva sus este o trecere tunel prin peretele Pietrei Glodului pana pe partea cealalta in Sugau , si cred ca o vad destul de bine dar imi dau seama ca copilasii mei nu prea ar avea sanse sa se urce pe acolo asa ca explorarea deschiderii ramane pe alta data.

 

“Mai avem mult “ incep intrabarile , la care raspunsul meu este simplu “inca 10 minute” , “asta ne-ai spus si data trecuta”. Zambesc si observ ca Petrica si cu Stefan, baiatul cel mare o intind puternic pe sus. Raman in urma si ajut pe Matei , pe Simona si pe Gabi , baietul cel mic si pe Felix si pe Sebi sa sara niste garduri cu sarma si incet, incet ne apropiem.

 

Tinem la un moment dat stanga si ne trezim pe un mic platou langa Piatra Glodului, acolo unde exista deja cateva trasee de escalada. Matei este obosit, panta i-o scos sufletul, asa ca se aseaza pe o piatra si se odihneste. Nu avem nici o graba, glumesc ca si-o iesit din ritm dar nu-i prea ii place gluma mea.

 

Urmam o panta accentuate si–l aud pe Petrica ca ne striga, eu la randu-i il intreb daca a gasit intrarea si imi dau seama ca este foarte aproape de pestera. Cararea este clara coteste in stanga si urca accentuat printre brazi si cu un hau usor in stanga. Il ajut pe Matei sa urce, mai ales la cateva locuri un pic riscante din cauza unor pietre alunecoase si la fel procedez si cu Maria si cu Cristina si cu ceilalti copiii, sfatuind parintii sa fie prevazatori. Na, pisalogul de Claudiu. Copii sunt nerabdatori sa intre in pestera, iar Petrica si baietii ne astepat in tinda pesterii, in ograda unde cerul se vede printre deschiderea stancilor. La pestera nu trebuie sa coboram ca sa intram, ci trebuie sa urcam pentru a o explora.

 

 

Este deja ora 3 jumatate dupamiaza si stim ca intunericul vine pe la 5 seara. Inainte de a intra le explic copiilor asa dupa capul meu cateva detalii despre pestera, istoria pesterii. Intram in pestera si avem cel putin 4 frontale si 2 lanterene . Poze, poze, oau, trepied, care mai de care,.toata lumea este foarte incantata. Pestera are cateva riscuri minime, poti sa te impiedici sau sa dai cu capul de o coloana, sau poti sa aluneci. Incep sa le spun copiilor despre riscurile unei pesteri. Hait ca aici am gresit., Cand am inceput sa le spun despre lilicei, despre gauri sau avene posibile sau despre viituri si inundatii, Matei deja simtea frica. Incerc sa ii linistesc sa le spun ca aceasta pestera este deja explorata, dar important este ca intr-o pestera sa nu intre singuri si sa se documenteze inainte de a intra in ea.

 

 

Copiii se bucura, se mira, incep intrebarile iar bucuria este mare. Tatal meu, eu, copiii mei, sunt deja trei generatii trecute pe aici in decurs de 35 de ani si inima mea este plina de bucurie. Gabi, sotia lui Sebi vine cu propunerea sa facem o rugaciune intr-o pestera asa asemanatoare dupa ea cu o catedrala si subscriu cu draga inima la propunerea ei. Copii se linistesc, Matei este bucuros, au grija toti sa nu rupa sau sa distruga vreo stalactita sau stalagmita. Multi descopera tavanul tarziu, o ploaie de turturi sau de lumanari, iar eu exclam cu glas tare “multumim tie Doamne pentru tot ce ai creat”.

 

 

In partea stanga , in camera din capat era destul de multa apa pe jos, asa ca hotaram san u mai mergem , in schimb nu ne mai saturam de poze, chiar daca multe nu le reusesc.

 

Iesim cu un regret usor ca nu am mai stat si aflu mai pe seara ce bucurosi au fost copii ca am ajuns acolo. Copii au calitatea de a se bucura de ce e frumos, mai ceva decat noi oamenii mari. Si se bucura din tot sufletul de lucrurile simple, deosebite.

La vale, ca e deja 4si intr-o ora suntem la masini, nu inainte de a mai admira Piatra Glodului si varful carierei unde se mai aduna inca nori.

 

Maria ii marturiseste mai tarziu mamicii ca a fost cea mai fericita zi din viata ei. Si pentru mine a fost o zi fericita mai ales ca nu stiam cum de Maria a urcat asa de bine impreuna cu Matei . Raspunsul a venit mai tarziu tot de la sotia mea:  jocul de la barbie citire i-a insotit tot drumul, Maria i-a povestit cu atat patos in cat a uitat de oboseala.

 

Fericit ca am fost toti impreuna si felicitari copiilor si parintior

Seara urmeaza clasicile jocuri, Marocco, vin negru, tintar, NTSF (nu stiti? Nu te supara frate) si un pic de Ducu Bertzi la muzica combinat cu muzica pentru copii si oameni mari. Ne imprietenim cu gazdele noastre de la pensiunea Paleu din Bicazul Ardelean si aflam ca stam intr-o casa veche de 100 de ani si ca vis-a vis a fost inainte de 1918 granita si cladirea granicerilor. Suntem bucurosi sa le propunem prietenilor nostri cascadele Laposului de a doua zi.

 

A doua zi ninge. Ninge usor cu fulgi mari, hop in masini, pe la 9.30-10, si in drum spre Bicazul Ardelean coana Vulpe ne trece prin fata masinii. Incepe sa ninga ca in basm si traversam Cheile Bicazului pana la ultimul rand de serpentine, imediat dupa tunel, cum mergi spre Lacul Ros..

 

Suntem mai multi la numar impreuna si cu copii gazdelor noastre incercam sa ajungem la una dincascadele de pe Lapos. Bucuria copiilor de a ajunge la o cascada poate fi iarasi o motivatie puternica, insa cand le povestesc ca aceasta cascada este una speciala pentru ca poti sa stai in spatele ei si sa privesti cum curge apa in fata ta deja le sticlesc ochii de bucurie.

 

 

Echiparea, betele, nelipsitele bete de trekking si in vartejul nerabdarii vedem cum se astearna zapada. Incet, delicat, ninge si se aseaza zapada. Bucuria e mare in ochii copiilor dar si in sufletele parintilor. Toti ma intreaba : cat facem pana la cascada? In mod normal un sfert de ora, dar cu voi jumatate de ora. Le explic ca acestea cascada face parte din canioanele Laposului, acolo unde curge paraul Laposului, si ca drept straja e Piatra Altarului, dar credeti ca mai mai asculta cineva? Au luat-o la fuga.

Ajungem la primele portiuni abrupte, si incercam sa le ocolim, pe unele insa le luam chiar de-a dreptul. Copii tin ritmul impreuna cu parintii , mai aluneca, dar suntem atenti cu totii, tinand traseul marcat cu triunghi rosu. Ajungem la ultima panta de pe traseul marcat, undeva inainte ca si carareasa o ia la dreapta si incet, incet ducem copii, ba in brate, ba in carca, ba de manuta, jos fiind destul de alunecos. Urcam panta si facem pentru a patra sau a cincea oara popas. Ninge frumos, ca-n basme si suntem coplesiti. Eu si cu Petrica mergem in dreapta ca sa vedem drumul prielnic. Mai mersesem toamna trecuta la cascada si cararea de abia se distingea printre copaci. Prind curba de nivel si in loc sa urc cobor, Petrica vede cascada si ramane in cararea de abia conturata ca punct de reper. Eu ma intorc, chem. copiii si incet incet dupa cateva doboraturi sau pante cu mici expuneri ajungem in zece minute la Petrica. Usor, usor ne indreptam spre canionul Laposului si vedem Piatra Altarului imensa pe partea cealalata a paraului.

 

Acuma stam in dubii si ne gandim daca sa ducem copii cat mai aproape de cascada. Este loc de oleaca de aventura, chiar este un pic periculos dar daca esti atent poti sa ajungi la cascada. Noi barbatii reusim desi stanca e plina de zapada iar jos e gheata si e usor sa confunzi raul inghetat cu gheata de peste albia raului. Stancile sunt foarte inghetate si mai alunecam si noi. Femeile prevazatoare ne sugereza sa renuntam, mai mai sa abandonez idea si eu dacanu veneaPetrica cu ideea sa facem poduri cu copiii pana la cascada.

 

 

Mai incercasem o varianta sa urcam prin padure si sa ajungem in linie cu caderea apei, dar era destul de greu si pentru copii, fiind multe crengi desprinse si panta inclinata. Asa ca unul cate unul facem pe cativa metri poduri, luand copiii in brate de la unul la altul. In zece minute suntem in fata cascadei. Sentimentul de fericire este coplesitor cand aici esti cu toti cei dragi.

 

 

Nu am rabdare si incerc spatele cascadei, iar copii simt nerabdarea mea si imi cer sa-i duc si pe ei la minunatie. Unul cate unul aproape toti au bucuria de ca vedea cum se poate privi din spatele unei casacade, caci aceasta cascada a Laposului (mai sunt vreo 4-5 si mai sus) are farmecul dete lasa sa stai in spatele ei, intr-o mica grota.

 

 

Florile de gheata poposesc la intrarea in cascada si din cand in cand mai fac cunostiinta cu apa seminghetata care balteste in jurul cascadei.

Copii sunt fericiti si cred ca la fel sunt si parintii.

 

 

Nu mai stim de frig , de zapada, de ninsoare , de confort, pemine ma ploua in cap , suntem intr-un extaz total.

Sunetul vijelios al apei, duduitul cascadei, zapada inghetata din jurul acestui loc ne face sa poposim mai mult aici pe canioanele Laposului.Titus ne-a spus acest pont asa ca ma gandesc la el si ma rog sa-i dea Dumnezeu sanatate si sa ne mai bucure cu asemenea minuni si ponturi.

 

Ne intoarcem tot prin metoda numita “poduri” si facem drumul invers. E frumos si la coborare si incercam iarasi sa ocolim zonele periculoase. Mai cu copii in spinare , mai pe ocolite, mai invatam si mersul pe laterala asa ca intr-o ora suntem la masini.

Aceasta a fost mica noastra tabara de iarna, in care ne-am bucurat prichindei si oameni mari impreuna in natura.

 

Vara, toamna, iarna, ce urmeaza? O mica tabara de primavara. Unde? Unde o da Domnul, ca munti sunt destui si natura de abia ne asteapta sa o cantam alaturi de cei dragi.

 

Text aparut in Hai pe Munte numarul 2, revista trimestriala de turism montan si drumetie

(fotografii Petrica si Claudiu)

­

Duminică, 7 februarie 2010 - 20:08 
Afisari: 3,743 


claudiuias..