Sfârşit de octombrie în Munţii Căpăţânii

După un înghiţit în sec care a durat vreo 6 luni, am reuşit sa ajung din nou pe munte, însă cu o gaşcă binişor extinsă de data asta, cuprinzându-i pe mai vechii Claudiu (Domnul şi Stăpânul nostru, lăudat şi slăvit fie numele Său), Cosmin-prietenu-lu-Claudiu, Alin-prietenu-lu Cosmin, Sorin zis şi Nenumitul (din motive ce se vor vedea in continuare), Marius-cu-scorpionul, şi mai noii Jackie (vechi camarad de arme de-al lui Claudiu – o persoană specială, pe lângă care Winettou era un retor desăvârşit şi un maestru al discursului) şi Alex de la Cluj, ucenicul lui Claudiu într-ale potecărelii.

Deci, dupa un schimb de mailuri de vreo saptămână, ne-am hotărât noi pentru următorul traseu: Vâlcea-Băile Olăneşti-Canton Mânzu (unde am lăsat maşinile) apoi tropăială pe forestier prin Cheile Folea până în punctul denumit „La Temelie”, urcuş pe Vf. Gerea, dormit la refugiul Gerea, iar a doua zi retur prin Vf. Căprăreasa – Şaua Hădărău – Canton Cheia – Brâna Cheii – iar nişte tropaială pe forestier, apoi traversarea muchiei care desparte bazinul Cheia de bazinul Olăneşti, ca să revenim la maşini. Pe scurt, aşa... vreo 5 ore in prima zi şi vreo 7 în ziua a doua. O tură plăcută, nici leneveală, nici afurisenie...

Trebuie menţionat că Munţii Căpăţânii, după ce au stat multă vreme nemarcaţi sau cu resturile de marcaje de pe vremea Asaltului Carpaţilor, au fost remarcaţi recent (probabil prin eforturile celor de la Kogayon), însă de multe ori, marcajele din teren nu corespund cu cele de pe hărţile mai vechi (cum ar fi cea a lui Nae Popescu din „Munţii Noştri”). În plus, nu există aproape deloc săgeţi indicatoare la intersecţii, ceea ce de multe ori îngreunează găsirea marcajului şi direcţiei corecte, precum şi estimarea timpului rămas. Articolele dlui Boghez de pe net ne-au fost în schimb de un real ajutor.

Am plecat cu două maşini, după ce am pierdut vreo oră la Claudiu acasă cu cafele şi ţigări şi după vreo oră de condus am ajuns la canton la Mînzu. Singurul eveniment notabil din această etapă a preafrumoasei excursii este faptul că Claudiu (scuzaţi cacofonia, mărite) şi-a uitat tutunul Drum acasă, şi, ca să fie coliva cu bomboană, a realizat chestia asta doar după vreo 5 km de forestier mers cu 10 la oră... Drept pentru care restul de 5 km până la canton, a elaborat multiple şi complexe înjurături la adresa celor care l-au distras şi l-au făcut să-şi uite tutunul acasă. La canton, desigur, prima grijă a fost să facă recensământul ţigărilor lui Marius, care s-au dovedit în final a fi mult prea puţine pentru amândoi.

Dar să revenim la oile noastre... Am plecat noi ca în bancul cu cămila, tropa tropa cos de alfa pe forestier, unde alfa era egal cu vreo 8 grade. Sorin, care în general merge(a) destul de prost, acum se pare că mâncase ceva substanţe controlate, pentru că ne fugărea de ne ieşeau ochii. Am ajuns în Cheile Folea după vreo oră – foarte drăguţe chei, cu o cascadă meşteră la intrare... Delicios.

Sorin ii tot dadea talpă, fără să audă miştourile din spate, care îi prooroceau un sfârşit brusc al elanului peste 2-3 ore. Am ajuns noi în punctul numit „La Temelie”, unde forestierul se termina şi începea poteca. Temelia asta (de la dl. Boghez zicere) cică ar fi trebuit să fie o nouă captare de apă pentru lacul de la Vidra, respectiv hidrocentrala de la Ciunget, dar a murit în porumb odată cu răposatul... In momentul ăsta se mai vede într-adevăr o temelie de beton, probabil de la ceea ce ar fi trebit să fie staţia de captare, câţiva metri de baraj/dig din anrocamente şi un tunel de aducţiune început – nu ştim însă cât de lung.

La Temelie am şezut şi nu am plâns, ci am mâncat ciucalată... Apoi i-am dat pieptiş la deal, că se terminase forestierul. Iniţial, poteca părea foarte antipatică, dar după câteva minute, devenise evident că e o potecă ciobănească foarte bine trasată (spre deosebire de altele din zonă - cum ar fi cele de prin Narăţu sau Târnov).

După ce s-a mântuit şi poteca asta, adică după vreo oră şi jumătate, am ieşit la gol alpin, în punctul „La Lac”, unde era şi un refugiu (sau o stână) la un moment dat – acum e doar o ruină. Lacul e aşa... un fel de baltă. Aici ne întâlnim cu drumul de stâne care face legătura între multele stâne de pe platourile munţilor Căpăţânii.

După încă vreo oră, ajungem la cabana Gerea (o să-i zic Gerea, nu Gera, ca pe hartă, că aşa scrie în teren – pe cabană şi pe vârf, adică). De la Mânzu până aici am făcut vreo 5 ore, pe marcaj TG. Cabana nu e chiar cabană, ci mai degrabă un refugiu bine îngrijit, cu sobă de teracotă şi priciuri cu saltele. E administrat/îngrijit de clubul x-treme din Olăneşti, după cum scrie pe una dintre tăbliţele de la intrare.

Deci, am ajuns, ne-am băgat nasurile prin toate cotloanele, ne-am dat cu părerea, apoi am decis că e prea devreme să ne apucăm de focuri, ciorbe şi ţuici, aşa că am plecat pe vârf... Cei mai mulţi s-au dus pe vf. Gerea, doar eu cu Claudiu, care suntem adepţii dormitului în stâne, am zărit o stână pe o muchie alăturată, şi ne-am dus s-o inspectăm. Foarte bună stâna, bine izolată, cu un şopron (acoperit cu bannere roşii din campania PSD) cu o masă perfectă pentru noi 8...

Deci am cercetat-o noi bine, am decis că e numai bună pentru o tură de iarnă, apoi am zis că nu mai mergem până pe Gerea, care oricum nu prea e vârf, ci mai degrabă un fel de farfurie (nu prea) adâncă, cu fundul în sus.

În schimb, stâna noastră era chiar sub vf. Bogdana Mare, care avea cât de cât fason de vârf. Aşa că am purces întru urcare pe Bogdana...

În timpul ăsta, o parte din cei de pe Gerea – adică Marius, Cosmin şi Alex au venit şi ei să vadă ce hram purta stâna noastră, iar după ce au amuşinat pinăuntru, au urcat şi ei pe vârf. Am admirat noi ce-am admirat, am făcut poze, ne-am extaziat... În fine, ce fac oamenii pe vârf.

Între timp a început să se întunece şi să se cam lase cu răcoare, aşa că ne-am întors la refugiu. Aici eu am pus de ciorba colectivă pe primus, afară, în faţa căbănuţei... Nu de alta, da’ aveam chef să stau pe băncutză şi să mă zgâiesc la creasta Făgăraşilor, care arăta spectaculos la apus... Din păcate, butelia era cam leşinată, aşa că ciorba începută afară s-a sfârşit pe soba dinăuntru (ceea ce ar fi trebuit să fac de la început). Oricum, a fost delicioasă, ca de obicei. Nenumitul s-a oferit să ne spună nişte bancuri, dar a fost întâmpinat cu o atitudine nu prea încurajatoare... Aşa că a dat drumu’ la telefon, că le avea şi înregistrate pe telefon, cică să facă atmosferă la masă.

Cu una, cu alta, s-a făcut de vreo 9, când a apărut un jeep cu nişte oameni... Vreo 6 la număr, dintre care 2 copii. Diverse aspecte nu tocmai plăcute (cum ar fi faptul că veniseră cu maşina, că nu erau de-ai noştri şi mai aveau şi copii cu ei, deci trebuia să vorbim mai puţin buruienos) ne-au cam tăiat maioneza, în special mie şi lu’ Claudiu, aşa că am decis s-o ştergem să dormim la stână. Ăştia cu jeepu că nu şi nu „unde vă duceţi să dormiţi pe frigu ăsta”... Mie oricum mi se pusese pata să-mi încerc hamacul cel nou, iar în refugiu n-aveam unde... Am încercat-o io cu nenea cu jeepul să mă lase să mi-l leg de jeep şi de refugiu, ca să dorm sub cerul liber (senin şi plin de stele), da’ nenea nu s-a lăsat neam... Că cică îî zgârii maşina. Cum dreak să-i zgârii maşina cu cordelina de 6... Poate doar dacă înfăşuram un cuţit în ea şi scriam un =16 lângă 4x4. În fine... N-am insistat, era maşina omului şi io oricum n-aveam prea mare tragere de inimă să rămân acolo.

Până la urmă, am plecat 3 la stână (io, Claudiu şi Alex), unde am dormit excepţional, cu excepţia faptului că hamacul meu a sucombat în 2 minute: cum m-am pus în el, s-au rupt 4 suspante şi s-a sfâşiat şi fâşul. Ceea ce m-a enervat năpraznic... Am luat deci hamacul lu’ Claudiu, care n-avea chef să doarmă în el, pentru că avea sacul prea subţire.

Acum, cu dormitul în hamac e o întreagă odisee... Am studiat io pe net cu câteva zile înainte diverse noduri şi scheme de pus hamacul şi am remarcat că părerile erau diverse, dar existau şi câteva elemente comune: unul ar fi că dormitul în hamac trebuie învăţat, şi că niciodată prima noapte în hamac nu va fi prea comodă. Pot să confirm chestia asta... Cele 3 ore de încercare de dormit în hamac au fost oricum, numai comode nu. Pe lângă faptul că un hamac outdoor striveşte sacul pe 3 părţi din 4 (deci rămâi fără ¾ din potenţialul izolator al sacului), problema cea mai mare e poziţia uşor curbată şi dificultatea (nu imposibilitatea) de a te întoarce pe o parte. Pe lângă asta, deşi eu am un sac Nahanny Extrem de -30 confort, iar afară nu erau decât undeva în jur de 0 grade, în hamac simţeam o oarecare răcoare pe ici pe colo, prin părţile esenţiale... Aşa că după ce m-am sucit pe toate părţile vreo 3 ore, am decis că hamacu’ nu-i de mine şi m-am dus de m-am culcat pe o laviţă, ca tot omu normal... Unde, după cum am zis, am dormit excepţional.

A doua zi la 7, ne-am trezit. La 7 jumate, băieţii care dormiseră la refugiu erau la noi la stână şi stăteam la ceaiuri şi mîncărică. Am degustat ceva slană cu ceapă, după care a venit şi momentul plecării, pentru că vroiam să ajungem la maşini la 3 cel târziu. Dar socoteala de-acasă nu se potrivi cu a de la stână... Pentru că Marius a zis că drumu e “p-aici”, iar Claudiu că e “p-acolo”... Că marcaj ioc. Marius, foarte convingător în ceea ce spunea, şi-a atras vreo 2-3 adepţi, aşa că au început nişte parlamentări cu hărţile în faţă, care au durat vreo juma de oră, timp în care Claudiu devenea din ce în ce mai nervos, şi într-un final a început să ne administreze cu dărnicie [beep] la toţi ăilalţi, indiferent dacă-l susţineau sau nu... Care eram nişte dobitocii infecţi care habar n-aveam să citim o hartă şi nu-l ascultam dracului odată, să nu mai pierdem atâta vreme. Şi nici n-avea ţigări, să-şi ostoiască mânia sa de demiurg, căci Marius le fumase pe toate aseară (erau ale lui, ce-i drept)... Ca să-şi dovedească totuşi bunăvoinţa divină, Claudiu a coborât să caute poteca pe unde zisese Marius, da’ nici urmă de potecă... Din nou un rând de [beep]. Drept pentru care am mai pierdut un sfert de de oră până a găsit Claudiu poteca, care trebuia să ne coboare pe versantul estic al vf. Căprăreasa până în şaua Hădărău. Între timp, o parte bănănăiau căutând poteca pe undeva prin partea de sus a văii dintre muchia cu stâna şi vf. Bogdana Mare, prilej pentru Claudiu să se oprească şi să ne dea al treilea rând de [beep].

Într-un final glorios ne-am strâns în firul văii şi i-am dat drumul spre şaua Hădărău (cam 1,5 h) pe marcajul triunghi roşu, găsit cu atâta trudă. După câteva minute, poteca a ieşit din vale şi a continuat prin pădure, pe curba de nivel, pe versantul estic şi apoi pe cel sudic al vf. Căprăreasa.

Era din ce în ce mai clară şi mai bine bătută – asta până în şaua Hădărău, unde marcajul se bifurca – cruce albastră direct către valea Olăneşti şi cantonul Mânzu, şi triunghi roşu către cabana Cheia. Noi voiam neapărat să facem brâna din chei, aşa că am luat-o în continuare pe triunghi roşu (pe care de asemenea a fost nevoie să-l căutăm vreo 2 minute, pentru că în şa nu e niciun indicator). Poteca coboară în serpentine când abrupte, când extrem de largi, şi e deseori blocată de doborâturi... Ceea ce l-a făcut pe Sorin (care se simţea mare cocoş că mergea repede) să taie serpentinele şi s-o ia direct la vale. Degeaba a strigat Claudiu după el că se duce unde a-nţărcat mutu iapa, că traseul e în partea ailaltă... Nenumitul o ţinea p-a lui. În 10 minute nu-l mai vedeam. I-am strigat să ţină firul apei când o da de ea, că altfel nu mai iese la lumină... Da’ el a făcut cum ştia el. După încă vreo oră şi jumătate de coborât prin pădure, am ajuns în forestierul de Cheia, dar fără Sorin şi fără Jackie.

E momentul să spunem câteva cuvinte şi despre Jackie... După cum am spus mai sus, Jackie este o persoană foarte rezervată, orientată pe consum minim de energie – atât ca debit verbal, cât şi ca ritm de mers. El merge fix ca în bancul cu vulturul... adica aşa cum vrea muşchii lui... indiferent cum merg ceilalţi. Iar acum vroia să meargă încet. Semnificativ mai încet decât toţi ceilalţi. Asta fără să fie obosit, şi fără să catadisească să dea vreo explicaţie de ce mergea încet. Jackie este altfel.

Deci am ajuns noi în forestier fără Nenumitul şi fără Jackie... Aici ne-am zis că Nenumitul, având partea întunecată a forţei de partea lui, o fi ajuns deja la cabană. Aşa că n-am mai stat să-l aşteptăm. I-am dat talpă pe forestier, şi încă talpă zdravănă, că eu şi Claudiu eram în tricouri şi ne era frig rău la umbră şi mult prea lene să ne îmbrăcăm. În 20 de minute eram la cabană la Cheia, unde ia-l pe Sorin de unde nu-i. Am zis că nebunu’ încă mai rătăceşte prin fundul văii, dar că tre’ să ajungă în maxim jumatate de oră. Aşa că am zis să luăm o ciorbă de la nea Ionică. Dialog între Alex şi nea Ionică... Alex: “Am vrea şi noi nişte ciorbă, dacă aveţi”. Nea Ionică: “Avem, cum să nu”. Alex: “De care?” Nea Ionică: pauză. Alex: “Păi de care ciorbă aveţi?” La care Nea Ionică, plimbîndu-se pe lângă masă, pune mâna pe o oală “Pai uite, seamănă cu asta”. Era o ciorbă indescriptibilă, despre care am aflat ulterior că era ciorbă de “de toate” – avea şi organe tocate, şi perişoare, iar la aspect semăna cu ciorba de burtă... Dar era caldă, ieftină şi bună. Şi cu ardei iute.

Între timp, Claudiu se întâlnise cu Dan Pirnea de la Salvamont Vâlcea şi cu alţi cunoscuţi şi se căptuşise cu un pachet de ţigări şi o cutie mare cu orez chinezesc. Orezu’ ca orezu’, da’ tutunu i-a descreţit moaca şi i-a redat bunăvoinţa faţă de muritorii de rând... Partea proastă era că se făcuse deja o oră de când ajunseserăm la cabană, iar Nenumitul şi cu Jackie nu mai apăreau. Claudiu mânca orez şi avea un singur stres – când om ajunge acasă, sa scriu io un jurnal frumos pe Carpaţi (ăsta, adică) despre tura noastră cea fudulă. Io ziceam, “Bă, nu pot să scriu chiar tot, că o să-l porcăiesc pe Sorin că a fost bou şi a luat-o otova la vale, şi o să se oftice.” “Nu contează,” zice Claudiu, “că-i dai şi tu un pseudonim şi n-o să ştie nimeni că e vorba de el.” “Bine bă, o sa-i zic Nenumitul atunci”... Deci, i-am zis Nenumitul, aşa cum ne-am înţeles. După ce şi-a terminat omul orezul, s-a dus la Dan “Dane, hai şi tu cu jâpul să-i căutăm pe ăia doi, deşi nu pot să pricep cum de s-au rătăcit”. Taman când să se urce în jâp şi să plece, apare Mircea Lera, şeful de la Salvamont Vâlcea cu o Dacie papuc 4x4 şi cu cei doi meseriaşi pescuiţi pe drum. Culmea e că amândoi, când au dat în forestier (pe rând, desigur, fiecare în alt punct) au luat-o spre tunel în loc s-o ia spre cabană. De fapt, Jackie coborâse până la vad, şi acolo, din nu se ştie ce motiv, s-a gândit că n-a luat-o bine şi tre’ să se întoarcă. Am mai stat să bea oamenii un ceai şi să-şi ia miştourile de rigoare, apoi am plecat pe brână, cu consemn să nu ne mai depărtăm prea mult unii de alţii.

Pe brână... ca pe brână. Pozele spun mai mult decât textul (o să pun şi nişte poze, da' văd că acu' nu merge - probabil sunt prea mari şi nu merge redimensionarea automată). E o brână destul de expusă, în special în vreo 2 locuri, dar foarte frumoasă. Şi cheile sunt extrem de spectaculoase. Traversarea a durat o oră cu totul, de la cabana Cheia până la cantonul Codrin, pe marcaj TA

Apoi din nou tropăială pe forestier, de data asta în ritm de marş, că eram deja întârziaţi rău din motiv de negăsit poteca dimineaţă şi pierdut coechipieri la prânz. Cu tropăiala pe forestier am refăcut exact bucla pe care o tăiaserăm mergând pe brână, şi am ajuns undeva aproape de tunel, ca să traversăm înapoi în valea Olăneşti, unde lăsaserăm maşinile. De la ieşirea din forestier avem un marcaj triplu (CA, CR, BG) care la un moment dat se ramifică, şi trebuie urmată BG ca să ajungi la Mânzu (celelalte două marcaje te scot direct în Olăneşti). Pe scurt, de la ieşirea din forestier până la Mânzu am făcut puţin sub o oră. Cu tot cu incidente, de la stână la maşini am făcut 7 ore şi jumătate – am ajuns la 16:30 în loc de 15:00 cum vroiam – prilej pentru Claudiu să ne explice încă o dată că, dacă l-am fi ascultat şi n-am fi pierdut vremea ca nişte incapabili ce suntem, ajungeam la timp. Iertăciune, Doamne... Promitem să nu îţi ieşim din cuvânt data viitoare.

Vineri, 5 noiembrie 2010 - 22:20 
Afisari: 1,193 


ionradoi