Să facem să fie frumos, să fie bine, adică să nu fie rău!*

­­­­­­­­­ *acesta a fost laitmotivul acestor zile, prietenii ştiu de ce

­

Perioada:

9 - 10 mai 2009

Obiectiv:

Refacerea-curăţarea-consolidarea izvorului din Valea Morsu (şaua Ţuţuiatu) din drumul de carieră

Participanţi:

Asociaţia Montană Carpaţi (www.carpati.org/asociatie/)

S.C. Rucksack S.R.L. (www.rucksack.ro)

Primăria Greci (www.primaria-greci.ro)

Voluntari din Galaţi, Brăila, Bucureşti

Cum am pregătit totul?

După ce ne-am dat seama că avem aceleaşi intenţii onorabile legate de izvoarele din Măcin, aflate într-o stare de degradare considerabilă, eu, Marin Baltă (baltarel), Constantin Ceapchi (ceceapchi) şi Marian Anghel (mariananghel) am zis să ne unim forţele şi să încercăm să redăm aceste izvoare spre folosinţă.

Am purtat o continuă corespondenţă cu aceşti domni şi am implicat, pentru că aveam nevoie, Asociaţia Montană Carpaţi (AMC), firma Rucksack, Primăria Greci şi Parcul Naţional Munţii Măcin, prin reprezentanţii legali. La fiecare dintre aceşti parteneri am găsit înţelegere şi sprijin pentru realizarea proiectului nostru, însă aşa cum se va vedea, nu este suficientă numai susţinerea, ci şi munca unor oameni sufletişti care au pus umărul efectiv la treabă.

Etape:

Ne-am deplasat cu ceva timp în urmă, la locul faptei, să vedem ce este de făcut, eu şi „echipa tehnică”, formată din Marin şi Costel. Am apreciat materialele, volumul de muncă şi am elaborat o strategie de lucru. Ulterior, am comunicat lui Marian şi lui Gabi(varverica) ce am intreprins.

Am contactat primăria din Greci, prin persoana domnului viceprimar Mocanu. Din fericire, ideea noastră a fost susţinută nu numai prin aprobări formale, ci şi cu promisiunea că vom primi nişte lucrători specializaţi în construcţii-pietrărie, ţinând cont de faptul că aceste izvoare chiar au un soi de arhitectură specifică şi nu sunt doar o simplă ţeavă din care curge apă, şi ceva materiale.

AMC m-a delegat să rezolv cum voi ştii eu mai bine totul şi cu asta s-a închis discuţia (desigur că nu a fost nici pe departe aşa, dar dă bine la subsemnata). Marian Anghel s-a oferit să procure maşină care să ştie să urce cu tracţiune pe toate roţile prin nişte coclauri mai naşpa şi să susţină discuţia cu cei de la Parcul Naţional, dacă e cazul.

Apoi a urmat partea cu „anunţuri/strigări”. Oricât de motivaţi am fi fost noi, fără voluntari, sufletul şi braţul acestor iniţiative, nu s-ar fi putut face nimic. Ne-au ajutat lista grupului „prietenii_cag” şi siteul www.carpati.org, unde reuşit să găsim: susţinători doar cu gândul şi vorba, persoane care nu au fost de acord cu ceea ce intenţionam să facem, precum şi partea cea mai importantă, pe cei care doreau să vină şi să pună umărul la treabă. Eu, personal, consider că toţi au avut un anumit rol în derularea proiectului şi vor primi, la timpul cuvenit, mulţumirile mele.

Am cumpărat materialele, de la depozite, acţiune inedită pentru mine, la care am participat cu mare interes, deşi nu mă pricepeam deloc, dar, aşa cum s-au obişnuit toţi cei cu care am lucrat, mi-am bagat nasul în toate, cu o curiozitate nedisimulată. Am încercat să nu-i încurc, mai mult ca sigur că nu am reuşit, dar măcar au fost îngăduitori şi m-au lasat în pace, fiind conştienţi că sunt o pacoste de care nu au cum să mai scape.

Ziua cea mare

Sâmbătă, 9 mai 2009, la 7 dimineaţa, eram la bac la trecerea de la Smârdan, cu inima cât un purice, pentru că vorba rumânului: „socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de acasă”. Marian, între timp devenise indisponibil, iar eu mă bazam pe el în stabilirea unui mod de comunicare cu echipa de voluntari din Galaţi, dar, în final, m-am gândit că n-o fi cel mai mare rău din toate şi dacă e nevoie, fac şi pietrele să vorbească cu mine.

Nu a fost cel mai mare rău din toate, desigur. Când am ajuns în Greci, deja moralul meu era binişor zdruncinat: meseriaşii din localitate şi căruţa lor cu materiale nu erau la locul de întâlnire. E drept că venisem puţin mai devreme decât stabilisem iniţial. Dacă nu apăreau, într-un final, vreo patru greceni şi un tractor cu remorcă, cred că îmi şubrezeam simţitor inima, mai ales că eram privită de vreo câteva perechi de ochişori de brăileni/gălăţeni, care, pe tăcute, clipeau: uazap?

Ei, dar când vin meseriaşii, că de aia sunt meseriaşi, treaba deja devine muuuuuult mai complexă! Ei se uită aşa, luuung la mine (de fapt, mai puţin spre mine, pentru că sunt femeie şi ei vorbesc de obicei numai cu „oamenii”, dar nu mă cunosc, încă, pe mine) şi mai mult la „tehnici” (că sunt bărbaţi, deh, deci pot înţelege ce şi cum). Şi glăsuiesc sfătos: noi facem şi dregem, că ştim, daaaaar... nu avem motorină, nu îl avem pe marele nostru specialist, ăl mai tare, pentru că nu a venit, şi să fie clar, totul este o chestie serioasă! În final, se rezolvă, desigur, dar nu fără nişte emoţii suplimentare.

Pornim la treabă, pentru că s-au dovedit nişte oameni de toată nădejdea şi erau şi ei în faza de tatonare, ca şi noi de altfel, deci, în scurt timp, a apărut motorina, a apărut „specialistul” şi am început să ne trambalăm pe drumul destul de accidentat de carieră, nu fără peripeţii. La un moment dat, bietul tractor a rămas ca o rădaşcă suspendat cu roţile din faţă în aer, din cauza unor obstacole mai greu de surmontat.

Asta a fost „etapa de încălzire” şi apoi s-a trecut la munca propriu-zisă. Încălzire şi la propriu şi la figurat, pentru că ziua deja se anunţa caniculară.

­

­

Dacă tot aţi citit până aici,atunci poate veţi fi curioşi să aflaţi şi cam cum ne-am agitat noi pe acolo, unii cu talent la muncă, alţii doar cu... talent, dar important a fost că ne-am mişcat natural şi în timp util.

In action:

In pauza:

Am curăţat bazinul de colectare, care era aproape distrus, ­ de mâl şi nisip, acesta având un strat de aproape un metru din această compoziţie care, pur şi simplu, îngreuna pătrunderea apei.

­

Am săpat un şanţ între bazinul de colectare şi jgheab pentru a înlocui vechea ţeavă de metal cu una de polipropilenă. Treabă deloc simplă ţinând cont că se lucra pe un teren destul de pietros, plin de bolovani.

S-a scos pământul din jgheab şi s-au curăţat pietrele de granit din care era făcută vechea construcţie, completându-se zonele din care au căzut sau au dispărut.

Deasupra bazinului de colectare s-a turnat o placă nouă din mortar şi s-au executat mici lucrări de reparare pentru restaurarea vechiului aspect.

Pe după-amiază, pe la vreo patru cred, am dat gata treaba, dar şi materialele. Însă totul arăta minunat. Localnicii s-au retras clătinându-se din cauza oboselii, dar şi a lichidelor cu care i-am „hidratat” în permanenţă, pentru că aşa este obiceiul la români să-i cinsteşti pe cei care te ajută. Noi am făcut-o cu plăcere, pentru că trebuie „să uzi ca să ţină” şi suntem tare superstiţioşi de felul nostru.

Domnii de la primărie, dacă vor citi aceste rânduri, să ştie că noi mai şi glumim, dar oamenii pe care i-am avut au fost extraordinari şi au muncit cu mare nădejde. Singurul lucru pe care nu l-au înţeles nicicum, săracii de ei, a fost ce naiba ne-a venit să reparăm pe acolo, prin Măcin, şi mai ales, mai ales! de ce umblăm de nebuni pe munte, deoarece păream oameni serioşi unii dintre noi. Ne-am despărţit şi misterul acesta nu l-au lămurit, însă noi le mulţumim pentru că, în final, au colaborat cu nişte „ciudaţi” ca noi, ăsta fiind cel mai important lucru.

­­

Sărbătorirea isprăvii

Ştim să muncim şi cine nu crede, să dea o fugă şi să vadă sau să arunce un ochi pe fotografii (mărturiile a ceea ce s-a întâmplat), dar ştim şi să ne distrăm. Dacă stau să mă gândesc puţin, probabil că ordinea ar fi inversă, dar nu mai contează.

Aici va fi cam greu de povestit cu mare acurateţe cum s-a derulat totul, pentru că aşa cum se ştie, pinguinii sunt foarte haotici în modul lor de acţiune, iar gălăţenii, în loc să fie un factor de echilibru şi stabilitate, din contră, au pus umărul cu nădejde la crearea unei atmosfere cât mai aiuristice.

Da, spre disperarea moraliştilor (care beau, dar nu recunosc, sau a celor care nu beau şi nu ştiu ce pierd), s-a băut la greu, de toate, din toate. Am urcat şi pe Ţuţuiatu şi ne-am îngrămădit unii, romantic şi alţii, pinguineşte, pe bolovani admirând apusul peste Dunăre, luminile din Greci, Brăila şi Galaţi. Am stat la poveşti şi nu am ratat ocazia de a avea într-un singur loc moldoveni, munteni şi ardeleni şi am făcut un mişto crunt unii de alţii. Bancuri, râsete, slană la ţepuşă şi beutură din toate colţurile ţării, chiar şi de undeva din Scoţia.

Măcinul e un munte care uneşte, un munte al prieteniei, şi-a dovedit magia şi în noaptea de sâmbătă spre duminică, când erau cât pe ce să ne prindă zorile treji, dacă oboseala acumulată de peste zi nu ar fi fost mai puternică.

Dimineaţa ne-a întâmpinat cu un soare orbitor şi cu o durere de cap cumplită pentru unii. Recuperarea ne-am făcut-o la umbră pe izoprene, nevrând să auzim nici măcar în şoaptă cuvintele „vin”, „ţuică” şi altele din aceeaşi gamă.

Când am coborât, am trecut să privim izvorul „nostru”. Era frumos, deja avea apă în jgheab şi, mă credeţi ori ba, când s-au oprit primii drumeţi, uimiţi de noua apariţie, şi şi-au stropit faţa încinsă de soarele canicular cu apă rece, vroiam să le strig plină de mândrie: „ieri nu era decât un morman de pietre aici, acum este izvor din nou!”.

Deşi seamănă a laudă de sine, vă garantez că nu-i!

AMC , Rucksack, Primăria Greci au făcut o treabă nemaipomenită pentru că au acceptat acest parteneriat. Deşi au colaborat indirect, fiecare a venit exact cu ceea ce trebuia, completând ca, într-un puzzle, piesa lipsă. Şi-au îmbinat forţele şi a fost bine.

Localnicii din Greci, numiţi de Primărie „voluntari”, s-au dovedit a fi oameni minunaţi, muncitori şi, aşa cum am spus deja, deşi nu au înţeles nici până în ziua de azi ce-o fi fost în capul nostru, totuşi au privit totul cu seriozitate şi ne-au dat mâna de ajutor specializată de care aveam nevoie.

Ultimii, dar nu cei din urmă, au fost voluntarii. Şi nu au fost deloc puţini. Toţi au pus umărul şi au schimbat faţa locului. Mulţumirile mele sunt insuficiente, ei, practic, au fost elementul cel mai important,fără ajutorul lor nu s-ar fi realizat nimic: nici măcar seara aceea plină de veselie de la focul de tabară, de izvor nu mai zic.

Gălăţenii au fost primii care au sărit la chemarea lui Marian. Nu-i cunoşteam mai deloc, acum îmi pare bine, pentru că am câştigat, sper eu, nişte prieteni şi alături de ei oricând aş mai porni şi la muncă şi la distracţie. Deci, au sărit în ajutorul izvorului: Silviu şi Vergi, Corneliu şi Cristina, Adi şi „offroazii” Ionuţ şi Aurel, care au condus cu dibăcie Patrolul cu materiale chiar la nasul nostru, ca să nu căram prea mult. Spre seară a venit şi Cristi pentru a participa la „duelul” regiunilor româneşti.

„Tehnicii”, adică Marin Baltă (baltarel) şi Constantin Ceapchi (ceceapchi) au fost neobosiţi, eficienţi şi cu o energie extraordinară.

Pinguinii, care nu au lipsit de la nici o acţiune AMC (semnând „condica” în diverse combinaţii), au fost şi acum prezenţi în următoarea formulă: Muha (frg), Cristi (vintilă), Andrei (andrei), Em (xemax), Vali (valentin_c), Cerasela (curls), Gabi (gabi_g), Alois (aloys) şi subsemnata, Kya. Au sacrificat un week-end de cocoţ, ca să vină în Măcin, unde a fost muncă la greu. Din toate punctele de vedere ;)

­

Nu îl voi uita nici pe „haiducul” carpatist Paul (eupaul), care a fost alături de noi, şi care, deşi a pedalat la biclă din greu venind spre Dobrogea, a pus mâna la lopată şi ne-a ajutat enorm.

Nu ne vom opri şi vom reface şi Fântâna Italienilor. Totul este ca munca noastră să reziste cât mai mult timp şi aici un rol major îl are Primăria din Greci, care trebuie să încerce să protejeze ceea ce s-a realizat în acest week-end, astfel ca drumeţii şi localnicii să se bucure cât mai mult timp de apă rece şi umbră când vor poposi pe acolo.
M-am simţit extraordinar, simt împlinire pentru că a ieşit totul aşa cum trebuia, pentru că am fost o echipă, cu adevărat, deşi nu ne cunoşteam unii dintre noi deloc, şi pentru că am petrecut, din nou, clipe minunate în Măcin. V-am mai spus că Măcinul este magic?

Luni, 11 mai 2009 - 23:38 
Afisari: 2,992 


kya