Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Iunie 2019
LMMJVSD
12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930

Iulie 2019
LMMJVSD
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031

Online

Vremea
Varful Padina Popii
Muntii Piatra Craiului

Reduceri

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Unde norii cad pe pamant sub forma de pietre albe (Muntii Capatanii)

O excursie in Parcul National Buila – Vânturarița - ”probably the best mountain in the world” ca sa exagerez putin, desi nu la fel de mult ca unele mesaje de pe umbrelele de la terase.

 

Traseu:


Ziua 1: (sat Barbatesti) Valea Otăsăului – valea Bulzului – Curmatura Builei (cruce albastra, traseul 7)


Ziua 2: Curmatura Builei – vf Buila – vf Vânturarița – vf Vânturarița 2 – Curmatura Oale (punct rosu, traseul 11) – Curmatura Comarnice (punct galben, traseul 10) – cabana Cheia (triunghi rosu, traseul 5)


Ziua 3: cabana Cheia – cheile Cheii (pe Brana Caprelor) (triunghi albastru, traseul 12) – Schitul Pahomie – manastirea Pătrunsa – valea Otăsăului (cruce rosie, traseul 8) (sat Barbatesti).


Participanti: Ioan si Corina.

Perioada: 4-5-6-7 septembrie 2010.

 

...


Am mai simtit asta si inainte, dar acum mi se pare din ce in ce mai interesant faptul ca se intampla asa! Fiecare munte nou pe care il urc, pare sa fie mai frumos decat precedentul! Am simtit asta din plin acum, in Parcul National Buila – Vânturarița! Ba nu de putine ori, in timp ce mergeam pe poteca, imi venea sa spun ca e cel mai frumos munte unde am fost pana acum! M-am gandit atunci ca ar trebui sa mai aman prima intalnire cu Retezatul, despre care tot aud ca ar fi cel mai frumos munte de la noi – numai ca sa duc mai departe acest sir de descoperiri – din ce in ce mai frumoase! Dar sunt de fapt atat de multi factori care pot influenta felul in care percepi un munte, un traseu... perioada in care urci, persoana  care e langa tine, vremea din acele zile...  starea in care te afli tu.


Parcul National Buila – Vanturarita se afla in judetul Valcea, la vreo 250 de km de Bucuresti. Un pic mai departe decat e Piatra Craiului daca stai sa te gandesti (si eu stau!). De mai multa vreme imi doream sa ajung acolo, si daca tot isi dorea si Corina sa mearga asa mult undeva, am zis sa-i fac si ei o bucurie si sa mergem acolo impreuna.


Mai urcasem alaturi de ea de cateva ori – in Piatra Mare, in Ciucas si in Piatra Craiului – trasee pe care am putut sa-i observ mersul, ritmul, zambetul frumos sau mofturile de copil bosumflat uneori. 


De fapt excursia s-a datorat cumva ei, pentru ca ea isi dorea foarte mult sa mearga cateva zile undeva departe, si eu eram singura persoana alaturi de care ar fi vrut sa mearga – de aceea a insistat sa merg cu ea. Ma intreb oare de ce? De fapt nu ma intreb. Si nu ma intreb nici de ce ei i-ar fi fost foarte usor sa gaseasca o multime de baieti dornici sa mearga cu ea, doar e atat de frumusica! Intrebarea corecta ar fi poate de ce ar vrea ea sa mearga cu ei, sau eu cu ea?


...


Deja pana sa ajungi la orasul Ramnicu Valcea se vede creasta masivului pe partea stanga. Pe dreapta in departare se vad antenele de pe varful Cozia, iar in stanga, creasta stancoasa a BV. Mi se pare uimitor ca e atat de evidenta, si nu doar creasta, ci si un element distinctiv al ei unde urma sa ajungem si noi, Curmatura Builei! O crapatura ce imparte creasta in doua parti neegale.

 

/buila/dsc_3265.jpg

 

De pe drumul national ce leaga Ramnicu Valcea de Targu Jiu facem dreapta in satul Bărbătești, unul din punctele de acces catre masiv. Urmam drumul pana la iesirea din sat, apoi un drum forestier pe valea Otăsăului, pana la capat. Aici sunt si vreo doua cladiri apartinand probabil manastirii de pe deal, si aici lasam si noi masina. Fotografiez de aproape harta masivului expusa pe un panou informativ, ne asiguram la un calugar ca e ok sa lasam masina acolo si incepem sa ne echipam. Harta am pozat-o pentru ca aveam nevoie de ea, in lipsa de harta tiparita. S-a dovedit a fi utila pe parcurs doar pentru alegerea traseelor, nu si pentru orientare - nu e deloc detaliata ca alte harti cu care eram obisnuit.

 

/buila/buila_vanturarita_mic.jpg

 

De aici porneste si traseul marcat cruce rosie care duce la manastirea Patrunsa, dar noi mergem pe cruce albastra, pe firul raului. Am pornit pe la ora 12, pe un drum forestier ce urmeaza raul pentru scurta vreme, apoi se transforma in poteca.

 

/buila/dsc_3283.jpg

 

Traverseaza de cateva ori apa micuta si intra tot mai mult intr-o padure ce mi se pare incredibil de verde pentru aceasta perioada. Deja din primele minute de mers ne bucuram de padurea ce ne inconjoara, larga, verde, inalta – dar si de poteca ce merge usor, orizontal, spre crestele golase pe care le zarim si noi la un moment dat printre crengi. Pare asa aproape creasta, si faptul ca norii cenusii ne permit sa o vedem ne ajuta si la orientare atunci cand vreo poteca secundara ne imbie sa facem stanga.


Parasim rauletul si incepem sa urcam mai abrupt. Aerul e umed, frunzele ferigilor sunt si ele umede, ruginite parca de la apa, nu de la toamna. La un moment dat auzim un avion deasupra noastra, si, desi nu cred sa fi fost foarte jos, sunetul sau e incredibil de puternic si de clar! Nu am mai auzit niciodata un sunet de avion atat de interesant! Ca un zumzet de albine dar mult mai puternic, ca un sunet de vioara ce nu se termina, strecurandu-se ca un ecou prin padure. Foarte interesant acel sunet, ne-am oprit amandoi sa ne minunam de el, de cat de puternic si clar se auzea – ca si cand atmosfera deasupra padurii era atat de curata incat permitea sunetului sa treaca mult mai liber pana la noi. (aveam si o poza cu sunetul, dar iesise cam neclara :)) )

 

/buila/dsc_3312.jpg

 

Iesim intr-o poiana, si aici marcajul e mai greu de urmarit. Citisem despre asta, despre cum in poieni apar mai multe poteci si marcajul nu se mai vede. Dar nu ma ingrijorez inca. Incep sa urc pe langa padure, cu ochii atenti la fiecare copac in parte, pentru a zari o pata de culoare albastra sau alba... Nimic. Urc si mai mult, spunandu-i Corinei sa astepte mai jos, ca sa nu urce degeaba in caz ca marcajul nu e pe acolo. Dar il gasesc, dupa ce trec de niste copaci cazuti chiar in poteca. Ne strecuram pe sub ei, sau peste ei, si continuam sa urcam pana la capatul de sus al poienii. Era o poiana verde si mohorata, pe o vale inconjurata de padure. Dar imediat ajungem la o alta poiana, una mult mai mare si mai interesanta – chiar daca, din cauza norilor cenusii, pare la fel de mohorata. Aici insa gasim cateva căpițe, ba si niste casute dragute rasfirate pe dealuri. E vorba de poiana Bulzului, o poiana numai buna ca sa nu existe un stalp indicator.

 

/buila/dsc_3333.jpg

 

Traversam un parau micut si zarim in iarba o piatra vopsita cu steagul Romaniei. Noi n-am stiut atunci, dar pe-aici trebuia facut stanga, in urcare abrupta. Am banuit atunci asta, pentru ca se vedea creasta spre stanga, dar am zis sa mai inaintam putin spre cateva casute, in caz ca marcajul ar fi fost pe-acolo. Am inspectat astfel un loc bun de adapost, cu un pod bun dar si o camaruta cu usa.


Iesim intr-o culme de unde in partea cealalta, spre nord, auzim oameni in departare. Ma gandesc ca acolo trebuie sa fie manastirea Pătrunsa, dar noi trebuie sa facem stanga, sa urcam spre creasta. Pe copaci sunt vopsite cu alb multe cruci ce par a indica un traseu, dar nu ne aventuram pe-acolo. Mergem putin pe curba de nivel pentru a ne intoarce pe valcelul acela ce urca mai devreme spre stanga. E plin de aluni la marginea padurii, la fel si de nuci ce au un farmec aparte stand asa singuratici in mijlocul poienii. Dar, spre dezamagirea Corinei, alunele s-au trecut si la nuci nu prea ajungem.

 

/buila/dsc_3349.jpg

 

Regasesc marcajul pe tulpina unui copac mai gros aflat chiar in mijlocul potecii, si de acolo urcam imediat la o alta casuta – ce pare casuta unui calugar: tapetata cu iconite, candele, cu lana alba intinsa pe divan, cateva pături si haine atarnate intr-un colt, si desigur... mai multe lumanari. Era o camaruta atat de micuta, dar atat de plina de personalitate.

 

/buila/dsc_3353.jpg

 

De aici poteca merge putin pe curba de nivel si intra in padure, dar nu mergem mult si, pentru ca nu mai e niciun marcaj, ma gandesc ca am fost pacaliti iarasi. Ne intoarcem la casuta sa cautam o alta varianta si urc iarasi singur in cautare de marcaj, pe limba aceea de poiana ce urca abrupt pe langa padure – prin dreapta casutei cum veneam noi din vale. Pe acolo trebuia urcat, dar prezenta unei poteci aflate mai la indemana creaza confuzie uneori. Trebuie urmarit cu atentie marcajul, mie cred ca mi s-a format un fel de radar care piuie atunci cand fac mai mult de 10 metri intr-o directie gresita sau cand se pierde marcajul. O astept si pe Corina, privind in timpul asta spre vale, care se deschide tot mai larga sub noi.

 

/buila/dsc_3359.jpg

 

Gasim putin mai sus si un indicator, pentru ca ne aflam la o intersectie de trasee. Punctul galben duce intr-o parte (spre dreapta) la manastirea Patrunsa iar in cealalta la poiana Scarisoara, iar traseul nostru urca mai departe spre Curmatura Builei. Toate indicatoarele gasite erau din lemn, nu din tabla ca in alti munti – ceea ce arata mult mai dragut si mai natural – desi sunt mai greu de citit si se vad mai greu de la distanta. Mai sus am mai gasit un indicator, si o cruce, si de acolo aveam priveliste spre cladiri de langa manastirea Patrunsa – desi biserica nu se vedea si nu ne dadeam seama pe unde ar fi atunci. Parca tot de aici am vazut si varful Cozia, pe care e greu sa-l confunzi, avand in vedere antenele de pe el.

 

/buila/dsc_3366.jpg

 

De acum urcusul e si mai abrupt, cu serpentine stranse pe la marginea padurii. Apoi traversam un colt de padure cu cativa fagi grosi si ajungem intr-o alta poiana (sunt superbe poienile astea – pacat insa de vremea mohorata). De aici vedem si creasta stancoasa, acoperita in unele locuri de braduti ce reusesc sa se cocoate pe abrupturile stancoase. Pe mine traseul ma incanta, simt o mare bucurie sa descopar un munte care deja mi se pare atat de frumos!


Creasta pe care o vedem imi aminteste de Piatra Craiului, stancoasa si abrupta in unele parti, si singurul lucru care ne face sa nu alergam spre ea sunt rucsacii grei. Bineee, probabil nici fara rucsaci n-am fi alergat, dar oricum. Am carat si cortul cu mine, nestiind unde vom dormi, in ce stare sunt refugiile sau daca vom ajunge la ele si, pentru ca am plecat pentru cel putin 3 zile, avem si mancare de carat si haine mai multe. Pentru mine e ok, ca sunt mai obisnuit, dar Corina oboseste mult mai usor. Mai sus i-am luat sticla de 2 litri de apa si am mutat-o la mine, sa-i mai usurez putin rucsacul, si mancarea toata era la mine – mai putin cateva ciocolatele sau batoane de cereale – in caz ca se pierde prin padure sa nu moara de foame! :)

 

/buila/dsc_3369.jpg

 

/buila/dsc_3394.jpg

 

Ne apropiem de firul vaii raului, vale ce urca pana aproape de Curmatura Builei. Pana acolo traversam o portiune orizontala printr-o padure aflata la baza unor pereti de stanca (pe stanga), si aici incepe sa picure. Ne oprim si punem pelerinele si pe rucsaci dar si pe noi, si stam putin sa si mancam ceva. Apoi mergem usurel mai departe. Ma amuza sa o aud pe Corina incercand sa faca galagie, cate un ”hellooooo” din cand in cand – dar o face pentru ca stie ca sunt animale salbatice prin padure, si nu se impaca prea bine cu gandul asta. Eu de data asta nu am chiar niciun stres, suntem intr-o zona destul de umblata, aproape de manastire, si deci... de oameni.


 Urcusul se desfasoara acum prin... padurea de piatra! Parca era o poveste cu o padure de piatra? Sau un film? Daca nu, atunci ar trebui sa fie, si ar trebui sa se filmeze aici! Pentru ca aici padurea pare de piatra, impietrita! Nu e vorba ca sunt numai fagi, si au tulpinile gri. Dar printre ei, peste tot in jur, sunt numai pietre! Parca nu se vede deloc pamantul in care cresc acesti copaci, sunt numai bolovani gri, mai mari, mai mici, e plin de ei! Tot pamantul e acoperit de pietre, n-am mai vazut asa ceva intr-o padure! Motivul pentru asta e ca din peretele inalt din stanga cad mereu pietre, care se rostogolesc in padure, formand aceasta pătură cenusie si acest aspect de padure... de piatra.

 

/buila/dsc_3413.jpg

 

Apoi intram in intunericul brazilor si poteca se ingusteaza, urca mai abrupt, strecurandu-se si aici printre bolovani mari. E atat de frumos! Ajungem in sfarsit langa râu, care pana acum era mai in vale, pe dreapta, asa ca umplu sticlele cu apa sa ne ajunga si pentru a doua zi - pentru ca nu eram sigur daca mai sus mai gasim apa, apropiindu-ne de creasta.


Cand iesim din padure ne intampina o zona mare, deschisa, inconjurata in forma de semicerc de peretii stancosi ce par uriasi. Pentru ca norii par sa coboare tot mai jos, eu ma grabesc sa urc putin ca sa vad pe unde se continua poteca – aici marcajele fiind mai rare – pe timp de ceata ar fi foarte greu sa te orientezi daca nu stii zona. Incerc sa-mi dau seama care e punctul cel mai inalt al potecii, Curmatura Builei, dar nu-mi dau seama. Ar putea sa fie si in fata, dincolo de brazii aceia, dar parca si undeva spre stanga pare o șa ce-ar putea gazdui un refugiu si o stana (asa cum citisem ca ar trebui sa fie).

 

/buila/dsc_3448.jpg

 

Urc spre stanga, spre sud, pe langa ramasitele de lemn acoperite de urzici ale unei constructii, si marcaj tot nu se vede. Dar zaresc cu greu indicatorul cu sageti de lemn undeva mai in fata, si de acolo poteca e mai evidenta. Ca punct de reper, cand iesi din padure, firul raului face o curba cam la 90 de grade spre stanga si pare un transeu adanc – iese usor in evidenta. Poteca merge si ea spre stanga in urcare, apoi traverseaza acel sant pe partea cealalta si merge drept inainte spre refugiu. Pe drum pana acolo mai gasim doua izvoare amenajate, si gandul ca mai avem putin si ajungem ne bucura pe amandoi – mai ales ca sta iar sa ploua si Corina a cam obosit.

 

/buila/dsc_3474.jpg

 

Ajungem la refugiu dupa circa 5 ore de cand am plecat de la masina. Traseul era estimat la 4 ore, deci sunt multumit de cum am mers, avand in vedere conditiile date (rucsaci grei si Corina care oboseste usor). O apreciez totusi pentru timpul facut, si ne bucuram sa fim in acel loc, in fata unui refugiu ce pare proaspat renovat. Pe poiana de langa mai sunt doi barbati si o fata, tot din Bucuresti, care insa nu au saci de dormit la ei asa ca pornesc  curand spre vale, spre satul Pietreni.


Noi inspectam bucurosi refugiul, si nu pot sa nu apreciez cat de bine arata! Sunt doua camere mari, cu priciuri supraetajate in stare foarte buna, o masuta cu diferite accesorii utile, usile si ferestrele (fara geam, doar obloane) se inchid foarte bine. Dupa ce ne schimbam de hainele umede si ne intindem sacii de dormit pe izoprene, iesim putin afara pentru cateva poze in fata refugiului.

 

/buila/dsc_3502.jpg

 

Dar apoi vine un nor in jurul nostru, si, pentru ca nu mai vedem nimic si oricum e frigut, intram la odihna. Am dormit vreo doua ore, apoi, dupa ce s-a intunecat, am mai iesit putin afara pentru ca se vedeau frumos luminile satelor din vale, spre est, dar si stelute deasupra.


Peste noapte Corinei i-a fost putin racoare la spate, desi are un sac mai bun decat al meu si are pe ea doua polare, dar in rest ne-a prins tare bine odihna din linistea refugiului.

 

Ziua 2

 

Cu oblonul ferestrei inchis, in refugiu e intuneric bezna. Doar in jurul oblonului se vede o dâră albastruie ce anunta ca afara a inceput sa se lumineze. Se anuntase vreme buna cu soare pentru prima parte a zilei, asa ca simteam ca e cazul sa ne grabim, sa nu ratam vremea buna de mers. Dar Corina e prea adormita ca sa o dau jos din pat si sa o scot de la caldurica, asa ca pana la urma ies doar eu afara, chiar cand soarele rasarea. Ma bucura atat de tare sa vad cerul senin, si ma indrept spre strunga din fata refugiului, ce desparte niste stanci inalte pe unde merge poteca de creasta spre sud. E vorba de Hornurile Popii, care mie imi aduc aminte de Piatra Singuratica din Hasmasul Mare.

 

/buila/dsc_3560.jpg

 

Am urcat prin acea strunga frumoasa, dar, pentru ca eram grabit sa vad rasaritul (soarele deja rasarise, dar speram sa prind lumina aceea roz macar putin) si pentru ca nu mancasem nimic, dupa cateva minute de urcat deja nu mai puteam! Ehe maica, m-am oprit putin sa-mi trag sufletul, dar mi-am revenit repede cand am vazut cat de frumos e totul in jurul meu, de-acolo de sus!

 

/buila/dsc_3534.jpg

 

Poteca de creasta ce merge spre sud, pe muntele Cacova, se continua de aici printr-un fel de șanț natural, aflat chiar pe creastă. E iarba galbena peste tot, si ea e presarata cu foarte multe pietre albe, ca in Piatra Craiului.

 

/buila/dsc_3544.jpg

 

Spre vest, prapastia abrupta si inalta imi aminteste iar de Hasmas, mai ales ca spre est e o portiune mai lina, ca un platou putin inclinat. Sunt si doua ochiuri de apa ca niste laculete mici, unul mai aproape si unul mai departe, si soarele lumineaza vaile atat de puternic incat le face sa para albe.

 

/buila/dsc_3553.jpg

 

/buila/dsc_3545.jpg

 

Refugiul e inca in umbra muntelui, la fel si stana aflata mai aproape de padure, in stanga lui. Spre est nu vad mare lucru spre departari, desi valea e imensa, din cauza ca-mi bate soarele in ochi. In schimb se vede ici si colo o banda albicioasa ce se scurge spre sud: Oltul. Dar si dealuri in culori din ce in ce mai deschise. Spre vest, dincolo de prapastia imensa pe marginea careia stau plin de zambet, ma bucur sa admir atat de cald scaldata de soare, creasta muntilor Căpățânii – din care face parte si masivul BV. Ba mai mult, dincolo de ei, in departare, zaresc cateva varfuri cu zapada – si nu poate fi vorba decat despre Parang. Ba chiar despre varful cel mai inalt, Parangul Mare, care iese atat de usor in evidenta deasupra crestei scunde din jur... Ce chestie, la fel l-am vazut si din Cindrel.

 

/buila/dsc_3569.jpg

 

Varful unde ma aflu se numeste varful Piatra, iar dincolo de Curmatura Builei se inalta varful Albu, pe care vom ajunge si noi imediat.

 

/buila/dsc_3533.jpg

 

Cobor inapoi la refugiu, unde e de ajuns sa deschid oblonul ferestrei pentru a lasa lumina sa intre, si tot refugiul prinde viata. Sigur, asta si pentru ca am inceput sa cant destul de tare o melodie pe care o stiu din serialul Friends, care spunea cam asa: ”Mooooorniiiiing’s heeereee... oh morning’s here... sunshine is near...” Pai cum sa nu te trezesti cand auzi asta? :)) Imi parea rau ca desi nu sunt singur acolo, tot singur ma bucur de imaginile minunate din jur. Si-mi parea rau pentru ea ca pierde momentele astea frumoase ale diminetii. Eu iubesc diminetile pe munte, dar ea, daca nu e in cort unde sa stea cu frica si sa nu doarma toata noaptea, se trezeste mai greu dimineata.


Am  plecat abia pe  la 8 si jumatate de la refugiu, destul de tarziu, avand in vedere ca soarele nu ne va bucura decat pana pe la pranz. Ah, dar nu am spus spre ce ne indreptam! Pai ce, noi stiam? Pe un indicator de langa refugiu scria ca pana la varful cel mai inalt, Vânturarița, se fac doar 3 ore! Citind asta, imi doream tare mult sa ajung acolo, dar daca nu reuseam din diverse motive, macar pana pe vf Buila sa ajungem, care e putin mai aproape. Seara tot analizasem harta de pe peretele refugiului, sa-ncerc sa-mi dau seama de un traseu, dar inca nu stabilisem ce facem mai departe de varful cel mai inalt. Ma gandisem si la varianta sa ne intoarcem tot aici, varianta in care am fi putut merge fara rucsaci pana la varf si inapoi. Ar fi fost mai usor pentru Corina, dar mie mi s-ar fi parut o risipa, am fi pierdut atat de multe alte lucruri pe care le aveam de vazut.


Si iata-ne porniti in cea mai frumoasa portiune a excursiei. Cea mai frumoasa de pana atunci!

 

/buila/dsc_3577.jpg

 

De la refugiu, traseul nostru marcat cu punct rosu pleaca spre nord, urcand pe la umbra unor brazi si a stancilor ce parca fac sa creasca si mai mult nerabdarea si dorinta de a iesi sus pe creasta. Unde ajungem destul de repede, incetiniti totusi de rucsacii cei mari, dupa circa 30 de minute de urcat. Iesirea in creasta e spectaculoasa, pentru ca se face... brusc. Adica sunt niste stanci care obtureaza vederea spre est si spre nord, pana in ultima clipa. Si dupa ce treci printre ele, ti se deschide un orizont incredibil de larg si de frumos! Desi momentul zilei nu ne prea ajuta, soarele fiind inca destul de jos spre est si asta ne cam obtureaza din peisaj in acea parte. Dar chiar si asa, senzatia e minunata, aici chiar te simti deasupra lumii... e altfel decat in alti munti, unde in jurul tau sunt si mai multi munti. Asta e genul de munte care e inconjurat din cateva parti de campie, asa ca sub noi se intinde o vale laaaaarga si lunga si fara capat... parca pana la Dunare! Senzatia de inaltime e parca mai mare din acest motiv.

 

/buila/dsc_3591.jpg

 

/buila/dsc_3607.jpg

 

Soarele e asa caldut, cerul e albastru si sunt si norisori albi, iarba e galbena si printre ea sunt multe pietre albe, atat de frumoase! Spre nord, in directia crestei, vedem un varf mai inalt pe marginea prapastiei, si ma gandesc ca ar putea fi chiar varful Buila. Asa ca pornim incet spre el, plini de entuziasmul unor locuri si momente atat de frumoase!

 

/buila/dsc_3609.jpg

 

Marcajul in zona de creasta e destul de greu de urmarit, e pus pe pietre aflate la nivelul solului si e destul de sters. Nu exista stalpi, ceea ce e un avantaj pentru ca peisajul ramane mult mai natural in felul asta (nu ca in unele zone din Bucegi de exemplu). Daca ar fi ceata, ar fi greu sa te orientezi insa pe-aici (acum traseele din Bucegi ar râde multumite).


Mai intai se urca spre vest pentru a ajunge in partea cea mai inalta a crestei, de unde si privelistea e mult mai frumoasa! Desi se poate merge si pe curba de nivel, ca apoi sa urci putin mai abrupt spre creasta. Urcam si noi putin in diagonala, pana ajungem pe muchia aceea, marginita de prapastii imense spre vest, si de panta aceasta mai lina, presarata cu pietre albe, spre est.

 

/buila/dsc_3631.jpg

 

De acolo se deschid privelisti superbe spre vest, spre creasta principala din muntii Căpățânii, dincolo de care vedem si varful Parangul Mare acoperit de zapada. Sub noi, dealuri impadurite si vai lungi acopera o suprafata destul de mare, si zarim si mai multe drumuri forestiere – unele urca spre muntii Căpățânii, altele fac serpentine prin cateva zone cu arbori taiati si paduri rare de conifere. Intr-o poiana ce se zareste jos, spre stanga, e un refugiu, probabil refugiul de sub Curmatura Builei, din zona ”La Troita” – o constructie de lemn despre care tinerii cu care ne-am intalnit cu o zi inainte ne spuneau ca nu are decat 3 pereti si e bun doar in situatii... ”de criza”.

 

/buila/dsc_3663.jpg

 

Suntem pe varful Albu (1659m) si realizam ca pana la vf Buila mai avem putin. Eu sunt plin de entuziasm, ma simt pe teritoriul meu, vremea tine cu noi, rucsacul e greu dar am invatat sa-l ignor, sa nu-l las sa ma afecteze. As fugi pana la varf! Din pacate nu la fel se simte si Corina, si atunci mergem mai incetisor – desi am facut cu siguranta un compromis amandoi – eu nu ma asteptam deloc sa merg ca si cand as merge singur, stiam ca vom merge mai incet. Dar nici chiar ca ea nu putem merge, ca nu am mai ajunge nicaieri! Asa ca ea trebuie sa-si depaseasca putin limitele cu care e obisnuita, ceea ce, desi obositor pe moment, are o multime de beneficii – atat fizice cat si psihice.

 

/buila/dsc_3692.jpg

 

/buila/dsc_3682.jpg

 

Pana sa ajungem pe varful Buila (cel din poza de deasupra), traversam un ”tranșeu” lung, ba chiar si lat si destul de adanc. Eu ma bucur sa constat ca exista si locuri bune de pus cortul la nevoie, sunt cateva poienite drepte, tare frumoase, ba chiar si ferite de vant, langa vreo stanca. De cand am fost in Ciucas si am pus cortul ”intre ursi”, Corina sta cu emotii la ideea de cort, asa ca o mai intreb uneori: ”aici daca am pune cortul cum te-ai simti?”. Ghinion domne, ca vazuse ea pe harta de pe panoul informativ ca pe partea vestica a muntelui sunt ursi, lupi si alte animale – si nu conteaza ca pana acolo e o prapastie uriasa stancoasa, sigur lupii sunt buni cataratori! Asa ca mai bine mergem mai departe, aruncand din cand in cand cate o privire si in urma!

 

/buila/dsc_3670.jpg

 

Pe o poiana mai indepartata, putin mai la vale, zarim doi cai ce par atat de salbatici... Ma surprinde sa o aud pe Corina ca ii e putin frica de ei, mi se pare... inexplicabil, daca nu cumva ai avut vreun incident neplacut cu un cal cand erai copil. Eu am avut, tin minte si acum ca un manz mi-a dat cu copitele in burta, dar nu pentru ca ar fi fost el rau intentionat, ci dintr-o greseala de-a mea. Asa ca rad putin de Corina spunandu-i ca am auzit de cai salbatici carnivori, care vin si sar direct la gatul oamenilor! Ea merge totusi uitandu-se din cand in cand peste umar, si culmea culmilor pe acea culme de munte e ca cei doi cai se iau usor usor dupa noi, si se apropie. Mi s-a parut asa amuzant, saracii caluti, poate vroiau si ei putina afectiune in pustietatea acelui munte. De fapt Corinei ii era frica pentru ca i se paruse ca unul din ei se uita cam ciudat, si i-a amintit de un taur/bou de la poalele Pietrei Craiului, care chiar se dadea la noi in mod insistent si amenintator. Calutii erau insa inca departe, nu traversasera acel sant, si am strigat la ei sa se opreasca. Ceea ce au si facut. Apoi ne-am indepartat si am ajuns pe varf – de unde zarim si varful cel mai inalt, vf Vânturarița.

 

/buila/dsc_3749.jpg

 

Pe varful Buila (1848m, o inaltime... revolutionara! :)) ) facem o pauza putin mai lunga, mai ales ca peisajul e superb si avem si prapastiile acestea pe marginea carora sa ne facem cateva poze. Peste muntii Capatanii s-a adunat un sir lung de nori albi, atat de frumosi, iar pe valea de langa noi, spre est, incep sa se formeze nori cenusii ce se ridica spre varf.

 

/buila/dsc_3742.jpg

 

Suntem atat de aproape de varful Vânturarița, cel mai inalt, de care ne desparte șaua Ștevioara, spre nord. Daca privim in urma (e atat de important sa nu uiti sa privesti in urma, si atunci cand mergi, nu doar cand stai pe loc!), avem o imagine superba asupra crestei, o imagine ce te face sa-ti dai seama mai bine despre ce e vorba pe acest munte.

 

/buila/dsc_3732.jpg

 

Creasta spre sud e in coborare, asa ca vezi pana aproape de capatul ei – si iese in evidenta prin abrupturile inalte si stancoase dinspre vest, si panta lina dinspre est. Sunt frumosi si bradutii ce urca pana aproape de creasta, pe abrupturile acelea de piatra, dar si vaile cu dealuri atat de salbatice de mai jos. Ca sa nu mai spun de culorile acelor momente, cu iarba galbena, cerul albastru si norii micuti si albi, din care unii au cazut pe pamant si s-au transformat in pietre multe si albe. Creasta e superba, si imginea spre sud e cu atat mai frumoasa cu cat muntele in acele parti e inconjurat de campie, ceea ce te face sa te simti cu adevarat undeva sus.


Coboram in saua Stevioara, o sa aflata la inaltime, cu locuri bune pentru pus cortul la nevoie si un indicator frumos de lemn, ca si pana acum.

 

/buila/dsc_3765_2.jpg

 

Spre dreapta (est), pana la schitul Pahomie s-ar face 3-4 ore, ceea ce mi se pare imens, ma gandeam ca schitul e undeva chiar la poalele muntelui. Inainte, punctul rosu merge spre vf Vanturarita, unde se ajunge in circa 30 de minute. Pentru ca pe varf a venit ceata, stam putin aici sa ne gandim ce am putea face. Norocul a facut sa gasim un indicator vechi, de metal, ruginit si culcat la pamant, indicator pe care sa scrie in plus fata de cel de lemn, despre continuarea traseului de creasta de la vf cel mai inalt, spre nord. Citisem ca acolo e o portiune mai dificila, unde e greu sa urmaresti marcajul (nu s-a remarcat si acolo), dar pe indicator scria ca s-ar face 3-4 ore pana in curmatura Oale – la urmatoarea intersectie de trasee, de unde am fi putut ajunge la cabana Cheia – pentru ca intre timp ne suradea ideea aceasta.


Cand s-au mai ridicat norii am pornit spre varf, unde am ajuns dupa circa 30 de minute (3,15h de la refugiu) si unde am facut iar o pauza mai lunga. Mi se pare ca aici, pe urcusul final spre varf, am (re)constatat un lucru interesant. In jurul nostru e plin de ienupari, si nu m-am putut abtine sa nu rup cativa muguri pentru a-i strange in mana sa le simt mai bine mirosul. Miros atat de frumos! Dar ceea ce mi s-a parut interesant a fost faptul ca miroseau exact ca un parfum Bulgari (Pour Homme Soir) pe care mi-l aminteam de acum cativa ani. Acasa am verificat o mostra, si chiar asa mirosea, desi la ingrediente nu era trecut si ienupar. Oricum, daca ar fi fost putin mai zemoase crengutele acelea, n-as fi ezitat sa picur cativa stropi pe gat, in loc de parfum! :))


De pe varful cel mai inalt (1885m), imaginea nu se schimba decat spre sud si spre nord. Spre sud vedem de acum varful Buila, care iese in evidenta asa cum iesea varful acesta stand pe Buila.

 

/buila/dsc_3826.jpg

 

Spre nord insa, atunci cand norii se ridica, avem privelisti largi si interesante, pline de stanci, de varfuri acoperite cu jnepeni, si de un varf mai inalt undeva in prim plan. Spre departari sunt nori, nu reusim sa mai vedem nici Cozia, ce sa mai zic de Fagaras.

 

/buila/dsc_3827.jpg

 

Dar vedem sub noi Poiana cu Brazi, unde ar trebui sa fie un refugiu, si apoi vaile si dealurile ce duc spre muntii Capatanii.

 

/buila/dsc_3798_curves.jpg

 

Am sunat si la institutul meteo ca sa cer prognoza pentru dupa-masa, dar si pentru a doua zi, si am fost bucurosi sa ne linistim in privinta unor posibile fulgere. Nu erau sanse de asa ceva, cel mult de ceva nori cu o ploaie usoara. As fi vrut sa sun si la salvamont sa intreb cate ceva despre traseul de creasta, dar nu prea era semnal si n-am insistat.


Sunt putin dezamagit de faptul ca nu prea avem multe variante de a continua traseul de aici. Sunt doar 2, daca nu vrem sa ne intoarcem pe unde am venit. Una ar fi sa urmam creasta pe un traseu cam dificil si prost marcat, spre cabana Cheia, iar alta ar fi sa coboram spre schitul Pahomie, si de acolo ori spre masina, ori tot spre cabana Cheia – ceea ce ar fi mult mai ocolitor si lung, dar ne-ar da posibilitatea ca in ziua urmatoare sa facem un traseu mai frumos. Am fi vrut sa ajungem si prin cheile Cheii, despre care citisem ca sunt superbe, de aceea am zis sa mergem asa departe spre nord. Apoi mie mi-ar fi placut sa facem si traseul nr 5, care merge chiar pe sub peretele vestic al muntelui, o poteca ce parea destul de lejera, pe curba de nivel, de pe care poti admira peretii stancosi deasupra ta. Am fi avut si 2 refugii pe acel traseu.

 

/buila/dsc_3783.jpg

 

Langa varf ajung doi sateni, plecati in cautare de ghințura galbena, asa ca profit sa-i intreb de variante de traseu. Unul din ei, care in fiecare an urca pe creasta, stie bine si niste trasee nemarcate, de acolo de la varf. Asa ca ne arata o varianta mai scurta de a ajunge in Poiana cu Brazi, unde ne confirma prezenta unui refugiu. Doar ca trebuie coborat destul de abrupt, printre stanci si jnepeni, dar de acolo traseul e mai usor pana la cabana Cheia, decat traseul de creasta. Spre schitul Pahomie el e de parere ca se fac mai putin de 3 ore, dar nu putem sa ne bazam prea mult pe timpii estimati de el. In schimb, ceea ce m-a bucurat cel mai tare a fost faptul ca ne-a spus despre traseul de creasta, care merge spre Vanturarita 2 – varful acela ce iesea in evidenta in prim plan cand priveai spre nord. Ne spune ca poteca e marcata, chiar daca marcajul e vechi, si incepe de undeva mai de jos putin.


Multumim pentru informatiile pretioase si ne gandim ce sa facem. Eu imi doream foarte mult sa mergem mai departe pe creasta, chiar daca rucsacii grei si mari nu erau potriviti pentru acest traseu, si nici oboseala Corinei sau lipsa ei de antrenament. Era o dorinta incredibila, plina de entuziasm, eram asa bucuros sa fiu acolo si sa vad ce urmeaza, sa anticipez traseul, sa simt cum am acoperi o parte mai mare din munte si am vedea mai mult...


Dar lucrurile depindeau si de Corina, si vedeam cat de obosita incepea sa se simta. Ea nici nu prea stia ce sa spuna, nu stia ce vrea, i-am prezentat toate variantele dar nu ar fi putut sa spuna ca prefera una mai mult decat alta, pentru ca de fapt nu prea intelegea prea bine ce implica fiecare si era mai influentata de oboseala decat de bucuria de a fi pe munte. Era parca putin reticenta la traseul de creasta, i se parea mai greu, doar il vedeam in fata noastra (macar portiunea pana la Vanturarita 2) dar parca nici sa coboram spre schit nu-i venea. 


Eu stiam ca poate, ca e capabila, stiam cred mai bine decat stia ea – poate si pentru ca stiu ca s-a descurcat bine in Piatra Craiului pe creasta, un traseu destul de asemanator ca si configuratie, dar fara vegetatie (asta e totusi o diferenta mare). Aici semana putin mai mult cu creasta sudica a PC, acolo mai sunt jnepeni pe poteca...


Poate m-am lasat prea mult dus de valul acesta de entuziasm si de dorinta de a continua pe creasta, stiind ca in felul asta vom avea parte de un traseu superb. Si asta a influentat-o si pe Corina, care nu a zis nici da nici nu. Ea oricum se baza mai mult pe mine decat pe ea, ceea ce pentru mine pana la urma s-a simtit in mod deranjant, ca am simtit ca merg cu un copil de care trebuie sa am grija, si pe care trebuie sa-l ajut sa mearga mai departe, si nicidecum cu cineva pe care sa ma pot baza – ceea ce nici nu ma asteptam.  

 

/buila/dsc_3792.jpg

 

Coboram cativa metri de la varf si ne indreptam asadar spre nord. Gasim repede potecuta ascunsa printre jnepeni, si ajungem la marginea vaii, o șa verde, plina de vegetatie, de tufisuri si de ceva stanci.

 

 

Deja de aici poteca se transforma intr-o cursa cu obstacole, unele greu de trecut din cauza rucsacilor prea mari. La propriu! Pentru ca uneori trebuie sa treci printre crengi de jnepeni, sau pe sub ele, trebuie sa te apleci pe vine ca sa ai loc sa inaintezi, si un rucsac mare nu poate decat sa te impotmoleasca printre crengi. Corina avea si izoprenul pus deasupra rucsacului, deci statea mai sus decat capul ei, asa ca trebuia sa se aplece si mai mult – ca sa nu mai spun de spatiul ocupat pe latime. Pana la urma i-am mutat izoprenul de pe capac, sub capacul rucsacului, astfel incat ramanea doar problema de latime, nu si de inaltime. Al meu era pus sub fundul rucsacului si nu m-a deranjat deloc, dar rucsacul ei nu avea acolo o curelusa agatatoare.

 

/buila/dsc_3854_verticala.jpg

 

Tunelul de jnepeni coboara abrupt, poteca e ingusta dar marcajele exista – un pic sterse, dar  daca le cauti atent, se vad. E bine insa sa le cauti atent din timp, de exemplu... daca urmeaza  sa ajungi jos intr-o sa, si apoi trebuie sa urci pe un alt versant, e mai bine sa te uiti dupa marcajul de pe acel versant inainte sa fi ajuns jos in sa! Pentru ca de acolo ai vizibilitate redusa, si daca un marcaj nu se vede, macar pe al doilea ai putea sa-l zaresti, daca esti mai sus putin. Asa ca eu caut din timp puncte de reper, pentru a avea mereu in minte directia pe unde se merge.


De acum se urca si se coboara de multe ori. Desi varful unde trebuia sa ajungem (un prim reper clar) pare asa aproape, pana la el traseul e anevoios, cu portiuni abrupte de urcat si coborat, cu jnepeni care iti blocheaza drumul, cu marcaje lipsa si greu de urmarit. Dar atat de frumos! E o portiune superba a crestei, mai putin umblata pentru ca intr-adevar, nu e recomandata persoanelor fara antrenament si experienta – si am inteles mult mai bine de ce pe parcurs ce inaintam.

 

/buila/dsc_3866_verticala.jpg

 

Eu merg primul, ca sa pot vedea mai bine pe unde se continua traseul (Corina nu e atenta, daca as lasa-o prima am pierde o gramada de timp), dar si ca sa pot sa fac fotografii fara sa apara cineva in cadru. In fata zarim uneori varful Vioreanu, spre care ne indreptam si noi.

 

/buila/dsc_3874.jpg

 

Afara e cand soare, cand nor. Traseul se desfasoara pana la varf pe partea estica a muntelui, si in cea mai mare parte ai vedere doar spre est – spre vaile verzi unde trebuie sa fie ascuns si schitul Pahomie, si un drum forestier ce duce spre satul Cheia.


Gasim pe langa stanci primele tufe de zmeura ale caror fructe inca rezista toamnei, desi se simte ca sunt pe trecute. M-am mirat de faptul ca nu am gasit deloc afine.


Trecem pe langa o cruce de metal, pe care citim numele a doi baieti si a doua fete, avand in jur de 20 de ani fiecare. Imi era clar ca nu e bine sa te prinda fulgerele pe creasta, dar parca te face sa constientizezi si mai tare acest aspect cand ii vezi atat de clar efectele distructive... De aceea m-am bucurat ca sunasem la Meteo inainte, si stateam linistit din punctul asta de vedere – pentru ca intr-adevar nu prea ai unde sa te retragi, prin tufisurile si prapastiile acelea. Poti desigur sa incepi sa cobori la nimereala spre vale, spre est, pana ajungi la padure, dar trebuie sa fii tare inspirat sa faci asta la timp...

 

/buila/dsc_3871.jpg

 

In cele din urma, dupa un urcus mai pronuntat si la fel de dificil din cauza  potecii aproape lipsa (mergi mai mult pe iarba, pe stanci, pe jnepeni), ajungem pe varful Vanturarita  2 (asa ne-a zis nenea cu care vorbisem ca s-ar chema, dar pe harta e trecut cu numele Vioreanu – 1866m). Aici aproape a inceput sa picure, era un nor din acela intunecat deasupra care parea ca abia asteapta sa-si dea drumul la ape peste noi.  Pe vai insa mai batea soarele intr-un mod caldut si frumos.


Am scos iar rucsacii de pe umeri, incep sa simt si eu tot mai apasatoare greutatea. Am ajuns aici dupa circa o ora si jumatate de cand am plecat de la varful Vanturarita, deci la ora 14.15.


De pe varf peisajul e fantastic! Spre inapoi (sud) se vede varful Vanturarita - inalt, singuratic, plin de jnepeni pe panta pe unde am coborat si noi de la el.

 

Inspre est se vad aceleasi vai molcome, dar peisajul cel mai interesant se deschide de acum spre nord. Asa a fost si cand am ajuns pe varful cel mai inalt –  pentru ca nu vezi dincolo de el decat atunci cand ajungi pe el. Asa si aici. Asa ca incerc sa analizez portiunea de creasta ce urmeaza, ca sa vad daca-mi dau seama unde ar putea fi Curmatura Oale.

 

/buila/dsc_3910.jpg

 

M-am gandit la doua variante posibile, una mai aproape de varful pe care suntem, unde parea ca se coboara si apoi creasta se continua in urcare usoara... si o varianta mai indepartata, unde creasta mai joasa ducea spre un varf mai inaltut, complet impadurit si cu stanci multe pe partea dreapta. Intre creasta si acest varf se vedea o vale, unde, ma gandeam, ar putea fi iesirea din traseu. (asa a si fost). Harta pe care o aveam pozata in aparatul foto nu m-a ajutat prea mult, nu era detaliata, si nici acum, acasa, nu reusesc sa-mi dau seama prea bine ce si cum – desi am 3 harti diferite, fiecare cu cate un avantaj si multe dezavantaje.


Spre Cozia si Fagaras s-ar fi vazut superb de aici, dar acolo sunt nori. In schimb mai vedem cateva varfuri interesante spre nord, varful Stogu (sper ca nu gresesc), un varf stancos, cu un fel de linii de grohotis sau crapaturi ce-l traverseaza in forma de X (acolo era deci comoara ascunsa!).

 

/buila/dsc_3997.jpg

 

Iar mai in dreapta lui, mult mai in spate, un alt varf mai important, luminat de soare, cu stanci si paduri, care ma face sa ma intreb daca nu cumva e chiar Cozia – desi nu reuseam sa vad nicio antena nicaieri, nici macar acum pe poze. Dar ca pozitie si directie ar fi putut sa fie... (de fapt era varful Nauruțu, m-am uitat acum pe Google Earth).

 

/buila/dsc_3938.jpg

 

Incepem sa coboram de pe varf, pe o panta acoperita complet de jnepeni, pe o potecuta ce abia se vede printre crengi. Imediat ajungem  la o portiune foarte dificila, unde trebuie sa coboram  o vale abrupta, pe un fel de perete de stanca ce nu oferea prea multe prize pentru maini sau picioare, si pe care oricum le-am fi vazut foarte greu, din cauza pozitiei incomode si a rucsacilor mari. Pentru ca mai sunt si pietre care aluneca la vale, ii spun Corinei sa astepte sa cobor eu putin mai jos, ca apoi sa pot sa o ghidez, sa-i indic locurile unde sa puna piciorul. Betele de trekking le-am aruncat efectiv in vale, unde se termina coborarea aceasta. A fost o zona foarte asemanatoare cu traseul La Lanturi din Piatra Craiului, numai ca aici nu aveai lanturi. Am avut insa noroc ca pe marginea acelei stanci pe unde trebuia sa coboram erau foarte multi jnepeni, si am putut astfel sa ne tinem de ei. Crengile jnepenilor sunt foarte rezistente, asa ca ma tin cu incredere de ele (de mai multe odata, ca sa fiu sigur), si incep sa cobor cautandu-mi atent locuri bune unde sa pun picioarele. Eu ma descurc foarte bine si imi place  foarte mult si portiunea asta, imi place cand participi cu tot corpul la inaintarea pe traseu, cand parca esti mult mai implicat, atat fizic cat si mental, in ceea ce faci.

 

/buila/dsc_3947_verticala.jpg

 

Am coborat cred pana la jumatate, apoi am asteptat-o si pe Corina. Ea are mai multe emotii, asa ca se misca mai greu, mai cu grija, dar si mai temator. Coborarea o facem pe la limita dintre jnepeni si stanca, unde e putin pamant. Coboram cu fata la munte (invers nu s-ar fi putut), tinandu-ne cu o mana de jnepeni, cu alta de vreun coltulet de stanca, si fiind atenti unde punem picioarele. Si mie mi s-a parut dificil in anumite momente, si ma gandeam putin temator ”aoleu, pe-aici trebuie sa treaca si Corina...” Dar s-a descurcat, cu emotiile de rigoare pentru amandoi, si bucurie mai mult pentru mine, care simt acest traseu din ce in ce mai puternic, mai frumos, mai atragator!


A urmat o noua runda printre jnepeni – unde am pierdut pentru un minut marcajul si poteca – a trebuit sa cobor abrupt inspre dreapta pe langa o stanca, sa caut marcajul, dar pentru ca nu era acolo, mi-am dat seama ca nu putea fi decat prin stanga. Am urcat inapoi la Corina si am pornit intr-acolo, avansand cu greu printre sau peste crengile ce acopera poteca – furand in acelasi timp boabele de zmeura pe care le mai gaseam in cale.

 

/buila/dsc_3951.jpg

 

Urmeaza o alta portiune periculoasa. In fata noastra e o prapastie de vreo 10-15 metri, plina cu stanci si grohotis. Noi trebuie sa mergem pe marginea prapastiei spre dreapta, pe unde se vede ca se poate cobori in acea vale. Eu m-am gandit serios ca ar putea fi aici curmatura Oale, pentru ca parea o zona mai principala, unde ar putea veni trasee din stanga sau din dreapta, mai ales ca in față, creasta se continua in mod atat de salbatic ca nu părea sa se poata trece – din cauza unei mări de jnepeni prin care nu trecea nicio poteca.


Ca sa ajungem jos, trebuie mers asadar pe marginea prapastiei. Problema  e ca nu exista o poteca clara, lejera, pe care sa mergi si sa ajungi acolo. Trebuie mers pe un tapsan inierbat, si singurul mod sa treci acea portiune de cativa metri lungime e sa mergi cu spatele la prapastie (rucsacul e dincolo de marginea ei) si cu mainile sa te tii de jnepenii de pe margine, din partea opusa. Si tu trebuie sa mergi in lateral - spre stanga, cum stai cu spatele la prapastie. Am abandonat iar betele de trekking, care de altfel cam pe toata portiunea asta de creasta sunt inutile si te incurca.

 

/buila/dsc_3961.jpg

 

Eu am trecut primul, entuziasmat de o noua portiune de traseu traita intens, o portiune ce mi se pare atat de frumoasa, de incitanta. Intr-adevar te simti foarte ”pe margine”, dar jnepenii aceia ofera puncte de sustinere sigure, te tii de ei si mergi in lateral, spre stanga. E mai usor decat daca ai cobori, pentru ca aici cel putin poti sa vezi unde pui piciorul. Dupa ce mergi spre stanga o portiune, incepe si se coboara. Inainte sa cobor de tot am asteptat sa vad daca se descurca si Corina, dar in  principiu nu avea de ce sa nu se descurce, si dupa ce s-a apropiat mai mult de mine, eu am continuat coborarea pana in acea sa, dornic sa vad daca gasesc indicatorul respectiv.

 

/buila/dsc_3966.jpg

 

Am crezut ca aici se termina traseul de creasta si vom incepe sa coboram spre padure. Asa parea, ca spre stanga, spre vest, se poate forma un traseu care sa coboare. Marcajul ne mentine insa la acelasi nivel, trecand doar pe stanga crestei, putin mai jos de aceasta. Acum imi vin in minte versurile unei melodii frumoase, pe care imi pare rau ca nu mi-am amintit-o atunci, sa cant acolo: ”you’ll never see the end of the road while you’re travelling with me” (nu vei vedea niciodata capatul drumului atata timp cat calatoresti cu mine). Desi nu cred ca pe Corina ar fi ajutat-o prea mult sa auda asta, era deja obosita si satula de stanci si prapastii care sa-i dea emotii...


Traversam astfel o zona plina de bolovani mari, unde trebuie sa sarim de pe unul pe altul ca sa avansam. Ba la un moment dat am trecut pe sub un pod natural de piatra, un bolovan mare, acoperit de vegetatie. Cred ca traseul special mergea pe acolo ca sa te lase sa te bucuri de acea zona mai mult – altfel s-ar fi putut trece si peste bolovani, nu era nevoie sa treci si pe sub ei. Zona aceasta e diferita de alte zone de pana acum, e o zona unde parca s-a prabusit muntele si vegetatia a disparut – ramanand doar pereti verticali de stanca, bolovani nenumarati si stanci cu forme interesante. Ba pare ca lipseste o bucata de munte, ca si cand cineva a scos un turn de piatra, smulgandu-l din ”radacina” si plecand cu el. Era ca o groapa plina de pietre, inconjurata de pereti de stanca si prapastii.

 

/buila/dsc_3969.jpg

 

Mie mi se pare desigur superb, si ies cativa metri de pe traseu pentru a ma catara pe o stanca inclinata si lata, chiar pe marginea unei prapastii. Vederea dincolo de marginea stancii e frumoasa, cu padurile de conifere in vale si o râpă plina de grohotis chiar sub mine. Dar si stanca in sine e spectaculoasa. Imi plac mult stancile, pentru ca te fac sa fii mai implicat in moment decat atunci cand mergi fluierand pe poteca – atingand muntele doar cu picioarele. Pe stanca il simti in palme, in varfurile degetelor, simti pietricele si noroi, jnepeni si picaturi de apa... e tare placut, si eu cred ca ar trebui sa ma apuc si de catarari.

 

/buila/dsc_4004.jpg

 

Dupa ce depasim aceasta zona, pe care inaintam foarte incet, poteca intra pe o portiune mai clara, orizontala. Dar tot pe pietre. In dreapta avem versantul de stanca acoperit de jnepeni, iar in stanga suntem deja la marginea padurii.


Vai, dar cat de frumoasa era acea portiune a traseului, incredibila! Toata creasta, de la varful Vanturarita pana la Curmatura Oale e superba, incitanta, te tine in priza tot timpul! E in acelasi timp tare anevoioasa, uneori periculoasa, necesita pregatire fizica, echipament potrivit (in adidasi NU!) si un carcater suficient de puternic – mai ales daca nu ai mai facut astfel de trasee. Corina a avut ceva emotii la cateva pasaje mai dificile.


Poteca ne coboara acum printr-un tunel de crengi ai unor arbori subtirei pe care nu-i recunosc, si pana sa ajungem intr-o poienita de la marginea padurii, descoperim in acest tunel umbros ceva ce n-am mai intalnit pana acum pe munte! Sub frunzele de pe poteca, chiar pe mijlocul ei, intr-un șănțuleț sapat probabil de ape, gasim... grindina! Dar nu oricum, ci sute de bilute de gheata, perfect rotunde si destul de mari – cu diametrul de circa 1 cm. E plin de ele, sunt ingramadite unele peste altele in singurul loc unde soarele nu ajungea ca sa le topeasca. Plouase probabil cu cateva zile in urma cu grindina, si aici gheata supravietuise. Asa ca profit putin ca sa... ma dau la vale pe gheata! M-au fascinat acele bilute albe, pe care le-am folosit si ca sa ne spalam putin pe maini – desi cele de la suprafata erau murdare de pamant si ne-a fost destul de greu sa facem asta.

 

/buila/dsc_4025.jpg

 

Apoi am ajuns in poienita de la marginea padurii, unde ne-am oprit putin. Afara e innorat, dar nu ploua. Spre muntii Capatanii nu mai vedem creasta, ea fiind complet in ceata, dar reusim sa vedem padurile pe vai, si o culme impadurita ce merge spre vest. Marcajul in aceasta poienita e cam prost, si daca vii din sens invers, ar putea fi greu sa reintri pe traseu – trebuie cautat un mini tunel pe sub crengi, pe partea stanga – desi poiana te poate face sa crezi ca trebuie mers inainte. Oricum, trebuie ajuns la baza stancilor, pe stanga.


Marcajul nostru insa se strecoara pe sub crengi dese de brad si de jnepeni, dar noi nu ne chinuim pe acolo cu rucsacii cei mari, asa ca gasim o varianta mai usoara, ocolind putin printr-o alta poienita, mai la vale. Intr-adevar, poteca merge o portiune prin padure, pe la marginea ei, dar parca nu vrea sa coboare deloc! Nici apa nu mai gasisem de ceva vreme, dar mai avem putina. De fapt pe creasta nu am gasit deloc apa, aveam inca din apa din prima zi, luata de sub refugiul din Curmatura Builei. Oricum, dupa ce vom intra in padure si vom incepe coborarea, vom ajunge repede la un izvor. Nu stim insa cat mai avem pana acolo. Trebuie totusi avut grija in zilele calduroase, pentru ca lipsa apei ar putea fi o problema serioasa – si traseul nu trebuie subestimat, e destul de lung si de solicitant!

 

/buila/dsc_4042.jpg

 

Marcajul prin padure e mai usor de urmarit, si noi parca ne mai relaxam putin, simtindu-ne mai mult cu picioarele pe pamant decat pe restul traseului – unde eram mai mult cu picioarele pe stanci sau pe jnepeni, pe margini de prapastii.


In padure gasim alte zone pline de grindina, si eu sunt in continuare fascinat de asta! Nu ma pot abtine sa nu iau in mana un pumn de bilute, sau sa nu dau cu piciorul peste stratul de la suprafata, ca sa le scot la iveala si pe cele de dedesubt – mult mai multe si mai curate. Parca as fi gasit un morman mare de monezi de argint! Parca si sunetul cand dai cu piciorul in ele e acelasi! :)) Nu ca as fi dat vreodata cu piciorul intr-un morman de monezi de argint!


La un moment dat am pierdut iar marcajul, undeva langa niste stanci, si am coborat putin abrupt spre stanga pentru a-l regasi. De aici iesim putin din padure, intr-o alta zona cu grohotis, unde poteca pare sa mearga inainte, peste pietre. Gasim si un marcaj sters si greu de vazut, langa care asez cateva pietre in forma de piramida – o momaie care sa ajute macar putin in gasirea marcajului. Corina e de parere ca pietrele vor fi daramate imediat de vant, dar poate cine stie. E drept ca n-am stat sa mesteresc prea mult la ele, n-am facut o schita inainte si nici cine stie ce inginerie nu mi-a iesit.

 

/buila/dsc_4049.jpg

 

Dincolo de momaia noastra nu se mai vede insa niciun marcaj – si vad doua variante de continuare, pe unde parea sa fie o poteca: drept inainte, pe la baza stancilor ca si pana acum, sau coborand inclinat spre stanga, pentru a intra in padure. Pentru ca nu sunt sigur pe unde trebuie, ii spun Corinei sa ma astepte ca sa merg sa caut marcajul. Ma gandeam ca il voi gasi imediat, ca si alte dati, dar nu. M-am plimbat cu rucsacul in spate minute bune, si in jos, si inainte, si la stanga si la dreapta, inaintand destul de mult in unele directii. Nici urma de marcaj. M-am intors si am mers spre inapoi, de unde venisem – dar mai pe jos, prin padure. N-am gasit nimic, decat niste zmeura. Buna si aia!


Incalzit de la efort (a trebuit si sa urc inapoi) si destul de obosit de aceasta cautare de marcaje fantoma, mi-am dat seama ca nu a ramas decat o singura varianta: in sus! Adica spre dreapta, in sus pe peretele de stanca si pamant pe sub care mersesem pana acum. O strig pe Corina sa revina langa momaie, si ajung si eu acolo. Gasim atunci marcajul destul de repede, asa cum banuiam, pe partea dreapta – urcand spre creasta pe o portiune incredibil de abrupta de pamant si iarba si stanci (drept in sus, in poza).

 

/buila/dsc_4053_verticala.jpg

 

O las pe Corina sa mearga prima, dar ii e foarte greu sa urce pe aceasta portiune. Era efectiv un mal vertical de pamant, si fara ajutorul unui copacel de care sa te tii, nu ai fi putut urca – mai ales cu rucsacii astia mari. Am incercat sa-i tin eu treapta cu batul de trekking sau cu ceva, pana la urma a pus un genunchi mai sus pe mal si a reusit sa se ridice – dar efortul a fost mare pentru muschii ei. Desi cat am cautat eu marcajul prin padure ea a apucat sa se odihneasca putin, oboseala ii revine instantaneu de cum incepe sa urce. Uneori pauzele lungi fac mai mult rau, pentru ca iti iesi din ritm si apoi e mult mai greu la repornire. Iar pe urcusul asta simteai ca imbratisezi muntele cu totul, erai cu pieptul lipit practic de el ca sa urci.


Ajungem asadar la baza unor stanci, si poteca se strecoara cand pe ele, cand pe langa ele, prin zone cu vegetatie deasa sau fara, pe pamant sau pe piatra – e atat de divers acest traseu, si atat de frumos!


 Desi la inceput coborâm putin intr-o zona impadurita, poteca incepe apoi iar sa urce. Dar doar putin, spre niste stanci. Apoi urmeaza o noua runda de mers pe marginea prapastiei, dar de data asta parca una si mai inalta si mai riscanta. Sigur, nu era de fapt cine stie ce, daca nu cumva vroiai special sa te arunci in prapastie, sau daca... nu alunecai din greseala. Dar altfel se mergea bine, daca nu ar fi fost prapastia care sa faca totul sa para mai periculos, de urcat pe stanca aceea se putea urca destul de usor.

 

/buila/dsc_4058.jpg

 

 Cum vii din padure, nu-ti dai seama ce te astepta dincolo de acele stanci. Dar imediat ce incepi sa te cateri pe ele, pe unde te duce marcajul, ajungi deasupra lor pe marginea unei prapastii mari (care e pe stanga), dar si a altora mai micute in celelalte parti. Te ridici astfel pe un fel de turn de stanci, inconjurat de vai abrupte – in unele parti mai mari, in altele doar de cativa metri.


Eu eram deja pe ele, traind in acelasi timp bucuria de a fi acolo si de a vedea peisajul fantastic din valea de  sub mine, dar si emotia ca portiunea asta nu va fi deloc usoara pentru Corina. Si asa a si fost. De cum s-a vazut ridicata pe marginea prapastiei, cu mainile si picioarele tremurand si miscandu-le parca din inertie, nu s-a putut abtine – si sentimentul de deznadejde, mai puternic poate chiar si decat cel de teama, a pus stapanire pe ea. Au fost lacrimile unui om care, ajuns la limitele puterii , se vede nevoit acum sa mearga si mai mult, si mai greu! Si daca pana atunci avea o mica, foarte mica speranta ca in curand va scapa de chin, acum ceva s-a intamplat, cineva a venit si i-a smuls si acea farama de speranta, aruncand-o cumva in acea prapastie – nu fizic, ci psihic! E natural sa cedezi si e atat de usor sa ti se intample asta in astfel de situatii. E un sentiment de dezamagire pe care nu-l poti controla daca nu esti stapan pe tine, e.... opusul sentimentului pe care il  ai atunci cand, dupa un traseu dificil si obositor cum fusese acesta, cand credeai ca nu vei mai ajunge nicaieri, zaresti in fata ta, la cateva zeci de metri, un refugiu – pe care il asteptasei toata ziua! Sentimentul de bucurie din acele momente este, cred, opusul acestui sentiment pe  care Corina il traia acum.

 

/buila/dsc_4060_verticala.jpg

 

De sus de pe acele stanci reusesc sa imi dau seama destul de clar unde se termina acest traseu, si vad ca nu mai avem mult. O portiune prin padure, cateva stanci si inca o portiune prin padure. O incurajez asadar ca nu mai e mult, si, dupa ce coboram de pe stanci, poteca intra printre brazi. Ii gasesc si cateva bobite de zmeura, recompensa ca a ajuns pana aici, si continuam de acum simtindu-ne atat de aproape de un traseu... normal.  Eu stiu ca din curmatura Oale  vom mai face in jur de 2 ore pana la cabana, dar cel putin va fi de coborat, prin padure, pe o poteca normala.

 

/buila/dsc_4073.jpg

 

In spate se vede varful Vioreanu, atat de masiv, de impunator, chiar un pic sinistru parca...

 

/buila/dsc_4070.jpg

 

Dupa o ultima portiune un pic mai denivelata, intram iar prin padure, facem cateva serpentine scurte si iesim intr-o poiana. Poteca merge orizontal spre nord, pe o vale inierbata, si imediat zarim pe o stanca un punct galben... adica un marcaj – punct galben! Care vine dinspre schitul Pahomie, din dreapta. Ceea ce inseamna ca mai avem un minut si ajungem la indicatorul cu sageti pe care il asteptam de atata vreme, care intarzia sa apara si care era cumva un reper psihologic pozitiv pe care trebuia sa il atingem. Urcam pana in curmatura, aflata la 1595m altitudine si gasim indicatorul de lemn, atat de frumos – ba chiar luminat pentru cateva minute de o raza calda de soare ce se pregateste sa apuna.  

 

/buila/dsc_4083.jpg

 

Corina se lipeste de una din sagetile de lemn si sta cateva momente cu ochii inchisi pentru a-si trage sufletul, iar eu reusesc astfel sa o surprind intr-un moment atat de expresiv, ce vorbeste atat de bine despre ce simtea ea in acele momente.


Ne asezam apoi sa mancam un mar si sa bem putina apa. Eu stiu ca traseul nu s-a terminat, dar incerc sa-i distrag ei atentia de la asta, ca sa ii castig macar putina atitudine pozitiva, sa o fac sa vada partea plina a sticlei de apa, si nu pe cea goala. Ea ma intreaba daca mai sunt prapastii, si, desi nu eram sigur, ii spun ca de aici poteca trebuie sa fie mai lina, marcajul e mult mai clar, e un traseu mult mai umblat si e in principiu doar de coborat.


Am ajuns aici, in Curmatura Oale, la ora 17.45 - dupa circa 3 ore si 10 minute de la varful Vanturarita 2 si circa 5 ore de la varful cel mai inalt. Suntem pe traseu de la ora 8.30 dimineata, asta inseamna vreo 9 ore – de mers cu tot cu pauze (unele mai lungi, altele mai scurte).


De acum urmarim marcajul punct galben, si mergem mai intai pe o potecuta ingusta, acoperita de frunze verzi, potecuta ce merge  pe marginea unei vai spre sud-vest. Apoi ea se largeste putin cotind spre vest si devine o poteca mai lejera, ce se strecoara printre copaci si merge orizontal pentru o distanta destul de mare. Gasim iarasi minunatele boabe de grindina, parca si mai multe ca pana acum! Imi pare rau ca nu am la mine o sticla de cola, sa beau cu gheata :)) (Dar cola nu face bine pe munte, nici alte sucuri acidulate). Pentru ca mergem drept, ba uneori usor in coborare, dar si pentru ca am atins acel prag psihologic, care iti spune ca esti pe ultima suta de metri, Corina incepe sa mearga mai rapid ca niciodata! Pe indicator scria ca pana la urmatoarea intersectie de trasee se ajunge in 30 min – 1 ora (cam evaziva estimarea). Eu ii spun ca putem ajunge in 30 de minute, asa ca inceputul il facem destul de bine. Corina incepe sa-si revina, parca ii revine si glasul si nici gandul ca se apropie seara nu pare sa o mai sperie.

 

/buila/dsc_4092.jpg

 

Mai urmeaza o singura portiune in care trebuie urcat putin, nimic anevoios, daca nu ai fi dupa 9 ore de mers si nu ai avea ditamai rucsacul in spate. Corina nu mai poate, asa ca, desi nu prea se indura sa faca asta, pana la urma o conving sa-mi dea mie (si) rucsacul ei. Asa ca urc cu un rucsac in spate si unul in fata, o portiune ce sper sa nu fie prea lunga – mai mult  pentru a nu pierde acel strop de optimism pe care cu greu il recastigase Corina acum la coborare. Dar nu e mult de urcat, Corina isi ia inapoi rucsacul si mergem mai departe – cu mine cantand tot felul de versuri menite de data asta mai mult sa o binedispuna pe ea, decat sa tina vreun animal salbatic la distanta. Legat de acest aspect, al animalelor, eu nu aveam absolut niciun stres, din partea mea puteam sa ne oprim si sa dormim in padure – ceea ce atunci cand sunt singur parca nu as face inca. Probabil pentru ca stiam ca ei i-ar fi mult mai frica, si atunci asta cumva imi anula mie senzatia de frica, stiind ca e nevoie sa fiu puternic pentru altcineva mai mult decat pentru mine – e un sentiment placut. Dar si prezenta cuiva iti poate da o senzatie placuta de siguranta – fie ea si una falsa sau nemotivata.


/buila/dsc_4222.jpg


Ajungem in curmatura Comarnice dupa 25 de minute, un timp extraordinar pentru noi in acele conditii. De aici, un traseu merge spre stanga pe poteca aceea de sub creasta, pe unde as fi vrut eu sa ne intoarcem ziua urmatoare. Chiar o intreb pe Corina daca nu vrea sa mergem in acea directie, spre refugiul de care ne spusese si nenea de la varf – care cred ca era mai aproape decat cabana. Dar continuam spre cabana, spre dreapta - de acum pe marcaj banda albastra si triunghi rosu (banda albastra mergea inainte spre muntii Capatanii). Sageata ne anunta ca pana la cabana avem de mers 1,5 – 2 ore. Desi carasem cortul cu mine atata drum, si greutatea in plus si-a facut din plin simtita prezenta, stiam ca mi-ar fi probabil imposibil sa o conving pe Corina sa dormim in cort, fie el asezat si in siguranta, langa cabana. Dar cunosc senzatia aceea, dorinta de o noapte linistita dupa o zi plina, dorinta sa nu trebuiasca sa stai cu frica pana si noaptea, cand ar trebui sa ai parte de o odihna bine meritata (asa cum se intamplase cand am mers in Ciucas si am dormit in cort).


Poteca de aici e destul de larga si de evidenta, si, desi ne aflam inca la altitudine destul de mare (circa 1400 metri cred, poate mai mult?), nu pare sa coboram deloc abrupt. Se merge in coborare lejera, cu serpentine largi uneori si portiuni cu vizibilitate prin padure, spre vale.


Lumina incepe sa piarda din intensitate, asta si din cauza norilor ce acopera cerul (ba pe aici frunzele sunt ude, probabil a plouat mai devreme). Cele doua marcaje se zaresc de la distanta, chiar daca nu sunt mereu foarte dese. Uneori mai exista mini marcaje, o liniuta mai mica albastra, pusa intre doua marcaje (banda albastra) aflate la distanta mai mare – sunt foarte utile. Incepem apoi o portiune ce pare sa nu se mai termine, de curbe la 180 de grade, cand spre dreapta cand spre stanga. Intre curbe, poteca merge orizontal, si e de acum parca si mai lata – ca un vechi drum forestier acoperit in mare parte de vegetatie. In unele zone, vegetatia e atat de abundenta pe poteca incat ne udam de la frunzele pe care trebuie sa le impingem ca sa trecem.

 

/buila/dsc_4108_verticala.jpg

 

Am gasit parca si un parau micut, dar nu ne-am mai oprit sa luam apa, desi mai aveam putina si eu chiar simteam nevoia sa beau. De fapt... mai mult pentru placerea de a bea decat pentru ca as fi avut nevoie urgenta de apa. Corina nu vrea sa bea asa ca mergem in continuare, destul de repede. La un moment dat pe Corina au inceput sa o doara umerii foarte tare din cauza rucsacului, asa ca l-am mai dus eu o portiune – ceea ce nu e neaparat foarte greu, doar ca nu prea mai ai vizibilitate in fata – nu e bine sa faci asta pe un traseu mai periculos.


Mai era putin pana sa se intunece, cand am ajuns la primul raulet mai serios. Nu am avut nevoie de frontala, de cand am intrat pe firul apei, am ajuns repede la cabana – dupa circa o ora si 45 de la curmatura Oale – ceea ce a fost mai rapid decat estimarile de pe sageti. La coborare stia si ea ca se descurca mult mai bine, si cred ca a vrut macar putin si sa demonstreze asta :)

 

/buila/dsc_4113.jpg

 

Cabana e asezata intr-o poiana inconjurata de padure, dincolo de care se ridica pereti verticali de stanca in mai multe parti. Pe terasa din partea opusa noua se aud voci puternice, e galagie, si ne apropiem fara sa stim inca ce vom face. Cand unul din barbati ne zareste, le face semn si celorlalti sa taca din gura – nimeni nu se  mai astepta sa vina vreun turist duminica seara la cabana, erau doar niste rude ale cabanierului. Ne salutam si intrebam de cazare. Cu 25 de lei de persoana, nu stam mult pe ganduri si alegem varianta cea mai usoara si cea mai comoda. Ba reusim sa mancam si o ciorbita buna (2,5 lei), alaturi de un ceai din partea casei si a cabanierului cu care ne-am inteles foarte bine.


Cat am mancat, unul din barbatii de acolo, cu chef de vorba (venit in mod natural in urma paharelor de rachiu consumate), ne tine companie pentru cateva minute, intr-un mod (prea) prietenos (ne-a pupat pe amandoi pe frunte !?), dar nu suficient de linistit pe cat ne doream. Asa ca ceilalti barbati il trag de maneca sa ne lase in pace sa mancam, si il duc jos in gradina la mesele dragute aflate langa foc. Am aflat cel putin de la el ca amandoi suntem frumosi si destepti – o descoperire care ne-a socat! :))

 

/buila/dsc_4115_verticala.jpg

 

Profitam insa de prezenta cabanierului, pe care il cheama Ioan, ca si pe mine, ca sa aflam cate ceva despre traseele din cheile Cheii... dar despre asta va povestesc pe masura ce vom avansa pe traseu – ziua urmatoare.


La camera ne-am bucurat de un teanc de reviste de munte, printre care si un ghid al parcului national Buila – Vanturarita, pe care l-am analizat mai atent inainte de culcare – citind despre traseul pe care tocmai fusesem, dar si despre cel de a doua zi. Corina se simte mult mai bine, zambetul i-a revenit, ba indrazneste chiar sa-si insuseasca perna mea, care era mai buna! Lasandu-ma pe mine sa dorm pe o perna mai tare. Noi am dormit intr-o camera de 4 persoane, dar langa mai era o camera cu vreo 15 paturi, si in total, sunt in jur de 20-25 de locuri din cate am inteles – si se mai lucreaza parca la mansarda. La cabana se poate ajunge si cu masina pe un drum forestier ce vine din satul Cheia, un drum destul de bun.


Pe cer rasarisera stelele deasupra brazilor si a crestei stancoase pe care o parasisem, si galagia din curte parea asa departe, avand in vedere cat de obositi eram. Asa ca, dupa ce ne-am spalat putin la raul din apropiere, am adormit si dusi am fost, pana la ora 10 dimineata! Doar fusese o zi plina, si oricum rasaritul nu s-ar fi vazut acolo in padure!


...

Ziua 3

...


Daca nu as fi lasat draperiile deschise dupa ce am stins lumina in camera, probabil am fi dormit pana pe la 11. Dar asa, lumina de afara ne aminteste ca si astazi avem multe de vazut, si pentru asta, ar trebui sa lasam lenevitul pentru cand ajungem acasa, daca chiar tinem asa mult la el.


Corina abia reuseste sa se dea jos din pat, si nu pentru ca i-ar fi inca somn, ci pentru ca o dor toti muschii picioarelor (si nu numai) de la efortul din ziua precedenta. Mie senzatia aceea mi se pare atat de placuta, ma face sa simt o multumire in privinta efortului facut – sa simt ca am mers serios, nu in plimbare. Am intrebat-o daca poate sa mearga, ne gandeam amandoi ca o sa-si mai revina dupa ce apuca sa mearga putin pe-acolo.


Dupa un alt ceai cald care ne astepta gata pregatit, am incercat sa stabilim un traseu pentru mai departe. Aveam cateva variante: cea mai usoara, dar si cea mai lunga, era pe drumul forestier. Am fi mers pana am fi facut bataturi si apoi am mai fi mers destul de mult, si nu am fi vazut mare lucru pe drum – dar am fi fost in siguranta.

 

/buila/dsc_4126.jpg

 

Variantele cele mai interesante erau altele insa – una prin cheile Cheii, unde traseul nu prea e marcat, unde se merge pe firul apei si uneori poate chiar prin apa – o zona spectaculoasa despre care citisem cate ceva inainte – si motiv pentru care am ajuns pana aici la cabana. Cabanierul ne spune ca sunt cateva zone greu de trecut pe-acolo, cu cascade si bolovani mari, si avand in vedere si cat de rece e apa, ne recomanda cea de-a treia varianta, cea mai des folosita, aceea pe Brana Caprelor: un traseu ce incepe la intrarea in chei si urca pe versantul de pe partea dreapta a acestora. Poteca e ingusta, pe marginea prapastiei, dar ne asigura ca se poate merge si ca nu sunt decat vreo 2 portiuni mai expuse, de cativa metri lungime. Pentru mine suna perfect, dar Corina cand aude de poteca pe marginea prapastiei, tresare. Ca si cand asta nu era de ajuns, vine si nenea din seara precedenta, acum mult mai treaz, care ne spune ca mai bine mergem pe drumul forestier, ca pe Brana Caprelor e incredibil de periculos, ca esti pe marginea prapastiei si abia ai loc cat sa pui un picior pe poteca, asa ingusta este! Ca el nu stia pe unde il baga ceilalti cand au venit aici la cabana, ca altfel n-ar fi mers pe acolo nici mort!


Desigur ca eu am mult mai mare incredere in spusele cabanierului, om de munte, decat ale acestui barbat care e prima oara prin aceste zone si poate prima oara pe marginea unei prapastii! Dar Corina parca ar fi iarasi in Ciucas. Degeaba toata lumea spune ”nu vine ursul la cort” daca se gaseste un cioban mai cu mot care-i spune ca ”ah, da, normal ca vine ursul, ca ce stie el...” Ea asculta de vorbele cele mai pesimiste si negativiste, nu de cele ale oamenilor cu mai multa experienta si ratiune. Asta imi aminteste cum eram mai demult la coada la telecabina sa urcam la Babele, si toata lumea care cobora zicea ”vai, ce frig e pe creasta, ce vant, ce ploaie, ce ninsoare”, si se gaseste un singur om sa zica ”da de unde, e soare pe creasta” – la care tata bucuros: ”ah ce bine, e soare pe creasta!” :)) Cred ca trebuie analizate lucrurile un pic mai realist in ambele cazuri, nici exagerat de optimist cand nu ai pe ce sa bazezi asta, dar nici stupid de nagativist cand... ei bine, asta nu e niciodata util.


O alta varianta ar fi fost pe triunghi rosu, intorcandu-ne pana in curmatura Comarnice, de unde coborasem in seara precedenta, iar de acolo pe poteca de sub creasta, pe care mie mi-ar fi placut mult sa merg. Dar Corina exclude varianta asta din start, nu vrea sa mai urce pana acolo, desi poteca e larga si frumoasa, pe lumina.

Pe mine ma deranjeaza gandul sa mergem pe drumul de masina, dar si faptul ca trebuie sa o conving ca pe Brana Caprelor nu e asa periculos, ca vom putea trece, ca toata lumea trece pe-acolo  - si mai mult, vom avea parte de un traseu superb! Ea insista ca ”N-ai auzit ce a spus nenea ala? Ca e poteca ingusta, ca e super periculos” bla bla bla! Ii spun si eu ”N-ai auzit ce a spus cabanierul? Ca se poate trece, ca nu e cine stie ce, ca sunt doar cativa metri de portiune mai expusa – unde lasi rucsacul jos si treci fara, ti-l duc eu, fac doua drumuri!”


Pana la urma ii spun sa mergem pana la intrarea in chei sa vedem ce si cum, si ne mai hotaram acolo ce facem.

 

/buila/dsc_4156_verticala.jpg

 

Directia de urmat e spre est – poteca merge mai intai prin padure cateva minute, apoi ajunge pe malul stancos al raului Cheia. Deja de aici incepe sa devina spectaculos. Peretii de stanca se ridica deasupra noastra extrem de inalti, printre crengile verzi ale catorva fagi zarim alti pereti stancosi, si raul incepe deja sa coboare vijelios formand cateva cascade frumoase si rapide. Marcajul nostru, triunghi albastru, se departeaza insa de firul apei, spre dreapta, mergand mai intai in urcare usoara (uneori pe stanci) peste o zona plina de grohotis. In fata noastra, putin mai departe, se vede o poteca ce urca in zig-zag pana la baza unui perete de stanca, si ma gandesc ca pe acolo vom merge si noi.

 

/buila/dsc_4162.jpg

 

Suntem intr-o zona fara copaci, de unde vom incepe sa urcam spre baza acelui perete. De aici putem sa admiram turnurile inalte de stanca, dar si cheile Cheii – cel putin asa, ca directie. Putem sa vedem pe unde se strecoara raul, printre cei doi pereti de stanca, si vedem pana departe printre ei – nu sunt chiar atat de apropiati! E un canion foarte inalt, dar destul de larg – cred totusi ca se putea trece, in alte conditii decat ale noastre.

 

/buila/dsc_4142_verticala.jpg

 

Urcusul pe grohotis si pamant care aluneca necesita atentie sporita, mai ales ca o mai ia cate o piatra la vale uneori. Dar ne descurcam bine, si ajungem intr-o zona draguta cu cativa copaci crescuti intre stanci.

 

/buila/dsc_4190.jpg

 

De aici facem stanga cu grija, urcam un mal putin mai abrupt si ajungem deasupra cheilor, intr-un punct de belvedere aflat la inaltime destul de mare. E greu sa redai insa in poze adancimea, abruptimea, cred ca niciun aparat foto nu poate bate la acest capitol, ochiul uman – o piesa de inginerie sublima daca e sa comparam cu un obiectiv foto. Sigur, ochiul nostru nu poate face zoom sau altele, dar oricum – e mai frumos sa vezi cu proprii ochi!

 

/buila/dsc_4209.jpg

 

De aici urmeaza partea cea mai spectaculoasa, si deci, cea mai ”pe margine”. E vorba de o potecuta ingusta, dar pe care poti merge normal, e loc suficient pentru ambele picioare. Potecuta are in partea dreapta un versant abrupt de stanca, iar in stanga... prapastia imensa ce duce spre raul Cheia. Cu siguranta ar fi parut mult mai greu de parcurs si ar fi fost mult mai periculos, daca nu ar fi existat un mic ajutor! Unul natural, pentru ca nu e vorba de cabluri montate special ca sa te tii de ele. In schimb, pe marginea dinspre prapastie a potecii... cresc copaci! Adica poteca se strecoara printre peretele de stanca si niste copaci (mesteceni si brazi parca) ce cresc si mai pe margine decat poteca!

 

/buila/dsc_4218.jpg

 

Pai in felul asta nu doar ca te tii de copaci atunci cand mergi (desi nu e neaparata nevoie), dar nici nu prea ai loc sa cazi dincolo de ei – mai ales cu rucsacii nostri mari! Desigur, nu trebuie lasata garda jos, esti totusi la inaltime si pe margine, dar nu e chiar asa o zona expusa. In schimb, e o zona superba! Sa mergi pe acea poteca, simtindu-te (cum imi place mie sa spun), ”deasupra lumii, la marginea ei”. Aveam un text care se chema asa...

 

/buila/dsc_4226_verticala.jpg

 

Sunt insa si portiuni scurte fara copaci...

 

/buila/dsc_4225_verticala.jpg

 

Nici Corinei nu i se pare greu pe aici, mai ales ca poteca merge pastrand cam aceeasi altitudine, deci se inainteaza destul de lejer. Urmeaza insa si o portiune mai expusa, probabil aceea de care ne spunea cabanierul. Aici poteca nu e atat de ingusta, dar traverseaza o zona inclinata acoperita de frunze moarte, pamant si pietricele. Pana la prapastie sunt vreo 2 metri pe stanga, pe malul acela inclinat. Dar se poate trece destul de usor, nu am simtit deloc ca picioarele au tendinta sa alunece, mormanul acela de frunze de pe poteca ofera totusi aderenta destul de buna.

 

/buila/dsc_4239.jpg

 (da, bățul trebuia sa fie in mana cealalta!)


Asa ca trecem in viteza si pe acolo, dupa care urmeaza o scurta portiune de urcat pe grohotis si pamant alunecos (ca si la inceputul traseului). Se face de aici stanga si se mai merge iar pe margine, cocotandu-ne la un moment dat pe radacinile unui copac pentru a putea trece mai departe. Erau crescute ca o scara, iesite din pamant special ca sa te poti ajuta de ele pentru a urca la nivelul urmator al potecii.


De aici pare ca zonele periculoase s-au terminat, si Corina chiar ma intreaba, incercand sa glumeasca, ”unde sunt partile alea periculoase?”, ca ei nu i s-a parut nimic periculos pana acum.


Poteca incepe sa coboare spre padure, desi stanci inca sunt destule in jur – mai ales pe partea dreapta. Gasim insa o stanca mare pe stanga, presarata cu cativa copaci, si eu nici nu stau mult pe ganduri ca imi las rucsacul jos in poteca, si incep sa urc usor pe varful acelei stanci. Era clar un punct de belvedere, unul destul de folosit de cei ce trec pe aici – e destul de evident. I-am spus Corinei sa ma astepte acolo daca nu vrea sa urce, dar urca si ea dupa mine. Privelistea de aici e si mai frumoasa datorita soarelui ce a iesit dintre nori si a cerului albastru din unele parti.

 

/buila/dsc_4273.jpg

 

Vedem versantii inalti de pe stanga si de pe dreapta raului deasupra caruia ne aflam, si in vale, de pe marginea prapastiei, putem vedea o portiune lunga din cheile Cheii – se vede chiar si raul acolo jos! De aici nu pare deloc asa greu de trecut pe firul apei (daca dau zoom pe poza), dar probabil erau doar cateva zone mai dificile. Este oricum tare spectaculos, vazut de aici de deasupra, sau de jos din chei – daca ajungi pe-acolo.

 

/buila/dsc_4278_verticala.jpg

 

Inspre est vedem de acum dealuri impadurite mai joase, si se zareste parca si drumul forestier unde trebuie sa ajungem noi – acela ce vine de la cabana si merge spre satul Cheia. Dincolo de el, in departare s-ar vedea Cozia, dar e cam innorat acolo. Mai spre dreapta zarim un varf tare ciudat si interesant, ca un dinte ce se ridica stramb deasupra culmilor din jurul sau. Peisajul e tare frumos de pe acest turn de stanca, si e placuta  lumina soarelui ce se strecoara printre frunzele mestecenilor crescuti chiar pe varf.

 

/buila/dsc_4266.jpg

 

De acolo incepem sa coboram, printr-o padure frumoasa de fag, pana cand ajungem iar la baza peretului de stanca. Din cauza arbustilor si a ierburilor inalte, nu reusim sa ne dam seama pe unde se continua poteca – ar putea merge inainte, pe la baza stancilor, sau ar putea face stanga printr-un desiș scund si ars de soare. Eu caut in acea directie, pana cand ajung la primii copaci pe care zaresc un marcaj. Acolo las rucsacul si ma duc inapoi spre Corina sa o chem si pe ea. Dar nu oricum, ci catarandu-ma abrupt pe stancile batute de soare. E atat de placut, bocancii imi ofera o aderenta incredibila, ca si alte dati – desi uneori mi se parea putin imprudent ca urc asa mult fara sa ma gandesc unde voi ajunge sau cum voi cobori de acolo. Ei, nu era chiar un perete vertical, era un mal inclinat de stanca, si erau destule prize pentru maini si picioare. Era asa frumos! Ajuns in varf o zaresc si pe Corina in vale, impotmolita parca prin lastarisul acela de crengute si nereusind sa gaseasca poteca.

 

/buila/dsc_4292.jpg

 

Continuam traseul, de acum in coborare, simtind ca nu mai avem mult pana la drum. Poteca incepe si coboara din ce ce in ce mai rapid (mai abrupt), strecurandu-se printr-o padure larga de fagi printre care se strecoara si soarele caldut. Ajungem curand la un drum forestier de pamant, si putin mai in vale zaresc si cantonul silvic Codric. Am ajuns aici dupa circa 2 ore si 40 de minute de la cabana, si pana la drumul principal mai se fac cateva minute. (In sens invers, indicatorul anunta circa 2 ore pana la cabana Cheia).


Casa e destul de mare, usile sunt incuiate si la intrare exista acelasi panou informativ (cu harta) ca si in alte zone ale Parcului. Intr-o parte exista o masa cu bancute, si, desi vroiam sa pregatim ceva de mancare, pentru ca nu prea mai avem apa coboram pana la drumul forestier principal – acela ce vine de la cabana Cheia si merge spre satul cu acelasi nume. La drum gasim si un parau pe margine (n-as fi folosit apa din raul Cheia, e deja prea mare aici ca sa mai fie curata) si ne instalam langa el pentru a gati o supa la primus. Nu mai folosisem primusul de prin martie, mi-era dor de ceva cald pe munte! (nu de la cabana).

 

/buila/dsc_4320.jpg

 

De acum mergem pe drumul prafuit, dar destul de bun (pentru masini), urmarind valea raului. E liniste si pace, cand soare cand nor, si pe margine avem noroc sa mai gasim si mure! Unele chiar mari si foarte coapte! In plus, mai gasim niste bilute negre, cu frunzulite in forma de stea in jurul lor. Aveam o banuiala, pe care mi-am confirmat-o acasa, cum ca ar fi vorba despre celebra mătrăgună!


/buila/dsc_4330.jpg


Uneori drumul e tare pitoresc, cand malurile se apropie si raul curge mai vijelios spre vale. Apoi malurile se indeparteaza si raul se calmeaza.

 

/buila/dsc_4343.jpg

 

La intersectia cu drumul ce urca la schitul Pahomie ajungem dupa o ora, ora in care picioarele si umerii Corinei au inceput sa oboseasca, si in care eu incerc sa calculez pana unde am putea ajunge astazi. Ca variante, ma gandisem ca putem pune cortul langa schitul Pahomie (daca i-ar fi prea greu Corinei sa mai continuam), sau, daca mai putem, sa il asezam langa manastirea Patrunsa. Varianta cea mai optimista era aceea in care, urmand traseul pe la cele doua manastiri, reusim sa ajungem jos la masina pe seara.


Pana la schitul Pahomie pe indicator scrie ca s-ar face maxim o ora, urmarind marcajul cruce rosie. Pana la manastirea Patrunsa  sunt 9 km, si se fac 2-3 ore. Nu stim inca pana unde vom ajunge, dar incepem sa mergem pe drum la deal. Drumul urmeaza firul unui rau, si noi nu apucam sa mergem decat vreun kilometru, ca din urma vine un Aro cu un nene si un calugar, care se opresc si ne fac semn sa urcam. Si astfel am scutit vreo 40 de minute de mers pe jos. Drumul pana la schit prezinta mai multe serpentine, si uneori printre copaci se zaresc crestele stancoase ale muntelui.


Incinta schitului Pahomie, dar si imprejurimile, sunt tare frumoase! Bisericuta e construita langa un perete inalt de stanca, mai exista o cladire cu chilii (sunt, daca tin bine minte, 7 calugari care traiesc aici) si o poiana verde si intinsa. Ah, si sa nu uitam de multimea de flori plantate in jurul cladirilor. Inainte de intrare, pe partea dreapta ne bucuram sa vedem un izbuc – Izvorul Frumos, despre care citisem pe panouri. E un izvor ce se scurge in forma de evantai peste niste stanci inierbate, arata tare dragut (dar de poza nu sunt prea multumit).

 

/buila/dsc_4360_verticala.jpg

 

Corina a ramas aici cat timp eu am urcat pana la bisericuta de langa peretele de stanca. Vazand ca intre perete si biserica e o crapatura pe unde s-ar putea trece, mi-am scos rucsacul si m-am strecurat in partea cealalta – ocazie cu care am putut privi in altarul bisericii printr-o ferestruica. Era asa micut...


In partea cealalta se ajunge la un balconas de lemn aflat deasupra izvorului pe care il vedeam de jos, si de aici se vede si valea de unde coboara raul prin padure, pana sa ajunga la izvor. Ma uit pe vale si... raul lipseste! Jos e apa – acolo unde e partea interesanta a izvorului – dar mai sus... frunze uscate! Atunci mi-am amintit ca e vorba de un izbuc – apa izbucneste la suprafata incepand de acolo!


La schit nu e spatiu suficient pentru a putea fi gazduiti turistii, dar se pot monta corturile undeva in zona. Noi insa urmam in continuare drumul forestier, pe marcaj cruce rosie. Ajungem astfel deasupra gradinii schitului, langa o sera unde sunt plantate rosii. De acolo putem admira o panorama a incintei – e un loc bun ca sa-ti dai seama cat de frumos arata totul aici.

 

/buila/dsc_4385.jpg

 

Pe langa noi trece un camion de lemne, dar ezit sa-i fac cu mana, atragand-o pe Corina cu frumusetea drumului – mai ales ca acum putem admira si creasta masivului, dar si vaile impadurite uneori. Si e si soare printre nori. Pe drum copacii se apleaca dintr-o parte in alta, formand un tunel atat de verde si frumos, iar luminita din capat ne astepta parca nerabdatoare.


Ne depaseste inca un camion, mare si portocaliu, modern. Il lasam sa treaca, dar dupa cateva minute trece un al treilea, si de data asta ii fac semn. Si opreste. Ne chinuim  putin sa ne cataram in cabina cu rucsacii cei mari, dar scutim astfel inca vreo 2 km de mers pana la capatul drumului forestier. Corina s-a ales cu cateva vanatai pentru ca s-a asezat din greseala pe suportul metalic al centurii de siguranta, dar asta e! Cand am ajuns la capatul drumului forestier, deja primul camion era plin de busteni, si soferul ne spune ca nu dureaza decat vreo 10 minute sa le umple. Cata tehnologie! Erau camioane super moderne, in interior pareau nave spatiale, o multime de cadrane, indicatoare, computere etc. Multumim pentru drum si pornim mai departe pe poteca frumoasa, luminata de ultimele raze ale soarelui.

 

/buila/dsc_4397.jpg

 

E asa frumos acolo, copacii sunt foarte inalti, ne simtim atat de aproape de manastirea Patrunsa incat e greu sa nu te bucuri de drum – chiar daca e putin in urcare. Cu toate astea, nu poti face oboseala acumulata sa dispara, si tot eu sunt cel care se bucura mai mult, pentru ca nu ma simt obosit aproape deloc. Asta pana cand ajungem in varful dealului, unde ne asteapta o casuta (troita) de lemn cu acoperisul mai mare decat constructia. Acolo e si o bancuta de lemn cu o masa numai buna ca sa faci o pauza, dar si o caruta de lemn. Cat lemn domne!

 

/buila/dsc_4409.jpg

 

Pana aici pe poteca erau din loc in loc indicatoare metalice catre manastire. Aici am gasit unul interesant, asezat pe un copac. Sageata era intoarsa cu varful in sus, si pe ea scria frumos ”sfanta manastire Patrunsa”. Ne-am uitat cu atentie in varful copacului, dar nu am reusit sa o vedem. Ne-ar fi trebuit o scara sa ajungem pana la ea! :)) Eu m-am amuzat mult de treaba asta, mai ales ca langa un alt copac din apropiere era si o scara (de lemn) sprijinita. Am intrebat-o pe Corina daca s-a uitat in acel copac, cu scara lipita de el. Mi se pare ca de multe ori oamenii nu sunt atenti la detalii, sau nu au o curiozitate constructiva, o dorinta de a descoperi mai mult... sa vezi o scara sprijinita de un copac si sa nu te uiti in copac... nu pot intelege. Sigur ca in copac nu era nimic, dar gandul era amuzant.


De aici trecem pe partea cealalta a dealului, unde mai zarim cate o casuta (sau grajd) in poienile din vale sau cate un nuc stingher. Sunt cateva curbe mari si frumoase, poteca merge lejer, si dupa o ultima portiune de urcat pe radacini de copac, iesim din padure si zarim cladirile manastirii in fata. Inainte sa intram ne oprim la un izvor amenajat, bem putina apa, apoi cedam locul catorva magarusi insetati.


Am ajuns aici dupa circa 20 de minute de la troita din varful dealului si aproximativ 7 ore si jumatate de cand am plecat dimineata de la cabana. Era deci in jur de ora 18.30.

 

/buila/dsc_4437.jpg

 

La manastirea Patrunsa nu pot primi gazduire decat barbatii, dar exista un loc amenajat pentru corturi. Aici sunt mai multe cladiri, casute tare frumoase, micute si cu aspect primitor, romantic, intr-un decor atat de frumos! Biserica e mare, si langa ea mai e o cladire ciudata, inalta dar ingusta. Dupa ce mai avansam putin pe poteca, trecand pe langa toate aceste constructii, avem vizibilitate si spre Curmatura Builei – locul pe unde urcasem in prima zi.


De aici nu ne ramane decat sa incepem coborarea spre masina. O coborare destul de lunga, dar pe care o facem destul de rapid. Padurea e tare frumoasa, iar poteca foarte evidenta. Marcajul (cruce rosie) e vizibil, si de fapt, acesta este traseul cel mai folosit pentru a ajunge la manastire. Cu masina nu se poate urca pe nicaieri. Coborand, ne mai oprim o singura data intr-un  loc cu vizibilitate spre creasta muntilor, loc unde arunc la vale prin padure cateva pietre. Incredibil cat de mult se duceau in jos, nu mi-a venit sa cred! Le auzeai lovindu-se de stanci pana departe in vale – imi pare rau acum ca nu am cronometrat. Apoi continuam prin santurile de pamant argilos create probabil de apa in mijlocul potecii. Si ajungem la masina dupa circa o ora de la manastire. Nu am avut nevoie de frontale, era inca lumina cand am ajuns.


Ziua a 4-a am scurtat-o asa ca nu mai spun decat pe scurt pe unde am mai ajuns:


Manastirea Arnota, care e sus pe deal - se poate urca pana acolo cu masina. E un loc tare linistit si frumos, iar peisajul spre vale ramane frumos, in ciuda carierei de piatra aflata in partea stanga.


Manastirea Bistrita, aflata jos langa sosea – cu o importanta deosebita din punct de vedere istoric si cultural si cu aspect de catedrala.


Cheile Bistritei, pe unde se poate merge si cu masina, nu ne-au impresionat prea mult. Portiunea stancoasa si ingusta tine doar cateva zeci de metri, apoi ramane doar drumul forestier care merge pe langa apa – in timp ce versantii se indeparteaza. E drept ca peretii sunt extrem de inalti si abrupti, spectaculosi – dar cam atat. Mai sus insa am gasit o pestera, pe partea stanga, si am urcat pana la ea. Acolo ne-a placut, gura pesterii e larga si verde, dar accesul e anevoios – e un mal abrupt de pamant. In interior se poate merge o portiune larga, dar apoi e nevoie de lanterne. Noi am avut, asa ca am intrat pana in cele mai inguste crapaturi, a fost foarte interesant!

 

/buila/dsc_4518_verticala.jpg

 

La pestera liliecilor n-am mai ajuns, desi era de vazut, si nici traseul ecologic nu l-am terminat, gandindu-ne ca si cheile Costesti sunt la fel ca si cheile Bistritei – avand in vedere ca prin ele trece si drumul forestier. Dar cine stie? Cand voi reveni singur poate voi ajunge si acolo. Si pe traseul 5! Si creasta inca o data! Si prin cheile Cheii! Yuhuuu!


...


Buila-Vanturarita isi merita statutul de Parc National, e o zona de o frumusete captivanta, salbatica, atat de complexa – cu atat de multe elemente care sa te bucure. Cu siguranta noi nu am vazut decat o mica parte din ele, dar cu siguranta voi reveni candva acolo... in acea zona unde stancile sunt de fapt norisori albi cazuti pe pamant, si unde natura si spiritualitatea se unesc la marginea padurii - in schituri si manastiri si oameni... cu prioritati poate mai frumoase si mai utile decat ale multora dintre noi.


...

Ioan Stoenică, 10 – 30 septembrie 2010, despre excursia din 4-5-6-7 septembrie 2010.

...


Ps - sunt tare multumit de faptul ca am reusit sa scriu acest text evitand toate cacofoniile pe care numele Corinei mi le-a scos in cale! :))


Ps2 - aici am publicat varianta mai scurta si mai putin personala a acestui text, cea pe care o consider mai utila din punct de vedere al prezentarii muntelui. Varianta originala e pe blog.


Acum trebuie sa ies putin afara ca ma dor ochii de la cat am stat sa selectez si sa asez poze in text. Nici sa le fac nu mi-a luat atat! :)) Macar sa fie bine primit, si cei care nu au ajuns inca pe-acolo, sa-si faca astfel o idee despre Parcul National Buila – Vânturarița! E minunat!


Albumul cu mai multe poze (mai  mari) e pe picasa:

 

 http://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/ParculNationalBuilaVanturarita?feat=directlink

 

 Românie minunată, te iubesc!

 

 

 

 

 

 



Luni, 18 octombrie 2010 - 20:15 
Afisari: 8,290 


Postari similare:





Comentariile membrilor (19)

ionescudan
ionescudan

 
1
frumoasa excursie
de unde atata timp liber omule? Carpati.org


Luni, 18 octombrie 2010 - 21:07  

hhhrobi
hhhrobi

 
2
La asta ma gandeam si eu. Eu abia gasesc timp sa ies 1 zi la 2-3 saptamani Carpati.org

Bravo!


Luni, 18 octombrie 2010 - 21:42  

vercingetorix
vercingetori..
Caraba
 
3
felicitari pentru tura ! poze si descrieri deosebite care tin locul unei harti !


Marți, 19 octombrie 2010 - 08:40  

ioanstoenica
ioanstoenica..
Coarda
 
4
Pentru ca nu reusesc sa modific nimic la jurnal (nu stiu ce are de nu merge), mentionez aici ca varful pe care l-am mentionat la un moment dat se numeste Narățu si nu Nauruțu - cum am scris si pe poza. Pe Google Earth aparea cu numele de Naurutu (care e gresit) - ca sa vezi ce inseamna sa nu verifici din 3 surse informatia! Carpati.org

Ca sa raspund si la intrebarea cu ”de unde atata timp liber”, varianta scurta e ca, pentru o perioada, aleg sa castig mai putini bani (deci sa muncesc mai putin) ca sa am mai mult timp liber. In plus, am muncit un an de zile special pentru asta, acum mi-am luat un an liber. Cum ar spune Coehlo in Alchimistul, ”pot oricand sa ma intorc si sa fiu cioban la oi” Carpati.org


Marți, 19 octombrie 2010 - 09:28  

ioanstoenica
ioanstoenica..
Coarda
 
5
numele ”coehlo” nu l-am luat tot de pe google earth Carpati.org l-am gresit din neatentie, e de fapt Coelho.


Marți, 19 octombrie 2010 - 09:31  

andrei.st
andrei.st
(admin)

 
6
Frumos domnule, frumos Carpati.org Felicitari !
Acum un an am trecut si eu pe la refugiu, chiar arata foarte bine.
Sper sa iti calc pe urme la sfarsitul saptamanii daca imprejurarile sunt favorabile Carpati.org O sa-mi permit sa te mai deranjez pe privat cu intrebari daca va fi nevoie Carpati.org
Ture faine si pe viitor!


Marți, 19 octombrie 2010 - 09:48  

ioanstoenica
ioanstoenica..
Coarda
 
7
No problem, daca pot sa-ti raspund, cu placere! Carpati.org

Pentru weekend se anunta vreme buna momentan, deci poate reusiti sa ajungeti! Moama ce-as mai merge si eu inca o data! Carpati.org Deocamdata am insa alte planuri...


Marți, 19 octombrie 2010 - 10:00  

paul91
paul91
Busola
 
8
Foarte fain jurnalul si pozele.Un parc national de toata frumusetea.
Ture fain!!Carpati.org


Marți, 19 octombrie 2010 - 10:46  

edo
edo
Caraba
 
9
Mulțumesc încă o data Ioane că m-ai făcut să mă întorc cu inima spre niște locuri minunate, că ne-ai făcut părtași, alături de tine si Corina la incă o călătorie prin frumoasa țara asta românească.


Marți, 19 octombrie 2010 - 12:20  

dinac
dinac
Coarda
 
10
Excelent jurnalul, si foarte amplu "decorat".
Ture frumoase si timp liber pentru ele!Carpati.org


Marți, 19 octombrie 2010 - 14:04  

ioanstoenica
ioanstoenica..
Coarda
 
11
Multumesc pentru urari si aprecieri Carpati.org Nu uitati sa luati in considerare Buila - Vânturarita pentru excursiile voastre viitoare, chiar e superb muntele asta!


Marți, 19 octombrie 2010 - 14:31  

ratza
ratza
Busola
 
12
Îți împărtășesc în totalitate părerea despre muntele ăsta impresionant. Pe mine m-a transpus în timp, e o senzație pe care am mai trăit-o în Parîng și în Godeanu și pe care nu știu cum să o descriu. Parcă ies cumva din corp și merg pe lîngă, mă bucur de priveliști în timp ce picioarele merg de la sine. Peștera pe care ați vizitat-o se numește Peștera Urșilor.


Marți, 19 octombrie 2010 - 17:21  

casian
casian

 
13
Inca un jurnal de nota 10 ! Bravo, Corinei ! Respectele mele Ioan ! Sunt convins ca vei reveni pentru a descoperi nestematele din Poiana de Piatra, din Poiana Fata Piscului si pentru a te bucura de asurzitoare liniste a Refugiului Vioreanu. Toate cele bune !


Marți, 19 octombrie 2010 - 19:40  

stefalexe
stefalexe
Busola
 
14
Salutare!

Jurnalul asta le intrece pe multe altele, BRAVO! La reteta succesului cred ca a contribuit si seria de fotografii foarte frumoase, vremea buna care ti-a permis sa iei cu tine cat mai mult din ce ofera acest munte, o combinatie de natura, salbaticie, spiritualitate, civilizatie, ecologie... asta e Buila-Vanturarita!

Ca mic si-al dracu ce sunt, am niste mici observatii strict informative si amicale:

- traseele turistice sunt pe alocuri insuficient marcate, in acceptiunea clasica, dar cu putina atentie, orientarea nu pune probleme majore celor care au habar la ce s-au inhamat.

- marcajele turistice precum si indicatoarele, vor fi refacute in timp, atat ca prospetime, cat si ca informatii. Tocmai pentru acest scop, in punctele de informare de pe suprafata Parcului, cum e si cel din Refugiul Curmatura Builei, exista niste chestionare pentru turisti, in care poti sa scrii de exemplu observatia legata de timpul evaziv de 30min-1ora care nu ti s-a parut corect (nici mie)! Orice informatie sau sugestie e binevenita!

- refugiile si adaposturile din PNBV au fost amenajate din bani proveniti din directionarea celebrului 2% din impozitul anual pe venit catre Asociatia KOGAYON. De exemplu, banii din 2008 au dus la construirea Refugiului din Curmatura Builei, fiind un bun exemplu pentru ce se poate face din suportul colectiv al oamenilor. Asta e un motiv pentru care cu totii ar trebui sa promovam celor mai putin cunoscatori avantajele completarii unei hartii in luna mai an de an, ajutand astfel un ONG, care va administra ceea ce primeste probabil mai bine decat (n-)o fac alte institutii. Alegeti-va un ong simpatic, si contribuiti cu ceva!

- traseele turistice neomologate sunt nemarcate sau lasate sa se deterioreze natural in timp din motive bine intemeiate, stabilite de catre oameni si institutii care au competenta in acest sens. Faptul ca voi v-ati descurcat datorita dibaciei tale de a gasi sau intui pe unde ar fi traseul, este o abilitate si un noroc, de care destui altii nu au parte. Mai adauga ceva ceata, ceva umezeala pe stanca, ceva animale, si mai vedem cum parcurgeati zona aia... din descrierea poate prea lejera si prietenoasa facuta, unii se pot astepta sa fie destul de lesne, si eu spun sigur ca nu e! Asadar, cine are planuri pe acolo, (intre vf.Vanturarita si Curmatura Oale), mare atentie la toate cele!! (atentie pe unde calci, orientare multa, lipsa apa, lipsa semnal gsm, salbaticie, etc).

- am sa-ti arat cat de vulnerabil e omul in a respecta regulile de vizitare ale acestui Parc National: la cabana Cheia ajunge un drum forestier, suficient de bun pentru orice masina pana la un punct, si care incepe sa aiba probleme in special din zona tunelului pe sub Stogul. Undeva mai sus de intersectia cu drumul spre Pahomie, drumul intra in suprafata protejata a Parcului National BV... unde accesul cu orice mijloc motorizat este interzis... deci daca treci de limita, esti pasibil de amenda... asa ca e optiunea fiecaruia daca respecta sau nu legea, si din ce considerente (legale sau ecologice). Acuma, drumet fiind la randu-mi, si confruntandu-ma cu lungimile mari ale forestierelor, inteleg problematica din mai multe perspective, nu doar ecologica, si as sugera lasatul masinilor la tunel, unde e suficient loc de parcare, de intors masina, suficient de sigur, si pana acolo drumul e in conditii bune, mai departe insa, risti mai mult sa spargi o baie de ulei, sa ramai suspendat printre sleauri, mai treci si prin rau... numai protectia naturii nu mai e asta! Si totul doar pentru vreo 40 minute de drumetie mai putin... si asta doar daca ai nevoie! Eu nu am ajuns cu masina, care ramane pe la limita parcului, la intersectia cu Pahomie (unde e loc de intors si de parcat) sau pe drum, pana la Cantonul Codric, si de acolo spre Brana Caprelor.

- desi ai vazut niste locuri de cort simpatice, camparea unde vrei este strict interzisa, din motive bine intemeiate, putand influenta negativ comportamentul animalelor, spre exemplu. Reteaua de locuri de campare si adaposturi (cum este si cel de la Troita) este mai densa decat in majoritatea muntilor si trebuie folosita ca atare!

Felicitari pentru tura, jurnal si pentru toata activitatea pe carpati.org!


Miercuri, 20 octombrie 2010 - 11:56  

ioanstoenica
ioanstoenica..
Coarda
 
15
Hello, hello! Multumesc pentru mesajul cuprinzator si pentru informatiile si precizarile din el! Cu siguranta ele sunt de luat in seama atunci cand vrei sa mergi in Buila.

Imi pare rau ca din text am lasat impresia ca portiunea dintre vf Vanturarita si Curmatura Oale ar fi destul de usoara, pentru ca nu e deloc usoara - si nici nu am incercat sa sugerez asta! Chestia a fost ca eu am scris textul prima oara mult mai detaliat, am prezentat mult mai multe aspecte ale traseului, nu doar pe cele ”tehnice” dar si pe cele... psihice si fizice - umane. In textul pus pe Carpati am scos anumite pasaje pe care le-am considerat prea personale, si nu mi-am dat seama ca din acele pasaje reiesea poate mult mai bine cat de dificila era acea portiune a traseului. In fine. Ideea era ca acea portiune mi s-a parut superba, dar intr-adevar greu accesibila si nu oricui. Si cu siguranta conditiile meteo pot schimba radical problema - in mai rau.

Felicitari tuturor celor care au contribuit sau contribuie in vreun fel la amenajarea, dezvoltarea si protejarea Parcului - e poate cea mai buna dovada a dragostei pentru natura si munte.


Joi, 21 octombrie 2010 - 21:16  

forestlander
forestlander..
Coarda
 
16
Felicitari Ioan, e bine ca descrii in amanunt traseele, chiar le vad utilitatea practica.


Miercuri, 8 iunie 2011 - 06:23  

albinutzathc
albinutzathc..

 
17
Multumim pentru acest jurnal, ne-a fost de foarte mare ajutor in traseu.

Week-endul asta momaia era tot acolo, langa ultimul marcaj vizibil in poiana. Dupa ea am stiut imediat ca trebuie sa urcam in dreapta Carpati.org


Luni, 20 iunie 2011 - 16:05  

ioanstoenica
ioanstoenica..
Coarda
 
18
Cat de taaaaareeee!! Nu doar ca momaia era inca acolo, dar si ca v-a folosit! Ce tare! Neaparat sa-i transmit asta Corinei! Carpati.org

Nu mai stiu daca am mentionat in jurnal faptul ca pe creasta nu e apa, ca stiam asta... Trebuia sa specific undeva mai clar, v-ar fi fost cel mai de folos...


Marți, 21 iunie 2011 - 22:12  

forestlander
forestlander..
Coarda
 
19
Momaia chiar ne-a ajutat. Lumea spunea sa mergem inainte, numai ca am zis ca e ilogic ca momaia sa fie acolo, vrea sa spuna neaparat ceva.

Multumim Ioan, am inteles mesajul tau, ceea ce este cel mai important.


Marți, 21 iunie 2011 - 22:15  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,1167 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2019) www.carpati.org