Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

August 2019
LMMJVSD
1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Septembrie 2019
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30

Online

Vremea
Varful Nedeia
Muntii Capatinii

Reduceri

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Singurul om de pe pamant (De la Herculane la Caransebes, pe creasta Muntilor Cernei, Godeanu, Tarcu, decembrie 2015) (Muntii Cernei)


Am simtit ca vreau sa plec departe. 


Incerc sa ispitesc un coleg de tura, dar deh, n-am eu cine stie ce succes la baieti, asa ca… tot singura.


Singura. Riscuri mari! “Pleci?” “Nu stiu..., parca n-as vrea sa le fac alor mei vreo “bucurie” de sarbatori…Doamne fereste…” Mai trece o zi. Sorin de colo: ”Du-te, ma, tu stii sa faci d-astea. Lasa-i pe astia, …du-te si fa ce vrei tu!”


Creasta Muntilor Cernei! Pustie, salbatica, neumblata si absolut nemarcata. Si Godeanu, uriasul misterios. Cu noile marcaje cu tot, a ramas tot al nostru, al celor putini. Muntii astia imi trezesc de fiecare data un sentiment greu de descris, acela al unei libertati absolute, al unei legaturi speciale cu ceea ce ma inconjoara, al privilegiului de a fi acolo. De fiecare data gasesc acolo ceva ce nu resimt in alte locuri, o liniste si o armonie aproape sfanta. Acolo respir altfel, merg altfel, gandesc altfel. Acolo nu-s potecile ca niste santuri pline de praf si pietre, acolo e curat, acolo e liniste. Nu-s decat ciobani, turme si din pacate caini mult prea multi si salbatici, incat vara, mai ales daca esti singur, ajungi uneori la o maxima solicitare a nervilor, a curajului, a increderii in tine. Am parcurs prima data o buna parte din creasta Cernei intr-o dimineata aurie de vara, cand abia rasarise soarele, cand pustiul imi lasa impresia de inceputul lumii, si m-am intrebat cum m-as simti acolo iarna, cand nu-s oameni, cand totul e doar frumusete si armonie. Iar dincolo de Raul Ses, ma asteapta locuri noi, Muntii Tarcu, in care imi doresc de ani buni sa ajung. Dorinte mai vechi ce-si asteapta randul la implinire…


“Ma, chiar am chef sa fac singura tura asta. Simt ca-mi iese, e ce trebuie!”


Vremea pare perfecta. Zapada putina, poate cu zone unde e acumulata. Fara marcaje, doar spre capetele traseului. Urme de om, nici gand. O parte din traseu mi-e foarte cunoscuta, dar de la un punct incolo totul va fi nou. Adaposturi putine, stane jos, pe picioare de munte, greu sa le dibuiesti pe ceata.Vizualizez cele mai crunte scenarii. Gandesc planuri B,C.... Retragerile sunt putine, lungi si noi pentru mine: picioare de munte care nu stiu exact cum se termina sau fire de vai care nu stiu cat de accesibile sunt. Si toate dau la naiba, departe de civilizatie. 


Am la dispozitie 5 zile sa fac ce vreau si ce pot, dar sa ma intorc intreaga acasa si sa petrec un nou Craciun linistit cu ai mei.



SAMBATA, 19 decembrie 2015



Ma plimb prin gara, emotionata ca o scolarita in prima zi din clasa intai. Il sun pe Alex, tre’ sa fie p-aci, “nu merg cu tine, dar mi-ar placea sa ne vedem”. Surpriza mare si frumoasa a fost sa-l vad cum vine tinand in brate micul sau dejun pentru drum, peste care se echilibrau cu greu doua ceaiuri fierbinti si doi mari covrigi. Cineva s-a gandit sa aiba grija de mine, sa-mi ofere ceva bun, iar gestul asta mi-a dat o stare tare faina si increderea ca totul o sa mearga bine, daca a inceput asa de frumos. Ma conduce la tren si ne vedem fiecare de muntii lui.


Herculane, 11.30. Ma indrept catre un taximetrist tinerel: ”Aaa, pai va cunosc, v-am mai dus acum vreun an, tot singura erati, m-ati uimit atunci, cum mergeti singura…voiati sa coborati la timp sa prindeti un tren spre Timisoara, v-ati descurcat, probabil, ca nu m-ati sunat sa va iau…Cum a fost atunci?” Chiar isi aduce aminte de mine. Dragut. Semn bun. A fost chiar o bucurie; da, il stiam din tura asta: 


http://www.carpati.org/jurnal/in_lumea_raspunsurilor_fara_intrebari.../3198/


De-aici incolo, am ramas doar eu cu muntii...


https://www.youtube.com/watch?v=9U38GB2qVWA


Am urcat de la Dumbrava pana la stana din Prislop cu senzatia trecerii dintr-un anotimp in altul. Am inotat prin frunze. Prima privire spre Arjana m-a intristat: nu era zapada.


/tarcu1/copy_of_img_5262.jpg


 Spre Cusmita se vad totusi pete de alb. Vedem maine. Pana una-alta, mor de cald, urc greu, rucsacul ma doboara, dar trag de mine incet-incet.


/tarcu1/copy_of_img_5264.jpg


 Spre muntii Mehedinti e monoton si intunecat. Nu ma grabesc. Aud in vai voci, caini latrand, ba chiar si hlizeala unui grup de copii. Vad fumul inaltandu-se de la unele case. Lasam lumea in urma. 


/tarcu1/copy_of_img_5282.jpg


Treptat, odata cu lasarea serii, cerul incepe sa-mi ofere culori si forme noi. Eram chiar la marginea norilor. 


/tarcu1/img_5285.jpg


/tarcu1/copy_of_img_5293.jpg


Doar spre creasta se deschidea un cer de un senin adanc, ca un semn ca acolo trebuie sa merg si ca da, e bun drumul pe care l-am ales.


/tarcu1/copy_of_img_5301.jpg


La stana am ajuns exact cand se insera. Stana e in stare buna; izvorul nu e inghetat, dar curge incet; sunt niste lemne, dar n-am chef azi de foc si fum. Mi-e somn, foarte somn, n-am dormit in noaptea trecuta, m-am gandit daca plec sau nu, am facut si desfacut rucsacul… In plus, lemnele alea putine or fi bune altcuiva, venit vreodata de pe creasta, ud si infrigurat. E senin, dar bate vantul si se simte asta si de pe priciul unde voi dormi, asa ca-mi inconjor culcusul cu obiecte ce m-ar apara de curent. Mancare calda si ceai fierbinte cat incape, apoi somn cat cuprinde, cuibarita in sac, printre baterii, acumulatori, sticle cu apa, telefon si butelia la care urma sa prepar chestii maine cu noaptea in cap.



DUMINICA, 20 decembrie


A sunat ceasul la 6, am vrut sa plec devreme, imediat ce se crapa de ziua. Scot o mana si mi-e frig si mi-e greu si e-ntuneric si mi-e somn si mi-e lene da’ unde ma grabesc asa??? Nu stiam exact nici unde vreau si nici unde pot efectiv sa ajung azi, pentru ca nu stiam cata si cum e zapada pe sus. Asa ca am mai dormit pana la 7. Faceam rucsacul si socoteam gramele… or fi mai multe, sau mai putine decat ieri? Am lichide, e posibil sa fie mai greu, e cald si nici macar haine nu pun in plus pe mine, fata de ce aveam ieri.


/tarcu1/copy_of_img_5310.jpg


Am plecat tarziu, prea tarziu, pe la 9. Eram un pic suparata pe mine, am fost prea lenesa. Ma gandeam “uite ce frumos e afara, acum trebuia sa fii pe creasta, nu sa indesi lucruri in rucsac, in stana!” “Lasa, lasa, ai tot timpul sa fii pe creasta si sa fie frumos”… si ne impacam din nou, eu si cu afurisita de mine.



/tarcu1/copy_of_img_5316.jpg


Am avut spor la mers si am ajuns repede la poalele varfului Iutii. Stiam ca aceea e granita dintre doua lumi, doua anotimpuri, doua stari. Anul trecut ma tineau in loc pe aici copacii plini de chiciura si peisajele minunate, acum mergeam intins, cu mai putine poze si mai putina gura cascata. Marea de nori din vale imi mai fura privirile, dar eram nerabdatoare sa vad ce e dincolo….acolo… in lumea spre care ma indrept.


/tarcu1/copy_of_img_5321.jpg


Cand am iesit sus, in partea inalta a crestei, am vazut pana departe. Munti indepartati, varfuri pe care urmeaza sa ajung… Chiar si varful Tarcu, destinatia mea. Am scos un uaaaaaau spontan, necontrolat. Un val de entuziasm m-a incalzit brusc si m-am bucurat enorm ca am plecat de-acasa. Si era doar inceputul! Mi-nu-nat!!!


/tarcu1/copy_of_img_5328.jpg


/tarcu1/copy_of_img_5325.jpg


Urcusul final pe varfului Iutii, destul de inclinat si cu aspect cu adevarat alpin, il fac pe o zapada intarita, pe care probabil daca plecam cu noaptea in cap as fi luat pioletul in mana. Acum dadeam tare cu bocancul si se infigea suficient. Trapezul Vlascu Mic-Zglivar imi aparea ca o chemare spre adancul unei lumi pustii. De jur imprejur, cerul senin, imens, albastru, iar in vai, mare de nori stralucind in soare. Si munti, multi munti!



/tarcu1/copy_of_img_5357.jpg


Urcusul pe batranul trapez e tare greu. Mi-a scos sufletul. E din ce in ce mai inclinat. Urc pe uscat, nu e zapada pe urcare, dar tot greu imi e. Ma uitam in sus si vorba aia, mi-ar fi cazut palaria de pe cap uitandu-ma la varf. Parca urcam in cer. Albastru!! Iar de sus, al doilea uaaaaaaau!!!! Si bucurie! Si libertate!


/tarcu1/copy_of_img_5367.jpg


Muchia trapezului e ascutita, ingusta, stancoasa, creasta adevarata. Mi-as fi dorit mai multa iarna pe-aici. 



/tarcu1/copy_of_img_5381.jpg



Am parcurs creasta aceasta cu un amestec de pasi pe toate felurile de zapada: pasi ce se afundau si-ar fi mers mai usor cu rachetele, pasi pe zapada alunecoasa, intarita de vant, ce s-ar fi facut fain cu coltarii, pasi pe care pur si simplu ii faceam perfect cu bocancul. Mergeam destul de greu la bocanc, aveam de toate pe rucsac, dar nimic din toate astea nu era de folosit cu adevarat. 


/tarcu1/copy_of_img_5390.jpg


Aceasta a fost ironia intregii ture: trebuia zapada mai multa, ca sa merg cu adevarat la rachete; trebuia zapada mai tare, ca sa merg la coltari; trebuia zapada mai putina, ca sa merg comod la bocanc. Nu era bine nicicum, dar eu eram bucuroasa ca sunt aici, ca vremea e PERFECTA, ca zapada e asa cum e si ca merg foarte bine, asa cum pot. 


/tarcu1/copy_of_img_5398.jpg


In sfarsit, zapada! Pai mai bine pun rachetele, decat sa le car in spate. In fata, Vlascu Mare. De pe varf spre valea Cernei se lasa un picior bun de retragere la nevoie. E si o casuta pe muchie, cand se intra in padure. I-am facut o poza, fara sa ma uit ce-a iesit. Ca sa economisesc acumulatorii, abia in tren m-am uitat prima data la pozele facute. Surpriza! In usa casutei statea cineva imbracat in rosu. Asadar nu eram singura in zona. Dar eu nu stiam asta. Ma intreb ce-a facut omul dupa aceea, daca a urcat in creasta sau s-a intors in vale. Era atat de putin probabil sa fie oameni p-acolo acum!


/tarcu1/copy_of_img_5402.jpg


Am ocolit varful si dincolo de el mi s-a terminat zapada. Jos rachetele. Era cald, as fi dormit pe iarba la soare. In pauza de masa ma intrebam unde voi innopta si mi-am amintit de un fel de “groapa” fix pe creasta, unde am facut candva un popas, intr-o tura cu Alexandra. Gandesc ca mai departe de groapa aceea n-am timp sa merg azi. Stanele sunt jos, departe de creasta, mi-ar lua 1000 de ani sa cobor la vreuna si mai ales sa urc maine inapoi.


Surpriza, am semnal Vodafone! In muntii astia nu prea e semnal, asa ca e de retinut locul: imediat dupa saua de dupa Vlascu Mare, cum incepi sa urci, putin mai sus de cele cateva momai ciobanesti, cu fata spre NE, nu neaparat pe marginea abruptului. Adica in locul de unde am facut aceasta poza:



/tarcu1/copy_of_img_5424.jpg


Undeva pe creasta am vazut urme de niste labe cam lungi, ma gandesc ca erau de lupi, ce altceva sa fie? Mergeau aliniati, se vedea ca in urma aia calcasera mai multe labe. Pe alocuri, se rasfirau si se harjoneau, urmele se invarteau in cercuri pe o zona mai intinsa, apoi iar se aliniau si mergeau mai departe. Am mers o vreme pe urmele acelea, intrebandu-ma doua lucruri aparent fara nicio legatura: a) le-o fi foame? b) unde dorm eu la noapte? Au disparut, nici nu mai stiu unde, caci m-am luat cu altele si mai incolo mi-am dat seama ca nu mai sunt. 


Dupa-amiaza era tot mai tarzie. Se apropia amurgul si-a-nceput sa bata vantul. Timpul trecea frumos. 



/tarcu1/copy_of_img_5442.jpg


Si-am ajuns in inima crestei; acel segment care-mi place cel mai mult. Am locurile mele dragi pe creasta Cernei; bucata asta de munte frumos m-a fascinat din prima clipa. Mi-a stralucit zig-zag-ul acesta de creasta ingusta, ascutita, stancoasa, semeata, cu versanti fermi, in aburii unei dimineti senine de vara…acum vreo cativa ani… si m-am indragostit. Exact din momentul acela m-am intrebat cum ar fi pe-acolo iarna. De-atunci am mai trecut in doua veri pe-aici si, ca un facut, de fiecare data pe un vant nebun.



/tarcu2/copy_of_img_5451.jpg


 Nu-i creasta Craiului, nici a Fagarasului, nici vreo culme din Retezat, dar eu iubesc cu-adevarat supletea muchiei asteia pustii si salbatice; si parca abia acum constientizez ca frumusetea ei neinteleasa m-a urmarit ani de zile si m-a atras acum pana aici cu un magnetism aproape magic. Mi-am dorit sa parcurg muchia asta pe zapada multa si intarita de bataia vantului, care sa-mi caraie sub coltari in timp ce merg cu grija pe langa cornise. N-a fost sa fie acum exact asa, dar oricum, e alb, e zapada, e vant, e iarna, visul de a vedea creasta aceasta in haina alba mi s-a implinit! 


/tarcu2/copy_of_img_5461.jpg


  Urcand varful Baldoveni, mi-am dat seama ca vine seara si-a-nceput sa bata vantul tare. Locul unde ma gandesc sa dorm, desi aproape de varf, e un mic platou putin adancit, cumva protejat. Cel putin in zona asta, creasta are versanti abrupti, de sub care pornesc vai adanci si inguste, nu ai caldari in care sa te lasi sau platouri joase, asa ca in acest caus de palma ma simt mai ferita de vant decat oriunde in jur. 



/tarcu2/copy_of_img_5472.jpg


Am lasat rucsacul si-am umblat prin imprejurimi. Am coborat binisor pe versantul din dreapta; degeaba, niciun loc plat. Sau poate ma-nvarteam pe-aici pentru ca-mi placea sa privesc culmile lungi, indepartate, desprinse din creasta Godeanului, trezindu-mi amintiri... 



/tarcu2/copy_of_img_5474.jpg


Mi-am dat seama ca pierd timp pretios si o frumusete de apus ce statea sa se petreaca pe partea cealalta a muntelui, asa ca am revenit in cuibul meu si m-am apucat de… coada lopetii. Cortul meu nu-i unul de iarna. Dar pe vremea asta pot sa innoptez fara probleme in el, daca il pun pe pamant, intr-un loc fara zapada, ancorat ca vara. Dar unde e pamant, bate vantul; unde e adapost, e zapada cat sa ma incurce, sa nu pot pune cuiele de vara, dar insuficienta pentru ingropare. Ramane solutia de compromis: un loc cat de cat adapostit, de pe care dau zapada la o parte, pun cortul in cuiele de vara si-i fac un zid din zapada in jur. Sa-nceapa dansul!


Imi placea sa ma joc in zapada, ma incalzeam. Din cand in cand alergam de la o margine la alta a micului platou, ca sa vad zarile in lumina schimbatoare a asfintitului si zig-zag-ul creastei sub nuante portocalii.



/tarcu2/copy_of_img_5491.jpg


Imi trebuia o piatra, pamantul era intarit. Am luat pioletul si-am plecat la extras vreun ciot de lespede dintr-o zona mai stancoasa. Si cat mergeam eu cu pioletul in mana in cautarea unei pietre pentru batut cuie, am avut o revelatie: uite, domn’le, la ce e bun un piolet de tura cu cap ciocan :). Amicul Macaz stie de ce cauta o astfel de scula pe carpati.org:). 



Soarele se topeste dincolo de departari.



/tarcu2/copy_of_img_5488.jpg


Am instalat cortul bine si sigur, cu spatele la vant, sa pot gati la primus in veranda, cu usa deschisa. Mi-am carat saci cu zapada curata langa cort, sa am din ce-mi face apa azi si maine dimineata, am bagat totul inauntru si m-am simtit ca intr-o casa, casa mea. Extraordinar miracol, sa mergi, sa mergi, sa mergi departe, unde vrei, si sa-ti poti injgheba un adapost sub luna si stele, unde-ti place tie, sa stii sa te bucuri cu putin, cu strictul necesar, sa poti petrece o noapte linistita intr-un loc minunat. Atat de bine ma simt in cortul meu, cand vine noaptea… ploaia… ceata…, iar eu sunt la adapost! 


Zilelea astea am incercat sa am grija de o multime de maruntisuri; am noroc ca sunt o persoana cu simt practic si foarte atenta la detalii. Sa nu dau foc la cort, sa nu vars ceva, sa tin mereu de gat, pe sub haine, la caldura corpului meu, saculetul cu baterii de schimb pentru frontala, o bricheta, telefonul inchis si acumulatorii foto, sa-mi pastrez hainele si incaltarile cat mai uscate si curate, sa am tot timpul lichid cald in termos, sa-mi usuc pe cat posibil manusile pe care le-am udat cat am lucrat la instalarea cortului, chiar daca am rezerve destule, sa nu consum frontala degeaba, sa izolez pe cat posibil fiecare strop de apa din peturi, sa piarda caldura cat mai greu, sa-mi pun sticlutele cele mici cu apa la corp, sa stea calde cat mai mult, sa nu irosesc gazul din butelie aiurea, desi am doua, sa mananc atat cat am calculat, sa nu fiu nehranita, dar sa-mi ajunga mancarea calculata strict, sa-mi pun la indemana, pe langa mine, orice obiect care, la nevoie, poate fi o arma de aparare, sa nu adorm asa, aiurea, cu lumina aprinsa, sa nu uit sa bag cu mine in sac, la culcare, termosul, toate sticlele cu apa, toate bateriile, frontala, butelia pentru maine … Poate unora le-ar parea obositoare toate acestea, dar eu le fac cu placere si fara prea mult efort, pentru ca stiu ca de toate acestea ar putea depinde confortul sau poate viata mea.


Seara linistita, cu stele si luna. Imi vad de obiceiuri: pregatesc apa multa si ceai, sa am si pentru maine. Mi-e greu sa fac asta dimineata, cand mi-e frig si sunt amortita, plus ca pierd timp pretios si o parte din lumina zilei. Iar cand savuram pastele cu branza, mi-am amintit de urmele de lupi, dar lasa, ei cu ale lor, eu cu ale mele. Sa stea in padure, ca acolo au ce manca, ce sa faca ei aici?


M-am bagat in sac si era atat de bine! Am avut chef sa ascult muzica…si nu orice…am vrut sa ascult cantand doi oameni dragi care iubesc muntii si salbaticia ca si mine si carora le tot povestesc uneori despre locurile astea minunate. Nu mi-a fost frig deloc, m-am imbracat bine de la inceput, sa nu tremur degeaba. In toiul noptii, a mai fosnit foaia de la intrarea cortului si m-am trezit, dar eram linistita, stiam ca nu-i nimic rau. 


Am deschis cortul si-am cautat luna, s-o vad, sticloasa si rece, cum lumineaza creasta. 

Eram singurul om de pe pamant!



LUNI, 21 decembrie 



De data asta chiar m-am trezit devreme. Voiam sa astept soarele cu cana de lapte cald in mana, aburindu-mi si incalzindu-mi dimineata asta perfecta. 



/tarcu2/copy_of_img_5509.jpg



/tarcu2/copy_of_img_5511.jpg


/tarcu2/copy_of_img_5513.jpg



Am baut lichide caldute cate au incaput si am pregatit un alt termos fierbinte, dosit in mijlocul lucrurilor din rucsac, infasurat in supramanusi. Sa fie, nu se stie… O sa beau din apa pusa aproape fierbine in sticlute strecurate pe sub hainele de pe mine sau in rucsac. Strategie, dom’le!



Si-a rasarit soarele...



/tarcu2/img_5523.jpg



Vorba cantecului: “La revedereeee, tabara dragaaaa..!” :). O ultima privire in urma si hai!



/tarcu2/img_5528.jpg



Si ce mi-a dat mie prin minte…ia sa tin eu pe stanga si sa nu mai urc pana pe varf…si m-am trezit pe o zona inclinata si umbroasa cu acumulare de zapada, ce mi-a solicitat tot talentul sa nu ma rostogolesc la vale cu vreun amarat de namete, iar cand am zis hop, am dat de o traversare pe zapada intarita, si dai-dai cu cantul, felicitandu-ma calduros pentru alegerea inspirata. Scapata cu fata curata si dosul intreg, mi-am continuat drumul pe culme. 


Am ocolit varful Babei, ca eu nu-s baba! Oricum, creasta vireaza dreapta, iar versantul drept este foarte domol, chiar n-avea rost sa urc. Si-am dat de niste urme faine de cerbi care gaseau prin damburi o poteca si-o urmau corect, si-am mers mult si bine pe urmele astea, caci tare ma chinuiam printre denivelarile umplute cu zapada moale. Interminabila traversare pe sub Bandiolu ma plictiseste de mor. Mai bine-l urc, decat sa traversez prin zapada adunata intre damburile de afinis. Damburi am zis? Oho, trebuie inventat un cuvant nou pentru a denumi cumva damburile astea cum altele nu-s, din aceasta parte a crestei Cernei.



/tarcu2/img_5538.jpg



Pe Bandiolu m-a apucat un fel de nostalgie. Varful Dobrii, Dobrivîr-ul, cum ii spun ciobanii si cum imi place sa-i spun si eu, e inalt si frumos si alb si atat de aproape! E un alt loc din muntii astia care-mi este tare drag. Iar dincolo de el, din sea, voi parasi oficial Muntii Cernei. Pana una-alta, aici, alaturi, in dreapta, in valea Craiovii, am trait candva o experienta cel putin inedita, oarecum amuzanta acum, cand ma gandesc la ea, dar stresanta la vremea ei, in 2012. Am trecut poate ca prin urechile acului pe langa un moment periculos, intr-un mod miraculos, cu un fel de echilibru si inspiratie de care nu ma credeam in stare atunci.


Si ce bine se vede Tarcu!



/tarcu2/img_5552.jpg


Pe coborare, putin inainte de a ajunge in sea, e stanca mea cu semnal. De fiecare data cand vin pe aici, merg exact pe ea si de fiecare data ma minunez ca acolo, numai acolo, fix pe piatra aceea, cu fata fix in directia corecta, e semnal. M-a invatat femeia cu care m-am intalnit aici in 2012, cand parcurgeam Meridionalii. Ma gandesc la ea de fiecare data cand ajung aici si ma bucur ca pot da un semn de viata acasa, asa cum fac acum. Cu semnalul de pe piatra asta banuiesc ca l-am tinut la distanta si pe ciobanul din valea Craiovii care m-a vizitat la cort pe la miezul noptii, spunandu-i ca am vorbit la telefon de acolo “cu barbatul meu, politistul, si i-am povestit ca pe aici nu-i decat un cioban cu oile si-l voi suna si maine dimineata, sa-i spun ca sunt bine”. Pesemne are ea, piatra asta, rostul ei. 


Am urcat varful Cailor de dragul Alexandrei, ca-i stiu slabiciunea pentru tot ce are legatura cu caii; si oricum nu ma inspira traversarea pana sub Dobrivîr. In urma lasam creasta insorita a Cernei; in curand urma sa ma despart de ea.


/tarcu2/img_5572.jpg



/tarcu2/img_5574.jpg


Imi parea ca Dobrivir-ul urcat din sensul asta e lejer. Nici gand. E drept ca nu-ti scoate sufletul ca pe dincolo, dar nici nu mi-a mai pus un suflet langa cel de-l aveam. Exact ca alpinistul care si-ar pune coltarii dar nu si-i pune, asa am urcat eu varful asta afundandu-ma in zapada pe o buna bucata din urcus, dar fara sa-mi pun rachetele, tot zicand ca mai e un pic si dau de iarba…si tot mai era…si tot mai era… 



/tarcu2/img_5578.jpg


Ma inaltam in albastrul acela intens de deasupra crestetului meu si ma agatam cu privirea de niste stanci pe care mi le fixasem ca obiectiv, crezand ca acolo e varful. Cand am ajuns la ele si-am vazut cat mai era, mi s-a facut un pic rau, la propriu. Amestec de emotie, oboseala, foame, plus frig, caci dintr-o data m-am trezit ca ma bate vantul ca pe munte iarna. Ma apropiam de 2000m, intram in alta lume. Dincolo de varful asta, Godeanu ma astepta.


Cu ultimele puteri, am rezistat vantului rece de pe varf si-am sprijinit aparatul legandu-l bine de rucsac, pentru o poza de “grup”. Iar cand ma intrebam daca mai pot pana jos, la cativa pasi de varf am gasit un loc cu iarba si ferit de vant, unde m-am aruncat pe jos de-a dreptul. A fost asa de bine! Cat de bine mi-au picat cascavalul ala si dulciurile, parca nu s-au dus in stomac, ci direct in sange, in muschi, in oase, in creier!



/tarcu2/img_5590.jpg


Coborarea e abrupta si nu se mai termina. Se coboara mult, vreo 300 m, in Curmatura Olane. Am scapat de vant si frig si-am mers o vreme prin soare bland, pe culmea domoala, plina de amintiri. E un drum, dar pe alocuri dispare complet sub zapada. L-am parasit cand urma varful Olane si-am inceput sa urc direct. Era ultimul urcus al zilei si nu ma grabeam. Gasesc cu siguranta loc bun pentru cort dincolo, in valea Raului Ses.


Pe varf, un nou val coplesitor de incantare m-a cuprins. Nu mai urcasem niciodata aici, traseul de creasta al Godeanului ocoleste varful mult pe la est. La nord, inzapezit, imbracat in lumina portocalie a apusului senin, ma astepta Tarcu, atat de aproape si totusi la atata drum de mers.



/tarcu2/img_5599.jpg


 In urma lasam Dobrivir-ul si toata creasta draga a Cernei.


/tarcu2/img_5598.jpg


Culmea ce urma sa ma duca maine in Tarcu imi atragea privirile curioase, incercam sa o cunosc, sa o invat.


/tarcu3/img_5607.jpg


Inaintea mea, uriasul adormit acum sub blana sa primavaratica de dalmatian, Godeanu. Emotia intalnirii cu plaiurile dragi din zona vaii Raului Ses si cu varful Godeanu mi-a facut pielea de gaina. Uriasa vale se deschidea, adanca, la picioarele mele, marginita de culmea principala in dreapta mea si-n stanga de piciorul desprins din varful Godeanu, polul atator amintiri dragi. Am facut o poza cu zoom mare, total neartistica, doar ca sa vad de aici lespezile de marcaj pe care le-am cautat minute bune prin ierburile acelor platouri, pe care le-am dezgropat si le-am carat pe distante lungi, pe care le-am sadit dupa ce ne-am gandit serios unde si cum sa le postam si apoi le-am vopsit… zile in sir, pe soare, vant, ceata, ploaie, ziua, noaptea, la ore bune de mers fata de tabara, zilnic dus-intors sau carand totodata rucsacii mari, cu Alexandra, Emi sau Ovidiu.


/tarcu3/img_5600.jpg


Mi-ar fi prins tare bine o stana adevarata. Vara sunt multe turme la Rau Ses, dar niciodata n-am vazut o constructie serioasa. Pesemne ciobanii au adaposturi sezoniere, improvizate, care acum sunt deteriorate. Se vad tarcuri pentru animale si cate o busca in care doarme cate un cioban, daramata acum. Studiez traseul pentru maine, total necunoscut, trasez cu privirea linia ce trebuie urmata. Pare simplu si aproape, dar niste vai adanci cu versanti abrupti brazdeaza zona si trebuie sa le traversezi prin locuri accesibile sau sa le ocolesti pe la obarsie. De aici, de sus, pare un labirint de interfluvii si canioane. Si cautand cu privirea vad…..o stana!! Jos, pe malul raului, chiar unde se lasa botul de munte ce coboara de pe varful Godeanu. In drumul meu, caci pe acolo planuiesc sa apuc urcarea spre varfurile Sincu si Ciocanasu, de care ma desparte acum un fir de vale adanca. 


Poza cu zoom asupra stanei imi confirma ca am gasit adapostul perfect pentru aceasta noapte. Cu povara asta ridicata de pe umeri, imi permit luxul de a astepta apusul in zona varfului. Daca incep coborarea spre stana, pierd deschiderea spre vest. Dar cobor spre nord, pe o muchie ce ma apropie de traseul meu de maine, de unde incerc sa inteleg tot mai mult din configuratia muntelui.In sfarsit, zapada. Valea e alba complet. O crusta pare ca te tine la suprafata, apoi se rupe si te afunzi. Rachete. Dand curs unei obsesii, verific frontala inca dinainte de apus. Hei, relaxeaza-te! 



/tarcu3/img_5635.jpg



Da, imi fac prea multe griji pentru ce va urma. Le las pentru maine si incep sa ma preocup mai degraba de cuprins frumusetea din jur. Culorile se schimba de la un minut la altul si soarele aluneca dincolo de orizont. 


/tarcu3/img_5636.jpg



De-acum nu-i timp de pierdut. Luna e sus, sticloasa si mare si pesemne nu va fi nevoie de frontala pana la stana, nici dupa lasarea noptii.


/tarcu3/img_5642.jpg


Plimbarea mea de pe varf spre nord m-a impins in avalul unui ogas adanc pe care va trebui sa-l traversez, ca sa nu urc inapoi si sa-l ocolesc. Cobor pe o fata inclinata, cu zone in care fara rachete m-as afunda si zone in care zapada e alunecoasa si rachetele functioneaza ca niste coltari. Pe masura ce ma apropii de niste tarcuri de lemn de pe malul sau, ogasul mi se profileaza tot mai adanc si mai greu de trecut. Abia acum ii percep dimensiunile. Sunt pe mal si ma uit in jos, in adancul lui, ca intr-un hau cu pereti de zapada acumulata, gata parca sa se surpe. Banuiesc ca e intarita de vant, dar parca n-as avea curaj sa incep sa-mi rup trepte in ea. Niste labute ca de vulpe intiparite in zapada imi arata o trecere prin locul ideal.



/tarcu3/img_5661.jpg


Din albia ogasului, sunt uimita de salbaticia adancimii sale. Si cum se face tot mai furios in aval! M-am lamurit apoi pe harta ca traversam Ogasul Baranului, cel care se transforma intr-o adanca vale ce reteaza culmea intre Olane si Sincu.



/tarcu3/img_5665.jpg


Luminile si culorile ma fascineaza, am impresia ca am vazut in seara asta toate nuantele de pe pamant, plus cateva din alte lumi. Apoi am parte de o plimbare in coborare domoala la lumina lunii, pe o zapada prin care as fi inaintat greu fara rachete. Pentru prima data ma felicit cu adevarat ca le-am luat. E imensa valea asta si s-a adunat zapada multa. Ador sa merg iarna la lumina lunii, dar e atat de surprinzator relieful, incat regret ca nu-l pot admira la lumina zilei. Fire de vaiugi adanci, canioane ca niste crapaturi pe fata incretita a vaii (inteleg de pe harta ca undeva e si un mic lac, dar acum pesemne e sub zapada), meandrele Raului Ses, caruia prima data cand l-am vazut nici macar nu-i intelegeam directia de curgere, malurile sale perfect orizontale, adevarate petice de campie, inchise intre culmi mari si strajuite de varfuri inalte… Si o energie speciala, vibratia frumusetii, a naturii pustii. Mi-am promis sa vin candva aici, sa stau cat vreau si sa ma plimb cat vreau, sa ma bucur de locurile astea cum n-am mai vazut in alta parte in muntii nostri. Si uite asa, o alta dorinta se naste in mine, aducandu-mi dn nou aminte ca sunt atatea lucruri minunate de facut, pe munte si in viata!


Am ajuns la stana pe intuneric. Am aprins in sfarsit frontala si m-am grabit cu sticlele catre firul raului; mai aveam ceva de coborat. Cand am revenit, am avut de dat serios la lopata ca sa eliberez usa, desi stana avea un fel de prispa destul de inchisa, cum n-am mai vazut la altele. Inauntru, nici adiere de vant, pereti ziditi, ferestre bine inchise si usa zdravana. Deasupra locului de foc, fanta pentru fum era singurul gol in acoperisul zdravan. Lemne din belsug, de toate grosimile, sparte si stivuite frumos, uscate bine, crengi cu licheni pe ele, bune de aprins focul. Cel mai drept si comod prici pe care l-am gasit in vreo stana si cea mai practica si ingenioasa vatra de foc, cu un imens gratar de fier fixat deasupra, pe care-l poti folosi ca plita, dar si sa pui lemnele la uscat si incalzit deasupra focului, pentru ca apoi sa se aprinda imediat. Curat, fara gunoaie aruncate, cu multi busteni buni de stat pe ei, cu masuta curata si solida... Era mai mult decat sperasem.


Foc! Caldura! Aveam sosetele umede. Nu mi-am luat cei mai de iarna bocanci, stiam ca n-ar fi potriviti pentru zapada putina de acum, dar dupa trei zile de mers prin zapada, au inceput sa se ude un pic. Au fost dumnezeiesti locul asta si focul, au fost de nepretuit orele petrecute cu picioarele pe grilajul ala, la lumina si caldura flacarilor. Mi-am uscat cu grija si rabdare tot ce era de uscat. Ar fi fost infinit mai rau in cort. Aveam schimburi destule, nu hainele erau problema, dar bocancii umezi pe care i-as fi pus in picioare a doua zi ar fi fost neplacuti.


Dar unde e foc, e si fum. Cam mult. Asa de bine izolata fiind stana, fumul nu iesea de tot. Se incalzise inauntru, dar ma usturau ochii si eram nevoita sa deschid larg usa. Pesemne vara oamenii stau bine mersi cu usa deschisa spre prispa si nu-i deranjeaza fumul. Devenea chiar sufocant si-am inteles ca focul a fost binevenit pana acum, sa stau si sa mananc la caldura, sa usuc bocancii si sa ma afum cum se cuvine, ca sa ma creada lumea ca am fost la stana, dar la culcare, cel mai sanatos e sa-l las sa se stinga complet si sa aerisesc bine. Doamne feri, chiar exista riscul sa te asfixiezi, daca dormi in fum, in spatii care nu se aerisesc, sau cel putin sa nu te odihnesti si sa te trezesti cu dureri cumplite de cap. Nu-i de gluma.


Nu stiu cum sa descriu vantul ce-a batut in noaptea asta!!! Stana era solida, inchisa bine, nu simteam nici o adiere, dar acoperisul vuia infiorator. Ma intrebam cum ar fi fost in cort si cat de bine ar fi trebuit sa sap sa il ingrop, chiar daca as fi gasit, fara indoiala, o vagauna adapostita. Ma gandeam ce noroc am ca sunt acum aici, la caldura, si ca ma simt atat de bine.



MARTI, 22 decembrie



Cand a sunat alarma telefonului, atat de tare se auzea vantul batand, incat am pus serios la indoiala directia in care ma voi indrepta azi. Nu stiu traseul deloc. Daca ma prinde ceata si trebuie sa stau pe loc, pe vantul asta nu garantez ca mi-e bine in cort. Ceata poate sa tina zile in sir. Viscolul la fel. Trebuie sa decid daca merg spre Tarcu sau e mai bine sa revin in traseul de creasta al Godeanului si sa ma las in Cerna-Sat pe Plaiul Oslea. N-as da bir cu fugitii fara motive intemeiate. Dar simt ca decizia asta e importanta, teribil de importanta.


Pregatesc laptele si strang lucrurile, fara sa stiu unde merg. Nu deschid usa, mi-e teama, astept sa se schimbe ceva. Sunt in pustiu, izolata in mijlocul muntilor, departe de orice asezare omeneasca, in orice directie m-as indrepta. M-ar putea bloca aici viscolul si vremea crunta. Dar stiu cat pot duce si stiu de unde incolo as fi depasita, stiu ca voi rezolva cu bine orice situatie, daca sunt cumpatata si iau deciziile corecte, daca nu ma pierd, daca nu uit ca, in fond, sub talpile mele e tot muntele, acelasi, acela pe care il iubesc. 



/tarcu3/img_5676.jpg


Cand am iesit, era soare si vantul se mai domolise. Dar un norisor colorat statea agatat de culmea de alaturi. E clar, azi nu-i ca ieri! Am hotarat: ies din vale pe piciorul spre Tarcu si, dupa cum evolueaza vremea, merg inainte sau inapoi. 


/tarcu3/img_5677.jpg


Azi rachetele si-au facut numarul cu mare succes. Zapada nu era neaparat mare, dar cand ai distante atat de lungi de parcurs si zile multe de mers cu rucsac greu si esti absolut singur, fiecare urma pe care o lasi e munca ta si doar a ta. Se aduna un efort imens cu fiecare pas care se afunda in zapada, oricat de putin. De aceea le-am luat. Cand esti singur, nu-ti permiti sa-ti lipseasca nimic Experienta unor emotii deosebite si a unei legaturi speciale cu muntele, pe care aleg sa o traiesc cand plec singura, vine la pachet un un mare plus de efort si risc, pe care mi-l asum.



/tarcu3/img_5681.jpg


Am urmat culmea, matematic. La un moment dat, a aparut Tarcu. Atat de aproape! Perspectiva m-a inselat atat de tare! Parea ca de aici, de pe Ciocanasul, o sa merg direct spre nord, pe unul din picioarele ce dau exact pe varful Tarcu. Cum adica, e atat de simplu??



/tarcu3/img_5683.jpg



 Cand insa am inaintat suficient pe platoul varfului, am descoperit haul: intre mine si Tarcu era o vale imensa, adanca, cu versantii foarte abrupti, salbatica si spectaculoasa, valea Paraului Rece. Am ramas cu gura cascata de uimire: ce maretie, ce frumusete, dar cat de tare m-a pacalit terenul, cat de mult mai am de mers de fapt, ca sa ocolesc obarsia vaii asteia pe culmea din dreapta mea, cat de mult cobor pana in saua La Mlaci si cat de mult am de urcat pana pe Capul Prislopului! Abia acum am inteles exact terenul si traseul si m-a cuprins un val de panica: e lung! E greu!!



/tarcu3/img_5686.jpg


Norii se incolaceau, se buluceau si se destramau peste creasta Tarcului. Veneau spre mine. Uneori ascundeau creasta si ma temeam de ceata care ma va astepta acolo. Sa merg mai departe? La Mlaci, zapada a disparut din nou si-am pus rachetele pe rucsac. Uite un adapost! Un fel de baraca, chiar acolo, pe culme, in stanga potecii pe care o urmam. Bun! N-am inspectat-o, dar daca va trebui sa ma adapostesc, pot macar sa pun cortul in ea.


Poteca lata, vizibila, ocoleste prin stanga Capul Prislopului. E zapada putina, merge. Dupa colt, mi se taie elanul: ea taie un abrupt stancos aproape vertical, foarte umbrit, pe o brana expusa, cu zapada probabil intarita. Ce naiba caut aici? Ori coltari, piolet si…morcovi, ori urc de aici pe varf, inclinat, direct, dar am bafta de fete curate de iarba. Pe principiul “lenesul mai mult alearga”, eram de multa vreme sus, daca nu incercam ocolul asta. Greseala!! Mai bine fara complicatii inutile. La deal!


Muchia e evidenta, pot tine culmea inainte, fara probleme de orientare. Si e frumoasa, cu zapada viscolita, aici a venit iarna cu adevarat. Dar deodata norii s-au innegrit si s-au lasat mai jos, infioratori. Ce-or aduce peste mine? Ceata deasa? Ninsoare? Daca nu ninge, ma pot intoarce pe urmele mele, la adapostul de la Mlaci sau chiar la stana din Rau Ses. Pot sa merg mai departe. 



/tarcu3/img_5687.jpg


 Negurile cotropesc nemiloase varfurile pe care trebuie sa urc. Vantul rece imi suiera pe la urechi. Ezit.



/tarcu3/img_5689.jpg



 Norii alearga repede pe deasupra capului meu, atat de aproape…si-mi pare ca pot pune mana pe ei. Inaintez, dar o fac cu retinere, nehotarata. 



/tarcu3/img_5691.jpg


Sa ma intorc? Poate-ar fi mai bine. Stau. Simt cum imi bate inima. Da, asta e teama. Teama adevarata. Si nesiguranta. Am nevoie de ceva, de un indiciu, de intelepciune, am nevoie sa anticipez, sa gandesc, sa STIU!!! Am nevoie de un raspuns, de un semn. Si deodata, in cateva secunde…



/tarcu3/img_5693.jpg


…drumul meu catre varf s-a luminat si-am vazut un cer de cristal ivit din neguri, numai deasupra varfului pe care il aveam de urcat, cand in jurul meu totul era intunecat. A cata oara mi se intampla asta pe munte?



/tarcu3/img_5694.jpg


Si-am inceput sa urc. Si m-am oprit sa ma uit inapoi. Si m-a apucat plansul. Cu adevarat. Nu stiu exact de ce. De la atata frumusete. De emotie. De bucurie. As zice de recunostinta, dar ma tem ca va suna ca rupt din discursurile adeptilor diverselor doctrine. Si n-as vrea sa fiu suspectata de altceva, decat de credinta ca da, ceva ma apara, ma ajuta si ma indruma ori de cate ori sunt acolo, sus, pe munte, si mi-e greu. M-am intebat atunci de ce jos, in viata de zi cu zi, nu am timp si stare sa simt asta, sa rog, sa multumesc, sa plang in felul asta. Si m-am gandit la toti cei dragi, familie, prieteni, ba chiar si neprieteni, si-am zis ca poate acum, pentru ca sunt aici si sunt asa, ar fi bine sa ma gandesc si la ei. 


/tarcu3/img_5695.jpg


S-au risipit norii. Privelistea e coplesitoare, zarile sunt vaste, iar eu atat de mica! Singurul om de pe pamant! Una dintre cele mai frumoase zone din Godeanu, aceea a Morarului si a varfului Gugu, se vedea dintr-un unghi inedit, nou pentru mine. Alaturi, in dreapta, muntele Zana si continuarea vaii Raului Ses, iar in stanga spectacolul vaii Paraului Rece, continuata cu caldarea Seiului la nord, pana sub ceasta. In urma lasam zapezile poleite de soare ale Ciocanasului si mai in spate ale Olanului, Dobrivir-ului, Babei… de unde veneam. In fata mea, alba si semeata, creasta Muntilor Tarcu, cu varfuri greoaie, ca niste platouri inalte, cu statia meteo in stanga, reperul catre care se concentreaza toate planurile mele. Acolo sunt niste oameni. Ca mine, singuri pe pamant :).


/tarcu4/img_5700.jpg



/tarcu3/img_5698.jpg


Vremea se indreptase si norii pareau ca nu reusesc sa se concentreze cu adevarat. E tare faina muchia, lunga, dar deloc monotona, urci si cobori mult, are zone inguste, e o succesiune de varfuri tot mai inalte si sei pronuntate, iar privelistea e de vis. Sunt increzatoare, dar e bine sa nu pierd timpul, e cea mai scurta zi-lumina a anului si mai am mult de mers. Ma uitam de unde am plecat si asta-mi facea bine.


Mergand spre creasta, unghiurile se schimbau. Statia meteo a disparut. Unde naiba e? Acum nu e ceata, dar n-o vad. Ma apropiasem si intrasem intr-un unghi mort, eram cumva sub platoul cel inalt. Am intrat oarecum in panica. Ma ingrijora ideea ca se va lasa ceata si eu nu-mi pot fixa traiectoria si niste repere acum, cat e vizibilitate. Scot harta, sa ma lamuresc,cat de cat. Nu mai puteam estima cat ar mai fi de mers. Ma simt dezorientata, insa frumusetea locurilor si faptul ca deocamdata stiu ce am de facut imi dadeau curaj sa inaintez, cu speranta ca voi gasi fiecare raspuns la momentul potrivit.



/tarcu4/img_5701.jpg

Dar ce vad? Niste urme mari in zapada de pe creasta! Oare de unde vin, unde se duc? Ce le-o fi facut? Mi se pare ciudat sa vad de la o distanta asa de mare urmele unui snowmobil, totusi. Nu prea inteleg ce-ar putea fi cu urmele astea aici, in inima crestei Tarcului, departe de oameni. Cel putin o vreme, stiu ca le voi putea urma chiar si pe cea mai deasa ceata, dar daca se opresc? Daca se intorc? Doamne, ce-i dincolo de urcusul ala? Logica imi spune ca urmele ar trebui sa vina de la meteo, sa fie continue. Am eu atata noroc? 



/tarcu4/img_5705.jpg


In sfarsit, doua varfuri mari, cu o sea inalta intre ele, si voi ajunge in creasta principala. Mai am un urcus zdravan pe muchie, pe zapada si mai nou, pe vant tare. Un val de ceata deasa a cuprins deodata zona varfului Tarcu. O poteca lata, vizibila chiar si pe zapada, pare ca ocoleste varful din calea mea si iese direct in saua Suculetul. Cum vantul ma scutura nemilos, sunt tentata sa o abordez si in doar cateva minute intru mult sub culme. Prea mult. Simt ca nu e bine. Si ma afund mult in zapada, deodata. Nu e bine!!! Imi dau doua palme: asemenea greseli de incepator nu se fac!!!! Nu-i prima data in tura asta cand ma bag aiurea sub creasta, dar de data asta chiar o comit rau!!! La naiba, asa ceva nu e voie sa fac!!!!


Mi-era tare greu sa ies din zapada acumulata in poteca. Mi-am pus rachetele si-au facut minuni. Am urcat inapoi in muchie si-am inteles ca n-am alta cale, decat sa infrunt vantul si sa urc varful. Am mai scos harta o data, desi vantul devenise deja turbat; am gandit ca poate se va aspri si mai tare si-mi va fi cu atat mai greu sa o deschid mai tarziu. Am cautat sa retin tot ce intelegeam din ea, desi ceata de pe creasta deja nu-mi mai permitea sa o confrunt cu terenul.


  /tarcu4/img_5708.jpg


Se complica treaba. Ma grabeam. Macar noaptea sa nu vina, asta mai lipseste! Mergeam si gandeam. Ce sa fac? Minutele de vizibilitate sunt numarate, ma inghite negura. Nu cunosc traseul. Am apucat sa inteleg aspectul general al crestei. E lata! Prea lata! Cu zone de platou. Nu e bine deloc! E aproape imposibila pe ceata, daca n-o stii. Vantul sufla tot mai tare. Am urmele acelea, dar ma descurc pana la ele? Si pana unde ma duc ele? Ce fac daca nu mai vad nimic? Pun cortul, astept pana se ridica ceata? Cum il instalez pe vantul asta? Reusesc sa gasesc un loc mai adapostit, sa sap si sa-l ingrop destul de bine, ancorat in bete, piolet, lopata si ce mai gasesc? Voi rezista peste noapte in viscol? Si daca pana maine ninge mult si se strica vremea mai rau? Pe unde ma retrag? 


Aproape de creasta, acumulatorii foto ma abandoneaza. Vorba aceea: “La omul sarac, nici boii nu trag.” Am admirat abruptul negru si stancos din dreapta mea, acela al Pietrei Albe, caldarea Scheiului si lacul Pietrele Albe, inghetat. Si mi-am raspuns pe rand, metodic, la toate intrebarile care se buluceau in mintea mea. Si-am convenit ca am solutii, ca stiu ce-am de facut, ca sunt pregatita sa petrec cu bine noaptea aici si ca n-am motive de ingrijorare. Am inceput coborarea spre stanga, spre saua Suculetului, fix cand ceata a inceput sa ma invaluie.


Cand am ajuns in sea, s-a mai risipit si m-am grabit sa vad ceva din traseul de creasta si din valea ce se deschidea in dreapta, spre nord, si pe care o planificasem ca retragere de urgenta, daca n-am de ales. Bun, drept inainte si dau in urme! Dar mama, ce urme, doua chestii paralele mari, late, plus una mai mica de snowmobil. Bulevard. Dar de unde vin? Se lasa spre nord, in directia vaii pe care o vizez,…da, e domoala, e abordabila,…dar….ce vad??!!?? Ceva rosu…Un refugiu?!?! Un taf?! Nuuu, un fel de…..ratrac??!! Oprit aici, langa poteca de creasta, in mijlocul muntelui, in pustietate??!! E stiut norocul meu la gasit masini cand am nevoie, dar parca nici chiar asa.


Sunt cel mai norocos om de pe pamant! Normal, de vreme ce am stabilit ca sunt singurul:). 1) Ratracul asta pesemne ca vine de la statia meteo si am bulevard pana acolo, pot merge linistita pe ceata sau noapte. 2) Daca nu-i asa, iar ceata ma opreste, ma intorc pe aceleasi urme si ajung fix in ratrac, care pun pariu ca e deschis si-mi va fi o casa excelenta pe vreme rea. 3) Daca e inchis cumva, tot e bun, caci imi pot adaposti si ancora cortul langa el, daca vantul e turbat. 4) Una peste alta, magaoaia asta nu zboara, urmele astea vin de undeva: fie intr-un sens, fie in celalalt, ele ma duc la civilizatie, fie la statia meteo, fie pe valea asta in jos.


Brusc, grijile s-au spulberat, dar incercam sa raman in alerta. Nu se stie niciodata… Am rachetele in picioare, am energie, inaintez cu spor, imi place ce fac si simt ca cineva ma iubeste si ca drumul meu este sortit reusitei. Un singur regret am: ca nu ma pot bucura de peisaj, ca muntii astia nu vor sa mi se dezvaluie inca. Am mers cam o ora si jumatate prin ceata deasa, n-am vazut nimic. Doar intuiam cumva in laterale, vag, deschiderea abruptului, pe care as fi cautat-o cu privirea disperata, ca sa merg pe unde trebuie, daca nu aveam urmele acestea. Creasta chiar e lata, ar fi fost cumplit de greu! Acum mergeam fericita, nu ma puteam supara pe nimeni si nimic. Mersesem atat, urcasem atat, ma framantasem atat sa caut solutii, si cu toate astea parca pluteam.


La un moment dat, ceata s-a spart in urma mea si-am zarit lumea. Am vazut culmea pe care am venit, lunga si frumoasa, cu varfurile ei, pe care le-am urcat si le-am coborat cu bucurie, cu incantare, cu emotii, cu griji, cu ezitari, cu optimism, cu teama, cu greseli, cu calm, cu speranta, cu zambete de una singura si cu lacrimi adevarate. 



/tarcu4/img_5714.jpg


Deodata s-a luminat cu adevarat. Definitiv. Incalzeam acumulatorii in palme, suflam in ei, si da, am reusit sa mai fur cateva imagini. Era ora 16, mai aveam cam o ora de lumina, iar in fata mea iata ca se arata, in sfarsit, statia meteo, sus, mult in stanga. Schimbarea asta de directie pesemne ca mi-ar fi fost aproape imposibil de dibuit corect pe ceata si fara urmele acestea; nici nu vreau sa ma gandesc. Recunosc ca urcusul ce-l mai aveam de parcurs m-a descurajat un pic, ma asteptam sa fiu deja dstul de sus.


/tarcu4/img_5712.jpg


Din Saua Plaiului, inainte de ultimul mare urcus al zilei si al intregii calatorii, vedeam clar ca am urme pana sus. Ceata s-a dus. Nu ma mai intereseaza daca e noapte sau zi. Abia acum, eliberat de povara grijilor, corpul meu si-a dat voie sa strige ca-i e foame si sete si ca vrea pauza. Apune soarele si eu n-am mai mancat nimic de azi dimineata, n-am baut mai nimic, n-am facut o pauza adevarata. Pentru prima data azi, dupa 7 ore de mers continuu, am stat jos. M-am asezat pe rucsac, in lumina asfintitului, in bataia vantului, si-am infulecat un manunchi de batoane dulci si-am dat peste cap aproape tot termosul de ceai inca fierbinte.



/tarcu4/img_5719.jpg



/tarcu4/img_5720.jpg



 In jurul meu, valuri stinghere de ceata prindeau culori si forme. Ma invaluiau fuioare de rosiatic, galben, porocaliu… Muntii prindeau nuante ireale, cerul era un spectacol, dar in cele din urma n-am mai putut fotografia nimic. Nu vedeam apusul, soarele se stingea in zarile de dupa varf, dar era frumos si ma hraneam cu atat cat mi se oferea. Puteam fi nemultumita?



/tarcu4/img_5721.jpg


Cand am ajuns pe Bodea, vantul s-a dezlantuit. Aveam de parcurs inca o sea si inca un urcus usor, pana sa pot atinge varful Tarcu. Ma chinuiam sa raman in picioare. Ma simteam aruncata ca un fulg de pe creasta, ma temeam cu adevarat sa nu zbor, cu tot rucsacul greu din spate. Am scurtat betele la maxim si am mers mult aplecata la pamant, aproape in 4 labe, inaintand nu cu fata, ci cu lateralul. Asa simteam ca stau mai bine in calea vantului. Ma opream la rafale si ma impotriveam cu toata forta. Am trecut seaua aia intr-o mie de ani, mi s-a parut ca a durat o vesnicie. La adapostul urcusului, n-a mai fost asa de greu si iata-ma, in sfarsit, langa placuta pe care scria “Varful Tarcu 2190m”. M-am inchinat. 



Ei bine, daca m-as fi uitat pe poza cu zoom facuta ieri de pe Bandiolu, as fi vazut ca urmele ajung pana la statie. Dar uite ca nu mi-a trecut prin minte ca s-ar putea vedea in poze, nu-mi imaginam ca sunt atat de vizibile, n-am avut ideea sa verific. As fi scapat de toate emotiile si de toate indoielile, dar poate ca asa a trebuit sa fie, ca sa traiesc cu adevarat experienta aceasta, cu toata fiinta mea.


Se lasa intunericul. M-am invartit pe langa statie sa gasesc intrarea si-am constatat ca usa se deschide in afara. Exact in contra vantului. Imi adun toate fortele sa o deschid, dar cand sa intru, mai era o usa, care se deschidea inauntru. Nu puteam sa deschid destul, incat sa incap. Aveam nevoie de toata forta si de toate mainile pentru prima si nu mai aveam cu ce sa ma ocup de-a doua. Incredibil, am strabatut muntele, dar pur si simplu nu pot sa intru in statie! Dupa lupte grele, am biruit usile. Inauntru, bezna. “Buna searaaaa!” Nimeni. “Miiiaaaaaau!!” Hopa, stai asa, se pare ca aceasta proprietate este guvernata si pazita de pisici. Cat s-a gudurat vietatea blanoasa pe langa mine, am scos frontala si-am descoperit un urias si superb exemplar de felina maidaneza maro-tigrata, cu un spate lat si robust, marcat cu o dunga neagra. Eram intr-un hol amenajat minimal, cu o masa si bancuta, cu un fel de mocheta pe jos, de-am zis nene, daca nu apare nimeni, dorm aici, cu matza-n brate, si nu-mi mai trebuie nimic.


Am stat si mi-am tras sufletul, cu vietatea calare pe mine, scriind (eu, nu ea) sms catre cei care ma stiau singura pe coclauri grele. Un tanar meteorolog si prietena lui apar in prag. Am reusit sa le provoc un preinfarct: “Buna seara, cat aveti vantul?” “Buna seara, 20. Azi-noapte a fost si mai tare!” Hehe, da’ cine i-a numarat rafalele toata noaptea? Stiam ca se poate mai mult, azi chiar am reusit sa raman in picioare. Ma invita imediat inauntru, inainte sa-mi cer eu scuze ca am intrat nepoftita in statie. O binevenita cana cu ceai fierbinte mi se aseaza in fata si oamenii se astern la masa, sa-mi tina de urat. Eram doar noi, singurii oameni de pe pamant.


Regulamentul nu permite accesul sau cazarea turistilor in statia meteo. Stiu acest lucru si-l respect, as fi inteles si nu m-as fi suparat absolut deloc daca eram nevoita sa pun cortul langa statie. Dar in conditiile de fata, oamenii de aici m-au primit in adapostul lor cu toata ospitalitatea, fara nici un interes material, si-am sa le raman recunoscatoare mereu. Si-au avut rabdare infinita cu povestile mele, cu intrebarile mele…si cu mirosul meu de fum de la stana. Eram transpirata, obosita, nemancata, dar nu reuseam sa ma misc de pe scaun. Am stat ore intregi acolo. Stiu starea, stiu ca trebuie sa astept sa-mi revin, sa nu ma oblig nici sa mananc, nici sa fac altceva. Abia pe la miezul noptii, cand gazdele s-au retras, dupa caz, la culcare sau la birou, am fost in stare sa mananc. 



MIERCURI, 23 decembrie



Am pus acumulatorii la caldura si am programat alarma; m-am prins ca fereastra mea da spre rasarit si-am zis ca merita sa vad soarele cum se iveste de langa varful Tarcu. Si l-am vazut.


/tarcu4/img_5725.jpg



/tarcu4/img_5731.jpg



/tarcu4/img_5734.jpg


Si-am mai vazut ceva frumos pe cer, spre vest: umbra varfului si a statiei... si spectrul Brocken, peste zari...



/tarcu4/img_5735.jpg


Dimineata senina. Am stat la povesti mai ales cu Monica, o tanara faina, cu picioarele pe pamant, matura, serioasa, cu planuri frumoase si cu drag de munte. Am facut impreuna o plimbare pe varf pentru sedinta foto.



/tarcu4/img_5738.jpg



 Apoi mi-am luat la revedere de la gazdele mele, inclusiv de la cea cu patru labute, si-am pornit la vale spre statia meteo Cuntu, pe traseul marcat cu stalpi, vopsea si momai multe. Meteorologii le-au inaltat dupa ce unul dintre colegii lor si sotia lui au sfarsit in caldarea de alaturi, ingropati in zapezi, intr-o seara in care viscolul nemilos i-a rapit la doar cateva minute distanta de statia meteo. Staim povestea lor si ma regaseam in ea, am trait si eu ceva asemanator, cu meteorologul meu de acum cativa ani buni, dar noi am avut mai mult noroc. M-am oprit la crucile lor si mi-am repetat lectiile despre munte.


/tarcu4/img_5741.jpg


Coborarea n-a fost tocmai usoara, pe alocuri e abrupta, mersesera oameni pe poteca si se formase gheata. M-am intalnit cu un cuplu dragut din Timisoara si-am schimbat cu drag cateva vorbe.


/tarcu4/img_5743.jpg



 La Cuntu, m-am oprit sa vad lacul si sa citesc indicatoarele. De la varful Tarcu in jos, marcajele exista, insa pe creasta lipsesc stalpii, atat de necesari pe ceata. 


/tarcu4/img_5744.jpg



/tarcu4/img_5748.jpg



De la Cuntu, urcare??? Pe drumul asta cu gheata, pana in saua Jigorei, la asfalt? Noroc cu combinatia de cruce albastra si banda galbena, care m-au dus frumos prin padure si m-au purtat din iarna catre un fel de primavara sau toamna blanda. Dar surpizele nu se opresc aici: caci banda galbena n-avea cum sa ma coboare repede de pe piciorul destul de inalt pe care il urma, decat brusc, pana in fundul unei vai ca o genune. Am zis ca-mi rup gatul pe acolo, pe poteca extrem de accidentata, acoperita cu frunze, de unde m-as fi putut pravali cu usurinta printre copaci pana in albie, daca n-as avea cumva norocul sa ma izbesc zdravan de vreun trunchi.

 

Am iesit la asfalt si urma proba de foc: gasirea unei masini care sa ma duca in timp util la tren, in Caransebes. Ei bine, am mers 3 minute si prima masina ce cobora din munte, din statiunea Muntele Mic, m-a cules de pe drum si m-a depus fix in fata garii. Sanatate!



Niciodata nu cobor de pe munte pur si simplu. Totdeauna in urma turelor cu momente intens traite pe munte, interactiunea cu oamenii e un spectacol, dar pentru ca povestea asta a iesit atat de lunga, prefer sa va scutesc de detaliile spectacolului care suntem noi, oamenii. 


Tarcu e superb si n-am vazut din el decat o mica parte. Nu-ti trebuie traseu marcat, pe vreme buna poti hoinari pe muchii si pe varfuri frumoase, de peste 2000 de metri, poti cotrobai prin caldari, pe malul lacurilor si prin paduri. Deja am o multime de idei. Dar pentru tura asta atat de speciala, am ajuns deja sa-l iubesc.


Am inceput jurnalul acesta de Craciun. De-atunci, am tot incercat sa-l scriu, sa-l recitesc, sa-l scurtez, sa-l inchei, dar el pur si simplu nu s-a vrut scris pana ce n-am gasit starea si momentul, pana ce n-a venit viscolul adevarat in Bucuresti, intr-o noapte de sambata, pana ce nu i-am gasit muzica potrivita si pana ce nu mi-am turnat un pahar de vin rosu. La multi ani!



Duminică, 17 ianuarie 2016 - 22:03 
Afisari: 4,236 


Postari similare:





Comentariile membrilor (38)

metaldaze
metaldaze
Caraba
 
1
Un caleidoscop de ganduri si trairi.

Am parcurs si eu toamna o parte din traseul facut de tine, intr-o traversare de 5 zile de la Campusel la Herculane si creasta alpina a Cernei (intre Vf. Dobrii si Biliana) are ceva aparte. E salbatica si parca are in acelasi timp ceva familiar, sau poate asa mi s-a parut mie dupa parcurgerea Godeanului mai "rece".
Citind jurnalul mi-am adus aminte de inseuarea lunga din Curmatura Olanelor, de urcarea crancena pe Vf. Dobrii, de versantii abrupti dinspre Valea Cernei si de trapezul frate mai mic al celui fagarasan.

Am remarcat ce ai scris despre efortul care vine la pachet cu experienta unei ture solitare. Fiind vorba de o traversare de toamna tarzie/iarna, intinsa pe mai multe zile, in care trebuie sa ai autonomie 100%, nu ai cum sa te debarasezi de termos, baterii de rezerva, multe haine de schimb, manusi de rezerva, la care se adauga coltarii, pioletul si rachetele de zapada. Trebuie sa fi avut ceva kile monstrul...Carpati.org

In Tarcu inca nu am ajuns dar din ce ai scris pare ca merita sa primeasca si el o sansa.


Duminică, 17 ianuarie 2016 - 23:13  

lauramatei
lauramatei
(admin)

 
2
Monstrul era un nesuferit la inceput, dar s-a lasat imblanzit, ca n-a avut incotroCarpati.org.

Tarcu este foarte frumos, merita toate sansele, n-am exagerat cu observatia de la final. Sunt multe paini de mancat acolo. Voi reveni cu siguranta. Cred ca cel mai potrivit e primavara devreme, inainte sa urce oile, sau toamna, dupa ce pleaca turmele, daca prinzi cateva zile cu seninul specific al toamnei pe munte.


Duminică, 17 ianuarie 2016 - 23:19  

odin
odin
Rucsac
 
3
frumos Carpati.org


Luni, 18 ianuarie 2016 - 09:35  

razvan1984m
razvan1984m
Caraba
 
4
Felicitări pentru curaj (sau nebunie? Carpati.org ).

Țarcu e frumos și vara, noi am petrecut vreo 5 zile în august 2013 pe-aici. Cel mai spectaculos mi s-a părut Blojul - sunt multe vârfuri pietroase aici, care amintesc de Retezat, și lacuri glaciare splendide - Netișul, cele două Bistre. Mare grijă la vipere, șaua Iepii colcăie.


Luni, 18 ianuarie 2016 - 10:46  

markbv
markbv
Caraba
 
5
Frumos povestit! Felicitari.
Ma bucur pentru tine si reusita ta.
Toate bune.


Luni, 18 ianuarie 2016 - 11:09  

bogdan.t
bogdan.t
Coarda
 
6
Bravo! Foarte frumos scris!Chiar mi-a facut placere sa citesc acest jurnal! La multi ani!


Luni, 18 ianuarie 2016 - 11:40  

baltighost
baltighost
Coarda
 
7
Frumos scris si, mai ales, frumos trait tot acest traseu. Felicitari.

Si o intrebare: La Cuntu mai era cineva? Acum citiva ani auzisem un zvon cum ca statia meteo de aici urma sa fie inchisa.


Luni, 18 ianuarie 2016 - 16:02  

stefi
stefi

 
8
Frumos jurnal! Cand citesc aventurile tale ma plimb si eu prin acele locuri. Esti minunata si mi-esti tare draga, desi nu te cunosc decat din jurnale. Felicitari!

I-am dat si mamei sa citeasca si i-a placut mult, desi a zis ca nu se poate, fata asta n-are frica? Carpati.org


Luni, 18 ianuarie 2016 - 18:50  

virgiliordache
virgiliordac..

 
9
Foarte frumos ! Bravo. Am venit odată în sens vara invers și spre Retezat, nu spre Cerna. Fără vizibilitatea mi se pare aproape imposibil de parcurs iarna. Dumnezeu a fost cu tine. Am trăit cu bucurie tot ce ai scris.


Luni, 18 ianuarie 2016 - 20:14  

baumwolle
baumwolle
(admin)

 
10
Așa cum sunt deja obișnuit, Laura ne-a servit încă un jurnal de mare trăire și sensibilitate. A fost o plăcere să-i parcurg rândurile și să o însoțesc cu gândul.

Munții Cernei sunt, și pentru mine, un colț de țară special. Deși am ajuns acolo la sfârșitul acestui an, iarna s-a lăsat așteptată, așa că am încă o sumedienie de motive pentru a reveni prin cătunuri și cleanțuri...

La mulți ani!


Luni, 18 ianuarie 2016 - 20:44  

lauramatei
lauramatei
(admin)

 
11
Multumesc ca ati avut rabdare sa cititi sau sa rasfoiti randurile acestei povesti! Si pentru ca mi-ati scris!

Bogdan, nu stiu ce mai e pe la Cuntu, eu am trecut de-a dreptul in jos pe langa lac si pe langa fosta cabana Cuntu, acum parasita. Ma grabeam sa ajung la tren. N-am trecut chiar prin curtea statiei meteo si nici n-am vazut pe nimeni, dar din ce-am vorbit cu oamenii de la Tarcu, inteleg ca e inca activa.


Bumbacule (eu asa-ti zic, suna fain..Carpati.org ), daca treci si dincolo de sate si cleanturi, pur si simplu e alt film, e altceva, e alta stare, alta atmosfera. Acelea au farmecul lor incontestabil, si mie imi plac, dar dincolo de varful Iutii e o alta lume, care nu seamana cu nimic din tot ce-am cunoscut eu in muntii nostri.

Va salut pe toti, numai bine!


Luni, 18 ianuarie 2016 - 22:10  

catalinlamunte
catalinlamun..
Caraba
 
12
Imi place jurnalul, oferindu-mi o motivatie in plus de a merge in aceasta zona a tarii! Multumesc, Laura! Felicitari! Carpati.org


Marți, 19 ianuarie 2016 - 11:09  

viodavid
viodavid
Busola
 
13
Iar o să frângi multe inimi iubitoare de pribegie și singurătate și cu acest jurnal!Carpati.org
Sunt sigur ca celor cărora le lipsește curajul sau nu pot pleca de-acasa din varii motive, această poveste a ta le va fi ca un fier înrosit ce le străpunge inimaCarpati.org.
Cel puțin mie, mai mult ca sigur, o să mi se perinde prin față ochilor, mult timp dr-acum înainte, singurătățile Cernei, Godeanului și Țarcului și nimic nu mă va împedica să străbat cu închipuirea locurile colindate de tine.

Când mă uit la această colosala tura solitară și când mă gândesc la neînsemnatele mele drumeții, am în față o imagine cu un elefant și câțiva șoricei anemiciCarpati.org. Plimbările mele, nici măcar puse cap la cap sau una peste alta, nu reușesc să facă cât această fascinanta aventură.

Cine nu rămâne mut de admirație în față acestei incredibile călătorii? Care-i muntomanul căruia nu-i încoltesc în suflet firavi fiori de invidie atunci când lecturează acest jurnal? Cați dintre cei ce vizitează această pagină n-o au ca sursă de inspirație și nu-si fac planuri, fie și iluzorii, de a-ti călca pe urme?

Când o să aud prin casă, și asta cât de curând, planuri de vacanță cu Croația, Grecia și Turcia, voi fi cu gândul la pustietățile și întinderile nemărginite din Cernei, Godeanu și Tarcu.


Marți, 19 ianuarie 2016 - 21:30  

emile
emile

 
14
Frumos să te simți ,,singurul om de pe pământ,, în mijlocul munților dragi. Și pentru mine Cerna-Mehedinți rămân împreună cu Parângul munții de suflet. La pensie voi avea o colibă la marginea lor pentru că îi consider ce poate fi mai frumos în privința plaiurilor solitare și al stâncilor cu multe flori. Munții Florilor și Munți Sălbatici - cum descrie cineva - Cerna și Parângul - într-o carte despre simplitatea Munților Carpați. Felicitări pentru jurnal.


Miercuri, 20 ianuarie 2016 - 08:16  

mbalter
mbalter

 
15
Impresionant !
Imi vine sa urc in avion si sa o fac si eu Carpati.org


Miercuri, 20 ianuarie 2016 - 09:43  

hahaha
hahaha

 
16
Felicitari Laura!!! Inca o tura reusita.

P.S. Jurnalele tare nu sunt lungi niciodata, doar bune Carpati.org


Miercuri, 20 ianuarie 2016 - 13:45  

gigicepoiu
gigicepoiu
Coarda
 
17
Nu ai cum sa nu te intelegi ,,tu si cu afurisitade tine" devreme ce iti oferi astfel de calatorii de neuitat.
Tura si jurnalul tau mi-au inseninat o zi plina cu ceata si promoroaca.
Foarte frumos! Felicitari!


Miercuri, 20 ianuarie 2016 - 15:58  

henter
henter

 
18
Citind jurnalul tau am srabatut din nou alaturi de tine Godeanu si Cernei... Ma gandesc la umerii tai tabaciti, monstrul ala cred ca avea vre-o 24kg...
Minunat jurnal, felicitari!


Joi, 21 ianuarie 2016 - 09:01  

edo
edo
Caraba
 
19
Când auzi singurul om de pe pământ te aștepți să fie un bărbat, dar mă bucur că m-am înșelat!
Am parcurs și eu traseul făcut de tine, în două ture diferite (una Cernei-Godeanu, alta Țarcu-Godeanu) si am avut senzația de sfârșit de lume și de neasemuită pace a acestor locuri. Multe drumuri trebuie să mai facă omul în căutarea propriei povești!


Joi, 21 ianuarie 2016 - 11:36  

mihaita_39
mihaita_39
Busola
 
20
La mulți ani și la mulți munți, singuratică pământeană !


Vineri, 22 ianuarie 2016 - 21:42  

lauramatei
lauramatei
(admin)

 
21
Va multumesc tuturor pentru gandurile bune!

Vio, "neinsemnatele" tale ture au farmecul lor, sunt prin niste locuri foarte interesante si frumoase, unele foarte putin umblate, din ce vad in poze si pe harti. Prin unele din aceste locuri am mai umblat si eu, dar prin unele chiar vreau sa ajung si uite ca nu s-a ivit ocazia. De 100 de ani incerc sa ma lipesc de unele ture ale tale, dar cand vad ca sunt doar pentru o zi, imi dau seama ca nu prea are rost sa fac atata drum, cu timpul pierdut si cheltuielile aferente, pentru doar cateva ore, asa ca planuiesc sa le lipesc cumva in ture mai lungi, de cateva zile in zona. Daca imi permiti, o sa te stresez cu intrebari despre zonele respective, atunci cand ma voi porni intr-acolo. Dar poate ne vedem, totusi, in ture. In rest, iti multumesc mult pentru comentariu, dar zau, ma faci sa ma simt ca un...elefantCarpati.org.


Vineri, 22 ianuarie 2016 - 22:10  

viodavid
viodavid
Busola
 
22
Laura, au si drumetiile mele farmecul lor, dar în comparatie cu tura de fata sunt asemenea stelutelor pe langa steaua cea mare, soarele! Atunci cand esti fascinat de înaltimi si de pustietatile muntilor, orice evadare în mijlocul naturii, orice clipa petrecuta în împaratia muntelui este de nepretuit. E bun si muntele servit cu lingurita! Totusi, cand vad ca altii folosesc polonicul, nu se poate sa nu devin pofticiosCarpati.org

În alta ordine de idei, uite, chiar ieri s-au împlinit exact 101 ani de cand ma visez într-o tura de-a ta. Si visul continua. Mi-as fi dorit sa fiu prin Talmaciu în dimineata zilei de 18 iulie 2012, sa te conduc pana la Prejba si sa ascult în premiera impresiile din acea imposibila si de neimaginat calatorie.

Da,ma poti stresa într-un singur fel: sa-mi trantesti vreo problema de matematica sau sa ma întrebi de ecuatii si fractii, de logaritmi si algoritmi, de derivate sau dispersie, atunci chiar as intra în depresieCarpati.org În rest, abia astept.

Cu cata dexteritate te misti în universul literelor (nici nu vreau sa ma gandesc ce poti sa faci cu bietele cifre), îti zboara gandul mai degraba la un fluturas (nu la un elefant) printr-un magazin de portelanuri. Ar fi pacat sa nu aduni aceste memorabile calatorii între copertile unei carti. Iata, ai si vandut un exemplar!Carpati.org


Sâmbătă, 23 ianuarie 2016 - 18:55  

andruska
andruska

 
23
Mut, cu sufletul la gura, marca Laura!


Sâmbătă, 23 ianuarie 2016 - 20:25  

ottohauck
ottohauck

 
24
Laura, felicitari pentru o tura prin salbaticie muntilor Cernei, Godeanu si Tarcu! Am citit jurnalul fara oprire, de la inceput pana in sfarsit! Am inteles ca a fost o tura destul de grea (zdravana) de iarna. Stiu zone despre care vorbesti (afara sau langa Muntii Tarcu, pe care nu le stiu inca). Valea la izvoarele Raului Ses este Mongolia adevarata, si trecerea dinspre Godeanu spre Tarcu nu este usoara. Am planuri sa merg in sens inverz vara asta, sa explorez plaiuri acestea imense din nou. Jurnalul tau imi a facut pofta sa merg acolo in curand. ;-)


Marți, 26 ianuarie 2016 - 00:36  

lauramatei
lauramatei
(admin)

 
25
Incredibil!!!!!!!!!!! N-a trecut nici o ora de cand ma gandeam la turele mele de pe carpati... si mi-am amintit de tura din Trascau, in care ai mers si tu... si ma intrebam acum ce mai faci! Extraordinar, nu-mi vine sa cred ca exact acum mi-ai scris!

Multumesc ca ai citit si ca mi-ai scris! Poate ne vedem pe munte! Toate cele bune!


Comentariu modificat de autor!

Marți, 26 ianuarie 2016 - 00:55  

ottohauck
ottohauck

 
26
Foarte tare! Cred ca exista o legatura extrasenzoriala intre prieteni. Ne am gandit unul de la altul in acelasi timp. Incredibil!!! Stiu ca se intampla cand din cand intre oameni, si acum s-a intamplat aceeasi lucru iar intre noi. Eu sunt bine. Sigur voi veni in Romania si anul asta. In plus voi pune si un jurnal care am scris in Romana aici in curand. Multe ori am gandit despre tura ta in Trascau. Era o tura foarte frumoasa! Sper ca ne intersectam pe poteci la munte!


Marți, 26 ianuarie 2016 - 19:16  

cristi.iliescu
cristi.ilies..
Busola
 
27
Ce mi-a plăcut jurnalul! Mai ales că ai fost prin zone pe unde vreau și eu să ajung, sper că anul ăsta.
Și mie îmi plac mai mult munții mai sălbatici și mai neumblați, chit că nu vezi țipenie de om zile în șir. Dar și când întâlnești pe cineva, stai de drag la vorbă Carpati.org

Prin astfel de locuri ai vreme să te împaci cu tine, să reflectezi la lucruri la care altfel nu te-ai gândi, cum ai spus și tu. Poate de aceea îmi plac atât de mult Orientalii, am găsit pe acolo trasee pustii care m-au umplut de liniște.

În Occidentali nu am ajuns, dar am trăit și eu câteva momente asemănătoare anul trecut în Cindrel și Lotrului, mergând singur pe creste.

Felicitări pentru tot ceea ce faci! (are trupa Reamonn o melodie despre tine Carpati.org)
Am început să citesc jurnalele tale pentru documentare și am ajuns să le citesc de plăcere, conțin mai mult decât informații utile. Conțin suflet Carpati.org


Joi, 28 ianuarie 2016 - 12:51  

sebareserved
sebareserved..

 
28
foarte frumos. foarte interesant traseul. parca ma indeamna spusele tare sa plec si eu iarna, desi prefer vara.
ai si povestit foarte fain. cred ca ai talent. poate incerci sa faci mai mult, cu scrisul, ma refer.
multa bafta!


Comentariu modificat de autor!

Luni, 8 februarie 2016 - 13:02  

alin.ciula
alin.ciula

 
29
Curajoasa mai esti! Super tura!
Am fost si eu pe acolo, poate-ti place sa re-vizualizezi, din alte perspective:
- Vlascu/Zglivar cu zapada adevarata: http://alinciula.blogspot.com/2015/02/marile-zapezi.html
- tura in cei trei munti mai veche, primavara (traseul aproape identic): http://alinciula.blogspot.com/2015/02/marile-zapezi.html
In Godeanu gasesti (vezi poze in articol) vechile constructii-iglu de piatra (bordeie), ai trecut cu siguranta pe langa ele, langa Vf Ciocanasu. Nu le-ai vazut?
- Despre stana turistica de la Lacul Iezer (n-ai vazut lacul, era acoperit de zapada) facuta de domasneni, acolo unde ai dormit a doua noapte:
http://petrucristescu.domasnea.com/inaugurare-stana-iezer-godeanu
/

Ture faine!


Luni, 8 februarie 2016 - 17:44  

lauramatei
lauramatei
(admin)

 
30
Multam de vizita!

Alin: o zapada ca aceea as fi vrut si eu, dar anul asta n-avemCarpati.org. Tocmai m-am intors acum de pe creasta Parangului....foarte putina zapada si aici...e ceva ciudat cu iarna asta....Carpati.org.
Al doilea link e identic cu primul...Carpati.org. Se mai poate o incercare, te rog? Carpati.org
Stiam de lac, dar eram sigura ca n-am cum sa-l vad, caci era zapada. O sa revin in zona cu siguranta. Stana.....faina, sanatate cui a construit-o! N-am vazut bordeiele, trebuie sa le localizez exact, e posibil sa le fi ocolit cumva, in traiectoria mea.


Luni, 8 februarie 2016 - 22:16  

alin.ciula
alin.ciula

 
31
Scuze. tura din cei trei munti : http://alinciula.blogspot.com/2009/05/trei-munti.html


Marți, 9 februarie 2016 - 11:31  

alin.ciula
alin.ciula

 
32
mai multe poze cu bordeiele si din tura aia aici: https://picasaweb.google.com/101822472789026615928/200905CerneiTa
rcu


Marți, 9 februarie 2016 - 11:38  

lauramatei
lauramatei
(admin)

 
33
Ce faineeeeeeeeeeee, vreau sa dorm intr-un astfel de bordei candva. Nu le-am vazut pentru ca eu am mers pe creasta matematica, sa-mi fie mai usoara orientarea, ori ele vad ca sunt pe versant. Iar zona lacului n-am explorat-o, am ajuns pe intuneric seara, iar a doua zi am plecat la deal direct, desi regretam ca nu am timp sa scormonesc locurile un pic. Imi vine sa plec acum, asa de tare ma atrage zona, are o atmosfera deosebita si o frumusete unica. Sa vina primavara!Carpati.org


Marți, 9 februarie 2016 - 14:31  

alin.ciula
alin.ciula

 
34
Lacul (Iezer) este chiar langa primitoarea stana, la cativa pasi, in sa. Nu l-ai vazut ca era sub zapada. Bordeiele sunt pe versant ca e locul mai adapostit. Cel din poze e foarte aproape de Mlaci (10 min) pe versant sub vf Ciocanasu.


Marți, 9 februarie 2016 - 16:10  

lauramatei
lauramatei
(admin)

 
35
Eu am urcat Ciocanasu si am coborat drept in sa, deci am ratat versantulCarpati.org. Si-mi aduc aminte ca chiar eram cu stresul pe mine, tot veneau nori, ma gandeam sa ma intorc, ma uitam cat am de urcat pe Capul Prislopului si ma intrebam daca e bine sa-l ocolesc pe poteca de vara sau sa-l urc direct... Clar n-aveam cum sa vad bordeiul, la ce griji aveam euCarpati.org.

Multam pentru interes si indicii despre zona!

Sincer, am stiut intotdeauna ca pentru info despre muntii din vest pot cauta pe blogul tau sau la Geanina si Alin. Nu ne-am cunoscut niciodata, dar eu am mai citit cate ceva pe la voi si stiu ca pe acolo e "casa voastra" Carpati.org. Insa special pentrru tura aceasta n-am avut timp sa-mi fac temele, am plecat doar cu ceea ce stiam din experienta mea, din ce-am mers eu sau din ce-am vazut de departe.


Marți, 9 februarie 2016 - 17:55  

costel2007
costel2007
Busola
 
36
Admir și respect curajul tău! Cât despre expunerea trăirilor, orice aș spune e prea puțin.


Sâmbătă, 13 februarie 2016 - 00:44  

navi
navi

 
37
Exista un tip de baterii care nu-s afectate de temperaturile scazute: LiFe. Dar nu-s prea mult cunoscute si folosite. Eu mi-am procurat si o sa le folosesc ca baterii de rezerva.


Joi, 3 martie 2016 - 11:16  

jujea
jujea
Cort
 
38
Citisem cand ai scris dar m-am intors la el, dupa o lunga absenta pe aici. Muntii astia inca nu au aratat toate povestile, mai sunt de descoperit desi multi oameni ai muntelui au cam plecat de pe lumea asta. O sa incerc sa stam de vorba la o cafa bauta langa foc.


Vineri, 23 decembrie 2016 - 17:45  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,1106 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2019) www.carpati.org