Tura de initiere in Trascau

23.05.2009. Racoarea dimineţii îmi pătrundea pe sub mânecile largi ale tricoului pâna la piele, dâdu-mi o senzaţia placută. Strada era aproape pustie. Doar era sâmbăta. S-a prognozat o zi caniculara. Eu şi Adela echipaţi corespunzător ne îndreptam grabiţi spre parcul din faţa şcolii, punctul de plecare în prima tură a membrilor cercului dedrumeţii montane. O tură de iniţiere, cu alte cuvinte. După ce timp de patru luni, o dată pe săptămână ne-am însuşit noţiuni teoretice despre munte, echipament, reguli ce trebuie urmate într-o drumeţie, iată că a venit şi momentul aplicării acestora direct pe teren.

Trupa era compusă din doisprezece elevi si cinci maturi. Traseul a fost ales de Istvan (@fuligjimmy) în m-ţii Trascăului ce pleacă din apropierea Mănăstirii Râmeţi pe bandă roşie pe lângă Faţa Pietrei, apoi pe triunghi roşu până pe Piatra Ceţii şi Poiana cu Narcise şi pe cruce galbenă la întoarcere prin Tecşeşti la Mănăstire, unde ne aştepta microbuzul.

Dar să vedem cine sunt cei ce au participat la această tură:

-Elevi: Bengo, Misi, Siviu, Szabi, Robert, Vasilică, Puţi, Sergiu, Ştefan, Csaba, Bobi, Sandor.

-Maturi: Oleg şi Attila profesori, Istvan si Charly ajutoare deosebit de importante şi Adela nelipsită din turele mele aproape niciodată.

Microbuzul a sosit la timp, la fel şi cei implicaţi, aşa că ne-am îmbarcat si plini de voioşie am plecat.

Adunarea la microbus

Ruta pe care am mers a fost Târnăveni, Cetatea de Baltă, Jidvei, Blaj, Teiuş, Stremţ şi Mănăstirea Râmeţi. Drumul din Târnăveni până în Blaj se numeşte „Drumul Vinului” şi nu pot să nu remarc faptul că faţă de anul trecut, când a fost o catastrofă, acum arăta impecabil. S-a lucrat la el bine şi repede.

 În microbus

Stăteam pe bancheta din faţă. Şoseaua făcea slalom printre dealurile văii

Târnavei Mici. Satele cu case frumoase de oameni gospodari, erau dispuse când pe dreapta când pe stânga râului. La un moment dat pe dreapta şoselei mi-a apărut Castelul medieval al Cetăţii de Baltă. Impunător şi arogant păzea drumul, pe care parcă cu bunăvoinţă ne-a lăsat să trecem. Nu departe ajungem în renumita comună Jidvei cu renumita-i crama şi podgorii ce se întind pe toate dealurile din jur. În sfârşit ajungem în istoricul Blaj prin care am trecut cât ai clipi. Am intrat pe o porţiune dreaptă a drumului. Mureşul ne apărea în stânga, a cărui debit era substanţial mărit după ce a preluat apele Târnavelor. Ajungem în Teiuş pe şoseaua 1/E81 pe care o părăsim imediat în stânga. După încă vre-o 19km ajungem, pe un drum refăcut şi bun, la destinaţie.

Poza de grup înainte de intrare pe traseu 

Nu stăm pe gânduri şi la ora 9,30 intrăm pe traseu.Imediat intrăm în pădure. După ce ne organizăm stabilind locurile în formaţie,începem urcuşul. Un cor de mierle ne încântă cu trilurile lor.

Poteca este largă, uşor de parcurs. Copiii se simt nemapomenit de bine. Îi aud vorbind, glumind, râzând.

Ieşim din pădure iar poteca urmează cota de nivel până într-un cătun unde poteca noastră trece pe lângă casa unui gospodar.

Stăpânul casei a ieşit să-i întâmpine pe străini, trezit probabil din braţele lui Bachus, de larma de afară. Îl aud glumind cu copiii până ajung în dreptul lui. Când mă zăreşte, face ochii mari şi cu o voce mirată zise „Ui moşu”. Probabil din cauza mustăţii albe. Bine înţeles că imediat toţi iclusiv eu am început să râdem copios de comicul situaţiei creată atât de spontan. După ce a mai schimbat câteva vorbe, am părăsit locul şi ne-am îndreptat spre o fântână cu cumpănă din imediata apropiere a casei pe lângă care abia am trecut. Aici am hotărât să facem un popas pentru o gustare şi pentru a ne aproviziona cu apă rece şi deosebit de bună la gust. După ce ne-am astâmparat foamea şi setea, ne-am strâns în cerc pentru a studia harta şi pentru a învăţa să folosim busola.

Imediat apoi ne-am pus din nou în mişcare. Peisajele erau splendide. În dreapta eram flancaţi de lanţul de stânci a Feţei Pietrei, din care se ridica Vârful Lat (1048m). Dicolo de lanţul de stânci se proiecta spre cer şi împădurit, vârful Prisecii (1150m).

Faţa Pietri

Vf. Lat 1048m

Vf. Prisecii 1150m

Poteca urcă pe o fâneaţă foarte frumoasă unde, la un moment dat ne oprim pentru a face nişte poze.

 Pauze de pozat

 Scoala pentru potcovit cai

Ne continuăm urcuşul până ajungem pe un drum. Urcăm pe acest drum şi dăm de o casă lângă care ne oprim pentru a ne hidrata. Drumul ne duce într-o şa. Ni se desfăşoară o privelişte de vis. Case răzleţ amplasate, dominate de principalele vârfuri ale masivului. Din nou poteca urmează o curbă de nivel, ce trece prin cătunul Jiju. De aici se vede foarte clar spatele vârfului Piatra Ceţii (1233m) sub care se întind răzleţ casele cătunului Răicani.

Suntem dea dreptul vrăjiţi de frumuseţile locului. Munţii Apuseni nu sunt foarte greu de parcurs, dar sunt, poate cei mai frumoşi. Poteca începe să coboare continuu. Trecem pe lângă câteva case din Răicani. Ne oprim lângă o casă unde o gazdă primitoare ne permite să luăm apă din fântâna din curte, unde un cal alb păştea nestingherit iarba grasă. Nu zăbovim mult. Începem să urcăm din nou, până la intersecţia cu traseul triunghi roşu ce te duce de la Boţani la Întregalde.

 La intersecţie

Urcăm spre Piatra Ceţii pe un drum nou făcut. Se pare ca se lucrează din greu pe acolo pentru a constrii drumuri de acces pentru vehicule. Când ajungem în şa, părăsim drumul pe stânga şi menţinem traseul triunghi roşu pe poteca ce ne duce pe Piatra Ceţii. În faţa noastră vedem un grajd. În zona aceasta grajdurile nu sunt construite lângă case ci pe fâneţe. Şi am mai observat un lucru, foarte mulţi stâlpi de beton pentru linii electrice, proaspăt montaţi. Se pare că abia acum s-a ajuns cu electrificare prin aceste locuri.

Trecem de grajd şi după o pantă puţin mai aspră ajungem într-o poieniţă. Aici se află şi stâlpul cu semnul patrat roşu ce delimitază rezervaţia naturală.

Ne aşezăm în iarbă pentru a ne trage puţin sufletul.Mai ales eu, deoarece copiii nu au chiar nimic. Mă voi convige de asta puţin mai târziu.

Intrarea pe Piatra Ceţii

Porţiunea dificilă 

Ne ridicăm şi începem urcuşul spre vârf. Panta era cruntă. Îi îndemn pe copii să fie atenţi la picioare să calce pe toată talpa, să nu urce pe vârfuri, să facă paşi mici etc, etc. Până să-mi termin sfaturile realizez că am rămas ultimul. După încă câteva clipe nu mai zăream pe nimeni. Erau mascaţi de stâncile de deasupra mea. Urcam din ce în ce mai greu. Mă opream din ce în ce mai des. Timpul trecea nemilos. La un moment dat am ajus sus. Toţi erau tolăniţi în iarbă, probabil plctisiţi de atâta aşteptare. Ce să-i faci, tinereţea!

Odată cu sosirea mea a început şi şedinţa foto, pe vârf, cu stânca din faţa Pietrei Ceţeii, cu avenul, cu împrejurimile. Nu mă mai saturam privind acele minunăţii. Nu-mi mai venea să cobor.

 Informaţii despre aven

Doi prieteni care sigur vor mai urca pe munte (Szabi şi Siviu)

Dar era deja târziu. Îi spusesem şoferului că pe la ora 18 vom fi la autouz, şi deja era ora 16. Drumul de întoarcere era cam de patru ore, aşa că "am sunat retragerea”. Coborârea era printr-o pădure seculară de fagi. Destul de solicitantă, dar plăcută în acelaşi timp. Am ajus destul de repede jos, iar când am ieşit din pădure, am dat într-o şa. În dreapta se întindea satul Tecşeşti, de o frumuseţe extraordinară.

 Tecşeşti

Bine înţeles că ne-am apucat toţi de fotografiat. De abia am reuşit să-i conving să nu mai zăbovim. În sfârşit am ajuns în Poiana cu Narcise. Nu eram singurii. Pe un platou erau montate câteva corturi şi forfotă în jurul lor. Nu departe o drujba mânuită de mâini pricepute, lucra la construcţia unei case din bârne. Ne-am aşezat cu toţii pe nişte trunchiuri de copac. Unul dintre muncitori, amabil ne-a condus la o sursă de apă.

 Pauza de masă în Ppoiana cu Narcise

Cu ocazia asta am mai mâncat câte un sandwich şi am băut o gură de apă proaspătă. Nu am stat prea mult. Am mai făcut câteva poze cu cele câteva narcise ce le-am mai prins înflorite, sau cu nişte flori galbene foarte frumoase care am aflat mai târziu că se numesc Bulbuci (Trollius europeus)

Poteca trece prin Tecşeşti, iar după ce am părăsit satul , am mai urcat o mică pantă după care a urmat un coborâş cât se poate de lung, de fapt până la capăt.

Pe drumul de întoarcere

Coborâre continuă

Coborâre dificilă (aproape de finiş)

În acest coborâş ne-am dat seama cu toţii ce înseamnă o încălţăminte adecvată. A începu să picure. Noroc că eram aproape de microbus, la care am ajuns la ora 20,30. În conculzie tura a durat 11 ore. Dar erau toţi fericiţi, obosiţi dar fericiţi. Lor li s-a părut uşor. Normal.

P.S. Trebuie neaparat să le mulţumesc lui Istvan (@fukigjimmy), Charly, Attila şi nu în ultimul rând lui Adela pentru ajutorul dat, fără de care sigur nu ma-şi fi descurcat. Şi să nu uit să le reamintesc că mi-au promis că vor mai veni.

P.S. la P.S. Trebuie să amintesc neaparat că această actiune a fost organizată şi de Asociaţia Montană Carpaţi prin reprezentanul său prof.Dimitriu Oleg

Miercuri, 3 iunie 2009 - 18:00 
Afisari: 4,138 


oleg