Piatra Tarnovului (de fapt doar Tarnovul Mare si Tarnovul Mic, fara nicio piatra)

Din a 3-a încercare, am reuşit în sfârşit să ajung în Târnov. Primele două tentative au eşuat din motive diverse... sănătate, ploaie, Mercur retrograd, etc.

La ultima strigare de joi, se părea că vom fi 8: Io, Claudiu, Cosmin Prietenuluclaudiu, Alin Prietenulucosmin, Grigore Prietenumeu, Alexandra Prietenalugrigore, Marius Delagaze, Larisa Fatalumariusdelagaze şi Sorin Altprietendealuclaudiu. Dar din motive neştiute (dar bănuite, ce-i drept), ultimii 3 au dat ţeapă. Nici mie nu mi-a fost uşor – îi mulţumesc pe această cale soţiei care s-a îndurat să mă lase să plec, în ciuda prognozei apocaliptice de pe accuweather.

Deci sâmbătă dimineaţă, îi pescuiesc io pe Grigore şi pe Alexandra din Vâlcea şi pe la 11 ajungem la Ciunget unde maşina ailaltă era deja parcată şi pasagerii confortabil instalaţi la o bere şi o sămânţă. Dăm mâini, facem cunoştinţă, ne complimentăm echipamentul, etc... După o vreme ne hotărâm să plecăm. Facem 10 paşi până la maşini unde începem o agreabilă discuţie în contradictoriu pe tema "Bă, luăm corturile sau nu, că poate au urcat ciobanii şi găsim refugiul plin." Întrebăm nişte cetăţeni care degustau alcool etilic de reactor cu zahăr ars, şi aflăm că ciobanii au urcat (la alte stâne decât cele din Târnov), dar că cel mai probabil, au urcat şi cei din Târnov. Până la urmă, iau doar eu cortul, "Aşa... Să fie". Dăm să plecăm, când.... prrrrrr. Nu era o flatulaţie (am vrut să scriu beşină, dar m-am gândit că o să fiu moderat), ci o bretea de la rucsacul lui Grigore. Grigore invocă nişte dumnezei, noi ceilalţi suntem în asentimentul lui. Ne gândim cam cât ar dura sa scoatem totul din rucsac şi să-l cârpim. Decidem că prea mult, aşa că facem o ţigănie cu un nod şi o carabă de oţel de la câinele lu’ socru-meu, care din nu se ştie ce motiv, ajunsese la mine în portbagaj (caraba, nu câinele). Grigore opinează satisfăcut ca nu se simte nicio diferenţă, aşa că într-un final plecăm.

O luăm noi la talpă spre hidrocentrală... Lui Grigore i se făcuse foame de la bere, aşa că nu ştiu de unde (că rucsacul nu şi l-a dat jos) a scos o pâine cât roata carului. N-am mai mâncat pâine goală de multă vreme, dar în clipa aia m-a luat o poftă... Şi nu doar pe mine. Toată lumea a sărit pe pâinea lu Grigore - in 2 minute nu mai era. Trecem puntea peste Latoriţa, ne oprim iar să umplem sticlele cu apă... Comentarii inteligente de genul: „Bă ce limpede e apa. Oare unde se scurge buda de la Tudor (Petrimanu)?”. Claudiu Căpitanul Nostru insistă că nu în Latoriţa... Noi ne facem că-l credem şi pornim mai departe.

Marcajul PR care urmează să ne scoată pe creastă este practic inexistent, ca şi poteca de altfel. Claudiu mai făcuse traseul o dată şi ne-a zis ca a bălăurit vreo 6-7 ore - dar că acum ştie ce şi cum şi ne va duce la fix. Nu ne-a dus el chiar la fix - adică a trebuit să scotocească după potecă de 4-5 ori - dar per total s-a descurcat excepţional. Târnovul este extrem de puţin umblat, marcajele sunt vechi de 30 de ani, iar potecile ne-ciobăneşti probabil că sunt călcate de câte 5 oameni pe an, deci prea mari pretenţii nu poţi avea.

Tot ce reţinusem eu din articolele citite şi din descrierile anterioare ale lui Claudiu era că trebuie să dăm într-o fostă pepinieră de brazi, şi de-acolo, poteca o ia la deal, cumva oblic, în stânga. Eeee... treaba asta ar face pe toată lumea să-şi închipuie ceva ce nu are nicio legătură cu realitatea. „Fostă pepinieră” înseamnă că tufişurile dese ca naiba, printre care te chinui să urci pieptiş o pantă de 40 de grade, vor începe de la un moment dat să conţină cam 60% brad. Dar există o şansă majoră ca, fiind prea ocupat să gâfâi sub greutatea rucsacului, să nu observi lucrul ăsta.

După vreo 2-3 ore de urcat pieptiş, scotocit după potecă şi înjurat, a început ploaia, care in 15 minute m-a făcut fleaşcă. E drept că şi soluţia anti-ploaie aleasă de mine era oarecum imperfectă: geaca mea Mammut are vreo 12 ani, iar ceea ce NU mai are absolut deloc este goretexul. In plus, tot ce curgea de pe ea, se scurgea pe pantaloni...  Care absorbeau cuminţi tot ce se scurgea de pe geacă, aşa ca în 15 minute eram ud inclusiv în chiloţi, pentru că în urma efectului de capilaritate (mamă, ce de chestii ştiu), umezeala a urcat şi în zona aparent protejată de geacă. Claudiu era fix în aceeaşi situaţie ca mine, Cosmin şi Alin aveau nişte pelerine de plastic destul de lungi, care acopereau şi rucsacul şi care s-au dovedit a fi mult mai eficiente, Grigore şi cu consoarta erau în nădragi scurţi aşa că pagubele erau oarecum mai mici... Pe scurt, ne-a plouat zdravăn vreo oră şi ceva. Incomensurabilă ne era scârba...

Din fericire, însă ploaia a încetat fix când am ieşit la golul alpin, la Izvorul Mierlei, unde am dat si peste un şarpe de vreo 40 cm – nu ştiu ce era, poate pune Claudiu vreo poză. La izvor, Grigore şi doamna au decis ca e musai să se oprească să mănânce, că altfel îşi pierd uzul raţiunii. Noi ăştilalţi, cu mine în frunte, am zis că uzi până la piele fiind, numai de mâncare nu ne arde, şi că noi îi dăm la deal până ne uscăm. Ăştia, nu şi nu, că ei vor păpică. Cum Grigore mai fusese prin zonă, iar de-aici traseul era foarte simplu, am decis ca ei să-şi vadă de păpica lor, iar noi de urcatul nostru, şi am luat-o înainte.

Cerul se înseninase lacrimă, soarele dogorea, noi gâfâiam... Cam într-o oră eram aproape uscaţi. Am dat peste nişte cai ocupaţi cu perpetuarea speciei, am făcut comentariile de rigoare referitoare la lungime şi grosime, apoi, când am ajuns sub Târnovul Mare, am constatat că turbăm de foame şi că e cazul să luăm măsuri. Am luat loc, ne-am omenit cu slană şi ceapă, am purtat discuţii. După vreo jumătate de oră am luat-o din loc. Ce pot să spun e că traseul de creastă a meritat toată bălăureala de prin pădure, şi toată ploaia. Culmea e cumva rotunjită spre Valea Repedea şi abruptă spre Valea Latoriţei – sunt şi plaiuri, şi stâncă, după cum îţi pofteşte sufletul. Lespezile de la marginea abruptului sunt pline de sculpturi ciobăneşti – în cea mai mare parte, nume şi date. Cea mai veche pe care am văzut-o era din 1928.

Mergeam tot mai încet, pe de-o parte pentru că nu ne grăbea nimeni, pe de alta pentru că era soare şi senin şi puteam să căscăm gura la munţii din jur, şi nu în ultimul rând, ca să ne ajungă Grigore şi Alexandra. Pe la 5:30 am ajuns în şaua dinainte de Piatra Târnovului şi am început coborârea spre refugiu. Refugiul se află în aceeaşi poiană cu cele 4-5 stâne de vaci, dar e situat ceva mai sus decât ele. Clădirea seamănă foarte bine cu o stână - nu ştiu care e istoricul, dar presupun că e o stână transformată în refugiu. Are tindă şi 3 camere din care 2 cu duşumea. Am schimbat ţoalele ude cu altele uscate, am adunat lemne, am băut whisky-ul adus de Alin şi ne-am tot uitat după Grigore şi Alexandra, care nu  mai apăreau. În plus, abonatul avea telefonul închis sau nu se afla în zona de acoperire, aşa că am cam început să ne facem griji. Pe la 7 sună Grigore: "Bă, unde sunteţi? La refugiu. Bine, hai că venim si noi. Da’ voi unde sunteţi? În şa." Nu ştiu în şaua cui era Grigore al meu, dar durat mai mult de-o oră până să apară... Cauza sărea în ochi de la o poştă: Alexandra avea un genunchi făcut praf. Până la urmă au ajuns şi ei, am mâncat împreună şi am făcut tot restu' chestiilor pe care le face lumea la foc.

A doua zi, ideea ar fi fost să urcăm înapoi în creastă, pentru cireaşa de pe tort: Piatra Târnovului. Totuşi, era evident că Alexandra nu are cum să urce, aşa că am hotărât ca ea şi cu Grigore să coboare pe Valea Repedea, iar noi să urcăm pe Piatra Târnovului, apoi să coborâm pe Valea Latoriţei pe la fostul canton silvic Borogeanca. Treaba asta am estimat-o noi aşa, la ochi, la vreo 6 ore. Io vroiam să fiu la 2 la maşină, ca să ajung la 4 în Vâlcea, sa-mi pescuiesc fetele de la soacră-mea şi să ajung la Bucureşti în jur de 7, aşa că am convenit s-o întindem dimineaţă la prima oră. Pe la 10 seara, apare o tanti in papuci de plastic, cu doi copii: un băieţel de vreun an şi o fată de vreo 9. Vroia să ajungă la stânele de sub Târnovul Mare. Venise cu bărbat-său, cu un Aro care se împotmolise la nuştiu ce buştean de undeva mai jos, pe drumul ciobănesc care făcea legătura între Vaideeni, stânele din Gropiţa, cele din Târnovul Mic şi cele din Târnovul Mare. Le facem loc la foc, apoi în 15 minute apare şi Aro-ul şi pleacă.

Pe la 11 începem tratativele de culcare: Claudiu în hamac ca liliacul, între doi stâlpi de pe prispă, io şi Alin pe jos într-o cameră, Cosmin pe masa-prici, Grigore şi Alexandra în camera ailaltă. Ne băgăm noi în saci, după care începe Claudiu cu nişte sfinţi şi dumnezei la adresa fumului care venea fix peste hamacul lui. Ăştilalţi încep să evoce imagini mioritico-fanariote şi să se întrebe dacă n-avem nişte ardei iute, să facem fumul mai parfumat. De-aici nu mai ştiu ce s-a întâmplat, că am adormit.

A doua zi, Claudiu ne-a dat deşteptarea la 5:30, ceea ce i-a atras un pachet complet de înjurături, plus o beşină de la Alin. Ne-am sculat, am făcut supă în oala nespălată de cu o seară înainte, am mâncat, am strâns... Grigore s-a sculat şi el să-şi bea tutunul de dimineaţă, ne-a zis că pe Alexandra o doare piciorul în continuare, aşa că ei vor coborî pe Repedea, fără discuţie. Pe la 8 am plecat, cu Claudiu în frunte, care ne-a convins să nu mai urcăm în şa (pe unde coborâserăm cu o seară înainte), ci s-o tăiem şmechereşte spre spintecătura nuştiucui, ca să evităm niscai jnepeniş care ne-ar fi făcut viaţa amară. Buun... deci am luat-o noi la deal după Claudiu. Vreo oră, i-am tot dat talpă la deal, printr-o boschetărie deasă şi nasoală, urmată de nişte grohotiş de asemenea scârbos, după care altă boschetărie...  Deasupra, norii erau tot mai negri, iar bălăureala prin abrupt nu părea a avea mari sorţi de izbândă. Când am văzut că se face 9:15 şi noi nici măcar nu ne apropiam de creastă, am zis că ajunge. O să facem Piatra altă dată, şi am luat-o oblic la vale, în ideea că vom intersecta drumul de stâne pe care veniseră ăia cu Aro-ul aseară.

La 9:45 coborâserăm în drum şi îi dădeam de zor, enervaţi că ne sculaserăm la 5:30, se făcuse aproape 10, iar noi eram practic la 30 minute de refugiu. Pe bucata asta nu prea mai e nimic interesant de povestit: tropăială pe drumuri forestiere vreo 12 km până la Borogeanca şi încă vreo 11 până la Ciunget. De fapt, ar fi de făcut o descriere a multelor drumuri forestiere care se intersectează pe-acolo, numai că eu n-am înţeles absolut nimic din ele. Claudiu le-a descurcat, după nişte descrieri din vreo 2-3 articole de pe net. Aşa, pe scurt, ideea ar fi că drumul principal forestiero-ciobănesc duce spre Vaideeni. Din el, se desprinde un păienjeniş de alte drumuri forestiere care coboară spre Valea Latoriţei, intersectându-se în cele mai enervante şi lipsite de sens moduri. Singura strategie e să o iei tot în jos – că la un moment dat, tot tre’ să ajungi în fundul văii.

La Borogeanca ne-am oprit şi am mâncat, apoi i-am dat marş forţat pe cei 11 km rămaşi până la Ciunget. Desigur, pe drum ne-a prins iar o ploaie d-aia meseriaşă, care m-a udat din nou până la chiloţi (de râs să fie Laplace cu efectul lui de capilaritate cu tot). Pe la jumătatea drumului, simţeam deja că îmi crapă tălpile de la mersul pe asfalt. Claudiu parcă avea ardei iute în fund, iar eu mă ambiţionam să ţin pasul cu el, enervat la culme că făceam exact acelaşi număr de paşi, în exact acelaşi ritm, şi totuşi, după 5 minute Claudiu era cu 5 metri mai în faţă. Şi culmea e ca nu e mai înalt ca mine... Probabil că are picioarele mai lungi, mă gândeam io plin de ciudă. "Pleşcane, da' mergi bă şi tu mai repede, ce te târşâi aşa.", zice Cosmin de undeva din urmă. A, deci nu sunt singurul, zic io ceva mai uşurat.

La un moment dat, văd un scorpion în mijlocul drumului. Da, da. Scorpion d-ăla ca pe National Geographic, cu cleşti şi coadă. Îi chem p-ăştilalţi: "Bă, aţi mai văzut scorpion de Latoriţa?". Claudiu zice „Bă, io nu, da' a văzut Ionescu pe la el pe la ţară, şi i-a făcut poză şi a pus-o pe Carpaţi, şi l-au luat ăia în bâză că nu există scorpioni la noi decât prin Dobrogea”. Şi s-au apucat să-l sucească pe bietul scorpion pe toate părţile, să-l aranjeze pentru şedinţă foto, să-l facă să se urce pe o frunză... După o vreme io m-am plictisit şi am luat-o înainte. Mă sună Grigore că ei au ajuns la pod (podul ăsta e ceva mai jos de Ciunget) şi că nu mai vin până la maşină, şi că să-i culeg în drum. Pe la 3 am ajuns la maşini. Cosmin care îşi lăsase ţoale uscate în maşină s-a schimbat - io am pus un polar pe scaun şi am zis că nu mai desfac rucsacu' acu nici să-mi dea cineva bani. O să mă schimb la soacră-mea când ajung la Vâlcea.

Şi cam asta a fost... Morala e clară: nu mai port în viaţa mea pantalonii ăia albaştri. De 3 ori i-am luat: pe Brâna Aeriană am fost făcut ciuciulete, în Narăţu m-am urzicat cât pentru 5 vieţi, aici am fost făcut din nou ciuciulete... Deci pantalonii ăia de kkt sunt de vină – probabil că Boc taie salariile tot din cauza lor, făcea-i-aş franjuri.

PS: S-ar putea ca povestea să conţină niscaiva inexactităţi (în special toponime), dar sunt sigur că le va corecta Claudiu cu promptitudine.

Miercuri, 2 iunie 2010 - 11:09 
Afisari: 955 


ionradoi