Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Noiembrie 2017
LMMJVSD
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930

Decembrie 2017
LMMJVSD
123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Online

Vremea
Varful Sandru Mare
Muntii Nemira

Reduceri

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Tură de Parâng, 4 ianuarie 2016 (Muntii Parang)


Tură Parâng, 4 ianuarie 2016


După ce am acumulat câteva ture sub centură (unele mai reușite, altele din care am ieșit mai mult sau mai puțin șifonat - rătăcirea prin Retezat și coborârea Văii Cerbului la începutul lui aprilie fără colțari sau piolet îmi vin în minte), începutul anului 2016 m-a prins cazat la Vila Parâng, cu un grup de prieteni care nu îmi împărtășeau chiar întru totul pasiunea pentru munte, fiind mai degrabă interesați de ski.Chiar dacă nu planificasem vreo tură ambițioasă, mi-am adus cu mine pioletul și colțarii pe care mi-i cumpărasem la începutul anului trecut și pe care, din păcate, nu am avut ocazia să le folosesc, sperând măcar să apuc să le probez și să exersez alunecarea în piolet.

Așadar în prima seară, 03.01, după ce ne-am instalat la cabană, am ieșit toți patru la o plimbare scurtă pe lângă pilonii telescaunului, prilej cu care am reușit să testez tehnica de frânare cu pioletul, pe care o știam doar teoretic. Evident, după două-trei alunecări de câțiva metri nu mă simțeam maestru, dar era un început.

Mai târziu, în jurul mesei de cine, s-a conturat planul pentru a doua zi: doi dintre prieteni, dezamăgiți de starea pârtiilor (nisese puțin și de multă vreme), au hotărât ca a doua zi să facă un drum până la Transalpina, să verifice pârtiile de acolo, iar cea de-a treia membră a grupului mai avea ceva de lucru, care avea să o țină ocupată o parte din zi. Neavând niciun fel de experiență în ale sporturilor de iarnă, nu-mi rămânea decât să-mi iau inima în dinți și să tentez o tură scurtă, până la limita confortului fizic și psihologic. Mai fusesem pe Parângul Mare, pe același traseu, în octombrie 2015, așa că, în ciuda diferenței de anotimp, mă simțeam suficient de încrezător să merg măcar până pe Parângul Mic, dacă nu pe Cârja.

Zis și făcut: a doua zi (04.01), ne trezim toți trei, e drept, mai târziu decât ar fi fost optim, pe la un 7:30 (nici somnul nu venise prea devreme în noaptea precedentă), iar până ne-am întins cu pregătirile de drum și un mic-dejun mâncat în grabă, s-a făcut vreo 8:30. Apropo de pregătiri, fac o scurtă paranteză pentru echipamentul meu care, trebuie să recunosc, nu e strălucit - dincolo de pioletul și colțarii de la Petzl și pantalonii care, deși vechi și nu dedicați strict drumețiilor montane, își făceau bine treaba de-a-mi ține cald, restul lucrurilor de pe mine ar fi putut, cu multă generozitate, fi clasificate drept utile pentru cel mult o toamnă târzie. Bețele de trekking nu le-am luat, ghiozdanul (da, n-aș merge până acolo să-i zic rucsac) pe care îl folosesc pentru turele de o zi neavând un sistem de prindere în care să mă pot încrede. Altfel, șosete și bluză de schimb, un polar în plus, frontală - just in case, puțină carne afumată și cașcaval, apă, niște batoane de Mars, ce-ți poate trebui în plus pentru o tură scurtă?Astfel încărcat, cu pioletul în mână și cu bruma de aptitudini în folosirea lui dobândită în seara anterioară, mi-am început urcușul șontâc, pe lângă pilonii de telescaun. Dincolo de vremea nu foarte încurajatoare (nori cam peste tot împrejur, nu se vedea nici prea departe în sus, nici Petroșaniul), mi-am dat seama că am exagerat un pic cu înfofolitul când, nici ajuns bine la capătul telescaunului, începeam să simt umezeală pe spate. Ușor dezamăgit de vreme, progresul lent și obstacolul precoce, mă opresc, dau jos un rând de haine și merg mai departe./Par/dsc_0991.jpg

                                                  [Vedere către complexul Parâng, la începutul drumului]

Cum au trecut vreo trei luni de la ultima drumeție la munte, și nici nu sunt foarte obișnuit cu mersul în condiții de iarnă, înaintez destul de anevoios la început, până când încep să capăt puțină inerție și inima se obișnuiește cu ritmul în care trebuie să pompeze. Nu după mult timp, ajung la băncuța unde se separă traseul către Parângul Mic. Spre plăcuta mea surprindere, se părea că am ajuns fix la nivelul norilor, care nu erau atât de abundeți precum credeam, încât soarele strălucea destul de puternic din spatele lor.

/Par/dsc_0995-min_1_.jpg

                                          [La băncuță; pioletul înfipt în zăpadă în spate, valeități artistice vădite]

Încurajat și bine-dispus de soarele mare de după nori, am hotărât să las Parângul Mic fie pentru întoarcere, fie pentru un drum scurt cu restul grupului, în ziua următoare, și continui traseul spre Parângul Mare pe curba de nivel, cu gândul de a mă opri la Vârful Cârja. Am avut parte, o bună parte din acest traseu, de condiții excelente - zăpada, a cărei grosimi nu o pot estima, era suficient de întărită încât să pot călca pe ea fără să mă afund, însă nu era înghețată, să risc să alunec; am hotărât că deocamdată nu e nevoie să-mi pun colțarii. Mai mult decât starea zăpezii, care făcea drumul mai practicabil decât mă așteptasem, condițiile meteo au fost cât se poate de favorabile - cer aproape în totalitate senin, cu nori răzleți (am surprins chiar un spectacol minunat - câțiva norișor, de densitate foarte mică, se aflau deasupra văii, la o altitudine aproximativ egală cu a mea; soarele, în spatele lor, proiecta raze care, intersectându-i, făcea ca acei nori să devină multicolori; din păcate, telefonul nu a reușit să recreeze aspectul în poze).

/Par/dsc_1001-min.jpg

                           [Vârful Cârja (cred?), cu soarele în spate, văzut din dreapta Parângului Mic]

/Par/dsc_1007-min.jpg

       [Aceeași direcție, puțin mai sus; Vârful Cârja, blocat de nori; imaginați-vă că vedeți curcubeul prin norii ăia]

/Par/dsc_1021-min.jpg

                                         [Privind înapoi spre Parângul Mic, de pe drumul spre Vârful Cârja]

Cu organismul adaptat fizic la efortul pe care-l depuneam și încărcat psihic de frumusețile din jurul meu, am progresat mai repede decât mă așteptam, astfel că pe la 10:40 eram la refugiul Cârja. După o pauză scurtă de alimentare, reiau drumul. Am identificat pe parcurs două seturi de urme care parcurseseră înaintea mea, însă mi-era greu să estimez cu cât timp înainte, având în vedere că zăpada era atât de întărită încât urmele mele erau incomparabil mai subțiri.

/Par/dsc_1026-min.jpg

                                                                         [Refugiul Cârja, prima pauză]

/Par/dsc_1029-min.jpg

                                          [Continuarea spre Vârful Cârja; era mai alunecos decât pare]

Îndepărtându-mă de refugiu, încep un urcuș ușor mai abrupt decât până atunci, cu câteva mici alunecări, care mă facă să mă gândesc pentru prima dată că poate ar trebui să mă întorc, însă ajutându-mă de piolet, ajung până sus fără niciun incident, la fel decurgând și restul drumului până la vârful Cârja, unde, conform așteptărilor, mă așteaptă un peisaj la fel de minunat ca și cele de până acolo.Îndeplinindu-mi obiectivul principal, de-a fi ajuns până pe Vârful Cârja, eram gata de-a mă întoarce spre Vila Parâng; nu m-am uitat la ceas, dar estimam că aș fi ajuns cam odată cu prietenii de la Transalpina. Totuși, încântat de vremea care încă arăta promițător, de peisajele superbe pe care le văzusem până atunci, de sporul mulțumitor cu care ajunsesem până acolo, și motivat de amintirea vagă pe care o aveam din octombrie cum că Parângul Mare e de fapt destul de aproape de Cârja, am zis că de ce nu, hai să merg mai departe.

/Par/dsc_1036.jpg

                                                                                      [Yep, e o cârjă]

/Par/dsc_1040-min.jpg

                                  [Vârful Gemănarea (cred?), vedere dinspre Cârja; câțiva norișori neintimidanți în fundal]

/Par/dsc_1043-min.jpg

                         [Privind înapoi de pe Vârful Cârja spre Parângul Mic și complexul Parâng (acoperit de nori)]

Nu mult după ce am luat această hotărâre inspirată, pe o porțiune a crestei abruptă spre nord-est și ceva mai lină spre sud-vest, am fost surprins de un vând năprasnic (prezent de altfel și până atunci, dar care s-a întețit semnificativ pe porțiunea respectivă) care, bătând pe direcția sud-nord, m-a făcut, din nou, să regândesc înțelepciunea continuării drumului; după câteva secunde de contemplare, am zis că versatul sud-vestic fiind mai lin, pot merge la o distanță ceva mai mare de marginea nord-estică, atât cât să am siguranța necesară. Am observat între timp că unul dintre ante-mergătorii mei și-a pus colțarii; zăpada încă mi se părea suficient de aderentă, așa că n-am considerat necesar să îi urmez exemplul.

/Par/dsc_1048-min.jpg

                                         [Vântul care începea să se facă simțit, pe creasta dintre Cârja și Gemănarea]

/Par/dsc_1052-min.jpg

                   [Poză de pe creastă, jos cred că ar fi Lacul Verde; câțiva nori spre dreapta, nimic îngrijorător]                   /Par/dsc_1054-min.jpg

                                                                 [Apropiindu-mă de Vârful Gemănarea]                                                  /Par/dsc_1049-pano.jpg

[Panoramă asamblată automat de Google photos; n-aș putea spune exact de unde și ce se vede, dar e ultima poză pe care o am cu cer senin]

Am continuat drumul fără alte evenimente remarcabile, cu mențiunea că soarele părea pe alocuri că-și mai pierde din strălucire în spatele câtorva nori rătăciți și că vântul, deși mai domol decât în porțiunea menționată mai sus, se menținea încă destul de deranjant. Undeva după Vârful Gemănarea am început să simt alimentația sărăcăcioasă din timpul zilei - în afară de sandwich-ul de dimineață de la cabană, n-am mâncat decât batoane de Mars, așa că, deși n-am reușit să găsesc un loc complet adăpostit de vânt, am hotărât să opresc câteva minute pentru o masă ceva mai consistentă. Îmi tai și halesc în grabă câteva felii de carne și cașcaval, câteva guri de apă care începe să înghețe (cine s-ar gândi că ai nevoie de termos la munte?), încă un Mars și deja puterile încep să-mi revină. Mă chinui să-mi pun înapoi mănușile pe mâinile semi-înghețate, după care constat că scenariul s-a schimbat întrucâtva - în câteva minute lucrurile au devenit brusc mult mai sobre, mult mai gri, iar de unde soarele trona voios deasupra întregului regat, acum nu se mai vedea decât un discret disc luminos, ascuns timid în spatele unor nori groși. Un mic semn de alarmă, dar știind că sunt aproape de Parângul Mare, iau ghiozdanul în spate și pornesc, la un pas ușor mai sprinten.

Vântul, intensificat deja considerabil, îmi biciuiește fără milă obrazul drept, obligându-mă să-mi schimonosesc periodic fața așa, să mă asigur că mai mișcă, și s-o dezmorțesc. Într-adevăr însă, nu mai trece multă vreme și ajung pe așteptatul Parâng Mare. Satisfacția, maximă cât privește ego-ul, este întrucâtva diminuată de condițiile meteo, care în afară de o oarece pată de îngrijorare în ceea ce privește întoarcerea, reușesc să inhibe savurarea acelor momente de pe vârf, nelăsând nimic să se vadă la mai mult de 20 de metri, pe de o parte, și gonindu-mă înapoi prin vântul nemilos, de cealaltă parte.

/Par/dsc_1065.jpg

                                             [Degetul din stânga sper să fie scuzat de condițiile meteo]/Par/dsc_1067.jpg

                                                                         [Vizibilitatea lăsa puțin de dorit]

Așadar, după o scurtă ședință foto (nu mai mult de un minut) de natură să satisfacă pornirile narcisiste (alea au fost de altfel și ultimele poze pe care le-am făcut tura asta), pornesc înapoi spre Vila Parâng. Nu mă așteptam să ridice mari probleme traseul, în mai parcursesem practic o dată în acel sens și de două ori în sens invers și nu mi s-a părut excesiv de complicat în niciuna dintre acele ocazii. Cu pași repezi, urmăresc rarele marcaje pe pietre, unele dintre ele fiind acoperite, după cum era de așteptat, de zăpadă.

Nu după mult timp, mă hotărăsc, în nemărginita mea înțelepciune, că din moment ce drumul spre Parângul Mare l-am făcut urmărind doar sporadic marcajele, și pentru că traseul mai avea și porțiuni de urcat, pe care preferam să le evit, aș putea să merg, după propria și evident acurata estimare, pe curba de nivel, sau coborând foarte lin; planul a mers relativ bine o perioadă, m-am intersectat de mai multe ori cu marcajul și m-am menținut, în cea mai mare parte a timpului, de stânga lui (deci de partea sud-vestică). La un moment dat însă, n-aș putea spune după cât timp, mi-am dat seama că n-am mai întâlnit marcajul de o vreme și că dau peste o porțiune pietroasă peste care nu îmi aminteam să mai fi trecut. Evident, am păstrat prea mult stânga; mențin cota de nivel, și o iau spre dreapta. Estimez că asta s-a întâmplat undeva după Vârful Gemănarea. Tot nu văd vreun reper cunoscut, însă cum deja coborâsem destul de mult, nu-mi prea surâdea ideea de a urca înapoi pentru a căuta marcajul, așa că îmi continui coborârea. Vizibilitatea redusă a contribuit în plus la dezorientarea mea, furându-mi releele din stațiunea Parâng pe care le-am avut ca repere o bună parte din traseu la urcare. N-a ajutat nici faptul că mi-am uitat busola la Cluj.

Iată-mă așadar luni după-amiaza, în prima săptămână a anului, pe la 2000 m altitudine, undeva în masivul Parâng, coborând într-o direcție pe care o intuiam doar aproximativ. După încă vreo 10 minute în care numeroasele alunecări mi-au clarificat în mod evident că nu mă aflu pe o potecă care ar trebui umblată, norii s-au răsfirat puțin, lăsându-mă să văd ceva mai departe în valea spre care coboram: pădure, și cam atât. Nu tu relee, nu tu potecă, nici urmă că ar fi fost stațiunea Parâng în direcția aia. Evident, m-am dus prea mult spre dreapta. După o nouă alunecare, mă hotărăsc să șed un minut și să-mi adun gândurile.

Era cam 14:30 și eram parțial pierdut la munte. GPS-ul telefonului, deși aparent mă localiza, nu mă ajuta foarte tare pentru că nu părea să-mi poată spune în mod constant în ce direcție e nordul. Concluzia la care am ajuns era că, într-adevăr, am deviat prea mult spre dreapta de la traseu, soluția logică fiind că trebuie să merg înapoi spre stânga, lucru care s-a dovedit a fi mai ușor spus (sau mă rog, gândit) decât făcut, panta pe care mergeam fiind destul de abruptă și alunecoasă. N-a ajutat nici că sunt un dreptaci convins și că țineam pioletul în stânga cu aceeași siguranță cu care ține internistul pus să opereze pe inimă bisturiul în mână. 

                                        /Par/dsc_1071.jpg

                     [Ultima poză a acestui drum, făcută după scurta pauză de reculegere și tentativă de localizare via GPS]

În fine, după o înaintare anevoioasă, ajung la un oarecare platou, în dreapta mea aflându-se un vărf care, într-un exces de optimism, am sperat că e Parângul Mic. Deja destul de obosit, n-am vrut să-l urc, și am zis că îl ocolesc prin stânga și țin curba de nivel până pe partea cealaltă. Pe măsură ce mă apropii de marginea lui stângă (respectiv sudică) încep să văd în depărtare (s-au mai dispersat puțin norii, măcar atâta bine a făcut vântul biciuitor) releele. Moment de bucurie - mi-am recăpătat reperul și ținta. Urmat la scurt timp de moment de dezamăgire - sunt mult prea departe pentru ca vârful pe lângă care treceam să fie Parângul Mic. Urmat, după încă puțină vreme, de un moment de exasperare: felul cum erau plasate releele unul în raport cu celălalt, unghiul la care pleca poteca dinspre ele și cum venea în direcția mea.. nu avea cum să ajungă la vârful pe care încercam să-l ocolesc în partea în care încercam să ajung; exasperarea a fost confirmată după ce am traversat versantul sudic al vârfului (traversare, de altfel, nu foarte plăcută - am avut destule ocazii să exersez tehnica de frânare pe care mi-o însușisem cu o seară înainte, panta fiind destul de abruptă și zăpada înghețată; din fericire am prins destul de bine manevra și alunecările n-au reușit decât să mă încetinească și să mă erodeze psihic, fără însă a mă opri), dinspre est spre vest (zic asta acum, uitându-mă pe hartă, nu aveam atunci habar în ce direcție mergeam) și am văzut, spre nord, dincolo de o prăpastie care nu inspira foarte multă încredere, stâlpi marcând traseul spre care tindeam.

Iată-mă așadar într-o situație ușor dilematică. De unde mă aflam, dacă priveam aproximativ înainte vedeam releele, în spatele a două văi împădurite, în care coborâșul, de unde eram eu, părea relativ practicabil, însă unde riscam să mă pierd în pădure, dacă-mi pierd reperele. Totodată, dacă priveam spre dreapta, vedeam clar stâlpii traseului către stațiune, atât de dezirabil și, din păcate, inaccesibil în același timp, în spatele unei prăpăstii mult prea abrupte pentru orice gând de traversare. Mă vedeam deci cu două opțiuni: fie coboram valea și încercam s-o tai direct spre relee, cu riscul pierderii prin pădure, fie urcam vârful pe care cu atâta aversiune l-am evitat, în speranța că de sus voi putea coborî în siguranță pe partea cealaltă, pe unde trecea traseul.

Decizia a trebuit să vină repede, întrucât vântul nu dădea semne de potolire și timpul trecea, așa că, nedorind să mă văd pierdut prin pădure, pe unde nu vedeam ce repere aș fi putut găsi, și nefiind sigur de cât de înșelătoare era acea aparentă lejeritate a văii, am început, resemnat că va fi o zi mai obositoare decât anticipasem, să urc. Proces care s-a dovedit mai obositor decât am crezut inițial - pe porțiunile cu zăpadă alunecam prea des ca să progresez într-un ritm mulțumitor, așa că a trebuit să caut zone cu pietre pe care să le navighez cu prudență, multe dintre ele fiind mici și cu potențial de rostogolire la vale, dacă le călcam prost. M-a bătut gândul să mă opresc și să-mi pun colțarii, însă am renunțat la idee pentru că nu am găsit o suprafață dreaptă suficient de mare să pot sta mai mult timp liniștit, nu credeam că i-aș fi putut lega în mod corect și sigur nici cu mâinile înmănușate (zero dexteritate), nici goale (înghețau prea repede); în plus, alternanța rapidă zăpadă-pietre m-a făcut să mă îndoiesc că s-ar fi dovedit foarte utili.

Am continuat să urc, semi-mecanic, undeva pe la 40-80 minute (n-aș putea spune exact), tot sperând că pe măsură ce înaintez, prăpastia din stânga mea se va amortiza sau marcajele vor da semne că vin înspre mine sau, în fine, va apărea vreun soi de veste bună. Speranța singură însă se pare că nu e suficientă, și după un urcuș istovitor, în bătaia constantă a vântul, în permanența riscului alunecării, sau pe zăpada înghețată, sau pe pietrele instabile, am ajuns într-un punct în care prăpastia se menținea la fel de intimidantă, ba mai mult, stâlpii de marcaj păreau că se îndepărtează de mine (și se aflau deja considerabil sub nivelul meu de altitudine). Cât de aproape eram de vârf, n-aș fi putut spune, nu aveam nici vizibilitate, și datorită unghiului la care urcam, probabil nu mi-aș fi putut da seama nici pe cer senin decât atunci când eram foarte aproape. Ușor încurajator a fost faptul că am întâlnit niște urme ale cuiva care coborâse aproximativ pe unde urcam eu; dacă cineva a coborât pe partea aceea a vârfului, concluzia logică era că a ajuns până pe vârf pe altă parte, deci poate într-adevăr aveam șanse ca dacă urc în continuare, voi putea ajunge pe partea cealaltă la traseu.Din păcate, timpul nu a stat în loc să-mi pot face urcușul liniștit, și ziua începea să dea semne că ar fi pe terminate. Urcatul până în acel punct a fost destul de epuizant, însă cea mai deznădăjuitoare era nesiguranța că dacă reușesc să ajung sus, voi putea să cobor în siguranță până la traseu. Așa încât, văzându-mă cu bateriile pe terminate și nedorindu-mi să mă trezesc că mă prinde întunericul pe un vârf de pe care nu pot ajunge la traseul marcat, am decis, în jurul orei 16, că a sosit momentul să cer ajutor și am sunat la Salvamont, sperând că mă vor putea îndruma, pe baza reperelor șubrede pe care credeam că le pot da, fie să continui urcarea, fie să cobor și să încerc altă cale de întoarcere.

Promptitudinea cu care mi s-a răspuns a fost exemplară (am sunat via 112), însă datorită vântului puternic și a semnalului deficitar, nu am reușit o comunicare prea eficientă. După câteva minute în care am stat locului, încercând să vorbesc, mi-am dat seama că am început să tremur; am mai pus un rând de haine pe mine (proces distractiv de făcut la 2000+ metri, -câte grade și vânt zdravăn) și, după câteva minute de contemplare, am început să cobor; nu reușisem să le comunic celor de la Salvamont în mod eficient locația mea, și în situația în care nu aveam siguranța găsirii traseului în timp util, am considerat că riscul de a continua să urc era prea mare.Coborâtul a mers mult mai ușor decât urcatul, am găsit o altă cale, unde zăpada era mai mică, nu erau foarte multe pietre, și pâlcuri de iarbă uscată care ieșeau din zăpadă marcau "trepte" pe care puteam călca cu relativă siguranță. Nu a durat mult până când am ajuns la un soi de platou; nu foarte departe, în continuare, am văzut o stână, iar privind direct în dreapta, releele nu mi se păreau mai departe de 1-1.5 km, dincolo de o vale împădurită, pe unde coborârea mi se părea, de unde eram, chiar rezonabilă. În foarte scurt timp am fost sunat de Salvamont, care după ce le-am descris unde am ajuns, mi-au spus să aștept fix unde sunt. M-am îndreptat așadar către acea stână, unde am așteptat instrucțiuni suplimentare.

Nu după mult timp am văzut luminile verzi ale echipei de căutare, undeva pe curba de nivel dintre creasta care cobora până la complexul Parâng și creasta pe care coborâsem eu; am avut încă un scurt moment de deznădejde - dorind să le fac semn la rândul meu, am constatat că frontala refuza să se aprindă; iminența nopții făcea perspectiva petrecerii următoarelor câteva ore cu un telefon cu ~30% baterie ca unică sursă de lumină ușor indezirabilă. N-am apucat să mă gândesc prea mult la asta, am fost imediat sunat de Jandarmeria Montană, care, după ce le-am descris stâna în care mă aflam, m-au îndrumat să cobor în continuare creasta, fix în direcția în care venisem, urmând să găsesc o a doua stână la liziera pădurii, unde aveam să primesc instrucțiuni suplimentare. Am început așadar drumul (apucasem să mai mănânc un Mars și să beau niște apă cu gheață, mm) și am înaintat mulțumitor - pe de o parte, nu mai avut parte de pietre sau de gheață, pe de altă parte, zăpada era mai groasă și mai moale, mă afundam mult mai ușor; parazăpezile, pe care la plecarea de la cabană le-am fixat prost, se desprinseseră și mă lăsau să savurez după fiecare pas înecat în zăpadă mici bucăți reci de bucurie pe lângă șosete; am considerat că prioritatea mai mare era să ajung mai repede la stână; cu mănuși nu aveam oricum dexteritatea necesară să le refixez, și îmi înghețaseră mâinile destul până atunci.

În ciudat acestor mici neajunsuri, am înaintat binișor; pe drum am păstrat legătura cu Salvamontul/Jandarmeria Montană, fie cu cei de la sediu, fie cu echipajul care era în drum spre mine. Un reper pe lângă care am trecut (un bolovan uriaș, cuboid, de vreo 3x3x3 m, fix în mijlocul drumului) a confirmat cu certitudine locația mea pentru echipajul care venea, astfel că nu rămânea decât să ajung la stâna care trebuia să fie în față. Cum deja eram în crepuscul, am zis că încercarea moarte n-are și am mai apăsat o dată butonul frontalei; într-doză neașteptată de noroc, a și funcționat, așa că mi-am putut continua liniștit și, mai ales, luminat drumul până la stâna de la marginea pădurii. Care pădure deja începuse să apară de o parte și de alta a mea, și o dată cu ea și o serie de urme, de diferite dimensiuni și forme, prin zăpadă. Deși nu sunt un foarte bun (de fapt ce mai, nici măcar un modest) cunoscător al interpretării acestora, totuși un anume set de urme, cam cât ale mele de mari, dar circulare și mai adânci, m-au pus puțin pe gânduri și m-au făcut să-mi continui drumul cântând și sperând că lui nea Martin nu-i place să audă Zdob și Zdub falsat prin pădure. Urșii oricum hibernează în ianuarie, nu, n-aveam ce griji să-mi fac?

În fine, restul drumului până la liziera pădurii decurge fără alte evenimente remarcabile, găsesc acolo o stână veche, dărâmată, în apropierea căreia ar fi trebuit să fie cea nouă, intactă. Deși caut 20-30 minute, din cauza frontalei slabe, cu care nu reușesc să luminez la mai mult de câțiva metri în față, nu reușesc să o găsesc, așa că rămâne stabilit cu echipajul de salvare că îi voi aștepta pe lângă stâna dărâmată. Încerc să fac un foc (aveam o cutie de chibrituri cam pe jumătate plină prin buzunar), însă datorită locației proaste și neadăpăstite pe care am ales-o, vântul îmi stinge majoritatea chibritelor imediat ce le aprind și nu reușesc să pornesc nimic.Nu-mi rămâne decât să mă plimb pe lângă stână în așteptarea salvatorilor (frigul era suportabil, dar statul nemișcat nu ajuta). Așteptam bucuros, evident, că am ajuns până acolo fără pagube prea mari fizice și că toată experiența avea să se termine cu bine, dar simțindu-mă totodată penibil pentru situația în care m-am băgat singur, neluându-mi măsuri suficiente de precauție și neanunțând din timp pe nimeni. În cel mult 30 minute încep să aud strigăte din pădure, le răspund, și după încă vreo 5-10 minute văd luminile printre copaci; mă întrept spre ele și la scurt timp sunt în coborâre prin pădure împreună cu grupul de 2 salvamontiști și 2 jandarmi montani care au venit după minte. Mi-am primit o binemeritată admonestare, mai blândă chiar decât mă așteptam, și am continuat restul drumului povestind despre diverse întâmplări montane cu echipajul sau ascultând poveștile lor.

/Par/traseu_parang_2__1452188091_91.206.79.146.jpg

[Aproximativ: albastru, traseul străbătut de la Vila Parâng pînă la Parângul mare; roșu: estimarea traseului rătăcit, inclusiv coborârea, urcarea și iarăși coborârea pe piciorul vestic al Vârfului Cârja; cam la 1/3 de Vf. Cârja, pe traseul roșu, am găsit prima stână. Poiana în care am ajuns și de unde m-a recuperat Salvamontul, în sud-vest, unde am mai dat o tură încercând zadarnic să găsesc stâna ne-dărâmată]

Drumul prin pădure a durat vreo 30-40 minute până la mașină, de unde am mers vreo 60-80 minute până la Hotel Rusu, de unde printr-o dovadă exemplară de bunăvoință echipajul m-au dus cu ATV-ul până la Vila Parâng, unde am încheiat ziua cu o cană de vin fiert, o masă copioasă și explicațiile pe care le-am avut de dat prietenilor.Câteva greșeli/lecții pe mi le-am însușit:

1. Plecatul de unul singur: deși nu cred că e o greșeală în sine în general, a fost o greșeală pentru cineva cu experiența și echipamentul meu.

2. Anunțatul înaintea plecării: asta ar fi trebuit să fie a no-brainer și pentru mine, atât la cabană, cât și la sediul Salvamont, pe lângă care am trecut. 3. Pregătirile "pentru orice eventualitate". Am considerat că sunt acoperit că mi-am pus puțin mai multă mâncare, o haină de schimb, frontala și niște chibrituri. Evident, a fost insuficient. Lucruri pe care acum le consider esențiale de luat: busolă, hartă, trusă de prim ajutor (n-am avut nevoie de ea, dar numai printr-un noroc chior), un sistem de încredere de aprindere a focului, termos. Nici nu insist asupra echipamentului adecvat - haine, bocanci, rucsac, cagulă etc.

4. Apropo de echipament, o altă greșeală absolut stupidă pe care am făcut-o a fost să plec fără a mă fi asigurat că mi-am fixat bine și corect parazăpezile. Nu-i totuna să le fixezi în cabană, la cald, sau pe vârf, în vânt. Fă-o bine din prima ca să te scutești de complicații inutile mai târziu.

5. Trebuie să știi când să te întorci. M-am lăsat ademenit prostește de vremea bună și de impresia că știu traseul, și consecințele s-au văzut.

6. Nu subestima muntele. Greșeală pe care nu pot să zic că am făcut-o - nu am foarte multă experiență, dar destulă cât să știu că lucrurile pot lua întorsătură nasoală în orice moment și că îmi asum un risc, dar trebuie oricum menționat. Prudența este esențială.

7. Ține la curent oamenii cu care ești de starea ta. Aici am dat-o puțin în bară și am întârziat cu notificările, astfel că la sfârșitul zilei erau, justificat, supărați pe mine pentru grijile la care i-am supus. Cred că bucuria de-a mă fi văzut teafăr a fost totuși mai mare. Probabil.


Pe post de concluzie, aș vrea să îmi exprim încă o dată recunoștința și admirația față de Salvamont și Jandarmeria Montană. Nu se întâmplă în fiecare zi să ți se salveze viața, iar ei au făcut-o într-un mod prompt, eficient și care m-a făcut să mă simt în siguranță cu mult înainte de-ai întâlni efectiv. În ceea ce mă privește, dincolo de nenumăratele greșeli absolut prostești (și pe care nu le voi mai repeta) pe care le-am făcut înaintea și pe parcursul turei, consider că, odată găsit în situația dificilă în care am fost, am procedat cât am putut de bine; mi-am păstrat calmul și am luat deciziile cât am putut de rațional. În retrospectivă poți tot timpul să găsești lucruri pe care le-ai fi putut face mai bine - după ce mi-au explicat cei din echipaj că am fost pe piciorul vestic al Vârfului Cârja și am văzut și harta, mi-am dat seama că dacă m-aș fi chinuit și aș fi urcat în continuare atunci, ajungeam într-adevăr la traseu, dar având în vedere cunoștințele pe care aveam în momentul respectiv, cred că continuare că decizia a fost cea corectă. Dincolo de toate, conștientizez cât de norocos sunt că am ieșit din toată treaba doar puțin șifonat și cât de mult mai rău ar fi putut merge lucrurile, la fel cum îmi dau seama că norocul ăsta, care m-a urmat până acum și în câteva alte drumeții, se va termina în cele din urmă, așa pregătirile dinaintea turelor reprezintă o etapă absolut esențială căreia trebuie să-i acord mult mai multă atenție decât am făcut-o până acum. Una peste alta, am ieșit din toată experiența mai câștigat, atât datorită numeroaselor lecții pe care mi le-am însușit, cât și datorită faptului că am reușit să îmi înving frica de a merge singur pe munte; e minunat să te bucuri de ture cu prietenii, să povestești și să râzi, dar e o experiență cu totul deosebită să fii singur acolo, să auzi doar vântul, propria respirație și pașii pe zăpadă, experiență pe care cu siguranță voi vrea să o repede, după niște pregătiri mult mai temeinice, evident.

Mulțumesc pentru răbdarea de-a fi citit acest jurnal care, îmi dau seama, tinde să se întindă cam mult și inutil în descrieri, și aștept cu interes criticile binemeritate, dar, sper, constructive, și sugestii pentru ture viitoare.

     /Par/dsc_1070.jpg


PS. pozele din toată tura, la o rezoluție ceva mai bunicică, pot fi văzute la: https://goo.gl/photos/ppTXYBffx1je1JRZ6




Joi, 7 ianuarie 2016 - 14:20 
Afisari: 2,291 


Postari similare:





Comentariile membrilor (10)

cristi.iliescu
cristi.ilies..
Busola
 
1
Felicitări, Cristian, pentru jurnal! Este plăcută impresia pe care o lași la debut Carpati.org

Nu sunt mulți cei care împărtășesc experiențe mai puțin plăcute trăite pe munte, iar aceia care o fac merită o apreciere în plus pentru că oferă o lecție cu greșelile care trebuie evitate. Povestindu-ni-le, ne-ai luat cu tine în drumeție/atelierul montan de iarnă, ajutându-ne să ne însușim cunoștințe utile din experiența ta.

Schimbând registrul, e într-adevăr deosebit să mergi singur pe munte, dar cred că iarna - când multe repere dispar din peisaj - e necesar să ai la tine hartă și busolă, iar o aplicație GPS se poate dovedi chiar utilă. Nu-i nevoie să mergi constant cu ea aprinsă (devorează bateria telefonului într-o zi), dar poți consulta în diferite momente localizarea ta în raport cu firul traseului.

Ture bune în continuare și așteptăm povești noi și (mai) fericite!

PS: pentru a ușura citirea textului, îți recomand să mai tastezi câte un enter ici-colo.


Vineri, 8 ianuarie 2016 - 10:06  

lawr
lawr
Caraba
 
2
totul e bine cand se termina cu bine. Pentru siguranta ar trebui sa nu mai mergi singur pe munte in primul rand. In doi sau mai multi e mai placut.


Comentariu modificat de autor!

Vineri, 8 ianuarie 2016 - 13:56  

lauramatei
lauramatei
Coarda
 
3
Multumesc ca impartasesti cu noi aceasta experienta! Si bravo pentru faptul ca, desi ai gresit, ti-ai pastrat calmul si ai stiut ca decizia cea mai inteleapta e sa ceri ajutorul! Multi sunt capcauni si nu stiu sa faca asta. La Salvamontul din zona chiar sunt niste oameni faini, am avut placerea sa-i cunosc pe cativa dintre ei si mi-au creat o impresie frumoasa.

Imediat dupa ce-am citit, am sunat o prietena care merge pe munte si i-am zis "ia de citeste, cu atentie la detaliile in care omul descrie exact perceptia eronata a locului in care se afla si incotro trebuie sa mearga, si vezi si harta aia, ca se intelege bine cum poti sa ti-o iei!!!" Foarte util si relevant pentru modul cum poti sa te trezesti pe un picior secundar, cand tu esti convins ca urmezi creasta pe curba de nivel. Citeam relatarea si banuiam ca asta s-a intamplat si-ti tineam pumnii la urcare, hai hai hai, ca sus e creasta!!!Carpati.org Nu vazusem inca imaginea de pe Gogu Pamant, dar cand am vazut-o, chiar ca am inteles exact ce-ai patit.

Pentru ca spui ca astepti observatii Carpati.org, daca imi permiti, as putea sublinia cateva idei, bune de bagat la cap de noi toti:
- iarna nu e sanatos sa abordezi traversari pe curba de nivel, cu atat mai mult cu cat panta este mare (iar Carja chiar are versanti seriosi!!!). Risti sa cobori prea repedeCarpati.org ; ori tai zapada si daca e multa si instabila, o iei la vale cu avalansa cu tot, ori dai de zapada intarita si alunecoasa si e posibil ca nici oprirea in piolet sa nu-ti iasa. Ai vazut ca nu e usor, dar ai avut noroc de conditii acceptabile. Adesea se evita astfel de traversari chiar si atunci cand traseul marcat le face. El e gandit pentru vara; iarna il abandonezi si mergi pe crasta matematica, il regasesti in sea mai incolo, e mai bine asa.
- daca vizibilitatea nu e cea mai buna, mai bine stai cuminte pe marcaj, mai ales ca aveai urmele tale (asta daca nu e necesar sa optezi pentru vreo varianta de iarna care se abate de la marcaj), nu ti-o cauti, nu te bagi singur pe aratura;
- cand ai probleme de vizibilitate si orientare, cauta sa te mentii pe liniile cele mai bine conturate ale reliefului, adica fie fix pe culme, tinand cat mai riguros creasta matematica, fie pe fire de vai bine pronuntate, daca relieful permite.
- Zici tu: "...pentru că traseul mai avea și porțiuni de urcat, pe care preferam să le evit, aș putea să merg, după propria și evident acurata estimare, pe curba de nivel, sau coborând foarte lin". Geometric vorbind, daca te uiti pe profilele muntilor, asa cum ti le arata Gogu, oricare din crestele principale ale muntilor are muchii secundare, fie mai mici, fie culmi mari ce se desprind in laterale; niciodata nu trebuie sa ne imaginam ca, daca mergem continuu pe sub creasta numai in coborare sau pe curba de nivel, ajungem jos la capatul ei. In mod cert trebuie sa urci ca sa sari muchiile. De regula, varfurile mari sunt ca niste noduri de unde pornesc muchii laterale, iar seile sunt puncte de unde pornesc in lateral fire de vale. In aceste conditii, o parcurgere pe curba de nivel s-ar incurca, geometric vorbind, de muchiile pe care trebuie sa le sari si deja aia nu mai e coborare, nici macar curba de nivel; daca te incapatanezi sa mentii nivelul constant sau, si mai si, sa cobori, risti sa dai roata bazinelor vailor si sa ajungi de-a lungul muchiei secundare, paralel cu vreo vale, parasind pe nesimtite creasta. Exact asta ai patit. Planul a mers cu succes doar pana ce-ai dat de prima muchie serioasa. De aceea si traseul si-a permis sa tina lateralul si-l tot regaseai o vreme, dar cand a aparut muchia, traseul s-a pus serios pe urcat varful, ceea ce trebuia sa faci si tu Carpati.org.
- te-ar fi ajutat mult o harta si busola, ai fi putut banui unde te-ai pacalit si unde ai ajuns.
- poate te-ar fi ajutat si intoarcerea pe urmele tale inapoi spre creasta, eventual la ultimul marcaj, imediat ce ai simtit ca te-ai cam dus la naiba, fara sa mai insisti pe ideea de a cobori pe lateralul crestei matematice.

Ma bucur ca totul s-a sfarsit cu bine! Ture faine iti doresc, fara probleme!


Comentariu modificat de autor!

Vineri, 8 ianuarie 2016 - 20:53  

andruska
andruska

 
4
Multumim Cristi ca impartasesti cu noi experienta ta. Avem nevoie sa citim si astfel de jurnale in care noi insine ne punem in bocancii povestitorului traind experienta si intrebindu-ne "Eu ce as fi facut? Eu cu ce ramin?".

Si felicitari ca ai sunat la Salvamont!

Iti doresc carari cit mai multe, toate intoarse "cu bine" la cei dragi! 😊


Sâmbătă, 9 ianuarie 2016 - 15:01  

pliscu
pliscu
Caraba
 
5
Evident că ar fi fost utilă o aplicație GPS... dar povestea și-ar fi pierdut din farmec :-)

Mulțumim, Cristi! Așteptăm și alte peripeții cu final fericit!


Duminică, 10 ianuarie 2016 - 20:43  

baumwolle
baumwolle
(admin)

 
6
Sinceritatea cu care ai povestit va ajuta pe mulți și-i va îndemna să nu repete aceleași greșeli. Astfel de jurnale, în care oamenii povestesc sincer pățaniile prin care au trecut, aduc un plus de valoare acestei comunități de iubitori ai muntelui. Eu îți mulțumesc.

Ca sfat prietenos, îți recomand să completezi echipamentul minim obligatoriu cu o folie de supraviețuire și să nu pleci niciodată la drum fără a verifica frontala, ba chiar să-i iei încă un set de baterii. În ceea ce privește bateria telefonului, o soluție este să-i tai semnalul (mod avion) și să îl repornești numai când ai nevoie de sunat sau semnal GPS. Pentru aceasta din urmă, îți recomand OsmAnd.

Toate bune și să recitim cu bine! Carpati.org


Luni, 11 ianuarie 2016 - 07:56  

hahaha
hahaha

 
7
Cristi Multumim pentru poveste. Avem nevoie de asfel de jurnale din care avem cu totii de invatat. Sunt prea putini care povestesc intamplarile mai putin placute.


Luni, 11 ianuarie 2016 - 13:00  

cristi.popescu
cristi.popes..

 
8
Mulțumesc tuturor pentru comentarii și, mai ales, pentru sugestii!

Cristi: harta și busola într-adevăr m-ar fi ajutat, cred, să-mi dau seama atunci că sunt pe piciorul greșit al vârfului Cârja; cât despre aplicație GPS, excelenta mea pregătire ante-tură mi-a limitat opțiunile la google maps. Primul lucru după ce am ieșit la zonă cu semnal 3g a fost să-mi instalez aplicația Salvamont, iar acum cercetez piața pentru o aplicație GPS fiabilă. Lecție învățată! De asemenea, am scris textul inițial în word, mult mai bine paragrafat, dar se pare că s-au pierdut când l-am copiat aici; o să-l ajustez să fie mai vizibil, în cele din urmă, am tot amânat s-o fac până acum datorită necesității aprobării fiecărei modificări.

lawr: Mulțumesc! De acord legat de siguranță, nu chiar întru totul de acord legat de plăcere; sunt experiențe diferite, ambele plăcute în felul lor.

Laura: Hah, da, mulțumesc! O bună parte din urcare am fost, mă rog, nu absolut convins, dar destul de sigur că voi ajunge la traseu după ce termin urcușul și că voi ajunge fain-frumos la cabană, cu o poveste interesantă și plin de mine pentru măreața realizare, dar până la urmă oboseala, vântul și iminența întunericului mi-au erodat siguranța. Ceea ce, în retrospectivă, n-a fost cel mai rău lucru, m-a mai adus cu picioarele pe pământ și m-a ajutat să învăț mai multe decât dacă totul ar fi mers brici. Și apropo de învățat, mulțumesc pentru toate sfaturile! Sigur, după le-am citit, sună toate foarte logice și de bun simț, chiar și pentru cineva nu foarte versat în domeniu, ca mine, dar iată că uneori ai nevoie să ți se arate cu degetul și lucrurile logice și de bun simț. Și de maxim bun simț a fost să pricep că mai bine urci 10 minute pe marcaj decât 80 aiurea. Cât despre urme, la întoarcere nu prea m-am putut baza pe ele, nici măcar la început - din cauza vizibilității mici datorate norilor și a zăpezii tari în care destul de superificiale urme au rămas de la mine (cele ale ante-mergătorilor mei erau considerabil mai înfipte), greu le zăream; ba mai mult, ochii mi-au obosit de la prea mult alb și pe alocuri am avut probleme în a distinge diferențele fine de nivel (o grămadă de zăpadă sau un șanț mai lin) și mi s-a întâmplat de câteva ori sau să calc în gol, sau să mă trezec să fac contactul talpă-zăpadă mai devreme decât mă așteptam.

andruska: Mulțumesc! sunatul la Salvamont chiar a fost cel mai inspirat lucru pe care l-am făcut, îmi dau seama că lucrurile ar fi putut mers muuult mai anapoda fără îndrumarea și ajutorul lor.

pliscu: farmec, ne-farmec, a doua oară nu mă mai duc fără vreo modalitate precisă de-a mă localiza Carpati.org

baumwolle: folia de supraviețuire e pe shortlist, alături de ceva de făcut foc (cred că o să prefer o brichetă rezistentă la vânt, deși am văzut că funcționează foarte bine combinația amnar + tampon [care are o vată foarte inflamabilă, bine comprimată și sigilat împotriva apei]), comprimate de purificare a apei și, naibii, o cagulă, ceva. Frontala chiar am verificat-o în seara anterioară (în dimineața plecării nu, e drept); posibil ca din cauza frigului să nu fi pornit prima dată? (am lăsat-o inițial în buzunarul exterior, ulterior am dosit-o în interiorul ghizdanului, între două haine, apoi a funcționat). Arată promițător OsmAnd.

hahaha: mulțumesc, mi-a făcut plăcere să-l scriu, dacă ajunge să fie și de folos, cu-atât mai bine!


Luni, 11 ianuarie 2016 - 22:25  

hahaha
hahaha

 
9
Incearca si aplicatia Muntii Nostri, momentan nu are foarte multe harti dar e foarte usor de folosit.


Marți, 12 ianuarie 2016 - 08:20  

pliscu
pliscu
Caraba
 
10
Eu sunt destul de încântat de OruxMaps (dacă vrei să o incerci, vezi niște detalii utile aici: http://www.bandarosie.ro/p/oruxmaps.html )


Marți, 12 ianuarie 2016 - 14:19  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,9061 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2017) www.carpati.org