Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Decembrie 2018
LMMJVSD
12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31

Ianuarie 2019
LMMJVSD
123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031

Online

Vremea
Varful cu Dor
Muntii Bucegi

Reduceri

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Tătarul Eneș (Muntii Ciucas)


Spre binele tuturor, am luat pauză un an de zile de la scris. Știți vorba aia, dorul de munte e suferință grea și singurul leac e drumeția. La fel e pentru mine și dorul de scris. Și când nu sunt vrednic să umblu, mă învrednicesc să povestesc, poate astfel zgândăresc dorința altora de a porni la drum.


Stăteam cu valiza la picior de câteva zile, numai că nu știam încotro să o apuc. Voiam să văd un munte nou, să fie aproape și să hălăduiesc în două zile cât se poate de mult. Câteva hărți dacă e posibil. Rând pe rând am tăiat de pe listă K2, Aconcagua, Kilimanjaro și tot așa până când am găsit o variantă mulțumitoare din toate punctele de vedere: neaoșul munte al Tătarului.


NB: Țin să precizez de la bun început că orice asemănare cu persoane și situații reale este pur întâmplătoare. 


NB 2: Am mâzgălit pozele, dar utilizarea lor și a textului fără acordul autorului se pedepsește cu bătaia.


Bun așa. Septembrie, vineri. Sun să rezerv un loc la microbuzul de 6:30 de sâmbătă spre Măneciu. Nu se poate. Bun și-așa. Sâmbătă la 6:10, în autogara Basarab, sunt primul sosit după ocuparea tuturor locurilor pe scaun, iar șoferul nu pleacă urechea la rugămințile mele de a mă lua pe culoar, în portbagaj, pe scări, oriunde: nu se poate! Mi-am spus: iată un om mai corect decât mine! A și așteptat până la 6:30, așa ceva…


Pentru somnoroși, e bine de știut că mai este o mașină care pleacă spre Cheia la 8, cu care călătoresc și eu până la ieșirea din Măneciu, în apropierea barajului. Traseul marcat cu cruce albastră începe chiar de la șosea, din dreptul unei troițe, urmând o ulicioară în coborâre ușoară. Pentru că e început de septembrie, s-au copt nucile, iar buzunarele mele se dovedesc neîncăpătoare în raport cu oferta. 


Pe baraj mă întâmpină o vară târzie. Pădurea e încă verde, doar vânticelul rece trădează prezența subtilă a toamnei. În depărtare, Grohotișul Mare atrage toți norii, numai de i-ar ține departe de mine întreaga zi!


/T/img_1692.jpg

În capătul barajului, pe un pinten de beton apare marcajul și timpul de parcurs până în Tabla Buții: 7-8 ore. Tot de aici pornește un traseu și spre Clăbucetul Măneciului, mai scurt (5-6 ore parcă). Pădurea de pin de la începutul traseului este deosebit de frumoasă, ruginiul scoarței dă foarte bine pe fond verde. Mirosul de rășină, păsărelele zburdalnice, câțiva fragi întârziați, ciocănitorile... aaah, natură, când ai devenit tu dușmanul omului? Fiindcă eu altfel nu-mi explic de ce ne baricadăm în spatele unor pereți și geamuri și ne holbăm toată ziua pe ecrane la lucruri care efectiv nu există…


Mai sus ies într-un drum care șerpuiește printre arbuști de cătină și aluni. Ia să vedem, cine știe care sunt beneficiile cătinei, altele decât înfrumusețarea jurnalelor cu poze colorate? 


/T/img_1694.jpg

La o scurtă frunzărire cu privirea, alunii par deja goliți de pofta altor drumeți, dar când ai ochiul format și pipota cere găsești câte ceva pentru o gustare. 


/T/img_1697.jpg

Dacă pe serpentine m-am perpelit la soare, când ies în culme o pală de aer condiționat mă convinge să îmbrac softshell-ul. Belvederea spre lac a meritat efortul (mic) depus pentru a ajunge aici. 


/T/img_1698.jpg


Foioasele abia încep să îngălbenească, închipuiți-vă ce beție de culori va fi aici în octombrie!


/T/img_1700.jpg

Distanța până la creasta Vârfului lui Crai, aflată în ultimul plan, mă ia puțin prin surprindere. Mai aproape, în stânga, Clăbucetul Măneciului – laitmotivul zilei, vizibil de pe toată muchia Telejenelului. De multe ori e mai bine să mergi prin pădure pentru că nu vezi cât de îndepărtat este punctul spre care te îndrepți. Experiența mă ajută, știu că voi ajunge acolo în doar câteva ore, deocamdată mă fac comod în bocanci și mă bucur de mers. Psihicul deja înregistrează valori crescute de plăcere, cu puțin exercițiu am să aliniez și fizicul la trend.


Am pe aparat obiectivul fix de 50 mm. În traducere liberă, nu pot face zoom decât din picioare, apropiindu-mă sau depărtându-mă de subiect. Iar când subiect este lacul, fie scoți telefonul și te achiți de sarcină, fie aștepți momentul potrivit pentru a-i fura un portret. Recunosc, în poză am vrut să evidențiez vârful împădurit al Măgurei Măneciului (în centru, se distinge vag o antenă pe el), lacul fiind un simplu detaliu de contrabalansare.


/T/img_1699.jpg

Drumul de culme este marcat și ca traseu cicloturistic, litera C alternând cu marcajul pedestru. În plus, din loc în loc apar semne portocalii făcute cu spray-ul, ce desemnează marcajul unui maraton montan. Aflu dintr-o mașină care mă ajunge din urmă că desfășurarea competiției are loc astăzi. Ce băftoi am: întâi microbuzul, acum asta… câte semne divine să mai primesc pentru a mă închide în casă? Șoferul îmi propune să mă ducă până în Tabla Buții și după ce pleacă nu încetez să mă gândesc o vreme cât de mafiot aș fi fost dacă aș fi acceptat oferta.


Poteca urcă domol, alternând scurte pasaje de pădure cu goluri de pășune în care peisajul se schimbă lent. Căsuțele satului Slon – sau Szlona, Zlon, cum apare pe hărțile de acum 2-3 secole – au inundat valea Lespezii, unele gospodării fiind răsfirate chiar spre culme. Pe partea dinspre lac guiță o drujbă, probabil că o taie stăpânul cu un copac. Nu mică îmi e mirarea când întâlnesc o căbănuță în pădure. Oare cum se face că ne ajung sălbăticiunile în ogradă? 


Dincolo de sat e liniște. Ajung la o fântână cu cumpănă. Organizatorii maratonului au făcut risipă de talent și spray. O fi fost greu de intuit direcția.


/T/img_1701.jpg

Mă mișc ca un melc de la căldură, de la lipsa unui obiectiv clar, de la drumul de pământ suficient de dur pentru tălpile bocancilor. Pot găsi circumstanțe atenuante pentru orice acțiune, detalii la cerere. Sunt un munte de lene și testez (ca un auditor în tâmplărie) fiecare băncuță pe care providența mi-o scoate în cale. Și mi-a scos câteva, nu mă pot plânge, iar unde distanța dintre două locuri de popas ar fi fost nesimțit de mică mi-am găsit eu câte un mușchi verde și moale pentru șezut. Și dă-i și transferă alimentele din rucsac în ghiozdan.


Un scurt pasaj de pădure încheiat în dreptul unei stâne mai serioase, prima întâlnită care încă avea activitate, mă scoate la golul alpin. Din fericire pentru mine turma vizitează momentan plaiuri mai îmbelșugate. Pe hartă locul este denumit Pichetul Grohotiș, amintind de un fost punct grăniceresc de pe vremea când erau mai multe Românii, una dincoace și alta dincolo de munți. 


Până aici am lenevit 4 ore pe potecă și mai pot lenevi până în Tabla Buții încă multe, fiindcă soarele-i abia în vârful cerului. În apropiere e amenajat un izvor cu apă foarte bună. Nu vi se pare curios cum apa de izvor are temperatura potrivită pentru a revitaliza trupul drumețului? Ori faptul că își păstrează temperatura mult mai mult timp decât apa cumpărată și refrigerată?


Deși hidratat, mă târăsc la deal cu viteza unui măgar răpciugos, dar îmi ridic handicapul la rang de virtute și mă dedic observațiilor fine: dacă vă întrebați vreodată cum iau naștere potecile paralele pe versant, iată răspunsul. Eee?


/T/img_1706.jpg

Câteva serpentine mă scot sub Vârful lui Crai, care îmi făcuse cu ochiul încă de la începutul traseului. Îi fac și eu înapoi cu mânași trec mai departe spre un alt loc de popas amenajat cu izvor, unde mă așteaptă cu fast un grup de persoane. E primul punct de control al acestei etape de maraton și băieții așteptau fruntașul ca pe pâinea caldă. Când află că eu mi-s puțin mai leneș decât își închipuiseră, dosesc șampania și abandonează glasul mieros, dar îmi oferă o cola. Am refuzat, vă dați seama, cola îmi mai trebuia mie, să expectorez vânjos. 


În capătul urcării este cel mai înalt vârf din masiv, mai înalt cu 20 de metri decât Tătaru Mare. Chiar dacă este în afara potecii, merită să mă abat până la el pentru priveliști. Și dacă tot e nenumit, îl botez Tătarul Eneș – 1.496 m (sau, dacă preferați, Tătaru Leneș, fiindcă se urcă mai ușor decât Vf. lui Crai).


De pe vârf se vede frumos în toate direcțiile, deși lumina nu este prea bună spre Măneciu. Iată însă creasta Vârfului lui Crai. 


/T/img_1708.jpg

Și culmea crenelată a Zăganului din Ciucaș, care a apărut în peisaj de mai devreme, dar am căutat un unghi mai bun pentru a o pune în evidență.


/T/img_1715.jpg

Merită spus că în urmă cu 100 de ani muntele Tătaru reprezenta granița dintre România și Imperiul Austro-Ungar. În timpul Primului Război Mondial culmea a fost brăzdată de tranșee de luptă, multe locuri purtând și azi cicatricea obuzelor. Pe vârful Eneș găsesc o tranșee care se termină într-un cuib de mitralieră.


/T/img_1707.jpg

Continuarea crestei, cu zona înaltă a munților Tătaru. Vârful Mălâia din Siriu îmi atrage privirea spre nord-est. Pe acolo mi-aș dori să umblu în ziua ce urmează.


/T/img_1709.jpg

Coborârea de pe vârf este semnificativă. De jos din curmătură vârful descălecat pare foarte impunător. Spre Piscul Mănăilei am mers constant în șuier de vânt, ca și când natura mi-ar fi șoptit o poveste. Și am ascultat-o într-una dintre cele mai frumoase reverii pe care le-am trăit anul acesta. Vi s-a întâmplat vreodată ca locul în care sunteți să vă amintească de altul? Cred că așa funcționăm noi oamenii în raport cu străinul, cu ceea ce nu cunoaștem, îl raportăm la o amintire, la ceva familiar. Pentru că în definitive poți asemăna orice lucru cu altul. Potecile Tătarului mi-au amintit de partea vestică a munților Rodnei și m-am bucurat de această drumeție imaginară. Iar vârful Mălâia, până la care am tot scurtat distanța în acest timp, a fost un fel de Pietros…


/T/img_1718.jpg

Mă mișc mai cu talent pe lângă o văcărie, fiindcă tăurașii ce pasc pe imaș au o căutătură dubioasă în priviri.


/T/img_1721.jpg

Să lămurim un lucru: nefericita iluzie optică din fotografia de mai jos este creată de coada calului, da?


/T/img_1724.jpg

Profilul vârfului Tătaru Mare acoperă orizontul, semn că mă apropii de poarta de ieșire din munții Tătarului și trebuie să am în vedere găsirea unui loc bun de cort. Curând mă întrece primul maratonist. Dacă măream un pic pasul riscam să primesc și o medalie.


/T/img_1725.jpg

Ajung pe nesimțite la cimitirul din Tabla Buții. Se distinge cu ușurință pe partea stângă a drumului pe sensul meu de mers. Cimitirele au stârnit dintotdeauna o atracție bizară asupra omului, poate pentru că sunt poarta către o lume în care, vrem sau nu, ne vom petrece veșnicia. De la intrare mă uimește aspectul îngrijit al locului, cu atât mai mult cu cât bunăstarea lui e păstrată de primăria comunei Cerașu, aflată la peste 20 km depărtare.


/T/img_1729.jpg

Cimitirul militar este monument istoric, iar aici sunt înmormântați eroii căzuți în luptele Primului Război Mondial. Remarcabil este faptul că pe lângă cei 166 români îngropați aici se află și soldați germani. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără efortul unui preot din Slon pe nume Ion Vasilescu. După încheierea luptelor din august-octombrie 1916, acesta a umblat cu căruța sa de-a lungul și de-a latul colinei Tabla Buții să adune morții din ambele tabere, fiindcă toți s-au jertfit și merită înmormântați creștinește ca eroi. Atrocitatea luptelor și risipa de vieți omenești sunt ușor descifrabile din cantitatea materialului militar folosit...


/T/img_1733.jpg

N-am suficient sânge rece să dorm în locul de veci, deși dacă e să spun lucrurilor pe nume, antrenament am: cortul meu cam are formă de coșciug. De la izvorul de sub potecă umplu recipientele cu apă, fiindcă următorul izvor e dincolo de Tătaru Mare și pornesc ușor spre pasul Tabla Buții. Cu toată lenea, până aici am făcut aproape 7 ore de la plecare. Norii se plimbă pe cer de la o vreme dinspre crestele Ciucașului, iar spre Vama Buzăului pare că plouă deja.


/T/img_1743.jpg

Dar să spun câteva cuvinte și despre Pasul Tabla Buții, care purta în trecut numele de Vama Buzilor, fiind un important punct vamal între Țara Românească și Imperiul Austro-Ungar. Mai târziu numele a devenit Tabla Buzeului, fără legătură cu localitatea Buzău, termenul provenind de la butoaiele (buți) în care erau vămuite produsele, pe tabla cărora se înscria sigiliul. Drumul datează încă din antichitate, romanii recunoscându-i importanța strategică. Legendele spun că l-ar fi pavat cu piatră de râu, lucru ce pare ușor exagerat din prisma risipei de efort. Ulterior a fost folosit ca rută comercială, una importantă dacă socotim după ruinele unei cetăți medieval (pe care eu nu le-am observat, deși înțeleg că sunt încă vizibile). Pe aici au năvălit în mai multe rânduri hoardele de tătari (dăăă!), apoi turcii, iar unele surse spun că de-a lungul timpului trecătoarea a fost folosită de Petru Rareș, Mihai Viteazu și iată, acum, de Cristea Haiducul.


Apropo, dacă tot facem toponimie, pun o denunțare: cine a citit jurnalul pe diagonală și a găsit în text vârful Eneș din munții Tătaru, să nu-l caute pe hartă fiindcă nu-l va găsi!


/T/img_1741.jpg

Drumul spre Siriu trece pe lângă o stână, iar turma numai ce coboară de pe culmea Tătarului Mare pentru înserare. Ocolesc stâna pe linia hotarului dintre județele Brașov și Prahova în speranța că nu voi fi simțit de câini. Nu ajung prea departe, că mă încolțesc 5 dulăi negri, mari și afurisiți. Îmi văd de treabă cât păstrează distanța, iar când se apropie arunc în ei cu biscuiți, iar fraierii o iau la sănătoasa. Între timp văd și ciobanul care aleargă de mama focului spre mine și când ajunge gâfâie speriat:



- Aoleu, n-ai dat cu spray în câini!

- …!?!



Vede pachetul de biscuiți și se mai liniștește. Apoi îmi spune că au venit unii și i-au adormit câinii mai prin vară. Mă întreb ce spray au avut, poate erau jandarmi. Mă petrece până dincolo de stână, bolborosind vrute și nevrute. Îl întreb de unde a urcat cu oile.



- Din Bâlî-mâlî-blî.


Mda. Frumos acolo. 


- Am fost mai mulți cu turmă mare, dar am rămas singur cu astea care e sterpe. Oile e sterpe.


Pricepusem de prima dată, dar acum încuviințez ca să nu repete a treia oară. Clarific totuși că e sterpe fiindcă e miele, de la anul intră în producție și vor da lapte, stați liniștiți. Omul se oferă să mă primească în stână, dar oricât de tentantă e propunerea, mă văd nevoit să refuz din două considerente:

1. duhoarea din stână, pe care o bănuiesc din hainele lui;

2. sclipirea din ochi ce sugerează că în miez de noapte nu dă doi bani pe conceptul de familie tradițională.


Se întoarce la ciobănit și eu îmi văd de studiul de fezabilitate pentru locul de înnoptare. Auzisem de ciobani care citesc vara pe munte și chiar am întâlnit baci care știu să potrivească vorbele de ți-e mai mare dragul să-i asculți. Acesta nu este unul dintre ei. N-a aflat de maraton și aleargă încolo și încoace să-și potolească javrele, în vreme ce-i înjură de mama focului pe ticăloșii de alergători. Privesc ca la circ spectacolul cât pun cortul pe locul drept găsit sub coasta dealului.


/T/img_1756.jpg

În vremea asta stau cu ochii și spre Ciucaș, unde se desfășoară un alt fel de spectacol.


/T/img_1746.jpg

O masă caldă în aerul rece al înserării îmi prinde numai bine înainte de culcare. La cină am… viermișori în sânge?? 


/T/img_1757.jpg


Ah, noroc cu eticheta: paste în sos bolognez, mmm! După masă mai stăruiesc pe lângă cort, profitând de ultima geană de lumină. Acustica e deosebită în clipele înserării. Pentru ziua următoare se anunță cer noros, iar lipsa apusului îmi confirmă prognoza. 


/T/img_1757_3.jpg


Când începe să picure mă bag și eu în cavou… ptiu, vreau să spun în cort. E aproape ora 9 și pe culmea Buții trec în continuare alergători. Alte frontale sclipesc de pe creasta Zăganului. Curând ploaia se întețește și dau stingerea.



***


Peste noapte a plouat cu dușmănie și m-am frichinit încontinuu până pe la ora 4 când s-a oprit. Apoi a început un concert în re minor pentru talangă și orchestră. Se pare că, asemeni mie, și vacile au considerat locul unul bun de dormit. La ora răsăritului, că de răsărit nu poate fi vorba, mă ridic în capul oaselor și evaluez daunele: folia cortului s-a udat și a făcut condens, cum era de așteptat, fără să picure înăuntru; sacul de dormit s-a udat însă la picioare de la contactul cu folia cortului, dar umezeala nu a ajuns în interior.


Pe la 7:30 scot capul din cort și nu-mi place priveliștea. Abia îmi văd mâna de ceață/nor – altostratuși, că acum cunoaștem și tipurile de nori – și bate un vânticel iernatic. Răstorn hainele din rucsac pe mine și încep să strâng tabăra, iar înainte de 8 sunt gata de plecare. Frontul rece m-a ajuns și nu are niciun rost să mai merg în Siriu, oricum n-am să văd mare lucru și drumeția ar deveni un chin nejustificat. 


Pornesc așadar spre pas, înaintând prin ceață ca Omul Invizibil și nu mică îmi e mirarea când aud apropiindu-se lătrat de câine. Iată că există și câini invizibili! În curând își pierd superputerile și îi pot vedea cu ochiul liber, ceea ce nu e chiar o reușită din partea mea. Scot biscuiții și mi-i dresez în câteva clipe, aducându-i calmi până la o mână distanță. Dar cum nimic nu ține o veșnicie… când termin biscuiții, mă ofer să le servesc niște ciomege pe spinare. Se pare că înțeleg și ei ostilitatea gândului meu, că încep să latre cu spume la gură. Îmi păstrez credința neștirbită și mă încredințez în mâinile domnului… cioban, care cu un fluierat îi cheamă acasă.


În Pasul Tabla Buții înfulec un baton de ciocolată și pornesc spre Poiana Stânii. Coborârea îmi ia cam o oră prin pădurea adormită și până jos, pe lângă urmele de pantofi sport ce au patinat prin noroaie, găsesc și urme mai simpatice, probabil de bursuc. Pentru că la fel ca pe vremea dinozaurilor, doar mamiferele de talie mică supraviețuiesc prădă(ui)torilor…


/T/img_1758.jpg

În poiană sunt câțiva oameni ce abia se dezmeticesc din corturi. Să tot moțăi pe vremea asta! Cât mănânc un măr privesc zborul șoimilor pe deasupra pădurii, apoi schimb marcajul din cruce roșie în bandă albastră și străbat o frumoasă pădure de mixt – fag și molid – până în culmea Buzăianu. Poteca e mai lungă și mai solicitantă decât îmi închipuiam, deși nu-i grea, însă are mai multe urcări și coborâri până la intersecția cu marcajul cruce roșie dinspre vf. Zăganu. 


Pe atâta umezeală era culmea să nu găsesc ceva bun în pădure.


/T/img_3151.jpg

La un neverosimil și rușinos 11 sunt la intrare în Cheia și prind microbuzul de 12 spre București. În curtea căminului cultural era buluceală maximă la decernarea premiilor pentru maraton. Cum nu mi-am auzit numele printre câștigători, mi-am decernat eu o bere la magazinul local pentru tot efortul depus. Am regretat fuga de pe munte la fix 5 secunde după coborârea din mașină, când mi s-a lipit de nas prima musculiță Tigru de platan…! Pentru cei care nu au auzit despre aceste bestii lansez invitația de a vizita capitala vara.


V-aș fi povestit mai multe, dar zău că m-a luat o leneee…!


***


Dacă vreți să-l răzbunați pe Ștefan și să călăriți Tătarul, trebuie să știți că o drumeție până în Tabla Buții durează cam 5-6 ore din Cheia sau 7-8 ore din Măneciu. Dacă dinspre Cheia se merge aproape exclusiv prin pădure, poteca dinspre Măneciu pornește din dreptul barajului și urmează culmea principală a muntelui Tătaru, oferind o călătorie înapoi în timp și priveliști fantastice la tot pasul. Traseul este ușor, urmând un drum lat de pământ și poate fi de asemenea făcut cu bicicleta.


Pregătiți-vă rucsacul cu echipament pentru înnoptare – cort, saci de dormit, saltele izoprene, îmbrăcăminte adecvată muntelui – și bucurați-vă de momentele calde ale apusului și răsăritului de soare!


PS: intrigat de faptul că vârful cel mai înalt din munții Tătaru nu are nume, am răscolit hărțile vechi fără vreun rezultat. Căutând apoi de curiozitate un index al numelor tătărești, am găsit ceva apropiat de Eneș: Enis (masculin) și Enise (feminin). Înseamnă “prieten”, cum ar trebui să fim cu toate popoarele în lumea asta nouă pe care toți ne-o dorim mai bună.


Zic și eu.







Cristi Iliescu


octombrie 2018



Joi, 4 octombrie 2018 - 13:26 
Afisari: 771 


Postari similare:





Comentariile membrilor (5)

miparv
miparv
Rucsac
 
1
Probabil cartuse de ZB - calibrul 7.92mm Carpati.org


Vineri, 5 octombrie 2018 - 08:34  

raluca_cladoveanu
raluca_clado..
Busola
 
2
Neata. Am vazut aseara c-a aparut jurnalul si am reusit cu ceva efort sa-l pastrez pentru cafeaua de azi.

Partea proasta este ca acum imi fac bagajul pentru luni, cand iti voi calca cu curaj (adica lene) pe urme. Aveam eu planuri de mult timp cu Tatarului, acum nu mai pot amana, ca a venit toamnaaaa!

Sper sa nu mai treaca un an pana la urmatorul jurnal!

P.S. Maricica ma tot sacaie sa te intreb de prietenii ei, Gogu si Mutu. Ce s-a intamplat, niciun semn de la ei? Ati stricat prietenia?


Sâmbătă, 6 octombrie 2018 - 09:56  

ana_luisa
ana_luisa

 
3
Ce jurnal frumos! Preț de câteva clipe m-am transpus in acele locuri frumoase și datorită pozelor. Felicitări! Mai așteptam și alte jurnale Carpati.org


Sâmbătă, 6 octombrie 2018 - 22:31  

cristi.iliescu
cristi.ilies..
Busola
 
4
Bună dimineața!

Mircea, mi-ar prinde bine câteva cuvinte despre armamentul folosit în războaie, dacă ești amabil. Am găsit în Pietrosul Bistriței un cartuș asemănător ca formă cu cele din jurnalul acesta, iar pe el scrie Remington. Din câte am putut afla e un cartuș de vânătoare, dar sunt curios dacă producătorul a furnizat și astfel de muniție în războaie.

Raluca, drum bun să ai, cred că pădurea a prins culoare, așteptăm poze! Cu ăia doi n-am mai vorbit de ceva timp, au plecat la muncă în Spania imaginară.

Ana, mulțumesc!


Luni, 8 octombrie 2018 - 10:01  

zentai
zentai
Coarda
 
5
Excelent! De fapt, extraordinar...
Descrierea conceptului de lene si-a gasit descrierea perfecta! Dupa citire nu m-am mai simtit asa vinovat! Carpati.org


Joi, 18 octombrie 2018 - 17:02  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0899 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2018) www.carpati.org