Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Septembrie 2019
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30

Octombrie 2019
LMMJVSD
123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031

Online

Vremea
Varful Paltina
Muntii Godeanu

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Sa incepem cu sfarsitul – sfarsitul fricii si inceputul iubirii (de munte) (Muntii Bucegi)

Acum ca vreau sa incep sa scriu imi vin in minte toate cele invatate in trecut si stiu ca s-ar cuveni sa scriu un inceput socant sau cel putin uimitor astfel incat sa te atrag sa citesti mai departe. Dar nu vreau sa scriu dupa rigorile lumii acesteia, ci vreau sa scriu dupa inima mea, iar ea imi cere sa scriu cu iubire si simplitate. Oricum asta poate te invata (ma invata) sa nu abandonezi un jurnal sau un om daca el nu ti s-a descoperit minunat inca de la inceput, ci sa ai rabdarea si indrazneala sa depasesti aparentele si sa-i patrunzi fiinta tot mai adanc, pana in inima, ca pe o taina. Si muntele tot o taina este si pana sa-i ajungi la inima va fi nevoie sa ai rabdare si sa reusesti sa depasesti toate imaginile inselatoare pe care ti le-ai fabricat despre el si despre tine insuti. Nu-ti fie teama, el te va dezbraca cu dragoste de ele una cate una, desi s-ar putea ca spargerea aparentelor si a iluziilor sa te doara. Insa, cand vor cadea toate mastile tale, ti se va lumina chipul de iubirea pe care el astepta cu atata ardoare sa ti-o ofere.    

Probabil te astepti sa-ti povestesc ceva recent, o calatorie care abia s-a incheiat, dar nu, calatoria aceasta a avut loc acum doi ani cu aproximatie, apoi au urmat doi ani de frica care m-au tinut departe de munte, recent frica s-a transformat in iubire si tocmai de aceea am hotarat sa scriu. Jurnalul nu va avea detaliile și frumusețea trairilor proaspete, insa el are o alta parte buna zic eu, faptul ca am inteles in timp impactul acestei calatorii asupra vietii mele si o pot privi acum cu alti ochi, ca pe un mare castig. Daca l-as fi scris atunci, imediat, frica ar fi dominat totul, de fapt de-aia nici nu mi-a trecut prin cap sa scriu ceva atunci.     

Am plecat la munte dupa un an greu. Dupa examenele din vara bunicul meu s-a imbolnavit si nu mai putea sa iasa din casa asa incat am stat langa el. Am trecut impreună prin multe incercari și si-a revenit. Bucuria mea insa nu a durat prea mult pentru ca prienteul meu bun, Marius, a patit ceva asemanator, avea dureri mari de picioare si nu mai putea merge aproape deloc. A urmat o cura cu sucuri de legume vreo 20 de zile, pe care am urmat-o și eu ca sa-l susțin psihic si s-a vindecat. Din experiența asta am invatat ca de fapt m-am ajutat pe mine insami sustinandu-l și ca o astfel de incercare poate fi la fel de plina de semnificații precum urcatul pe munte. Insa, era deja septembrie spre sfarsit si peste putin timp avea sa inceapa iar scoala, anul III, licenta, titularizare, deci inca un an foarte obositor. Eu eram la pamant psihic, inchisa in oras de atata timp, in pragul depresiei. Si acum tin minte cum stateam pe o banca in parc si nu reuseam sa ma conving ca pot sa ies din impas si sa plec, cum imi gaseam scuze sa aman plecarea, desi mi-o doream atat de mult. Lucrurile s-au aranjat insa uimitor, toate scuzele mele nu mai stateau in picioare, pentru ca problemele de care ma tineam strans s-au rezolvat de la sine. Nu mai era nimic care sa ma oprească sa plec, afara de mine și atunci am hotarat să fac primul pas călcându-mi pe suflet.    

Marius a stabilit traseul. Mie nu prea imi pasa unde mergem, atata vreme cat plecam, asa incat nici nu am cerut prea multe detalii. Oricum important de spus ca ma așteptam la o calatorie in care sa nu trebuiasca sa depun extrem de mult efort si care să fie plină de verde, de aer, de padure, sa simt ca nu ma mai sufoc si incep din nou sa respir adanc, cu pace, cum nu o mai facusem de mult timp încoace. Traseul avea sa urce pe Jepii Mici în Bucegi, până la Omu în prima zi. Eu nu mai fusesem pe Jepii Mici, asa incat n-am avut nimic de comentat. Am pornit cu rucsacii in spate, echipata nu eram eu cine stie ce, aveam totusi bocanci buni, polar, windstopper si niste bete de trekking grele, ce reusisem sa gasesc in timp scurt si nu prea scump. Marius statea mult mai bine la echipament decat mine. De dormit nu aveam cort de două persoane, asa ca am ales sa dormim la cabana, ceea ce probabil imi oferea si un plus de confort psihic. Ziua a inceput minunat, imi aduc aminte ca m-am jucat cu niste catelusi foarte iubitori pe peron in Ploiesti, cat asteptam sa schimbam trenul. Am coborat in Busteni si cand am iesit din gara, primul lucru pe care am vrut sa-l fac a fost sa intram in biserica de vizavi care îmi parea tare frumoasa; simțeam ca am nevoie de acest bun inceput, de ocrotire si putin curaj, de ce nu? Am urcat apoi pe langa statia telecabinei pe Jepii Mici, o buna bucata prin padure.

Toate bune și frumoase, ma simteam excelent. De la o vreme insa, am vazut ca nu reusesc sa urc prea usor si traseul devine cam stancos, ceea ce-mi producea discomfort. Am ajuns la un punct in care am reusit sa vad pana sus cam care e traseul. Am constientizat ca aici nu-i nici vorba de padure si verdeata, ci numai de stanca si lanturi si gafaiala. Am simtit ca mi se pune un nod in gat si am inceput sa intru in panica. Am incercat sa mai inaintez, dar simteam că nu mai am aer si peste cateva momente am constientizat ca frica pusese stapanire pe mine si incercam cu disperare sa trag aer in piept, dar nu puteam, aproape ca un om care moare (de fapt si tata a patit ceva asemanator inainte sa moara, abia acum imi dau seama). Spre binele meu lacrimile au inceput sa curga si respiratia mi s-a calmat odată cu ele. M-am asezat pe o piatra acolo si am plans mult, cu disperare, pana m-am liniștit. Dupa aceasta criza am inteles ca asta e traseul si oricat as plange lucrurile nu se vor schimba. Am hotarat sa merg inainte. Marius insa se speriase tare de tot si insista sa coboram. Nu i-am dat importanta. Oricum, era clar ca il invinuiam pentru ce patisem, desi ma indemnam sa trec peste asta si sa nu-l mai acuz pentru ca nu-mi facea deloc bine. Am inceput sa urc si in afara de semnele spaimei pe care le purtam in mine, nu m-a mai speriat nimic si nici nu mi s-a mai parut asa de greu ca inainte. Depasisem frica, curajul e drumul ce trece prin frica, cam asa nu?     

Undeva mai sus am facut un popas si am mancat ceva seminte, nuci, curmale si stafide (cam asta aveam cu noi pe munte, ba parca aveam si o lamaie). Cand esti vegetarian nu ai prea multe optiuni, dar n-am simtit niciodata ca as fi lipsita de energie din pricina mancarii, ci dimpotriva, ma ajuta foarte mult. Am vazut trecand pe langa noi o fata singura, cu un rucsac enorm in spate si niste picioare extrem de dezvoltate, aproape ca mi-a parut uriasa si fizic, dar si din puct de vedere al tariei vointei. Pentru ea traseul era un fleac, era ceva firesc, pentru mine era un chin. Mi-am dat seama cat de slaba sunt in comparatie cu alti oameni, cat de multe mai am de invatat. Aproape de varf am vazut capre negre in vreo doua randuri uitandu-se curioase la noi. Ce le-as fi mangaiat si m-as fi jucat cu ele daca erau mai aproape. Dar mi-am alinat dorul asta sus unde am dat de niste catelusi ce faceau baie in stropii fini de lumina ai soarelui ce li se prelingeau pe blana. Un puiut cu ochi albastri mi s-a asezat una doua cu burtica in sus si ne-am jucat impreuna. Ba nu stiu cum, cateii astia aveau si un ursulet de plus cu ei, pe care puiutul il tot plimba de colo colo.     

Am pornit spre Crucea Caraiman. Lumina aceea facea lucrurile sa para de pe alta lume si eu deja nu mai regretam ca eram acolo, ci ma bucuram de fiecare pas, uitandu-ma in toate partile, ba uneori si in sus pana ma lua cu ameteala. Cat de diferit traiesc oamenii bucuria. In spatele nostru se aflau doi tineri, ca si noi, care se opreau din loc in loc, dar nu ca sa priveasca cerul, ci ca sa mai aprinda o tigara, desi pareau foarte fericiti impreuna si incantati de drum. Am ajuns inaintea lor la cruce si am profitat de singuratate pentru a-mi manifesta bucuria cum simteam pe moment. Am inceput sa cant. Priveam in sus la cruce, ma apropiam si cantam cu tot sufletul, în jurul meu o mare de nori. M-am simțit ca un copil care in inocenta lui se joaca in iarba ca si cum ar fi printre stele. Au sosit si ei din urma. Am mai stat putin impreuna si apoi mi-am luat la revedere de la crucea aceea care parea sa stie prin ce am trecut eu.      

Ne-am intors la Cabana Babele unde am si innoptat, Vf.Omu ieșea din discuție avand in vedere intorsatura pe care o luasera lucrurile. Eram foarte obosita, Marius a mai mancat ceva, eu nu, nu-mi era foame (mare greșeală, pentru că a doua zi m-am trezit extrem de slăbită). Ne-am uitat pe harta și ne gandeam ce traseu sa alegem pentru a doua zi. Marius a zis ca, avand în vedere cum am resimtit eu traseul, cel mai indicat era sa coboram pe Piatra Arsa – Sinaia. Eu l-am intrebat daca nu ar fi nici o sansa sa ajungem la Schitul Pestera. El a zis ca e prea lung si nu fac fata, asa ca am renuntat la ideea asta. Numai ce ne uitam pe harta si intra tinerii de mai devreme in cameră, urma sa petrecem noaptea impreuna. De altfel imi erau destul de simpatici. Sigur ascultau rock, tricoul si chipul fetei imi spuneau asta. Au luat o sticla de vin si au sarbatorit jos incheierea zilei. Dupa cum spuneam ne bucuram atat de diferit. Totusi ii intelegeam, mai ales ca am avut si eu o perioada in facultate (in prima facultate) in care am fost ca ei. Ajutasem o fata din grupa de chineza, care era la cu taxa si nu avea unde sa stea. Colega mea de camera pe care n-o vazusem niciodata, avea sa lipseasca un semestru (plecata cu bursa în altă tara), așa ca am primit-o pe ea, pe Suzana, care la fel se hranea din muzica rock. N-am mai intalnit niciodata atata suferinta ca in acea fata, dar si atata frumusete ascunsa dincolo de durere. Am ajuns foarte bune prietene si prin contagiune am trăit ca si ea o suferinta enorma, dar si o bucurie ciudata intre acesti tineri. Nu a durat mult aceasta cadere a mea, dar am invatat din ea sa iubesc mai adanc si sa nu-i judec pe cei precum ea, pentru ca sunt in general copii care au suferit mult când au fost mici, iar revolta lor și refugiul in suferinta nu e decat o cautare a sensului pierdut, foamea lor de sens si iubire e enorma si ar fi atata nevoie sa-i privim macar fara reprosuri, daca nu putem sa le oferim iubire. Oricum, cei doi tineri de pe munte, ca acolo ne aflam, s-au intors in camera intr-un final și au adormit. Am stat foarte aproape de ei, dormeam cu capul spre patul în care se aflau ei. Nu a trecut mult timp si fata a inceput sa vorbească foarte tare in somn. Pot sa spun ca s-a luptat cu ea însasi toata noaptea: se ridica, vorbea vijelios, injura, se lovea aproape cand cadea la loc pe perna. Cat zbucium in somnul copilei asteia, oare care era viata ei daca ea in acest fel ,,se odihnea”? M-am cutremurat si ascultam inmarmurita tot ce se intampla. Baiatul era calm, chiar reusea sa doarma cu fata asta langa el, doar incerca sa o linisteasca atunci cand striga prea tare. Mi-as fi dorit sa fac ceva pentru ea, dar nu-mi venea nimic în minte. Poate a contat ca eram acolo si o ascultam, chiar așa, în somn, cineva avea urechi si inima pentru suferinta ei.     

In sfarsit a rasarit soarele si puteam pleca. Nu am reusit sa dorm prea mult in noaptea aceea, dar am plecat totusi odihnita si mai increzatoare. Cei doi tineri au mai ramas la cabana. I-am lasat in urma, dar purtam urmele intalnirii cu ei in inima mea. Afara era un vanticel de lui Marius ii flutura harta in maini ca o batista. Se straduia sa vada pe ce marcaj trebuie sa mergem. Dintr-o data strange harta si zice cu fermitate: da, pe cruce albastră. Mie mi se pare ca prea a strans brusc harta aia si ii zic: ,,Ești sigur ca e pe cruce albastra?” El se enervează (deși nu se intampla prea des) si-mi zice: ,, Cine merge mai des pe munte si cine cunoaște traseele?” Bun, asa sa fie si am pornit.     

Vremea era asa de schimbatoare incit am schimbat haine si caciuli, bentite, palarii de atatea ori ca daca ati vedea filmuletul pe care l-a făcut Marius ati zice ca am mers vreo 4 – 5 zile la rand, ca prea eram diferit imbracata. Din pacate filmuletul e prea mare si nu merge sa-l incarc gratuit pe nicaieri. Oricum in viitorul jurnal vor fi si poze, sigur.     

Am coborat cu usurinta si bucurie în suflet, fara sa simt oboseala sau scurgerea timpului. La un moment dat am ajuns la ceea ce credeam ca e Piatra Arsa si ne-am asezat pe iarba sa privim putin cerul si sa ne odihnim. Desi eu fusesem de mai multe ori la Piatra Arsa, Marius ce să mai zic, eram convinsi ca am ajuns unde trebuie. Si de fapt chiar ajunsesem unde trebuie: la Peștera , acolo unde imi dorisem eu atat de mult sa ajung. Ne-am dat cu greu seama unde eram. Am intrebat la hotel unde ne aflam si cand am auzit ca suntem la Pestera, primul meu impuls a fost sa-i zic lui Marius: ,, Aha, ce spuneai mai devreme de munte și trasee?”, apoi cand am constientizat ca am ajuns la Peștera, mi-a venit sa-i iau in brate pe toti care erau acolo si pe doamna receptionera, care oricum ne privea stupefiata. Hei, ca sa vezi ce inseamna sa-ti doresti cu sinceritate un lucru bun. Am ajuns la schit si deja eu eram tot un zambet, peisajul era pe placul meu, schitul plin de pace și sufletul meu cam beat de bucurie si inca incapabil sa incapa in el profunzimea a tot ce se intamplase. Am stat inauntru in lumina slaba a candelelor si am reusit pentru prima data sa spun multumesc pentru ca toate s-au intamplat asa cum s-au intamplat.     

Am poposit putin la Padina si am mancat cam tot ce mai aveam si apoi am pornit la drum spre Vârful cu Dor. Imi aduc aminte ca a fost portiunea cu peisajul cel mai variat. Am trecut si prin padurea pe care o iubesc atat, am intalnit caluti care pasteau liberi și frumosi intr-o poiana, culmi cu forme ciudate, ape si aproape de finalul traseului, cand deja se intunecase, o vulpe. Ce mirata parea, de parca ar fi zis: ,,Hei, voi cine suneti, ce faceti pe aici? Ei, dar daca tot ati venit, poftiti, poftiti, simtiti-va ca acasa”. A fost asa de aprope de noi si nici macar nu-i era teama. S-a mai invartit o perioada, ne-a privit din toate partile, ne-a salutat si s-a intors in padure. Cred ca e prima vulpe pe care am vazut-o in viata mea.     

Cel mai greu moment a fost sfarsitul traseului, simteam ca ma lasa picioarele, incepusem sa am dureri de genunchi destul de puternice, dar nu m-am oprit, simteam ca daca ma opresc nu ma mai ridic, am preferat sa nu fac deloc popas. Pe 1 decembrie urma sa am alt sfarsit de traseu la fel de greu pentru mine, doar că durerile de genunchi s-au accentuat intr-o asa masura incat pe ultima portiune pur si simplu nu puteam sa nu plang de durere la fiecare pas pe care il puneam. Durerea aceea de genunchi avea sa ma tina apoi acasa, departe de munte mai mult de un an.     

Am ajuns in cele din urma la capatul traseului, mai aveam doar portiunea de sosea de parcurs pana in Sinaia. Insa, era deja foarte tarziu si dupa informatiile pe care le aveam de la hotel nu prea aveam cum sa ajungem la timp sa prindem trenul daca mergeam pe jos. Bani nu prea aveam, asa ca am hotarat sa o luam la picior si daca trece vreo masina sa facem cu mana. Numai bine ce am intrat pe sosea, ca si opreste o dubita si soferul ne face semn sa urcam. Noi bucurosi nevoie mare ne suim repede si-i multumim. Dar si aici am avut parte de o surpriza. Domnul livra marfa si trebuia sa ajunga la un restaurant undeva aproape de Sinaia, insa a gresit drumul si acum se intorcea destul de suparat dupa mult timp pe care il pierduse aiurea. Noi insa ne-am bucurat mult ca s-a ratacit, altfel poate n-am fi ajuns niciodata la timp. S-a dovedit a fi un om extraordinar, urma sa mearga la Mizil si chiar ne-a invitat să venim cu el. Am ramas totusi la varianta Sinaia. Ne-a adus pana in fata garii si am vrut sa-i dam ceva bani, dar mai mult decat multumiri si urari de drum bun n-a primit.     

Am ajuns in gara si inca mai era ceva timp pana sosea trenul, asa ca am mers in oras sa ne luam ceva fructe, fiindca simteam mare nevoie dupa doua zile fara nici o leguma sau fruct (ma rog, afara de zeama de lamaie) . Am mancat multe multe si apoi am asteptat trenul sa ne duca acasa. In suflet ca si in noaptea aceea, o liniste si o usuratate de nedescris.

Dupa aceste ultime două excursii la munte (inclusiv cea din decembrie de care am pomenit) si atacurile de panica pe care le-am suferit pe primul, dar si pe al doilea traseu, tot pe o porțiune cu stanca si lanturi, genunchii mei au cedat. Aveam dureri mari chiar stand pe loc. De altfel si frica prin care trecusem nu fusese cu adevarat depasita, pentru ca după ultima coborare de pe munte am spus din disperare ca nu ma mai intorc acolo si nici sport nu mai vreau sa fac, nimic care sa-mi aminteasca de spaima pe care am trait-o. Timpul a trecut si eu mi-am revenit, as fi vrut sa ma reintorc, insa genunchii mei aveau o cu totul alta parere. Am incercat tot ce am putut, dar durerea nu trecea cu nici un chip. Nu puteam sa inteleg ce se intampla. Intre timp incercam sa-mi vindec pe plan sufletesc anumite probleme din copilarie, suferinte stranse in inconstient care actionau in ciuda credintelor mele constiente si-mi faceau viata un chin. Am dat ,,intamplator” (in templum, adica in casa Domnului, nimic fara Domnul, nimic intamplator) peste o carte, ,,Codul Vindecarii” si am inceput sa lucrez la vindecarea unor rani sufletesti mai vechi. Codul spunea ca functioneaza si pentru suferinte fizice, care foarte des isi au cauzele in plan sufletesc. Am incercat cu durerea de genunchi. Am urmat pasii si am reusit sa inteleg ce se intamplase. In urma fricii puternice de pe munte, corpul meu a gasit o cale de a ma impiedica sa mai ajung acolo, pentru a nu risca sa am din nou acel atac de panica si sa-mi pierd viata (de stres, nu datorita pericolului real): o durere puternica de genunchi. Asta avea cu siguranta sa ma opreasca si da, m-a oprit. M-au durut genunchii un an de zile fara sa pot intelege de ce. Cand am constientizat asta am ramas muta de uimire. Am inceput sa vindec frica si pentru asta e nevoie sa pui in loc multa iubire. E nevoie sa o retraiesti, sa o accepti cu adevarat, sa incetezi sa dai vina pe altii pentru ce ti s-a intamplat, sa inlocuiesti credintele nesanatoase pe care le-ai avut in acele momente cu credinte sanatoase, sa vezi totul cu alti ochi cu alte cuvinte si sa te rogi mult. Facand toate acestea durerea a scazut si apoi a disparut ca si cum n-as fi avut-o niciodata.

Totuși, de curand am inteles ca problema era mult mai adancă de atat. Frica pe care am trait-o eu pe munte a fost oarecum irationala, eu puteam face fata situatiei destul de usor, insa nu am reusit. De obicei astfel de sentimente care apar pe neastepate si sunt mult mai intense decat ar trebui sa fie in acel context se datoreaza unor amintiri dureroase din copilarie pe care copilul din tine nu le-a depasit si care s-au depozitat in inconstient si se reactiveaza de fiecare data cand circumstantele seamana. Acesta este un mecanism de autoaparare al corpului nostru, care stiind ca am suferit o durere puternica candva, incearca sa ne fereasca sa trecem prin acel lucru din nou. Iata de fapt care era cauza fricii mele, cauza adevarata, care a declansat un lant al fricii in viata mea, pe care nu faceam decat sa-l tot maresc incercand sa dau vina pe circumstanțe. Problema era in interiorul meu, nu in afara. Iata amintirea de la radacina acestei probleme: cand eram mica, la gradinita, am primit o pereche de ghetute albe pentru patinaj. Erau atat de frumoase si lucioase, ca mi-am dorit să le port a doua zi la gradi. Mergeam dimineața cu mama si inca o colega, vecina de bloc, spre gradinita. Cealaltă fetita a vrut sa facem intrecere de mers pe varfuri si eu am intrat în joc. Doar ca ghetutele erau foarte rigide si botul asa de tare de parca ai fi mers pe mingii de metal. Mi-am pierdut echilibrul si am cazut in fund. Am paralizat pentru moment si datorita socului nu mai puteam sa respir, incercam cu disperare sa trag aer in piept, dar nu puteam. Colega mea a fugit la gradinita, mama fara sa-mi spuna nimic a fugit si ea spre casa si eu am ramas acolo, simtind ca mor din clipa in clipa. Mi-a strigat o doamna de pe partea cealaltă a trotuarului sa stau linistita, ca mama s-a dus sa caute o mașina.

Într-adevăr mama s-a intors cu o masina, eu mi-am revenit incet si m-au dus la spital. Medicul a spus ca nu am absolut nimic, probabil reactia s-a datorat socului, fricii. Aceasta amintire a trait-o copilul care eram, cu mintea de atunci, o minte incapabilă înca de rationament superior, de aceea, aceasta amintire a fost stocata in inconstient insotita de credinta gresita: ,, Daca tu nu esti pe pamant, in echilibru, risti sa cazi, sa faci soc si sa mori. Nu trebuie sa mai repeti asa ceva.” De aceea, eu ani de zile pana in prezent am spus ca nu-mi plac sporturile care sa necesite sa-ti tii echilibrul: mersul pe role, mersul pe bicicleta, condusul masinii, al ATV-ului, toate ma inspaimantau si de fiecare data cand incercam, cadeam puternic si nu voiam sa mai am de-a face cu ele. Dar muntele? Pai mersul pe lanturi e tot un fel de mers pe varfuri pentru copilul din mine, el asa a resimtit-o si atunci amintirea si frica aceea au iesit la iveala cu aceeași forta ca in copilarie. Doar de curand, după doi ani de frământări am putut înțelege frica pe care am trăit-o pe munte. Și asta si cu ajutorul unui om care a avut incredere in mine atunci cand eu nu o mai aveam: Ioan Stoenica, caruia ii mulțumesc pentru ca m-a ajutat, fara sa vrea, sa inteleg tot ce mi s-a intamplat. Cum a spus si el, are darul sa scoata lucruri ascunse din oameni, uneori atat de ascunse ca amintirea asta a mea.     

Deci da, frica te invata multe, de fapt te invata esentialul: dincolo de ea te asteapta iubirea. Poti alege sa urci muntele fricii si sa ai curajul sa te arunci in marea de nori care-l inconjoara, pentru ca dincolo de acea mare de nori se afla bratele calde ale iubirii care te asteapta sau poti ramane la poalele muntelui riscand sa nu cunosti iubirea niciodata. Acesta este sfarsitul fricii si inceputul iubiirii de munte si stiu ca mai sunt inca multe masti care trebuie sa cada si mai am mult de mers pe drumul iubirii, dar de vreme ce am pus primul pas pe acest drum nu mai există cale de intoarcere si vreau sa traiesc dragostea asta pe cat voi putea pană voi ajunge la capătul drumului, pana in inima muntelui, care e totuna cu inima mea.





Miercuri, 29 mai 2013 - 17:34 
Afisari: 2,939 


Postari similare:





Comentariile membrilor (24)

zoly
zoly
Busola
 
1
Parafrazantu-te,
ai lasat patinele in urma, dar ai purtat urnele intalnirii cu ele in inima. Douazeci de ani
Ai lasat lanturile in urma, dar ai purtat urmele inalnirii cu ele in inima. Doi ani.
Iar acum,
ai lasat frica in urma si vei purta muntele in inima pentru totdeauna.

Sa mai scrii jurnale din inima! Carpati.org


Joi, 30 mai 2013 - 13:15  

oanaburnichi
oanaburnichi..

 
2
Asa sa fie Carpati.org cum ai spus. Cuvintele sunt scrise din inima pentru inima. Ma bucur
ca au atins si inima ta.


Joi, 30 mai 2013 - 14:40  

mastroiani
mastroiani
Caraba
 
3
Foarte fain...bravo. Cate minuni mai face Stoienica ? Daca l-ai cunoscut, inseamna ca "esti pe maini bune" in ale muntelui.
Felicitari, si sa mai scrii.


Joi, 30 mai 2013 - 20:35  

oanaburnichi
oanaburnichi..

 
4
Da Carpati.org sunt pe maini bune, in ale muntelui si nu numai. Multumesc din suflet pentru incurajari!


Joi, 30 mai 2013 - 20:44  

danutzz83
danutzz83
Busola
 
5
Un jurnal plin de trairi, nu prea am mai citit asa ceva. Ma bucur cand vad ca mai exista si oameni care scriu atat de adanc cu atata usurinta.

Felicirati pentru jurnal si ture cat mai faine!


Vineri, 31 mai 2013 - 07:16  

oanaburnichi
oanaburnichi..

 
6
ei, am trecut prin multe pana sa ajung sa inteleg mai adanc si sa reincep sa scriu cu atata usurinta. Dar, sper ca asta e abia inceputul Carpati.org
Multumesc mult pentru cuvintele din suflet!


Vineri, 31 mai 2013 - 15:35  

madalina.melinte
madalina.mel..

 
7
Multumesc, Oana, pentru jurnalul atat de frumos scris, pentru imbinarile de idei, pentru felul minunat in care asemeni muntele cu inima noastra si pentru ca mi-ai amintit ca pe raft imi sta "Codul Vindecarii" de cateva luni bune si ca ar fi timpul sa-l deschid. La cat mai multi pasi curajosi pe carari de lumina!


Vineri, 31 mai 2013 - 15:53  

oanaburnichi
oanaburnichi..

 
8
Eu multumesc Madalina! Da, da scoate-l de pe raft Carpati.org ! Si eu vreau sa-l recitesc si sa adancesc ce am invatat. La cati mai multi pasi, cum spui tu, inainte sau inapoi, cu aceeasi bucurie, pentru ca suntem pe Cale!


Vineri, 31 mai 2013 - 16:01  

dany
dany
Cort
 
9
Bun venit Oana!frica este intotdeauna irationala, afara de una singura-frica de Dumnezeu!carari cu soare!


Vineri, 31 mai 2013 - 22:02  

wanderlust
wanderlust
Caraba
 
10
Felicitari Oana! Un jurnal exceptional scris din adancul sufletului.
Iti doresc ture faine si cat mai relaxante.


Sâmbătă, 1 iunie 2013 - 00:30  

ioanstoenica
ioanstoenica..
Coarda
 
11
Asta e genul de jurnal (stai, exista un astfel de gen?? Adica sunt mai multe asa? Unde?) care te face sa vrei sa imbratisezi omul din spatele gandurilor si trairilor pe care tocmai le-ai citit. Pentru ca e atat de placut sa constati ca exista astfel de oameni, care simt si gandesc atat de frumos. Si care reusesc nu doar sa exprime ceea ce simt si gandesc, dar si sa inteleaga ce li se intampla - astfel incat sa-i ajute sa evolueze. Si mai mult, sa incerce sa fie de folos si altora prin cele invatate.

Te imbratisez si sper ca la una din excursiile mele viitoare sa poti ajunge si tu.


Sâmbătă, 1 iunie 2013 - 16:51  

hana
hana
Coarda
 
12
Citindu-ti jurnalul m-am gandit: fata asta simte enorm si vede monstruos.
Asa cum eram si eu prin adolescenta.
Nu-i problema, din proprie experienta spun: cateva cucuie de la pragul de sus, cateva suturi in partea dorsala si nenumarate scatoalce in freza au rezolvat problema cu sensibilitatea.
Partea buna e ca puterea Lui Hristos e desavarsita in slabiciune!
Si merita sa fii slab si sperios, doar ca sa Il cunosti.
Iar muntele, natura este unul din modurile prin care isi exprima dragostea pentru om,
asa ca merita sa ne bucuram de darul Sau.
Cu timpul vei putea mai mult, vei cunoaste mai mult si te vei bucura mai mult.
Iti admir cautarea si perseverenta!
Felicitari pentru jurnal, pentru calatorii si... beware of carnivores!
Carpati.org


Sâmbătă, 1 iunie 2013 - 21:57  

claudiuiasi
claudiuiasi
Coarda
 
13
E un jurnal foarte frumos, de la suflet pentru suflete. Cred ca fiecare avem codul vindecarii lasat de Cel de Sus si muntele face parte din acest cod sau din viata noastra.


Duminică, 2 iunie 2013 - 10:32  

oanaburnichi
oanaburnichi..

 
14
S-au strans ceva mesaje la care n-am apucat sa raspund. Va multumesc tuturor celor care mi-ati scris si m-ati incurajat si v-ati folosit de ce am scris. Ma bucura mult asta! Va imbratisez pe toti!
Pentru dany : ai toata dreptatea, fricile noastre nu seamana de loc cu frica de Dumnezeu, pe care si eu o percep altfel, adica ca pe frica de a nu-L pierde sau rani pe Dumnezeu, in rest pentru El simt doar iubire.
Pentru Ioan: iti multumesc din nou si te imbratisez, asa sa fie cum ai spus tu, sa ma iei si pe mine pe munte in curand.
Pentru hana: o sa citesc si eu din ce ai scris (jurnale) ca sa inteleg mai bine mesajul tau. Multumesc din sufelt pentru cuvintele din inima.
Pentru claudiu: asa e Carpati.org cum ai spus.


Duminică, 2 iunie 2013 - 20:04  

renutzu
renutzu
Busola
 
15
Nu multi isi accepta frica dar s-o mai si recunoasca cu glas tare?!?!....Corpul nostru e capabil de multe transformari, ca o forma aparare atunci cand sufletul e-n mare suferinta. Ca si tine, de doi ani corpul meu e-n durere si m-a transformat dintr-un om cat de cat sanatos intr-un bolnav de care habar n-aveam. Ma regasesc in povestea ta si-ti doresc din suflet sa continui calatoria spre inima muntelui, ptr ca e o calatorie ce n-are termen de comparatie! Muntele in sine e un cod al vindecarii Carpati.org
Carari cu zambete!


Vineri, 7 iunie 2013 - 22:09  

oanaburnichi
oanaburnichi..

 
16
Buna Alice! Da, nu mi-a fost usor sa accept si sa mai si scriu despre ce am trait, de aceea probabil am facut-o doar dupa ce am vazut rezolvarea, vindecarea sau cel putin inceputul vindecarii. Cu siguranta jurnalul devine mai valoros pentru cei care se regasesc in el si poate te va ajuta si pe tine un pic sa intelegi lucrurile prin care treci. Foarte important sa gasim cauza bolii, daca simti ca are legatura cu sufletul sau vreun soc prin care ai trecut e un punct de pornire. Eu nu pot decat sa iti spun ca sunt alaturi de tine si o sa ma gandesc la tine! Iti doresc vindecare! Daca pot sa ajut cu ceva sa-mi spui, sa-mi scrii! Multumesc si iti doresc si eu multa lumina pe cale!


Vineri, 7 iunie 2013 - 22:28  

renutzu
renutzu
Busola
 
17
Oana, cuvintele tale calde m-au coplesit pur si simplu! Iti multumesc inzecit si reintorc acelasi ganduri pozitive catre tine! Carpati.org


Sâmbătă, 8 iunie 2013 - 00:44  

attilaszasz
attilaszasz

 
18
Un jurnal pe care l-am parcurs cu o deosebita placere....Ma bucura faptul ca ai gasit in tine taria,chiar si dupa 2 ani sa scrii despre cele traite in aceasta iesire spre inima muntelui...mult curaj si cat mai multe carari de strabatut pe munte..calde salutari de la Tg mures


Luni, 10 iunie 2013 - 00:24  

oanaburnichi
oanaburnichi..

 
19
multumesc mult! acum, dupa ce vad ca a fost de folos ce am scris, nu mai ezit nici eu sa spun: ma bucur ca am scris acest jurnal! si eu iti trimit salutari din Buzau si tie iti doresc pace si bucurie pe orice drum al vietii tale, nu doar pe munte!


Luni, 10 iunie 2013 - 15:52  

mitza
mitza

 
20
Minunat jurnal, Oana! Multumesc ! Carpati.org


Joi, 20 iunie 2013 - 09:59  

florinam
florinam

 
21
”Prietenii prietenilor sunt prietenii mei” ... Cred ca ți-ai dat seama pe cine am citat. Mă bucur din tot sufletul sa ”întalnesc” oameni atât de sensibili și cu o dorință atât de puternică de dăruire.

Am citit de curând în ”Mintea de dincolo” (de Dumitru Constantin Dulcan), carte pe care o recomand cu toată căldura, că Dumnezeu e cel mai mare psiholog. Cred că El este cel care ne creează toate condițiile (nu mai zic de cărțile care ne ”pică” întâmplător în mână și de oamenii pe care îi cunoaștem în diverse împrejurări) să ne vindecăm de toate traumele sau fricile pe care le avem.

Sunt convinsă că ne va fi mereu alături și ne va ajuta să împărtășim toată iubirea de care suntem capabili.

Iti doresc ție și celor pe care îi porți în suflet să te bucuri de tot binele pe cre îl dăruiești.

Cărări însorite!


Joi, 8 august 2013 - 18:50  

oanaburnichi
oanaburnichi..

 
22
Prietena Anei Carpati.org ! Mi-a atras atentia fotografia dumneavoastra cu chitara si am citit la profil inca inainte sa-mi scrieti. Asta ca sa vedeti ca nimic nu e intamplator. Va multumesc pentru cuvintele frumoase si pentru recomandarea de carte pe care mi-ati facut-o. Mi-ati amintit ca am primit in dar la sfarist de an scolar cartea ,,In cautarea sensului pierdut" de acelasi autor si inca nu am citit-o. O sa trec aceste doua carti in asteptare pe lista de lecturi de vacanta Carpati.org.
Da, Dumnezeu ne vindeca, daca avem curajul sa privim in noi, sa ne acceptam asa cum suntem, cu toate partile mai putin bune, cu frici, dureri, necazuri si sa i le dam Lui. Atunci transformam durerea in prilej de intalnire de dragoste cu El si ea devine in urma intalnirii bucurie.
O sa pun in curand un nou jurnal pe carpati. Voiam la un moment dat sa renunt sa-l scriu, apoi m-a incurajat Ana si l-am scris. Daca citeste si ea acest mesaj ii multumesc din suflet.
Va imbratisez si va doresc pacea, bucuria si iubirea aceea care nu se pot lua de la noi!

Ii multumesc si tie Mihai (mitza) pentru mesaj - erai singurul caruia nu-i raspunsesem inca - si-mi pare rau ca nu ne-am intalnit in Muntii Buzaului. Dar nu-i timpul pierdut Carpati.org


Joi, 8 august 2013 - 20:20  

aripidezapada
aripidezapad..

 
23
Uau....
Eu ce pot să mai zic? Carpati.org

Mă bucur că te-a ajutat Dumnezeu să conștientizezi cauzele unor probleme și astfel să le rezolvi (tot cu ajutorul Lui) mai ușor. Din fericire (nu din păcateCarpati.org), drumul nu se termină niciodată... ”Lupta e cea mai frumoasă”, cum zice un părinte foarte drag mie Carpati.org.

Multă putere în lupta aceasta, care nu e doar a ta... Mai descopăr și eu uneori că... nu suntem singuri. Nici tu nu ești! Carpati.org Carpati.org Deloc Carpati.org.

>Carpati.org


Vineri, 16 august 2013 - 21:01  

oanaburnichi
oanaburnichi..

 
24
Irina Carpati.org ai citit jurnalul! Ma bucur ca ti-a placut!

Da, nu suntem in nici un caz singuri, ci impreuna pe cale. Si impreuna invatam unii de la altii, ne minunam si ne bucuram unii de altii ca de o taina si ne ajutam sa inaintam pe cale, pentru ca toti suntem una in Domnul si daca e asa caderea ta (a oricaruia dintre noi) ma doare si pe mine si ridicarea ta ma bucura si ma ajuta si pe mine sa ma ridic.

Multumesc pentru incurajari si pentru ca esti! Te imbratisez!


Sâmbătă, 17 august 2013 - 16:55  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,8368 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2019) www.carpati.org