Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Decembrie 2019
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031

Ianuarie 2020
LMMJVSD
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031

Online

Vremea
Varful Pietros
Muntii Rodnei

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Parang, in noapte... (Muntii Parang)


Am inceput a scrie acest jurnal cu partea finala. Acolo erau lucruri pe care le voiam scrise la cald, senzatii pe care nu voiam sa le las sa se estompeze, desi nici acum nu-mi este clar tot ce am simtit atunci si nici ce simt acum privind in urma la ce a fost...



Dar sa incep cu inceputul. Prin septembrie, in acest an s-a ivit ocazia unui drum ce trecea muntii pe Transalpina. Scurt, mai putin de o zi. Dar cum Transalpina insemna munte am zis ca e cazul si de o tura scurta de cateva ore pe acolo. Privind o harta pe net am decis ca un drum pana la lacul Calcescu (Galcescu) si inapoi ar fi tocmai potrivit. Stiam ca pe undeva am si harta mare cu Parangul, de acum ceva ani, dar n-am mai cautat-o. Am printat o bucata detaliata care imi trebuia de pe net si inca un print cu ce mai era prin zona si cam asta a fost.


Ajuns la Ranca destul de tarziu, in jur de 11, apoi in Pasul Urdele. Citisem pe net ceva descrieri de traseu, asa ca am gasit si indicatorul de unde pornea traseul de creasta spre Calcescu. Parcare nu era insa in zona ci undeva mai jos, dar si de acolo se putea ajunge pe traseu. Parchez si nu ma indur sa nu fac si ceva poze.


/parang/1.jpg


Ma schimb apoi de hainele de oras si ma echipez de munte. Decid sa mananc doua sandviciuri, sa nu mai pierd timpul pe drum. Apoi ma hotarasc totusi sa mai iau cum mine inca 2 sandviciuri, vreo 3 mere, ceva biscuiti si dulciuri pentru drum. Asa sa fie acolo, desi traseul planificat era destul de scurt.


O masina de teren paraseste si ea Transalpina, trece pe langa locul de parcare, dar nu opreste ci urca pe pajistea alpina catre sa. Cam urat din partea lor...


Apoi langa mine opreste o alta masina cu un cuplu ce pareau ca vor si ei sa faca tot traseu, dar erau cam nelamuriti pe unde ar trebui sa porneasca. Intru in vorba cu ei, le arat care-i drumul, le arat si primul stalp de marcaj ce se zarea in departare. Aveau o harta buna, le arat si acolo traseul si mai ales locul in care eram si din care plecam, pentru ca asta le era nelamurirea principala.


Profit de ocazie sa fac si doua poze hartii, una detaliu si una generala. Cu telefonul mobil din pacate pentru ca asta era singura camera pe care o avem cu mine. Au iesit nesperat de bine, cand dadeam zoom se vedea totul clar. Nici nu mai aveam nevoie de harta printata.


Nu-i mai astept insa sa mergem impreuna. Ei aveau toata ziua la dispozitie, eu nu voiam sa stau decat vreo cateva ore, apoi mai aveam destul de mult de condus. Asa ca pornesc la drum. Oricum nu era prea dificil traseul.


/parang/2.jpg

Poteci catre departe...


Vremea e tocmai potrivita pentru mers. Ceva soare, putini nori. Asa cum trebuie. Din cand in cand ma uitam in spate sa vad daca au pornit si ceilalti. Parca voiam totusi sa iau ceva distanta si sa ma bucur singur, „egoist”, de munte de aceasta data. Nu chiar frumos din partea mea, dar mi se mai intampla din cand in cand sa simt nevoia sa fiu doar cu mine. Din fericire nu intotdeauna. :) Urc Varful Iezer, apoi coborare catre Mohoru si iar urcus.


/parang/3.jpg


La un moment dat iarba de pe panta parca imi face cu ochiul. Nu-i ea chiar verdele de acum cateva luni, dar e apetisanta rau. Ma simt ca un catel ce ar avea pofta sa se tavaleasca putin, sa uite de toate grijile si sa se bucure de viata. Hmm. Dar sunt totusi om respectabil. Sau poate nu! Cobor la orizontala si-mi afund mainile in iarba, fac vreo cativa pasi de patruped fericit, apoi imi apropii fata de pamant. Si simt miros de munte. E iarba, piatra, pamant si e atat de bine. Si parca simt iarasi aproape copilul din ceva vremuri de demult ce batea campurile si padurile la tara. Chiar imi place cum miroase muntele. Incercati candva sa faceti asta, sa v-afundati fata in iarba muntelui si doar sa simtiti.


/parang/4.jpg

Aceleasi poteci catre departe...


Asa ca merg catre departe. Nu ma grabesc niciunde. E timp destul pentru ce mi-am propus. Mai fac si ceva poze. Pe panta Varfulului Mohoru, undeva in afara potecii ii vad pe cei doi ocupanti ai masinii de teren ce se oprise in saua dinaintea varfului Iezer. Curios, unul din ei parea calugar, dar poate ca ma insel.


Continui sa merg si ma trezesc ca am ajuns deja la intersectia marcajului de creasta cu triunghiul rosu care coboara la Calcescu. Cam prea devreme. Doar o ora si ceva, nici doua ore de mers. Planul initial era sa cobor la lac pe aici iar apoi la intoarcere, in functie de timp, sa urc in creasta prin Saua Piatra Taiata urcand apoi si Vf Setea Mica si Setea Mare. Dar parca am ajuns prea devreme. Ma gandesc atunci sa fac acum traseul stabilit pentru intoarcere si sa revin de la Calcescu pe aici. 


Sau daca acum ajung prea repede in Saua Piatra Taiata sa mai merg putin spre vest sa ma plimb si in directia Parangului Mare. Fara responsibilitati si angajamente. Plimbare doar. Asa ca pornesc. Urc Setea Mare, apoi cea Mica (macar aici nu trebuie sa ma intreb de unde le-o veni numele). Privelisiti frumoase in toate partile.


/parang/5.jpg


/parang/6.jpg


Si imi pare ca prea repede ajung iar. In minte incep sa-mi incolteasca alte ganduri. Hmmm. Parca as face-o...


E doua si ceva cand ajung in Saua Piatra Taiata. Arunc o privire in fata, apoi inca una in spate de unde am venit.


/parang/7.jpg


Apoi ma hotarasc – voi merge pe Parangul Mare. E drept ca e aproape dublu fata de ce imi propusesem sa fac in aceea zi. In plus mai si pierdusem timp pana acum. Dar se poate face. Oricum pe Parangul Mare mai ajunsesem acum mai multi ani, dar venind din cealalta parte dinspre Petrosani. Asa ca ar fi o idee sa fac si partea aceasta de creasta. Iar din calculele mele ar fi timp. E drept, partea finala la intoarcere e programata la frontala. Traseul e insa clar, marcajul bun asa ca asta nu ar trebui sa fie o problema. In plus nu ar nici prima, nici ultima oara cand as merge la frontala.


Sunt in acelasi timp destul de realist. Daca voi vedea ca dureaza prea mult si timpii intermediari nu sunt asa cum imi propusesem, ma voi opri acolo unde trebuie si ma voi intoarce. Am trecut de varsta la care nu conteaza decat varful.


Pornesc la drum, de data asta in ritm ceva mai sustinut. La un moment dat ma opresc si privesc in spate. Se mai zaresc doi oameni, poate cei din masina de teren sau cuplul cu harta, dar niciunul nu pare tentat sa mearga mai departe de Saua Piatra Taiata. Mai bine, voi avea mai multa liniste. Ajung si pe varful Iesu.


/parang/8.jpg


Cred, pentru ca acolo nu scrie nimic, dar dupa piramidele de pietre trebuie sa fie vreun varf mai mare si cam asta ar fi pe acolo dupa cum scria la harta. Si inca ce harta. Folosesc direct harta fotografiata mai devreme. E color si parca e mai clara decat cea printata. Consult iar ceasul. Inca stau bine cu timpul.


Asa ca merg mai departe. Merita. Peisajele sunt cu adevarat frumoase. Incep sa mai apara iarasi lacuri. Lacul Rosu ar trebui sa fie. Nu e chiar rosu, dar e frumos.


/parang/9.jpg


/parang/10.jpg


Si incepe sa se zareasca si Parangul Mare. De fapt il cam zarisem eu mai dinainte doar ca nu eram sigur ca era chiar el. Acum, privind pe harta si la ce e in jur e clar ca el trebuie sa fie. Si sunt in grafic. De acum deja nu mai concep sa ma intorc.


/parang/11.jpg


Ultima portiune e insa urcus sustinut, iar oboseala incepe sa se simta. Reduc putin ritmul. E urcusul final si e totusi destul de lung. Incerc sa nu privesc prea mult in zare catre varf. Prefer sa ma concentrez pe fiecare pas pe care il fac. Si parca stiu cumva ca ceea ce se vede sus nu e neaparat finalul. Dupa o panta mica, urmeaza alta panta mica si iarasi urcus. M-am invatat de prin alti munti ca nu intotdeauna panta care o urci in acel moment are neaparat in capat varful. Mai sunt de obicei si alte pante, surori mai mari sau mai la inaltime ale primeia, dincolo de ceea ce vezi. Dar la final e inevitabil Varful.


/parang/12.jpg


Este exact 16.30. Cum imi si propusesem. M-am miscat destul de bine. Acum depinde doar cat de mult ma hotarasc sa las din traseu pentru mers la frontala. Parca am chef sa stau mai mult pe varf. Se vede tare fain de aici. Ma atrag pirmidele de pietre inaltate putin mai departe pe varf, asa ca ma indrept catre ele si ma hoatrasc sa mananc aici. Ma bucur ca am hotarat sa iau totusi si sandviciurile cu mine, pentru ca initial chiar nu credem ca o sa am nevoie de ele. Dar prind tare bine.


/parang/13.jpg


Stau, mananc si privesc. Frumoasa combinatie. Imi tin companie cateva gargarite care si-au stabilit cartierul general pe pietrele de pe varf. Ce cautau acolo, presupun ca doar ele stiau. 


Oameni de bine lasasera pe varf doua sticle cu apa. Pe creasta chiar nu gasesti apa in alta parte. Desi nu sunt prea placute vederii sus pe varf, sticlele prind bine la nevoie. Eu nu pot spune ca aveam neaparat nevoie, dar, amintindu-mi de Setea Mare si Setea Mica :), decid totusi sa imi mai pun putina apa in sticla proprie. Nu multa, doar cateva guri, pentru a ramane pentru cei care ar avea cu adevarat nevoie.


Nu prea imi vine sa plec. Imi place aici. Pornind din Transalpina am facut aproximativ cinci ore pana pe varf. E de presupus ca la intoarcere sa fac maxim vreo patru. Si vreau sa ma bucur cat mai mult de portiunea asta de creasta, asa ca mai pierd timpul in zona. Ce mai conteaza un sfert de ora in plus sau in minus de frontala? Sau poate conteaza...


La ora 17 o iau insa din loc. Nu renuntesem inca la ideea de a cobori si la Calcescu la intoarcere. O ultima privire catre vest si ma intorc.


/parang/14.jpg


Cobor sustinut. Betele de trekking isi fac datoria si castig timp mai ales pe portiunile nu foarte inclinate. Asa ca ma hotarasc sa mai stau si sa mai admir putin. Si la un moment dat decid sa las Calcescu pentru alta data. Sa mai am motiv sa revin pe aici.


Si atunci ma lenevesc iar. Si iarasi stau si privesc. Mi se alatura o pasare draguta si destul de agitata. Face mici salturi si se tot apleaca si se ridica apoi brusc. Ciudat, e foarte expresiva si parca ma tot ia la rost: „Ce mai lenevesti pe aici, sus! Da-i drumul, porneste!” Ma amuz putin, dar o ascult. Acum ceva ani, in Retezat, am invatat sa dau atentie semnelor pe care muntele mi le trimite. Simple coincidente sau poate mai mult de atat, atunci in Retezat acele semne chiar m-au ajutat.


Pornesc la drum. In Saua Piatra Taiata ma opresc iar. Am cam obosit. Mananc si ultimul mar ramas si mai stau putin privind in zare. Imi place tare mult aici. Parca nu ma indur sa plec. E aproape ora 19, dar as mai sta. Ceea ce vreau e sa ajung pana se intuneca la drumul care urca de la lacul Calcescu. De acolo nu ar mai trebui sa am mai mult de o ora. Asa ca ma intind frumos in iarba si doar privesc visator in jur.


/parang/15.jpg


Pana la urma pornesc. Ajung intr-un final la locul unde traseul de creasta se intersecteaza cu cel care coboara la lacul Calcescu. Marcat cum se cuvine de o piatra mare infipta in pamant si de o sageata facuta din pietre mici vopsite in alb indreptata catre primul marcaj triunghi rosu situat pe o piramida facuta din pietre. Sunt inca pe lumina. 


Oboseala incepe sa adune parca din ce in ce mai mult. La fel si inserarea. Oricum mai am ceva timp de mers fara a fi inca necesara frontala. In continuare este o portiune destul de lunga de mers prin iarba, poteca e destul de clara insa avand in vedere ca iarba e calcata. Din cand in cand mai sunt marcaje pe pietrele care mai sunt in zona.


/parang/16.jpg


Urmeaza apoi o urcare usoara in diagonala pe panta varfului Mohoru. Nu e foarte abrupta, din contra, iar aici nu mai e iarba, doar pietre si cararea printre ele. De aici incolo insa incepe sa se intunece din ce in ce mai bine. Ma incapatanez sa nu aprind inca frontala si sa continui asa cat se mai poate. Aproape de 8 si jumatate nu se mai poate insa. E intuneric jos. Iar sus in ceruri o ultima geana de lumina isi ia la revedere.


/parang/17.jpg


Deocamdata las frontala la luminozitate mai mica. Bateriile nu sunt chiar noi, le-am mai folosit putin si in Fagaras luna trecuta. Mda, ar fi fost bine sa mai am si de rezerva la mine, dar planul initial pentru ziua de azi nu prevedea deloc frontala, din contra o tura scurta de cateva ore doar. Cu toate astea fara frontala nu plec niciodata pe munte, oricat de improbabil ar fi sa o folosesc.


Asa ca deocamdata economisesc baterii cat pot. N-as vrea sa ma trezesc fara si sa bajbai pe munte in coborare. Poteca ma ajuta si ea cum poate. E neagra, batuta iar pe alocuri mai sunt si portiuni cu pietre albe care reflecta lumina frontalei, oricat de slaba as seta-o. Asa ca merg inainte. E placut de mers asa cand vezi clar pe unde e traseul. Chiar mi-era dor de ceva mers la frontala pe munte. Cred.


Pentru ca deodata nu prea mai vad exact pe unde ar trebui sa merg. Apare ceva ceata iar lumina frontalei nu mai bate mai mult de 4-5 metri oricat de tare as seta-o. Hmm. Asta nu prea imi place. Incerc sa ghicesc marcajul urmator si sa nu pierd poteca. Peste ceva timp ceata dispare si vad iarasi in fata. Asa mai da. Grabesc pasul cat pot. Trebuie sa profit de vizibilitate cat mai mult. E posibil ca ceata sa revina.


Si revine. Cautatul marcajului devine o joaca de-a v-ati ascunselea. Viteza de inaintare scade proportional. Incep sa ma simt iar ca prima data in Buila, intre Curmatura Oale si Vanturarita. Tot singur eram si atunci, numai ca acolo era zi si dificultatea era data doar de marcajul foarte vechi si rar. Iar acolo aveam oricand posibilitatea sa spun stop, ma intorc pe unde am venit. Aici nu prea aveam unde sa ma intorc (poate doar pe Parangul Mare), nu era loc decat inainte catre Transalpina si catre masina. Credeam eu.


Logica era simpla. Tot ce aveam de facut era sa nu pierd marcajul si poteca. Care aveau sa ma scoata acolo unde trebuie. Oboseala incepe sa se adune si mai mult. In minte imi suna doar atat:”Poteca, poteca, nu pierde poteca...” 


Imi este din ce in ce mai greu sa gasesc marcajul. Ceata s-a adunat parca si mai multa, vizibilitatea a scazut pe masura. Nici chiar poteca langa mine nu se mai distinge clar. Am ajuns iarasi pe iarba, dar iarba calcata parca nu mai e aceeasi ce aparea pe lumina zilei. Uneori pare calcata in mai multe directii iar marcajele sunt mai rare, cand mai apare cate o piatra prin iarba.


Asa ca incep de mai multe ori sa merg in directia ce parea a fi poteca, fara sa gasesc nimic in fata, numai ca dupa ceva timp sa ma intorc sa regasesc ultimul marcaj. Senzatie de usurare cand il regaseam si putina incordare si nesiguranta gandindu-ma la urmatorul, ce ne se dadea gasit. Parca nu prea vreau sa pierd traseul pe ceata asta.


Asa ca uneori ma asez langa ultimul marcaj gasit si sting frontala asteptand sa se mai destrame ceata poate. In plus sunt din ce in ce mai obosit. E ciudata senzatia, un intuneric laptos, nu vezi nimic in jur, de multe ori nici stele, nimic. Oricum nu are rost sa consum bateriile degeaba, asa ca astept doar si privesc intunericul. Din ce in ce mai mult ma ingrijoreaza situatia bateriilor. In mod normal nejustificat, le folosisem destul de putin in Fagaras, dar daca se mai descarcasera intre timp stand in frontala?


In mintea mea incepe incet, incet sa-si faca loc si posibilitatea de a fi nevoit sa imi petrec noapte in creasta. Fara frontala sau daca pierd marcajul, pe ceata mi-ar fi imposibil sa cobor apoi. Imi fac inventarul hainelor de care dispun. Doua tricouri, un polar, inca o bluza ceva mai rezistenta la vant si haina si pantalonii de ploaie. Cam putin pentru luna septembrie la 2000 metri. Dar avand in vedere ca acolo unde eram atunci nu batea vantul ar fi mers totusi. Chiar daca as mai fi si tremurat ceva. Daca s-ar fi facut foarte frig ma gandeam ca eventual ma puteam misca in zona sa ma incalzesc pana la prima geana de lumina. Problema ar fi fost doar oboseala aferenta. Dar nu-mi suradea deloc ideea. 


Stand asa in ceata, imi incoltise chiar ideea sa sun la Salvamont daca raman fara frontala. Pe de alta parte parca prea m-as fi facut de ras. In mod normal, la cat mersesem nu ar mai fi trebuit sa mai am mult pana la Transalpina. De fapt ar fi trebuit sa fiu apoape bine, asa ca mi s-ar fi parut ca deranjez oamenii degeaba. Asta pe de-o parte. Pe de alta parte acolo unde eram nici nu aveam semnal la telefon. Dar oricum nu era cazul de Salvamont. Oboseala insa naste ganduri multe.


Mai era totusi ceva ce nu-mi dadea pace. Parca dura prea mult traseul. Din cate imi aduceam aminte de la urcare n-ar fi trebuit sa am prea mult de mers din momentul in care aprinsesem frontala. O urcare mai lunga, o coborare, inca o urcare pe Vf Iezer si apoi coborare in sa si apoi stanga spre locul unde aveam masina. Ma gandeam totusi ca datorita cetii ma deplasasem foarte incet si de asta dura atat. In plus parca nu reuseam sa-mi amintesc locurile prin care trecem, dar cu vizibilitate la cativa metri doar, ce puteam cere.


Ma opresc la un moment dat si scot harta pentru inca o verificare. Mda, nici acolo nu arata ca ar fi trebuit sa fie atat de mult. Si oricum avusesem grija sa nu pierd deloc marcajul. In mod normal ar trebui sa ma scoata direct in Transalpina. Iar cu ceva timp in urma chiar vazusem in departare, e drept in alta parte, nu unde trebuia sa ajung eu, luminile masinilor ce treceau pe sosea. Dar asta era alta bucata din Transalpina peste mai multe creste fara marcaj. Banda rosie insa ar fi trebuit sa ma scoata in Pasul Urdele. 


Imi inchipuiam ca poate cumva trecusem de Transalpina si marcajul ma dusese peste sosea, poate cumva ca la Balea in Fagaras poteca de creasta pe deasupra tunelului. Dar nu, harta era clara. Pe de alta parte mi se parea totusi ca prea mersesem mult. Si timpul trece...


Asa ca pornesc mai departe. La un moment dat sunet de telefon. Ca sa vezi, aici e semnal. Ma sunau de acasa, cu alte probleme. Vorbesc scurt ce este de vorbit, le spun ca tura mi s-a prelungit putin si inchei aici pentru ca mai aveam nevoie de bateria telefonului. La un moment dat ma gandisem chiar la varianta de a incerca sa merg la lumina telefonului daca raman fara frontala. Asa ca am incheiat discutia si nu am intrat in alte detalii pentru ca nu avea rost. Oricum mai aveam putin si trebuia sa ajung la masina. 


Si daca tot ma oprisem, ma gandesc totusi sa ma uit putin si la busola. O aveam si pe ea in rucsac, ca acolo ii era locul, nu ca as fi crezut cand am plecat de acasa ca o sa am nevoie de ea. Era o busola mai noua, o luasem de ceva timp, dar nu prea avusesem nevoie de ea pe munte. Deja mainile imi erau cam reci, mi-era putin dificil sa umblu dupa ea. Hmm... Cam ciudat ce-mi arata busoala. O fi stricata cumva sau o fi ceva fier pe langa ea. Imi arata ca nordul nu era unde trebuia si ca mergeam spre vest, nu catre est cum ar fi trebuit. E clar, e stricata, mi-au dat-o astia din magazin gata stricata. Nu are cum, doar am urmat marcajul pas cu pas, nu l-am parasit deloc si nici el pe mine.


Incepe sa mi se faca frig cand stateam, asa ca las busola cu ideile ei ciudate si pornesc mai departe dupa marcaj. Ca si confort psihic nu aveam pe mine decat un tricou, polarul si rucsacul in spate. Atunci cand mergeam imi era suficient. Si undeva in cotloanele mintii stiam ca mai am de rezerva ceva haine pentru atunci cand imi va fi cu adevarat frig sau daca va trebui sa dorm pe creasta.


In plus nu voiam nici sa transpir prea mult pentru ca apa, desi nu era terminata, nu mai aveam prea multa. Suficienta pentru a ajunge la masina dupa calculele mele, dar nu stiu daca si pentru o noapte petrecuta mergand pe munte. Reusesc sa dau peste o piatra plata ce avea in adancitura ei urme ale ploii ce fusese noaptea trecuta. Adopt pozitia de patruped experimantat si sorb 4-5 inghitituri. Putin gust de cremene si munte. Nu aveam neaparat nevoie, dar e mai bine sa economisesc apa din sticla.


Plec apoi mai departe dupa marcaj. Tot prin iarba. Si imi aduc aminte de un jurnal citit pe site in care autorul mersese tot asa pe ceata puternica. Si fac ce a facut si el acolo. Imi dau jos frontala de pe cap si o tin in mana, cat mai jos. Acum lumina nu mi se mai reflecta direct in fata, iar vizibilitatea se imbunatateste putin.


Incep sa gasesc mai usor marcajul. Poate si pentru ca in portiunea asta de traseu e pus pe niste pietre mai mari parca infipte in pamant. Se pare ca si vantul incepe sa se inteteasca pe aceasta portiune. 


La un moment dat imi apare in fata o piatra mai mare cu marcaj. Ciudat, cu doua marcaje, banda rosie familiara si triunghi rosu. Iar alaturi de el scris „LAC” si o sageata mica rosie ce arata in dreapta. Nu-mi amintesc de asa ceva!? Ma opresc, incerc sa ma adapostesc de vant langa piatra cu marcaj si scot iar harta. Ar fi pe undeva pe langa Transalpina o urma de marcaj triunghi rosu, dar e mai departe, n-are treaba cu traseul meu si in plus nu-i nici un lac acolo.


Iar cand incercam sa ma ghemuiesc si sa ma adapostesc mai bine de vant langa piatra cu marcajul mai vad ceva alb pe jos. Pietre albe vopsite ce formeaza o sageta pe pamant. Unde am mai vazut oare o astfel de sageata? Nu-mi vine sa cred. Nu vreau sa cred. Ma uit in directia respectiva si nu vad decat ceata. Asa ca pornesc intr-acolo sperand sa nu gasesc peste 50 de metri ceea ce stiam ca e acolo. Era. Piramida de pietre cu marcaj triunghi rosu. Drumul ce cobora la lacul Calcescu.


Eram exact in locul in care mai fusesem cu cateva ore in urma. Iar acum timpul se apropia de miezul noptii. Mersesem de pomana ore bune. Nu pot sa cred! Scot iarasi busola si o consult. Da, acum chiar are sens ce imi arata mai devreme. Senzatii: descurajare, oboseala si pentru un moment ma intreb daca mai sunt in stare sa merg iarasi inapoi. (Nu mai pot, aici raman!) Si imediat ma gandesc daca ar exista in zona ceva locuri ferite pentru a petrece noaptea.


Si apoi ma intreb. De ce nu as mai putea merge? Ce ma impiedica s-o fac? In afara de ceva oboseala (asta se rezolva cu putina odihna) si descurajarea resimtita atunci cand crezi ca aproape ai ajuns la destinatie si de fapt vezi ca esti si mai departe de ea decat erai cu trei ore in urma poate.


Dar in acelasi timp se mai inalta si alt sentiment: cumva de indarjire parca. Pentru ca s-a risipit ceva ce imi sugea energia. S-a risipit nesiguranta! Acum stiu clar unde sunt, nu mai bantui prin ceata intrebandu-ma unde as putea fi, de ce dureaza atat de mult si daca am trecut cumva de tinta si ar fi posibil sa merg toata noaptea aiurea pe creasta, poate dincolo de Transalpina. Nu, lucrurile sunt clare acum. Stiu unde sunt, stiu unde trebuie sa ajung. 


Asa ca pornesc hotarat inapoi. Frontala jos in mana. De data asta nu mai bajbai. Imi amintesc cum arata locurile in jurul meu si implicit traseul. Chiar daca e tot ceata si nu vad decat la cativa metri. In mintea mea traseul e clar. Cel putin o buna perioada. Asa ca merg hotarat si viteza de deplasare creste. Iar marcajele apar unul cate unul exact acolo unde trebuia sa fie.


Un lucru ramane insa ce nu pot sa mi-l inchipui. Cata ceata si oboseala trebuie sa fi fost cu cateva ore in urma in asa fel incat sa ma intorc pe urmele mele si sa nu-mi dau seama? Pur si simplu nu pot sa vad cum s-a intamplat. Marcajul nu l-am parasit nicicand prea mult, nu mai mult de cateva minute, apoi daca in fata nu-l mai gaseam ma intorceam la ultimul gasit si reluam cautarea. Dar inainte, in stanga sau in dreapta, niciodata inapoi.


Iarba se termina, reiau urcusul pe panta varfului Mohoru. Aici poteca ajunge iar pentru o perioada pe pietre albe ce ma ajuta sa n-o pierd, chiar si cu frontala setata pe putere mica. Ma ajuta mult faptul ca stiu exact unde sunt. Si imi dau seama ca cel mai mult m-a obosit in orele dinainte senzatia de nesiguranta, faptul sa simteam ca mergeam de prea mult timp, ca ar fi trebuit sa fi ajuns si in plus locurile nu semanau cu ce imi aminteam de la urcare. Asta accentuase cel mai mult senzatia de disconfort de dinainte.


Privind acum in urma imi amintesc ca la un moment dat incepusera pentru o scurta perioada sa-mi treaca prin cap si alte ganduri. Asta, din cate imi aduc aminte, cand eram inca in perioada de ratacire, inainte de a descoperi de ce mergeam prea mult. Imi venisera la un moment dat in minte articole citite pe blogul Domnului Dinu Mititeanu - „Cauzele mortii prin hipotermie pe munte in timpul verii”...(Acum l-am regasit si l-am recitit - http://www.dinumititeanu.blogopedia.biz/12-accidente-salvamont/hipotermia-cruci-in-carpati). 


De asemenea imi aduceam aminte de o intamplare traita prin 1998 prin Iezer de un 1 mai, pe vreme proasta, cand o persoana dintr-un alt grup care statea cu noi la Cuca fusese lasata in urma la revenirea de pe Papusa. Nu se mai intorsesed in noaptea aceea si fusese gasita peste vreo doua zile. Cam tarziu pentru ea.


Dar am alungat repede aceste ganduri. Chiar nu imi foloseau la nimic. Si oricum situatia nu era deloc chiar atat de grava. Eram intreg, sanatos, suficient de bine imbracat, vremea, exceptand ceata, era buna - nu ar fi trebuit sa fie probleme. Si oricum aveam de gand sa ajung la masina, atata timp cat frontala ma sustinea. Si in mod normal nu ar fi avut de ce sa nu ma sustina.


Asa ca merg mai departe. De data asta busola o tin la indemana. Tot nu-mi explic cum s-a intamplat intoarcerea pe propriile urme, asa ca incerc sa merg cu mai multa atentie. La un moment dat marcajul parca se lasa mai greu gasit, desi pana atunci fusese clar. Reusesc sa-l vad undeva mai sus fata de cum mersese poteca pana atunci, iar apoi la urmatorul parca nu-mi place directia in care merge. Scot busola. Da, e cam spre vest. Cu toate astea e clar ca nu este cel pe langa care trecusem cu un minut in urma. E altul, deci nu ma intorc pe propriile urme. Sau poate...


Decid sa caut mai atent incepand de la ultimul marcaj care era situat in directia buna si surpriza... mai descopar altul care cobora, nu urca.


Acum privind in urma situatia cred ca a fost cam asa: traseul pornind din pasul Urdele catre Parang la un moment dat ocoleste o gramada mai mare de pietre, o ramura pe jos si o ramura pe deasupra pietrelor pentru ca dupa putin timp cele doua ramuri sa redevina una. Numai ca eu la intoarcere venind pe ramura de jos, datorita cetei, primul marcaj zarit a fost cel care ocolea pe sus pietrele si nu cel care continua spre pasul Urdele. Si cum in mintea mea stiam ca nu trebuie sa parasesc marcajul si imi aminteam ca la un moment dat exista si ceva urcus, am luat-o exact pe unde am vazut primul marcaj si am continuat pe acolo. Din pacate insa spre inapoi...


Cam asta cred ca ar fi explicatia intoarcerii pe propriile urme. Repet, cred. Cand se va intampla sa mai ajung prin zona o sa ma uit cu atentie sa vad daca am avut dreptate. (Pentru ca daca nu, insemna ca am fost cu adevarat dus in noaptea aceea si chiar ar fi cazul sa reconsider decizia de a mai face ture singur pe munte. Sper sa nu fie cazul :)


De data asta insa, cu busola in mana, am reusit sa merg pe unde trebuie. Odata depasit si acest moment parca incep sa fiu putin mai relaxat. Drumul duce acolo unde trebuie. Zaresc iarasi undeva departe lumini de masini. Nu unde trebuie sa ajung eu, e prea departe peste multe culmi, dar oricum imi confirma ca sunt pe directia buna.


Vine si urcusul pe varful Iezer, exact cum imi aminteam ca trebuia sa fie. Sunt si mai relaxat. Indeajuns de mult incat sa pierd marcajul. Din cand in cand ceata parea ca se mai destrama si de aceea slabisem concentrarea. Apoi bineinteles ca a revenit. Ceata, nu marcajul. Oricum imi aminteam ca trebuie urcat tot varful, asa ca am continuat sa urc pe unde mi se parea ca ar trebui si la un moment dat am regasit si marcajul. Senzatie de usurare. Combinata si mai mult cu oboseala. Cam multe ore pe traseu. Si deja cam multe ore mergand in noapte. 


Ciudata senzatia de aurca in noapte prin ceata. Siluete parca fantomatice de stanci si bucuria ce urma in momentul descoperirii unui nou marcaj. Din fericire traseul e bine marcat, iar cand din ceata mai aparea uneori conturul familiar al unui stalp metalic senzatia de usurare si confort psihic se accentua.


Urmeaza apoi coborarea inspre saua care ma apropia de Transalpina. Din aceasta portiune mi-au ramas in minte fragmente cu poteca si dungi rosii pe alocuri. Bucuria intalnirii cu fiecare dunga e data acum si de oboseala tot mai mare care se adunase. Vreau sa ajung odata. Deja se face si frig. Cand merg e ok. Cand ma opresc, nu prea mai este. Mi-e parca greu sa dau rucsacul jos pentru a mai lua o bluza pe mine. Continui, desi mainile le simt cam amortite de la frig.


Si reusesc sa termin coborarea si sa ajung pe iarba. De aici nu ar mai trebui sa fie dacat poate cateva sute de metri. In mod normal, daca nu ar fi ceata ar trebui sa se vada soseaua si poate chiar si masina. Numai ca marcajul stiu ca ma va scoate undeva sus in Transalpina, masina insa o am parcata mai jos. Ar trebui sa las marcajul si sa fac stanga, direct catre masina. Ezit sa parasesc banda rosie, la un moment dat insa nu mai reusesc deloc sa gasesc urmatorul marcaj. Ma invart in zona ultimului marcaj si nu ma hotarasc ce sa fac. 


Imi amintesc faptul ca la urcare am facut si ceva poze in zona asta. Ma gandesc ca ar fi sanse sa ma poata ajuta la orientare acum. Scot telefonul si derulez la poze. Sunt vreo trei, dar din pacate se vad mai mult versantii din jur, nu si zona in care eram acum. Dau zoom cat pot, detalii s-ar vedea cateva, dar din pacate nu din zona potrivita. Renunt la idee.


Ma hotarasc atunci sa cobor catre stanga, sperand totusi sa vad ceva prin ceata. Pentru scurt timp reusesc sa vad versantul din fata. Acolo ar trebui sa fie soseaua. Cobor spre directia in care cred ca ar trebui sa fie masina, spre nord adica. Mi-e frica insa ca daca voi merge intr-acolo risc sa trec chiar si la cativa zeci de metri de ea, sa nu o vad si apoi as putea sa merg oricat inainte, pentru ca nu as mai atinge soseaua mergand spre nord. Incerc sa merg apoi spre versantul unde stiu ca ar trebui sa fie soseaua, dar pe unde o luasem atunci zona nu arata prea prietenos si ma gandesc sa nu fie prea abrupt in fata.


Ma hotarasc atunci sa urc inapoi si sa caut iarasi ultimul marcaj. Nici o sansa. Ceata peste tot. Nu vad decat la cativa metri. Sunt deja prea obosit. Parca nu mai reusesc sa gandesc clar. O senzatie puternica de frustrare ma seaca si mai mult de putina energie ramasa. Mi-e frig. Imi dau rucsacul jos din spate si ma imbrac. Mainile aproape mi-au inghetat. Ma invart in loc cautand marcajul si parca nu mai sunt sigur de nici o directie. E atata ceata in jur!


Busola parca si ea e nehotarata rau. Cand nordul e intr-o directie, cand acul se invarte intr-alta. Ma gandesc poate ca betele de trekking o influenteza, asa ca o pun in iarba si ma indepartez putin sa o las sa se hotarasca. De fapt, privind acum in urma, nu cred ca problema era la busola.


Nu-mi vine sa cred. Stiu ca sunt foarte aproape de masina, dar nu reusesc deloc sa ma hotarasc incotro. Imi trece iar prin cap sa ma opresc si sa inoptez acolo. Ar fi culmea! Atat de apoape si sa nu fiu in stare sa ajung unde trebuie. Si nici o amarata de masina nu vrea sa treaca pe sosea sa pot vedea si eu niste faruri. Desi avand in vedere ora inaintata, cine sa mai treaca atunci pe acolo.


Decid sa ma calmez. Renunt sa mai caut marcajul, mai consult inca odata harta si fac ceea ce trebuia sa fac demult. Betele de trekking intr-o mana, busola in cealalta. Renunt sa mai caut ceva in jur si ochii imi sunt doar pe busola. Est. Tot catre est. Daca panta ma face sa deviez cativa pasi in alta directie imediat urmez acul busolei catre est. Nu ma mai intereseaza nimic altceva. Conform hartii, daca voi tine exact estul nu am cum sa ratez Transalpina. Si asa si este. Dupa doar cateva minute de urcus nu-mi vine sa cred cand vad in fata asfalt.


In prima faza chiar nu sunt sigur daca ce vad prin ceata, la cativa metri doar, este soseaua. Desi aproape langa ea nu reusesc sa vad decat o singura latura e ei. Si din cate imi amintesc parca de obicei sunt doua. Urc pe ea si dupa cativa pasi vad si restul.


E Transalpina! Nu pot descrie senzatia de usurare ce o simt. Ce mai conteaza ca mai am ceva de mers pana la masina. Acum stiu exact pe unde trebuie sa merg. Ar mai putea sa fie si cativa km buni, nu ma mai intereseza, i-as face cu placere. Conteza doar ca stiu pe unde merg. Peste cativa pasi gasesc si indicatorul de pornire in traseu acolo unde iesea marcajul ce-l pierdusem. Mi-e atat de drag acel marcaj. Desi obosit si mainile imi sunt inghetate, luminez cu frontala indicatorul, scot aparatul si ii fac o poza. Prietenul meu drag! Se pare ca sunt destul de obosit...


/parang/18.jpg


Singura mea grija acum ar fi daca masina este in regula. Ar fi culmea sa fi patit ceva, dar mintea mea gandeste acum la ce e mai rau. Pornesc pe sosea cu frontala in mana. Nici aici nu zaresc mare lucru, dar ma tin aproape de partea stanga, acolo unde stiu ca ar trebui sa fie masina, undeva in afara soselei. Vad doar la cativa metri, dar urmaresc atent sa vad in stanga zone unde ar putea o masina sa iasa in afara soselei. Si la un moment dat ceva straluceste in lumina frontalei.


E masina. E intreaga. Ma uit la ceas. E ora 2 fara un sfert in noapte. Sunt 14 ore de cand am plecat in traseu si mai mult de 5 ore de cand merg la frontala. Iar per total n-au fost chiar prea multe pauze.


Curios, am totusi destula energie sa ma schimb si sa fac ordine in lucrurile lasate in masina. Imi prind tare bine cateva guri din sticla de Granini din masina. Aveam nevoie de ceva dulce. Pentru ca acum chiar am de mers. Dimineata, la o anumita ora trebuie sa fiu intr-un loc la cateva sute de kilometri distanta. Asa ca pun mana si conduc, cam 4 ore. Si culmea e ca reusesc fara nici o intrerupere. In jur de ora 6 ajung la destinatie. O ora de somn si apoi serviciu. Munca, pentru ca odihna si relaxare am avut destula.


Cam asta a fost pentru mine Parangul in noapte...



Am vrut sa scriu aceasta parte finala din jurnal cat mai curand dupa tura, am inceput-o in acele zile, dar am finalizat-o mai tarziu. Nici acum nu-mi sunt complet clare trairile de atunci si nici senzatiile de dupa. Oricum a fost o experienta interesanta. Au fost cateva momente mai intense, mai ales cand am descoperit ca m-am intors pe propriile urme si am dublat distanta de mers, precum si atunci cand aproape ajunsesem la destinatie, dar din cauza oboselii probabil, nu mai reuseam sa gasesc drumul catre sosea si am plecat doar pe busola.


De asemenea imi amintesc senzatiile din primele ore de mers la frontala cand incepusem sa nu mai recunosc locurile parcurse si nu-mi explicam de ce dureaza atat traseul. Fiecare nou marcaj pe care reuseam sa-l gasesc in ceata reprezenta un oftat de usurare, la un moment dat ajunsesem, politicos tare, sa spun „Multumesc!” fiecarui marcaj cand aparea.


E curios cat de diferit pot fi percepute aceleasi locuri pe lumina sau mergand aproape orbeste in noapte. Cu doar cateva ore in urma, la pranz, prin acele locuri ma jucasem vesel prin iarba, peste ceva timp insa noaptea, in ceata, nestiind clar unde ma aflu, iarba nu-mi mai parea deloc prietenoasa. Aceeasi iarba, aceleasi locuri si desi acelasi om, lucrurile dintr-o data nu mai erau la fel.


Interesante au fost si senzatiile atunci cand ma opream, cu frontala stinsa asteptand sa se mai risipeasca ceata. Uneori puteam sa vad stele deasupra, alteori ceata era asta de deasa incat in jur nu era decat un intuneric parca alb, ciudat, aproape palpabil chiar.


Acum privind in urma pot spune ca per ansamblu mi-a placut experienta, as mai repeta-o cred. Mi-aduc aminte insa de senzatiile neclare ce au fost dimineata si ziua imediat urmatoare cand oboseala traseului si a noptii nedormite se cumulau. Era atunci un amestec nedefinit de trairi, o senzatie de usurare, impletita cu placere si poate si cu altceva acolo, nu stiam exact daca mi-a placut sau nu ce am trait. Apoi oboseala s-a dus, dar a mai trecut si ceva timp si senzatiile s-au estompat, nu mai stiu exact tot ce am simtit atunci acolo si imediat dupa...



                                                                                  ***


Si acum cateva concluzii. La rece. 


Nu cred ca am fost vreun moment cu adevarat in pericol. Tot ce s-ar fi putut intampla mai rau ar fi fost sa-mi petrec noaptea dormind in creasta sau mergand sa ma incalzesc pana la prima geana de lumina. Oricum nu aveam de gand sa parasesc traseul marcat unde stiam ca nu sunt pericole, prapastii sau altceva.


Pe viitor totusi imi propun sa evit traseele la frontala in zone pe care nu le cunosc foarte bine. In general, in trecut cam asta am incercat sau mi-am calculat ca noaptea sa ma prinda pe drumuri forestiere spre final de traseu. In principiu nici de asta data n-ar fi trebuit sa fie probleme, traseul era destul de usor si clar marcat, asa cum vazusem la urcare. Ceea ce nu am luat in calcul a fost eventuala ceata, care din pacate a schimbat datele problemei, a redus mult viteza deplasarii si adus si la intoarcerea pe propriile urme si automat la cateva ore in plus de mers.


Si o alta concluzie. E bine ca pentru orice tura de munte, oricat de scurta ar fi planificata sa fie, sa existe in rucsac apa suficienta, o lanterna, harta, poate busola si nu cred ca ar strica si o haina in plus atunci cand rucsacul permite. Sa fie acolo, pentru orice eventualitate...


Ar mai putea fi si alte concluzii probabil. Va las pe voi sa mai adaugati ce credeti de cuviita.


Madalin


PS: Inca ceva. Busola, folosita corect, are bunul obicei sa indice directia exacta. Acordati-i increderea voastra, pentru ca uneori busola noastra interna obisnuieste sa mai dea rateuri.



Joi, 3 octombrie 2013 - 00:34 
Afisari: 2,809 


Postari similare:





Comentariile membrilor (7)

dodo79
dodo79

 
1
Interesant jurnalul. Sa stii ca Parangul e un munte unde relieful e cat de cat usor de urmat, nu sunt probabilitati mari de ratacire. Dupa cum ai decis si tu la un moment dat, daca urmaresti estul la un moment dat tot dai in Transalpina.
Gandeste-te cam cum ar fi fost in Iezer-Papusa, pe ceata in plaiurile ce formeaza creasta sau picioarele vestice. Nici nu e nevoie sa fie noapte...
Sau in Buila, unde ratacirea potecii te poate duce in zone de abrupt...
Oricum, cea mai importanta concluzie ar fi sa ai cu tine un mijloc de orientare pe care sa stii si sa-l folosesti : busola, GPS etc.


Joi, 3 octombrie 2013 - 16:07  

dragos39
dragos39
Busola
 
2
plin de invataminte jurnalul, i se poate intampla oricui ratacirea in ceata
multumim


Vineri, 4 octombrie 2013 - 15:06  

madalinp24
madalinp24

 
3
@dodo79 – tocmai deoarece creasta Parangului e destul de clara am decis ca e ok sa merg o portiune si la frontala. Pana la urma am realizat insa ca daca vizibilitatea e doar la cativa metri claritatea e ceva relativ. Oricum ai dreptate cu Iezerul – mi-amintesc bine urcusul spre Papusa in zona de deasupra padurii sau mai departe apoi spre Batrana. Si Plaiul lui Patru e dragut.

In ceeace priveste Buila, asa cum am scris si in jurnal, pe portiunea Oale – Vanturarita nici macar nu ai nevoie de ceata sau noapte ca sa te simti in deruta totala. Dar e si tare frumos pe acolo...


Vineri, 4 octombrie 2013 - 16:18  

madalinp24
madalinp24

 
4
@dragos39 – stii, e o mentalitate la romani: „i se poate intampla oricui, dar nu mie...”
Din pacate, pana nu o traiesti tu, pana nu dai cu capul de sus personal, pare doar ceva citit din carti. Ar fi mult mai simplu daca am invata din greselile altora si nu ne-am mai stradui din greu sa le facem noi pe toate. Dar de ce sa facem sa fie simplu, cand poate fi complicat?
Chiar m-as bucura ca acest jurnal sa foloseasca si altora, cel putin din punct de vedere al echipamentului strict necesar pe munte.


Vineri, 4 octombrie 2013 - 16:23  

gabicolea
gabicolea
Caraba
 
5
Interesant, mi-a adus aminte de cateva nefacute si de mine.
Pana la urma psihicul este cel care te ajuta in astfel de momente si pari sa fii prieten cu el.
Apropos de Iezer pe ceata, noapte , frontale, etc...uite aici ce se poate intampla, cu harta si cu busola cu tot, cand am ratat intrarea in Plaiul lui Patru si am dat de (cred Fracea):
http://gabicolea.blogspot.co.uk/2011/09/iezer-cu-final-neasteptat
.html


Luni, 7 octombrie 2013 - 12:20  

johnnutz
johnnutz
Caraba
 
6
@gabicolea: Daca e vorba de harta Iezerului si Fagarasului, cred ca e o greseala repetata de la o reeditare la alta. Pe harta traseul de pe Plaiul lui Patru arata ca face unghi de 90 de grade cu traseul de creasta dar in teren de la indicator el mai merge cam 200 metri paralel aproape cu traseul de creasta ulterior lasandu-se usor spre vale. Si noi pe ne-a indus putin in eroare acum 2 saptamani tot pe ceata.


Marți, 8 octombrie 2013 - 17:50  

madalinp24
madalinp24

 
7
@gabicolea - am citit jurnalul tau din Iezer si sincer nu as fi vrut sa fiu in pielea voastra. Mai ales ca la voi nu era numai ceata, mai era si iarna. O placere daca ar fi trebuit sa innoptati in creasta, fara alt adapost.

De Iezer cu ceva mers la frontala am mai avut parte prin facultate, tot intr-o tura solo, doar ca atunci mi-am calculat timpul mai bine si la lanterna (ca n-aveam frontala pe atunci) am mers mai putin de o ora si doar pe drum forestier.

@johnutz - din pacate se pare ca nu intotdeauna hartile sunt ce trebuie sa fie. Multumesc de informatie si eu tot o harta Fagaras si Iezer am. Pana acum n-am folosit-o in Iezer inca, dar pe viitor poate o sa am nevoie de ea, asa ca e bine de stiut care-i situatia spre Plaiul lui Patru.


Miercuri, 9 octombrie 2013 - 23:08  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0794 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2019) www.carpati.org