Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Octombrie 2017
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031

Noiembrie 2017
LMMJVSD
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930

Online

Vremea
Varful Nedeia
Muntii Capatinii

Reduceri

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Prima zapada in Vinturarita (Decembrie 2013) (Muntii Capatanii)

https://www.youtube.com/watch?v=V3WujZHwoDU


"Uneori, efortul este exact lucrul de care avem nevoie in viata. Daca ni s-ar permite sa ne traim viata fara a intalni obstacole, am fi limitati. Nu am putea fi atat de puternici cum suntem." 


Traseu: Masina - manastirea Pahomie - Curmatura din oale - Creasta Vanturaritei - Saua Stevioara - Pahomie - masina (masina am lasat-o la intersectia drumului din Cheia cu cel spre Pahomie) (aproximativ 10 ore)  


In fata amintirilor suntem egali cu zeii. Nici ei nu le mai pot schimba. Ceea ce s-a intamplat nu mai sta in puterea lor si nici a destinului. Dar eu fac parte dintre cei ce simt nevoia sa revina asupra unor lucruri din viata lor, chiar daca nu mai pot schimba nimic. Singurele paradisuri reale sunt cele pe care le-am cutreierat, unde am iubit si am fost recunoscator. La acest lucru ma gandesc in fiecare dimineata cand lumina soarelui curge in sufletul meu.


Categoric, tura din ziua aia de duminica de pe data de 8 decembrie 2013 pe creasta Vanturaritei, a fost una din cele mai muncite ture de iarna, din cele facute de mine. Nu neaparat tehnica ori periculoasa, pe cat muncita. Da' muncita, nu gluma. Am facut tractiuni la jneapan de nu mai stiam de mine. A fost o tura bine definita de cineva care a spus: "A fost fain. Da' daca as fi stiut dinainte ca va fi asa, clar nu veneam!"

Multi au intrebat: "Da' vremea?! Cum a fost vremea?" Ei, vremea! Am auzit ca i-a chinuit pe altii prin vecinatate, asta in conformitate cu prognoza dezastruasa care era pentru acel weekend, cu cod galben de viscol, insa vanticelu' ala de peste 40 km/h pe care l-am prins noi duminica pe creasta (doar cand eram mot pe cate-un varf ori pe partea nordica, ca pe cea sudica, adica 80% din traseu, nici macar n-a adiat vantul, desi a fulguit si a nins aproape tata ziua), a fost apa de ploaie fata de tractiunile la jneapan de care am avut parte. Si de-ar fi fost doar tractiunile astea...


Dar, sa incepem cu inceputul.


Zelma ne-a invitat la parintii ei acasa, intr-un sat din apropierea masivului Buila-Vanturarita, cu scopul de a petrece seara de sambata acolo, iar ziua de duminica sa incercam, daca vremea ne va da prilejul, sa batem la picior Creasta Vanturaritei, traseu pe care Zelma nu ajunsese inca niciodata, in ciuda apropierii de locurile natale. Si-si dorea sa ajunga.

Ca niste oameni care se respecta, am inceput tura cum se cuvine. De cu seara, la tatal Zelmei acasa, la ospat, povesti si vin pana dupa ora trei jumate dimineata. Samburii de lumina din casutele vecinilor disparusera demult iar emotiile noptii au fost curmate de venirea somnului. 


La ora 6 m-am trezit la primul sunet scos de alarma de la telefonul lui Florin.

La ospat si povesti am fost 9 persoane, dar a doua zi ne-am impartit: 5 (eu, Oana, Florin, Zelma si Laura) am purces spre creasta Vanturaritei si 4, ceva mai tarziu, au pornit spre Saua Stevioara, lasandu-ne noua urme atat de binevenite. 

Dimineata ne-a intampinat cu aer rece si cu un cer sfasiat de nori, iar noi, cu ochii purtand inca accentuatele semne ale somnului neindestulator, ne-am impiedicat unii de altii luand cate o gustare frugala, cate un strop de cafea, smotocind niste mate cocotate pe acoperis de teama cainilor si pregatindu-ne de plecare.


Ne-am suit in masina si am pornit spre munte pe la ora 7 si ceva. Treceam prin satele din jur si vedeam dimineata cum isi intra in drepturi. Cand am ajuns in Cheia, urmand sinuosul drum spre munte, din spatele unei porti subrede si-a facut aparitia un barbat, cu lopata de ranit la vaci pe umar si s-a angajat in traversarea strazii. Mainile acoperite cu manusi murdare, manecile suflecate ale jachetei slinoase si gaurite, lopata de pe umar, intreaga-i infatisare de truditor, aveau, cumva, aerul ca vor sa spuna ceva, dar barbatul isi tarsaia sabotii murdari, fara niciun chef in lumina proaspata a diminetii timpurii, asa cum o face orice truditor al pamantului, intr-o zi de duminica menita a fi zi de odihna. Treceam spre indeplinirea planurilor noastre printre acei oameni care-si vedeau neintrerupt de munca lor, smulgand painea si vinul pamantului cu inima de piatra.


Masina am lasat-o la intersectia drumului din Cheia cu cel spre Pahomie. Drumul forestier de la masina spre Pahomie batut la pas a mers repede la dus, dar la intoarcere parea ca nu se mai termina, desi mergeam voiniceste. Dar sa ajungem noi acolo...


/Vinturarita/1.jpg


Cand am vazut prima data poza asta, m-am intrebat: cine e asta ma, ca nu ne-am intalnit cu nimeni pe drum?! Daca nu merg cu oglinda pe munte...


La ora 9:15 am pornit de la Pahomie spre Curmatura din Oale. Vremea a fost schimbatoare, mai mult noros si a nins in repetate randuri. Peisajele de sub nori erau, insa, minunate.


/Vinturarita/2.jpg


Zapada scartaia sub picioare si aerul era rece. Norii cenusii si peisajul alb-negru lasau o senzatie apasatoare, inviorata insa de culorile echipamentului coechipierilor. Povesti despre alte vremuri cand am mai trecut pe acolo au prins a se infiripa. Masivul Cozia isi inalta varful si ne privea din departari.


/Vinturarita/3.jpg


Urcand voiniceste, am ajuns repede la stana. De acolo priveam fascinati linia aurie a Oltului care stralucea in soare, in departare, intr-o lume care parea ca n-are nicio legatura cu noi. 



/Vinturarita/4.jpg


Incet, incet, cu pretul a siroaie de transpiratie, castigam altitudine. Zapada se topea sub calcatura bocancilor. Eram entuziasmat in asteptarea surprizelor rezervate de creasta si de vreme, ca tocmai ce insepuse sa ninga mai hotarat. In vreme ce inaintam si castigam altitudine, stratul de zapada crestea. Nici urma de vant, in ciuda codului galben de viscol din acel weekend.


/Vinturarita/5.jpg


Ne apropiam de Curmatura din Oale, iar zapada era neatinsa de picior de om, doar de animale cu copite. Ne asterneam urma bocancilor pe fata omatului proaspat. Bineinteles, pe tot traseul din acea zi n-am vazut urma de picior de om si nici nu am simtit prezenta cuiva prin apropiere.


/Vinturarita/7.jpg


Putin inainte de ora 12 eram deja in Curmatura din Oale. Pe creasta vantul batea doar pe partea nordica sau doar cand eram mot pe cate un varf. Cum coboram putin spre sud, scapam de vant. Dupa pranz, ne-am aflat mai tot timpul in nori, pana la apus. Dar acum eram bucurosi ca am ajuns in Curmatura din Oale si inca intr-un ritm destul de bun, in vreo 2 ore si 45 minute de la Pahomie.

Nu am mai urcat pana in Curmatura din Oale. Am cotit-o imediat stanga, pe vechea poteca marcata sporadic cu un neomologat si vechi punct rosu. Si foarte rar. 


/Vinturarita/8.jpg


De aici incepea creasta Vanturaritei. Prin padure, pe prima parte a crestei, parca a fost mai usoara inaintarea. Dar tot trebuia atentie pentru a descoperi marcajele. Mai aparea si cate o stanca de catarat. Insa, in prima parte a crestei, am avut niste probleme ciudate si suspecte cu capul. Ma luau niste dureri de parca imi era strans intr-o menghina si porneau din ceafa. Ma durea asa tare in unele reprize, ca nici nu mai vedeam. De indata ce am dat jos caciula si bandana pentru urechi, durerile au disparut. Am mai patit odata la fel, pe munte, de data aceea din cauza frontalei, chiar daca am slabit-o incat era cat pe ce sa-mi cada de pe cap. Eram prin Bucegi si-mi aduc aminte ca am mers o vreme cu frontala in mana. Nu stiu ce a cauzat acele dureri, dar ma indoiesc ca erau de la stransoarea caciulii. Vedeam negru in fata ochilor. M-am oprit o vreme sa-mi revin. Mi s-a facut dintr-o data foarte cald. Cu caciula data jos din cap si descheiat la gat, simteam sarutul rece al fulgilor care se topeau in contact cu pielea mea calda.

Cand durerea m-a mai slabit, am pornit la drum sa-i prind din urma pe ceilalti. Si cand am scapat intr-un final de dureri, am reinceput sa fiu atent la tot ce ma inconjura si sa ma bucur de tot, exact asa cum era. Au aparut si stancile. Ca intotdeauna, pe ele ma simteam cel mai bine.


/Vinturarita/9.jpg


In inaintarea noastra pe creasta, ne batea oleaca vanticelu. Apoi, alta belea. De aici incolo, pe parcursul intregului traseu, am fost chinuit si de o senzatie ciudata in frunte, desupra nasului, de parca totul ar fi fost amortit... parca o bila crestea in interior si statea sa explodeze. Si fruntea si nasul imi erau amortite. Si daca beam apa rece, ma durea capul cumplit.


In scurte momente din aceasta tura am avut parte si de putin soare.


/Vinturarita/11.jpg


Dupa Curmatura din Oale, poteca merge o vreme prin padure, apoi urca pe linia crestei si iese intr-un vag, stancos si injnepenit gol alpin. Dupa o scurta vreme de catarat si descatarat bolovani, poteca se da iar jos din linia crestei, aceasta devenind de nestrabatut mai departe, nu neaparat datorita accidentarii ei, desi nu e deloc neglijabila, cat mai ales datorita padurii de jnepeni de netrecut care imbraca intreaga stanca. In acest loc in care marcajul se da jos din creasta, pentru a reveni oleaca mai incolo, prin zone accidentate si pietruite, am pus o semicoarda pentru a face coborarea mai rapida.


Am coborat pompiereste si hotarat, adica repede, astfel incat mi-am ars manusile de la frecarea pe coarda.


/Vinturarita/12.jpg


Vara, de obicei ocoleam bucata aceasta de creasta, parcursa pana aici, venind de-a dreptul pe curba de nivel, pe sub peretele stancos al crestei, pe nord, fara poteca insa. Si ieseam fix unde se da poteca jos din creasta, prima data, adica unde eram acum, cu manusile arse de la frecarea cu cordelina. Acum, fiind zapada, am urmat directia marcajului, atat cat se vedea din el.


/Vinturarita/13.jpg


De la acest mic horn coborat cu cordelina, am mers pe curba de nivel pana cand stiam ca trebuie sa gasim tunelul pe sub jnepeni prin care sa pornim spre creasta. Dar n-am mai gasit asa ceva. Tot jneapanul era culcat de zapada si nu mai recunosteam peisajul. Desi stiam pe unde trebuie sa mergem si vedeam unde trebuie sa ajungem, nu gaseam nicio cale de urmat pana acolo.


Asa ca a inceput calaritul jneapanului si tractiunile la jneapan. A doua zi, mi se resimteau mainile mai ceva decat picioarele.


Dar nu doar calarit. Nemaigasind tunelul prin jnepeni, a trebuit sa ne urmam calea peste ei. Zapada ii culcase, dar nu era suficienta cat sa devina si densa peste si printre ei, asa ca fiecare pas era un chin. Picioarele se scufundau prin zapada si printre jnepeni si era un chin sa le scoti la de acolo. Si nu aveai niciun punct de sprijin solid si fix cu ajutorul caruia sa te scoti din capcana de jnepeni in care la fiecare pas cadeai. Zapada era arunncata de crengile jnepenilor peste tot pe unde gasea loc, pe sub haine. O simteam pe ceafa, pe sub haine, cum se topea in contact cu pielea si pornea scurgandu-se in picaturi reci pe sira spinarii, in jos.

Am avuut si stanci pline de zapada si alunecoase, trecute cu grija sa nu picam in haul dintre ele, am dat si de un loc unde a trebuit sa urcam cativa metri pe o zapada care formase o placa deasupra si se rupea cand calcai pe ea, pierzandu-te printre jnepeni sau bolovani. Asa ca inaintarea am facut-o pe coate si pe genunchi, iar la un moment dat, cand am vazut ca zapada se rupe si tinde sa se scufunde si nestiind ce e sub ea, m-am intins chiar pe burta...


/Vinturarita/14.jpg


Lupta cu jneapanul a fost magnifica, dar lipsita de glorie. Deja trecusem de varful cu bolovanul pe care scrie "Vanturarita II", precum si de crucea care aminteste de cei 4 tineri loviti de un singur fulger in '98 cand ceata si vantul si-au facut simtite prezenta.


/Vinturarita/15.jpg


Undeva in fata noastra se ghicea un valcel care urca spre dreapta, spre o sa, inainte de un varf care ne rasarea in cale, in plan indepartat. Si marcajul a disparut si o data cu el s-a dus si orice urma sau idee de poteca. Zapada acoperise si nivelase tot, uniform. Am pornit-o in cautarea marcajului pe valcel in sus si dupa o vreme de efort prin zapada mare, l-am regasit, apoi am urcat pana sus intr-o mica sa... si cand am reiesit in creasta, pe langa vant, am vazut si soarele care se pregatea de culcare, precum si ultimul varf de dinainte de saua Stevioara, care era tare departe.


/Vinturarita/16.jpg


Asta a fost ultima poza, de aici incolo aparatul foto al Zelmei si-a dat obstescul sfarsit, epuizandu-si bateriile.


Si mult jneapan mai e, Doamne, pe traseul asta! Si poteca printre jnepeni nu mai exista. Zapada era intr-un singur strat, dar suficienta cat sa culce tot jneapanul si sa nu mai reucunosti urma de poteca, dar suficient de mica si de pufoasa cat sa nu te tina deasupra jnepenisului. Si acum inchipuiti-va fiecare pas pierdut printre ramuri de jneapan sub 20-40 cm de zapada, insotit de o deszapezire asidua a jneapanului din fata, initial cu pioletul apoi direct cu mainile, cand am vazut ca trece timpul, in cautarea urmatoarei crengi de jneapan de care sa te agati si sa te tragi spre inainte, uneori scufundat in zapada si printre jnepeni pana mai sus de brau... Noroc ca toti 5 sedeam bine la capitolul conditie fizica, ca asfel nu dovedeam traseul asta (si ajunsesem la un moment dat in punctul fara intoarcere, cand inapoi insemna mult mai mult decat inainte, iar inainte nu stiam ce ne asteapta si apusul cu a lui ceata peste patura de zapada neatinsa sedeau la panda). 


Deja traseul devenise mai mult o lupta contra cronometru decat neaparat bucurie a ceea ce faceam... ne grabeam sa ajungem pe lumina in saua Stevioara, pentru ca norii nu fusesera informati asupra prognozei care nu-i anunta pe acolo si insistau sa ramana deasupra noastra si sa se mai si scuture de zapada. Si ne gandeam ce interesant ar fi sa ajungem in saua Stevioara, pe bezna si sa mai avem si nori plocon pe cap pe deasupra si, in atari conditii, sa cautam si sa gasim traseul de coborare spre Pahomie, pe muchiutele alea p'acolo. Asa ca da-i graba. 


Si cum ne grabeam noi atat cat ne permiteau tractiunile la jneapan, deodata rasare frumos si mandru in fata noastra vf. Vanturarita/Vioreanu. Ultimul varf, dar care statea stavilar in drumul nostru spre saua Stevioara. Si nu gaseam cu niciun chip o cale de acces. Nici vreun marcaj, macar asa, ca idee. Si timpul trecea. Atunci, am zarit un fel de brana inzapezita care parea a merge drept, vreo 20 m mai jos de noi, spre o seuta in forma de V ce dadea in piciorul ce cobora de pe varf. Si ne-am zis ca poate iese acolo poteca si apoi ocoleste pe curba de nivel. Am pornit spre acea brana sa cercetez. Dar planul de acasa nu se potriveste cu cel din targ. Brana aia numa' brana nu era, ci doar zapada cumulata printre jnepeni care trecea de brau, uneori. Si am inotat prin ea, dandu-mi duhul si inaintam cu asa viteza ca ceilalti mi-au zis sa ma intorc... Dar eu nu, Batman, Batman! Si da-i inainte. Dupa clipe nesfarsite, cand ma cruceam ce incet se apropia V-ul ala de mine, ii aud pe cei din spate strigandu-ma ca au gasit marcajul. "Tragu-mi-as palmi", vorba unui clasic in viata, si-amu eu ce fac? Coechipierii erau la un secol departare de mine, sau cel putin asa-mi parea mie, atunci. Nu mai aveam niciun chef sa inot pana la ei, plus ca daca gasisera un marcaj, nu inseamna neaparat ca era si abordabila sau mai usoara calea lor. "V"-ul ala era in fata mea, la vreo 10 metri si, desi panta a inceput sa se accentueze mult mai mult decat intuisem eu de la distanta, i-am dat inainte, sa vad ce e acolo. A fost nevoie sa ma folosesc temeinic de piolet ca sa urc pana in "V"-ul ala.. Si cand, epuizat, am ajuns acolo, am vazut... o rupere de panta ce dadea intr-o frumoasa prapastie, cu mesajul „pe aici nu se trece!”. Iar muchia continua abrupt si ascutita, in dreapta mea, spre varf. M-am uitat inapoi la urmele mele luuungi, pana la furnicutele care erau coechipierii mei, tocmai la capatul lumii si am decis sa-mi incerc norocul direct pe muchia spre varf, in loc sa fac atata drum inapoi. 


N-aveam coltarii pusi, ca n-avea rost sa pieptanam jneapanul pe traseul pana acolo. Pe muchie nu era locul cel mai potrivit sa-i pun, asa ca i-am dat inainte fara ei. Cautam grijuliu cu pioletul locuri in care sa il agat si urmaream cu precadere locurile unde crestea iarba printre stanci, ca acolo se infigea bine. Dar, la un moment dat, am ramas doar cu stanca si zapada pe ea, suficienta cat sa nu mai am nicio incredere in prizele de la bocanci. Muchia s-a facut din ce in ce mai abrupta si mi-am dat seama ca nu pot sa trec. In stanga mea era prapastia de care spuneam, care in dreptul meu urca abrupt pana la mine. Eram chiar pe marginea prapastiei, in... zapada pana la gat, ca sa nu zic altceva. Parea ca de acolo e ruperea de panta a unei vai abrupte si accidentate. Cum sus se vedeau brazi si teren plat, am zis sa ajung in firul vaii ce urca din prapastie si sa urc pe acolo pana sus. Macar acolo era zapada, nu doar stanca. Dar cum sa traversez?! Parea ca am vazut o mica branita pentru picioare, dar era evident ca prizele mici si zapada nu imi vor oferi ceva sigur la picioare, asa ca am cautat pe sus puncte de sprijin. Am agatat pioletul mai intai de un colt de stanca, apoi am prins un smoc de crengute de jneapan, dupa care am zarit tulpina unui brad si am agatat pioletul pe dupa el. Agatat bine de piolet, am traversat in balans. Cand am ajuns in asa zisul fir al vaii, mi-am dat seama ce destept am fost. M-am uitat in spate, in jos, si-am zis ca nu ma mai uit si a doua oara, sa nu mi se inmoaie de tot picioarele. Deja tehnica disparuse, ramasesem doar cu incrancenearea, dozata si cu putina panica si oleaca de disperare. M-am infundat bine in zapada, am ingropat si pioletul in cautare de puncte de sprijin si am gasit crengi de jneapan. M-am agatat de ele cu simt de raspundere. Am rasuflat usurat, erau un punct de sprijin sigur. Nu mai aveam notiunea timpului si ma temeam ca ceilalti au ajuns deja pe varf si acum asteapta dupa mine. Am inceput sa ma grabesc. Panta, in fata mea, avea unghi de peste 70 de grade, dar nu erau mai mult de 3 metri pana sus de unde se vedeau crescand brazi de pe un teren ce parea plat. Dar pana acolo, pe panta aia de 70 de grade unghi, totul era acoperit cu multa zapada. M-am gandit ca pe panta aia e jneapan si d'aia sta zapada acolo. M-am luptat si, oleaca mai sus, am gasit alt punct de sprijin zdravan si am mai urcat putin. Chinga pioletului mi s-a desfacut de pe mana si l-am lasat o clipa infipt in zapada, sa ma agat mai bine. Cand, de-odata, simt o miscare lina, ca si cum pamantul se afunda si, dintr-o data, toata zapada din jurul meu o ia la vale. Toata, dintr-o data. Apuc in ultima clipa pioletul si raman sprijinit bine de ramul de care ma tineam... si in mai putin de o secunda toata zapada a curs jos. Ce-a de deasupra s-a lovit de pieptul meu si s-a dus pe sub mine la vale. Apoi ramurile s-au indreptat la loc. Iar eu, cu ochii bulbucati... m-am pomenit in varful unui bradulet!


Unde eu credeam ca ma catar pe pamant, ma cataram de fapt intr-un brad. Acesta crescuse paralel oarecum cu ruperea de panta, iar zapada se depusese si acoperise si bradul si locul dintre el si stancile ce se inaltau spre varf. Cand eu m-am cocotat pe el, cu greutatea mea am facut zapada depusa pe ramuri sa cada si, provocand o reactie in lant, a cazut toata. Bine ca nu m-am dus si eu cu ea. Dar sa vezi uimire pe mine, pomenit dintr-o data in varful unui brad! Priveam zapada din fata si ma intrebam daca si acolo tot brazi sunt. Ma si vedeam mergand din brad in brad. Am impuns prin zapada, grijuliu, cu pioletul si am rasuflat usurat cand am dat de stanca. M-am desprins greu de braduletul meu, am gasit prize bune sub zapada de pe stanci si, cu inima batandu-mi in urechi, mai mult tarandu-ma si tragandu-ma in sus, prin zapada, decat catarand, am apucat in sfarsit tulpina unui bradulet de deasupra. Si, tragandu-ma in sus, ma rugam sa fie aproape varful, sa nu fie urcarea tot asa multa vreme. M-am ridicat si asa o usurare m-a cuprins cand am vazut ca scapasem de greu. In fata mea se vedea varful si panta devenea lina. 


Mi-am tras sufletul, am strigat la ceilalti pe care i-am zarit printre jnepeni, incercand sa urce spre varf, aflandu-se mai jos decat mine, sa le dau de stire ca sunt ok, ma gandeam ca si-or fi facut griji, dar ei mi-au raspuns cu un "ce vrei?" morocanos... duceau si ei lupta lor, acolo, nu le ardea de mine. M-au chemat sa vin sa le fac urme.


Dupa ce mi-am tras sufletul, am pornit-o spre varf, hotarat sa le ies in cale, sa le fac urme sau sa caut o iesire de sus, din creasta, dar la primul pas m-am dus pana la brau in zapada. Si tot asa, pana aproape de varf. Si cand lumea era mai draga, ma mai luau si crengi de jneapan de picioare. Totusi, am ajuns inaintea lor sus si le-am gasit si o iesire. Insa n-am coborat mai mult de 20 m si m-am oprit intr-o mica sa. Florin urca primul, printr-un horn destul de abrupt si cu zapada pana la brau... Se vedea ca obosise si el.


Cand au ajuns langa mine, le-am zis ca am doua vesti, una buna, alta proasta. Au ales sa incep cu aia proasta: saua e departe. Aia buna era ca se mai imprastiasera norii, se vedea si soarele.


Am urcat sub varf, Zelma voia sa urcam si pe varf pentru poze (uitase ca nu-i mai merge aparatul), dar oricum n-a mai luat nimeni altcineva in calcul varianta de a mai urca si pe varf. Soarele apunea. Am zis sa tragem sa ajungem cat inca se mai vede intr-un loc sigur cu orientarea. Pana in Saua Stevioara mergeam fie pe o zapada tare, fie ne afundam. Si se vedea ca suntem obositi.

<
p lang="ro-RO">Am gasit traseul de coborare fara dificultati si cand eram deja pe firul vaii de coborare spre Pahomie, am aprins frontalele. Oleaca mai jos am gasit urmele amicilor nostri care facusera o incercare de urcare spre Stevioara si am fost bucurosi ca nu mai era nevoie sa bulbucam ochii in cautarea potecii, a marcajului.


Pe coborarea pana la Pahomie, fiecare si-a luat portia lui de trante, prin padure, evident prin alunecare. Cu toate astea mergeam totusi grabiti ca era tarziu si eram cu gandul la ospatul ce avea sa vina. Si la vinul rosu, in ciuda soferului. Numai Laura, cand a vazut drumul forestier dintre Patrunsa spre Pahomie aparand in fata, s-a bucurat ca ea n-a luat nicio tranta pe coborare. I-am zis ca mai e timp. Am ajuns la drum, mai erau 2-3 metri pana la el, cand ea s-a hotarat sa se duca la izvor sa bea apa si am simtit cum a tremurat pamantul cand s-a intins pe gheata de acolo... inca nu ajunsese la drum, dupa cum proorocisem.


Poze n-am avut de pe tot traseul, ca la un moment dat aparatul foto a cedat. Ultima poza am atasat-o mai sus, dar povestea e fara de sfarsit. E cu va urma. Si daca as fi stiut ce ture vor urma in acea iarna, nu m-as mai fi plans de tractiunile la jneapan banale, prin comparatie, din aceasta tura. Dar alea-s alte povesti. 


Nimic nu-i lipsit de greutati pe pamant si numai elanul interior, placerea, dragostea ne ajuta sa invingem obstacolele, sa deschidem o cale noua si sa ne ridicam deasupra cercului ingust in care ceilalti se zbat lipsiti de speranta. In fiecare om palpaie o scanteie care, daca nu e hranita, daca nu e atatata, se acopera de cenusa tot mai deasa a nevoilor meschine si a indiferentei, si totusi nu se stinge decat foarte tarziu, sau deloc. Au existat si oameni intr-atat de lipsiti de simtul vietii, incat au considerat existenta si fiinta muritorilor un nimic, doar mizerie si pulbere. Dar daca pieptul nostru s-ar incalzi de focul pasiunii, daca entuziasmul ce vine din adancul fiintei ar radia in toata faptura noastra, daca tonul vocii si vorbele de pe buzele noastre ar fi fermecatoare de auzit, daca ne-am cunoaste pe noi insine pana in strafunduri, atunci sigur ca am gasi mijlocul si prilejul de a patrunde in inima celorlalti.


La 9:15 minute intram pe poteca spre Curmatura din Oale, de la manastirea Pahomie. Am urcat pana in Curmatura in mai putin de 3 ore si apoi am tras pe creasta de ne-au iesit ochii sa ajungem pe lumina in Saua Stevioara, ceea ce ne-a si reusit. Am avut noroc ca la apus, cand noi ajungeam in Saua Stevioara, prin zona nu s-au ratacit nori, asa ca am gasit usurel coborarea spre Pahomie si cand am aprins frontalele eram deja pe mijlocul vaii pe care urma sa coboram. 10 minute mai jos am gasit urmele colegilor de paha... de povesti din seara precedenta, care urcasera si ei pana la iesirea din padure, dinspre Pahomie.


Coborand pe panta aia lunecoasa prin padurea tanara spre Pahomie, printre cateva izbituri cu fundul de pamant, m-am pomenit de cateva ori singur cu gandurile mele. Intrebandu-ma cat va mai dura drumul acesta pe poteci alunecoase, mi-am dat seama ca el va inceta doar intr-un loc in care inceteaza linistea iernii, iar oamenii se inghesuie si se imbrancesc intr-o agitatie nelinistita. Funia destinului ne tragea pe toti, legati intre noi prin imprejurarile acelor zile si urma sa fim tarati in continuare pana cand secventa de evenimente provocata de aceste imprejurari va ajunge la sfarsitu-i inevitabil. Iar cand va sosi clipa, se va produce ruptura si fie ca vom vrea, fie ca nu, vom fi predati cu totii, individual, drept in mainile destinului. Si atunci va depinde de fiecare in parte daca i se va opune acestuia, daca i se va supune, ori daca va incerca sa-l modeleze in vreun fel...


Aerul rece al noptii era placut si revigorant. Poteca alunecoasa era inconjurata de copaci tineri, desi si subtiri, din ambele parti. Pana la locul in care lasasem masina nu mai era mult. "Funia" inca ne tinea pe toti "legati", pe atunci...




Miercuri, 11 octombrie 2017 - 19:14 
Afisari: 695 


Postari similare:





Comentariile membrilor (4)

urlea2002
urlea2002
(admin)

 
1
Nu te-ai zgarcit la cuvinte! Frumoase amintiri!!!


Miercuri, 11 octombrie 2017 - 19:45  

mihaispr
mihaispr
Rucsac
 
2
Superb jurnalul, frumos povestit si trait !

Eu inca nu am ajuns in Buila, am inteles ca merita in orice anotimp si mai ales toamna cand apar culorile 15 octombrie -12 noiembrie , cam asa sa fii sigur ca prinzi.


Miercuri, 11 octombrie 2017 - 21:04  

zentai
zentai
Coarda
 
3
Cine intră-n părculeț, parfumat la gâtuleț, făcând o tură grozavă, încât fetele se-ntreabă, cinei-i, bre, tipul de treabă?! Carpati.org

Primul imbold: ce tip nebun! Carpati.org
Al doilea imbold, mai așezat: bravo, man! Carpati.org Ce-ar fi viața dacă n-am trage un pic la țintă cu ea?! Carpati.org

Cred că Buila- Vânturarița e un munte foarte fain! O să fac cumva să mă trag și eu înspre aceste locuri, în vremea ce-o să vină!

Totuși, țu ții minte o tură din 2013?? Ești Enstein! Eu abia mai țin minte ce-am făcut în w.e.
Mișto și povestit, evident! Carpati.org
Felicitări!


Comentariu modificat de autor!

Joi, 12 octombrie 2017 - 13:51  

conrad
conrad
(admin)

 
4
Unele lucruri nu se uita niciodata. La fel si unele ture. Carpati.org
Dar marturisesc ca pentru reimprospatarea amintirilor in privinta unor detalii ce ar fi putut sa se estompeze intre timp, m-am folosit de niste notite din albumul foto al turei publicat pe facebook la acea vreme. Carpati.org

@mihaispr: daca te intereseaza, uite si un jurnal din Buila-Vanturarita, toamna Carpati.org
http://www.carpati.org/jurnal/dincolo_de_nori_in_buila-vanturarit
a/1822/


Joi, 12 octombrie 2017 - 15:10  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0772 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2017) www.carpati.org