Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Iulie 2019
LMMJVSD
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031

August 2019
LMMJVSD
1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Online

Vremea
Varful Stevia
Muntii Baiului

Reduceri

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Ofrande Abeonei XVIII- Oul încondeiat de la Ehrește. (Muntii Obcinele Bucovinei)

OFRANDEABEONEI – XVIII-


 


Prefață la
volumul al III-lea


 


Dacă soarta ar fi vrut să-mi petrec viața alături de altcineva decât de Cecilia oare mi s-ar fi permis satisfacerea pasiunii mele, drumeția montană? Foarte greu de răspuns. Dar din toți cunoscuții mei căsătoriți precum și din cei întâlniți în peripețiile mele doar un singur bărbat a obținut aprobarea dar, după cum bănuiesc, destul de greu.


Antonella nu este băiat dar m-a însoțit în drumeții destul de dificile comportându-se cum nu mulți băieți sunt în stare.


Lor, Ceciliei și Antonellei, le dedic acest volum și le sunt recunoscător pentru sprijin.


Iași, 11 martie 1999.


Oul încondeiat de la Ehrește


(Obcina Feredeului, 19-21 aprilie 1990)


1. Joi.


-Dhomnu’ phutem sta șî noi aiși ?


Nu-i nevoie să întorc privirea de la fereastră pentru că, după accent știu cu cine am de a face.


-Poftim, a liber!


Țigăncile intră. Sunt două, îmbrăcate în costumația lor specifică. Una mai în vârstă poartă o fustă de mătase galben-aurie cu flori mari, albastre și o bluză roz cu flori galbene; cealaltă mai tânără, ducând un prunc în brațe, poartă o fustă, din același material, roșu aprins, cu flori verzi și o flanelă galbenă de mohair sub care se zărește o bluză roz dintr-un material subțire, asemănător voalului. Degetele le sunt pline de inele și ghiuluri, de gât le atârnă lănțucuri de aur asortate cu șiraguri de mărgele, iar în cozile groase – surprinzător de blonde la cea mai tânără – zornăie monezi de argint. Ambele au ceva distins în trăsături, iar tânăra este chiar frumoasă. Mă impresionează prin curățenia pe care o observ la ele. Observ încă un lucru, puțin obișnuit la țigani; lipsa acelor voluminoase și răpănoase bagaje. Se instalează în liniște și încep a discuta cu voce moderată, pe românește, încât, nesimțindu-mă deranjat, las frâu liber gândurilor. O primăvară spledindidă îmi stârnise dorul de ducă astfel că răspund impulsului fixându-mi „cap compas“ Obcina Feredeului, a doua din cele trei mari obcini ale Bucovinei. Am luat harta și am început călătoria imaginară. Obcina Feredeului se întinde pe o lungime de aproximativ 50 km. , de la Brodina de sus la Prisaca Dornei. Pentru a ajunge la Brodina de Sus îmi propun să merg cu trenul până la Nisipitu, apoi trecând peste dealul Ehrește să cobor pe valea Brodinei, iar de aici să atac culmea Obcinei Feredeului și, prinzând poteca de creastă, să merg până la vârful Deia de unde să cobor la Câmpulung Moldovenesc. Îmi propun pentru aceasta trei zile din care două de mers efectiv pe munte. Deoarece nu am legătură directă cu trenul de la Iași la Nisipitu, precum și din dorința de a vizita încă o dată cea mai importantă ctitorie a lui Ștefan cel Mare, îmi propun să plec din Iași cu un accelerat până la Suceava, iar de aici cu personalul până la Putna unde să stau până a doua zi când am tren directla Nisipitu. Vocea țigăncii mai în vârstă mă readuce în tren. Mă întreabă cât e ceasul dar simt că vrea sa intre în vorbă cu mine. Pentru că m-au impresionat în mod plăcut mă angrenez în discuție. Și, cu toate că mă jurasem că în timpul acestei excursii să nu discut politică (de aproape patru luni de zile nu auzi vorbindu-se decât de Iliescu și F. S. N. , Coposu cu Ion Rațiu și P. N Ț. , Câmpeanu și P. N. L. ), răspund la întrebările puse pe această temă. Mai întâi sunt nevoit să explic ce înseamnă „dhemocrăție", apoi să explic ce dorește domnul Iliescu și F. S. N. , să mă arăt revoltat de cei care au fugit din țară când a fost rău și s-au întors acum când urmează să fie bine, despre Corneliu Coposu și P. N. Ț. care vor să le ia pământul țăranilor și să-l dea vechilor moșieri care le puneau botnițe când culegeau viile. Țiganca „îmi ține hangul“ și-mi povestește că părinții ei au fost deportați la Bug de Antonescu, amintindu-și întâmplări din perioada aceea ( acum are 56 de ani!? ). Îmi povestește apoi cum „shăcuritatea“ le-a luat aurul țiganilor și-mi pune întrebarea care cred că o frământă cel mai tare.


  - Oare Iliescu ho sî ni deie haurul luat de Șheaușăscu?


Îi răspund că Ion Iliescu sigur le va face dreptate. Discut cu ele, le privesc degetele, gâtul, gura și mă întreb cât aur vor fi avut dacă le-a rămas destul cât să-și umple la refuz organele sus menționate după ce i-au prădat comuniștii. Sunt curios să aflu de unde sunt și aduc pe nesimțite vorba despre acest lucru. Îmi spun că sunt de lângă Verești, mormăind numele unui sat pe care nu-l înțeleg dar nici nu-mi dau silința fiind convins că mint; și dovada neîncrederii o am când nu coboară nici la Verești, nici la Suceava. Bănuiala îmi îndreaptă gândul că sunt din Ciurea sau Grajduri unde știu că locuiesc țigani bogați. La un moment dat, subiectele de discuție fiind epuizate, bătrâna (care este cea mai activă ), voind să-mi verifice cantitatea de materie cenușie aruncă în balanță un „splendid ghiul“ de alamă spunând că are mai multe carate chiar decât cântarul Zoiei Ceaușescu. Și ca totul să pară cât mai veridic îmi arată și marcajul B. N. R. din interiorul inelului. Îmi pun în scenă calitățile de actor și o conving pe țigancă cum că aș fi chiar mai calic decât sunt în realitate. Își retrage „bijuteria “ privindu-mă de la mare înălțime și arătându-și, într-un zâmbet disprețuitor, dantura care, sunt sigur, nu-i de alamă. La un moment dat atenția îi este atrasă de rucsacul meu destul de voluminos (cât o sarcină țigănească, aș putea spune); îl studiază curioasă și apoi mă trage de limbă în ceea ce privește conținutul. În timpul unei călătorii în capitală reușisem să-mi cumpăr un rucsac cu cadru metalic și țiganca își manifestă nedumerirea că de ce mai car și fierul acela în spate când mult mai frumoasă ar fi o „janthă dhin halea cum să găsăsc acu’ “. Îi explic avantajele rucsacului cu cadru cu atâta patos, încât nu aș fi surprins dacă săptămâna viitoare aș vedea pe străzile Iașiului căldărarii și căldărărițele din Ciurea umblând cu câte un rucsac cu cadru în spinare.


În Suceava schimb trenul și-mi continuu călătoria spre Putna. Simt cântecul sufletului văzând cum, contrar articolelor alarmiste din presă, țăranii Bucovinei sunt pe câmp văzându-și de treabă. Ajuns la Putna, la han, simt o strângere de inimă auzind un zvon cum că hotelul este ocupat de un grup de turiști. Cu alarma în suflet mă adresez recepționerei și aceasta, după ce mă cântărește din ochi (cu tot cu bagaj), îmi oferă camera 11, o cameră micuță cu un pat care-mi inspiră un sentiment de intimitate; doar micul gemuleț dreptunghiular care mă lasă cu greu să privesc spre parcul împânzit cu căsuțe turistice, mă cam indispune. Un nou fior de emoție simt când aud că grupul de turiști care ocupă o parte din han este din Târgu Mureș, oraș în care, cu puțin timp în urmă, patima a întunecat rațiunea și ungurii cu românii au făcut o bătaie de ni s-a dus „buhul“ în lume, iar cei care au prezentat faptele (televiziunea și presa) au făcut-o în așa fel că au provocat un val de maghiaro-fobie în rândul românilor din întreaga țară ( în minte îmi vine o secvență de pe dreptunghiul de sticlă al televizorului ce prezenta evenimentele fierbinți ale nu demult trecutului decembrie 1989 în care, înconjurat de multe figuri cunoscute din televiziune, crainicul Petre Popescu își turna cenușă în cap ... „fraților, dragi telespectatori... lucrătorii televiziunii, și sunt în asentimentul și celor de la Radio, suntem în slujba poporului ... vrem să ne răscumpărăm greșeala, după 25 de ani, și vă vom spune, de acum înainte, NUMAI ADEVĂRUL“. Și minte cu atâta convingere spunând acestea că eu chiar l-am crezut). Și iată că ceea ce-i spuneam cândva, cuiva, în glumă, cum că nu mi-e frică de animalele sălbatice ci de oameni se dovedește a fi o crudă realitate. Dar mă liniștesc repede când, plecând spre mănăstire, aflu că turiștii nu sunt în hotel ci urmează să vină; și cum este perioada vacanței grupul așteptat de la Târgu Mureș nu poate fi format decât de copii. Și mă liniștește nu atât faptul că forța fizică a copiilor este minimă cât credința că în sufletul lor curat nu a pătruns încă otrava dușmăniei.


Este a patra oară când vizitez lăcașul de odihnă al marelui voievod Ștefan așa că nu zăbovesc prea mult în fața exponatelor; dar când ajung la mormânt, o inexplicabilă emoție îmi aduce lacrimi în ochi. Următorul obiectiv către care mi-am propus să-mi îndrept pașii este vârful Aluniș (915 m. ), extremitatea nordică a Obcinei Mari de pe care, spune legenda, Ștefan cel Mare a tras cu arcul pentru a stabili locul viitoarei mănăstiri ce o va înălța. Pentru a nu ocoli pe drumul care trece prin sat, întreb dacă nu aș putea urma o cale mai scurtă. Omul căruia-i cer lămurirea mă îndrumă spre spatele zidurilor mănăstirii unde, trecând prin „gospodărie“ (gându-mi păcătos mă duce la gospodăria colectivă a copilăriei mele) care se dovedește a fi sectorul economic al mănăstirii, iar de acolo, printr-o poartă pe care o va descuia amabilitatea vre-unui călugăr să ies în șosea. Îi urmez sfatul și mă strecor în direcția arătată unde descopăr o adevărată gospodărie, cu călugări care răspund plictisiți la creștinescul salut „Hristos a înviat“ , așa cum se salută în perioada de timp în care ne aflăm. Sunt ocupați cu cele mai diverse treburi; sub un paravan se cioplesc doage și se încheie butoaie pântecoase; de la un geam deschis se aude mare hărmălaie și valuri-valuri de pulbere lemnoasă produsă de mașina numită de tâmplari „abric“ năvălesc afară albind iarba; pe o ușă de a cărei toc se reazemă un călugăr pântecos cu hainele albite și obrajii pudrați de făină iese, învăluindu-mă, un miros ademenitor de pâine tocmai scoasă din cuptor; la umbra unui copac un părinte, căruia toți îi arată un respect deosebit, jupuiește un vițel. Gândul mă duce la vițelul biblic dar eu, chiar dacă sunt un rătăcitor, nu sunt acela pentru care fusese tăiat vițelul cel mai gras. Mă adresez parintelui care, mi se spusese, are cheia de la poartă; acesta, răspunzându-mi peste umăr, mă sfătuiește să sar zidul sau să urc puțin mai în sus, pe lângă zid, până la un gard de sârmă prin care voi trece mai ușor. Urmându-i sfatul, trec pe lângă scheletul unei roabe de fier rezemată, în chip de scară, lângă o porțiune de zid pe care se văd urme de tălpi; refuz, orgolios, să folosesc pârleazul sfinților părinți și ajung în șosea după ce mă strecor prin gardul de sârmă ghimpată. Fără să fac vre-un efort deosebit, urc pe coasta presărată cu molizi oprindu-mă la rădăcina crucii care marchează vârful Aluniș. Am la picioarele mele valea Putnișoarei, la asfințit, și cea a Vităului spre răsărit. Jos, peste Putnișoara, risipite ca într-un joc de copii, se vede mănăstirea înconjurată de acareturi, iar dincolo de aceasta se ridică coasta împădurită și brăzdată de drumuri a vârfului Prisăcuci. Spre nord se întinde spinarea prelungă a Alunișului mărginită, de o parte și de alta, de brâuri de molizi impozanți, iar de la capăt se întinde localitatea Putna cu case și gospodării de munteni harnici. Mă simt binedispus și plin de energie, iar plaiul ușor înclinat al muntelui Prisăcuci mă invită la o continuare a plimbării mele. În consecință, cobor prin pajiștea de pe muchia Alunișului până în sat, apoi, orientându-mă pe drumurile întortocheate ale satului, ies în latura lui vestică și prinzând un drum de căruță merg în pas de promenadă spre marginea pădurii în care pătrund nu peste mult timp. Aerul de primăvară și liniștea locurilormă face să mă visez în paradis. Razele soarelui, strecurându-se printre ramurile impozanților molizi, se materializează, străbătând aburul străverziu amestecat cu milioane de gâzulițe și minuscule fire de praf, în prelungi fâșii strălucitoare care, după ce îmi taie oblic calea, scaldă în mari pete de lumină pâlcurile de ferigi și flori multicolore. În acest timp, păsăretul pădurii înalță imnuri de laudă Marelui Creator. Ajung pe vârful Prisăcuci (1817 m. ) marcat de o mică poiană dar copacii nu lasă loc privirii spre împrejurimi.


Obosit de efortul depus dar cu sufletul vibrând la emoția stârnită de frumusețe cobor la hanul Putna și-mi îndrept pașii spre restaurant pentru a-mi potoli foamea ce o simt zvârcolindu-mi-se prin stomac; dar cu ciorba și friptura ce mi-au fost servite mai mult mi-am stârnit-o decât potolit. Doi necunoscuți care și-au cerut permisiunea să se așeze la masa ce-o ocupasem înghit mai mult în sec puținătatea celor puse în farfurie după care unul din ei, cel mai rotofei, se holbează surprins la nota de plată nepricepând pe ce a dat patruzeci și ceva de lei.


După masă urc în camera mea să-mi fac siesta, nu înainte de a completa, apelând la rucsac, golul cu care am ieșit din restaurant. În pragul serii mai fac o plimbare prin sat și întâlnirea cu un purtător de sutană îmi întărește părerea ce mi-o făcusem la mănăstire; sunt mulți, foarte mulți călugări extrem de tineri, cu barba și mustățile suspect de scurte, cu vorba aspră și gesturi nervoase. Mă întorc la han cu părere de rău, părăsind o încântătoare seară de primăvară dar trebuie să mă culc devreme pentru că mâine urmează o deșteptare destul de timpurie și mă așteaptă o zi grea.


Iau cartea „Viața lui Ion Creangă“de George Călinescu, mă lungesc în pat și, citind, îl aștept pe Moș Ene.


  2. Vineri


Cu creierul în stare de alertă, datorită lipsei deșteptătorului, petrec o noapte cu dese treziri pentru a privi ceasul. Totuși dimineața mă găsește odihnit și bine dispus. Îmi fac la repezeală toaleta și pornesc spre gară. Timpul este splendid prevestind o zi asemenea. De la Gura Putnei urmează să parcurg, pentru prima dată, drumul spre Nisipitu așa că sunt mereu cu privirile pe geam alergând dintr-o parte în alta a vagonului. Calea ferată ține cursul râului Suceava, trenul strecurându-se printre coasta abruptă a muntelui împădurit și desișul de arini ce însoțește, compact, valea îngustă a râului. Nisipitu mă întâmpină cu răceală, în sensul propriu. Cobor pe peron și răcoarea face să mă zgribulesc. Totuși nu mai pun nici o haină pe mine pentru că mă voi încălzi la drum. Înainte de plecare, mai fac o ultimă verificare a traseului pehartă. Astăzi trebuie să parcurg o porțiune cât se poate de lungă din drum pentru ca mâine să ajung devreme la Câmpulung Moldovenesc. Urmează să calc o bucată de drum forestier de vre-o doi kilometri, pe malul râului Nisipitu apoi să mă abat spre stânga pentru a trece, transversal peste cumpăna de ape, pe valea Brodinei, iar de aici să încep ascensiunea spre vârful Obcina ce constituie extremitatea nordică a Obcinii Feredeului. Edificat asupra primei porțiuni de traseu îmi iau rucsacul la spinare și mă îndrept spre spatele gării de unde, pe șoseaua care duce spre granița cu Ucraina, merg vre-o sută de metri și prind drumul forestier de pe valea Nisipitului. Nu merg mult și ies din localitate. Drumul prunduit este excepțional de bine întreținut. Dimineața, deși rece, este liniștită și-mi crează bună dispoziție. Pe marginea drumului paște o vacă rupând iarba cu atâta poftă încât simt dorința ca, lungindu-mă pe burtă, să pasc și eu lângă ea. După ce trec de gura primului râuleț, ce vine din stânga, prind un drum pe care merg destul de greu din cauza făgașelor adânci săpate în lutul galben și care, după ce iese deasupra pădurii, se transformă într-un șanț, ca un tranșeu, iar din cauză că razele soarelui nu prea ajung la fund să usuce pământul, hleiul galben mi se lipește de bocanci îngreuindu-i. Prind un loc unde reușesc să ies pe malul șanțului și aici găsesc altă viață! O potecă de picior, bine bătută și uscată, își scrie urma pe pajiștea verde ce acoperă plaiul ușor înclinat al muntelui ducând spre un grup de case ce se zărește pe dunga din fața mea. Zoresc într-acolo și după vre-o jumătate de oră îmi fac intrarea în sat pe drumul în care se transformase poteca. Când ajung la a doua casă drumul mi se încrucișează cu al unei femei.


  - Hristos a înviat! o salut.


  - Adevărat a înviat! mi se pare că răspunde.


  - Suneți-mi, vă rog, cum se cheamă satul?


  - Ehrește, îmi răspunde.


 Ceva mai încolo văd că drumul se bifurcă; părerea mea făcută după consultarea hărții este că trebuie s-o iau pe cel din dreapta dar nu strică să întreb.


  - Vreau să ajung la Brodina de sus; pe care din cele două drumuri s-o iau?


Pe cel din dreapta, și îmi arată cu degetul. Apoi îmi dă explicații amănunțite. Sesizez ceva deosebit în vorba ei; parcă ar vorbi românește cu accent străin, altfel decât graiul bucovinean. Mă întreabă dacă vreau un ou roșu. Accept, iar ea strigă într-o limbă străină, ceva către un băiat care apăruse la poarta primei gospodării. Acesta dispare un timp în casă apoi vine spre mine și-i întinde un ou având desenate pe fond roșu diferite motive de o frumusețe deosebită folosite fiind culorile albastru galben și verde. O întreb dacă oul este de lemn. Îmi răspunde ceva dar nu înțeleg ce spune. Îi mulțumesc pentru darul pe care-l pun în buzunarul de la piept al hanoracului și plec mai departe. Drumul coboară într-o vâlcea după care începe să urce spre o colină unde se văd alte case văruite în alb, cu tâmplăria vopsită în culori vii dominând roșul, verdele și albastrul. Gospodăriile sunt întinse, prelungindu-se cu pajiști și straturi cultivate iar în fața caselor ronduri de flori multicolore îmi încântă privirea creându-mi impresia că nu mă aflu în România. Nu am fost în Elveția dar în minte venindu-mi imagini de fotografii, asemuiesc locurile acestea cu cele din țara cantoanelor. Timpul este splendid, soarele dimineții colorează cerul într-un azuriu luminiscent. Aerul este răcoros, numai bun de drumeție.


  - Hristos a înviat ! salut o femeie care mă privește de sus, de la un geam, urmărindu-mă încă de când intrasem în acest nou grup de case.


  - Adevărat a înviat! Dar de unde sunteți?


  - De la Iași, îi răspund. Doresc să merg la Brodina de Sus, apoi să urmez culmea Feredeului până la Câmpulung Moldovenesc. Sunt pe drumul cel bun ? intreb.


  - Ai, ai, ai ! face femeia minunându-se de năzdrăvănia ce-mi dăduse prin gând. Da, acesta-i drumul dar mai sus sunt niște încâlcituri așa că cel mai bine e să întrebați și la ultima casă.


  - Vă mulțumesc, sărut mâna! Îmi iau rămas bun. După încă vre-o zece minute de mers ajung la ultima gospodărie. Casa este destul de îndepărtată de poarta care-i larg deschisă. Înaintez atent să observ de unde va sări vre-un dulău. Când mai am câțiva pași, dintr-un saivan de lângă casă, îmi iese în cale o femeie de vârstă mijlocie, de o distincție deosebită. Trupu-i suplu, înalt, este îmbrăcat într-o rochie cu flori mari, albastre, protejată de albul imaculat al unui șorț, iar păru-i cărunt este împletit într-o coadă groasă, strânsă colac în creștetul capului; în mână duce o găleată smălțuită în care laptele înspumat albește lumina soarelui reflectând-o pe tenul ușor îmbujorat al femeii. Câteva clipe rămân mut de surpriza întâlnirii. „Zâna cea bună din povești“, îmi fulgeră prin minte.


  - Sărut mâna! o salut aplecându-mă fără voie într-o ușoară închinare. Hristos a înviat!


  - Adevărat a înviat!


Nu mai aștept să fiu întrebat ce caut pe acolo și încep a-i înșira.


  - Sunt din Iași și-mi place să călătoresc pe munte. Acum vin de la Nisipitu și intenționez să merg la Brodina de Sus, iar de acolo, pe creasta muntelui, la Câmpulung Moldovenesc; spuneți-mi, vă rog, care-i drumul cel bun?


  - Domnule, așteaptă numai puțin să vină fiul meu și va merge cu dumneata să-ți arate. Până la sosirea feciorului mai stăm de vorbă și aflu astfel că viitoarea-i noră este studentă la Iași. Deasemenea aflu că satul Ehrește este locuit în majoritate de ucrainieni; acest lucru explică accentul cucare vorbea femeia pe care am întâlnit-o la intrarea în sat. Bănuiesc că nici interlocutoarea mea nu este româncă cu toate că vorbește fără accent. Din casă apare un tânăr a cărui vârstă nu cred să treacă mult peste douăzeci de ani; este feciorul „Zânei celei bune“ și i se trasează sarcina să fiu condus până la șoseaua de pe valea Brodinei, pe poteca ce taie scurt prin pădure.


  - Să-l duci până vei fi sigur că ajunge unde dorește, precizează femeia căreia îi mulțumesc din tot sufletul, la despărțire, pentru amabilitate.


Tânărul mă invită să-l urmez și o ia pe drumul mare până ajungem în marginea pădurii , iar de aici se abate luând-o direct în vale. Doar ceva mai târziu îmi dau seama, când abia ghicesc prin stratul gros de frunze de la picioarele mele, că nu mergem la întâmplare. Însoțitorul meu este comunicativ astfel că discutăm pe diferite teme, inclusiv... politică. Coborâm o vreme prin pădurea dominată de exemplare impresionante de frasini până când, printre copaci, se zărește șoseaua apoi ne despărțim. După ce ies în drumul care, venind de la Brodina, duce spre localitățile din fundul muntelui, o apuc în deal căutând un loc potrivit unde să fac popas. Nu merg mult până ajung la unul special amenajat în acest scop, retras la marginea șoselei și prevăzut cu o masă și bănci de scânduri. Este ora 10, 30 și cum nu am pus încă nimic în gură astăzi, simt cum mă cuprinde slăbiciunea de foame. Profit de pauză și condițiile optime de care beneficiez și-mi servesc un întârziat dar îmbelșugat mic dejun. De undeva din apropiere, din cine știe care vârf de copac, un cuc îmi vestește sosirea primăverii; îl aud pentru prima dată anul acesta. Limitez popasul la timpul strict necesar pentru servirea mesei. Cât mănânc, scot din buzunarul hanoracului oul dat de femeia de la Ehrește și-i admir desenul miniatural pentru a cărui executare a trebuit, cred, multă răbdare și migală. Îl studiez din ochi, îl scutur la ureche și-l cântăresc în palmă. Este un ou de lemn, concluzionez eu, iar la plecare îl pun în rucsac printre celelalte lucruri, gândind să nu mă deranjeze în buzunarul de la piept.


Plec în continuare la drum urmând indicațiile pe care mi le dăduse tânărul meu însoțitor de la Ehrește. Urc împotriva tumultuosului râu Brodina, las în urmă un frumos canton silvic, construit pe dreapta drumului, și după vre-o oră de mers intru în localitatea Brodina de Sus. De la biserică urmează să mă abat la stânga apoi urmând drumul care urcă pe piciorul de munte să ajung pe vârful Obcina. Pentru mai multă siguranță întreb un om și acesta-mi confirmă adevărul indicațiilor pe care le primisem dar mă simt puțin derutat până când relizez că muntele „Vebcina“, cum pronunță bucovineanul, este în realitate vârful Obcina, cum este trecut pe hartă.


Ies dintre casele satului dar, în continuare, muntele este... „prevăzut“ cu oameni la tot pasul. Profit de prezența lor și intru în vorbă cu fiecare cerând lămuriri asupra drumului. Deși pe hartă poteca este figurată ca fiind marcată cu bandă roșie, în realitate nu există nici urmă de marcaj. Creasta nu este propriuzis o creastă, ci o succesiune de plaiuri, mai înguste sau mai late, mai mult sau mai puțin înclinate. O sumedenie de drumuri se întretaie brăzdând pajiștile dar eu îl aleg pe acela care urmează direcția generală NV-SE. Informațiile obținute de la oameni mă conving că sunt pe drumul cel bun. Timpul este bun pentru călătorie doar că la loc deschis trage un firicel de vânt cam rece. Vizibilitatea este redusă de o ceață diafană ce plutește în jur lăsându-mă totușisă privesc culmile ce se desprind din cea principală. Ajung la o casă izolată de pe munte în prejma căreia văd trebăluind un bărbat și o femeie. Mă hotărăsc, cât voi face un mic popas, să intru în vorbă cu ei pentru a mai putea solicita informații despre drum. O javră mare, tărcată, se zbate în lanț de să-și dea sufletul rățoindu-se la mine dar nici în cot nu mă doare de ea. În schimb începe să mă doară când, de după casă, apare în graba mare o alta gata să mă înghită. Ne mai având încotro mă las în voia „Celui de sus“ și ridic mâinile, predându-mă. Surprins poate de gestul meu de pace dulăul se oprește din goană și minunea se produce când îmi simt linsă mâna ce o lăsasem în jos după ce mi-o strânsese, cu prietenie, stăpânul lui. La plecare mă conduce până la marginea țarinii lătrând ca să-și facă datoria. Așa cum îmi spusese omul cu care stătusem de vorbă, după ce trec de gardul care-i ocolea întinsa gospodărie, dau de semnul de marcaj, bandă roșie. Drumul pe care îl urmez își face loc pe pajiștile care domină împrejurimile și pe care se văd păscând multe animale: cai, vaci, oi. De la un loc urcușul se asprește și încep asaltul vârfului Obcina, marcat de o cruce . Într-o margine de pădure un taur își face siesta dar simțindu-mă se scoală și începe a mugi scurmând iarba cu copita. Alarmat, îi adresez primul îndemn care-mi vine în minte.


  - Măi, nu fi bou!


Și culmea, ca vrăjit de vorbele spuse, se liniștește, iar eu, prevăzător, întind pasul. La ora unu după amiază mă așez suflând greu la rădăcina crucii de pe vârf adăpostindu-mă în dosul rucsacului de vântul cam rece care-și face de cap înghețându-mi spinarea transpirată. Ar cam fi ora prânzului dar cum nu-mi este așa de foame și cum dinții îmi clănțănesc mă tem să nu-mi mestec limba așa că amân dejunul pentru mai târziu. Cât mă odihnesc privesc împrejurimile; Obcina Brodinei la nord, spre vest vârfurile Hrobi și Lucina din Obcina Mestecănișului, spre sud și est vizibilitatea este închisă de culmi puternic împădurite. După o pauză de cam treizeci de minute părăsesc cei 1270 m. altitudine ai vârfului Obcinași încep să cobor printr-o poiană prelungă, presărată cu stâni și sălașe, de pe Obcina Cruhlei apoi încep să urc dealul Veju Mic spre Poiana Seredna hotărând să mă opresc la adăpostul primei stâne pentru a lua masa de prânz. Merg aproape continuu pentru că, de când soarele a trecut de miezul zilei, vântul care suflă este din ce în ce mai rece și cum mă opresc încep a tremura din cauză că sunt ud de transpirație. După o mică colină zăresc acoperișul unei stâne și mă retrag într-acolo. Pătrunzând înăuntru mă aflu într-un adăpost numai bun pentru înnoptat; bârnele din care este făcută sunt bine încheiate nelăsând loc vântului să treacă dar mai ispititoare sunt cele două priciuri pe care le găsesc aici, acoperite cu un strat gros de fân. Din păcate nu pot rămâne pentru că trebuie să-i dau bătaie la drum astfel ca noaptea s-o petrec cât mai aproape de Câmpulung Moldovenesc. Așa că după ce-mi pun burta la cale, puțin după ora 16, o iau din loc. Mai am la dispoziție peste trei ore de lumină și trebuie să ajung în zona vârfului Pașcani unde, pe hartă, sunt figurate mai multe stâne. Vre-o două ore merg pe marcajul cam rar dar folosindu-mă și de busolă mă descurc onorabil. Deși bate vântul, e drept nu prea tare și nici umed dar destul de rece, claritatea aerului este bună și timpul este minunat pentru excursie; doar depărtările sunt înecate într-o pâclă subțire. De la stână traversez o poiană apoi intru în pădure de foioase în amestec cu conifere, copacii înalți au coroane bogate ce se împletesc deasupra capului meu punând stavilă luminii, împuținând-o astfel că, deși soarele nu a asfințit, pare a se lăsa seara. Cobor într-o șa apoi încerc să urc panta, care parcă nu se mai termină, a vârfului Feredeu. Deși, după cum îmi arată harta, trebuia să ajung într-o poiană unde, spre stânga, sunt stâne am impresia că merg de o veșnicie prin pădurea care nu mai are margine. Încep să-mi fac probleme că nu voi reuși să ies din ea până la lăsarea nopții și privesc alarmat după vre-un loc prielnic pentru înnoptat unde să-mi fac un adăpost din crengi și frunzar. Când disperarea începe să pună stăpânire pe mine zăresc un luminiș în față, printre copaci. Grăbesc pasul folosindu-mi ultimele puteri și ajung într-un punct de altitudine maximă de unde zăresc, puțin mai jos, marginea unei poieni. După zece minute ies din pădure intrând într-o poiană larga care se întinde pe versantul din stânga, spre NNE, iar jos văd două construcții. Le studiez prin binoclu; nu zăresc nici un semn de viață dar constat că cel puțin una din ele este în stare bună putându-mi oferi adăpost pentru noapte. Încep să cobor; când ies din dosul unei cute de teren am vizibilitate mai bună astfel că observ, puțin mai sus de cele două case, un adăpost pentru vite în foarte bună stare. În cam douăzeci de minute de coborâre ajung la adăpostul de animale și văd că aici nu se poate înnopta. Mai cobor încă cinci minute și ajung la cele două case situate cam la zece metri una de cealaltă; cea din deal este un saivan dar cea din vale este o casă în toată regula, cu pereții în stare buna însă cu ușile scoase din balamale și ferestrele cu sticla spartă. Se intră într-un fel de bucătărie, iar de aici într-o încăpere mai mare, probabil un fost dormitor. Urc pe o scară și ajung în pod unde este amenajată încă o cămăruță cu sobă și plită ; un prici pe care este așternut un strat gros de fân mă determină să aleg aici locul unde să-mi petrec noaptea. Studiez starea sobei și o găsesc acceptabilă, doar câteva mici reparații trebuie făcute la coș. Primul lucru pe care-l fac după ce mă eliberez de greutatea rucsacului este să-mi schimb îmbrăcămintea udă, după care mă înarmez cu securea și plec după lemne. În jur sunt destui butuci și bârne pe care trebuie numai să le aduc la dimensiuni convenabile. Fac o provizie care să-mi ajungă pentru toată noaptea apoi aleg niște cărămizi din soba de la parter, care este distrusă mai mult de jumătate și repar coșul la cea de sus, potrivindu-le în gauri. Când înserarea prinde a pune pete cenușii pe împrejurimi stau lungit pe stratul gros de fân ascultând trosnetul lemnelor de brad care ard în sobă împrăștiind o căldură confortabilă. M-am baricadat împotriva curenților de aer proptind ușile cu bucăți de lemn sau punându-le în balamale unde acestea existau. Sunt frânt de oboseală și prin mintea amorțită de somn îmi trece un gând: anul trecut mergând prin Obcina Mestecănișului îmi spuneam că Obcinile Bucovinei sunt locuri de plimbare pentru pensionari dar acum concluzionez că m-am înșelat amarnic; Obcina Feredeului a scos sufletul din mine !



   3. Sâmbătă.


Mă trezesc la ora șase. Am dormit neîntors toată noaptea. Trebuie să scurtez la minim pregătirile de plecare. Sunt presat de timp, nu atât de ajungerea la Iași, pentru aceasta am timp suficient, dar la Câmpulung Moldovenesc trebuie să-mi rămână timp să colind magazinele pentru a cumpăra câte un dar Antonellei și Ceciliei care dovedește atâta înțelegere neopunându-se la realizarea pasiunii mele, drumeția montană. Reușesc să plec în trei sferturi de oră. Urcușul este aspru dar urmând firul de apă al unui izvor îl mai îndulcesc. Vremea este acceptabilă, atmosfera este limpede dar este destul de rece. Lupt cu gravitația cam cincizeci de minute până ajung la creasta parcursă de traseul marcat. Fac un scurt popas să-mi întipăresc în minte și să fotografiez locul care m-a găzduit pentru o noapte. Poiana este vălurită de spinări de pământ, iar cantonul unde am dormit este construit pe un dâmb de sub care pornește un drum coborând pe valea unei ape ce curge spre NV, printre munții potopiți de păduri. Îmi continuu drumul și intrând în pădure încep să urc din greu coasta spre vârful Pașcani. Merg fără să am perspectivă din cauza copacilor de o înălțime impresionantă. Simt că nu mai am mult până voi atinge vârful, când poteca se abate brusc la dreapta. Nu mă alarmez crezând că ocolește cota maximă a acestuia urmând curba de nivel. Nu după mult timp simt că ceva nu este în regulă cu direcția în care merg. În față, printre copaci, zăresc spinarea acoperită cu cu brazi piperniciți a culmii Obcinei Feredeului pe sub care o luasem în sens invers, adică în direcția din care venisem. Pentru a nu pierde timpul întorcându-mă în locul unde mă abătusem de la direcția corectă, consult harta și mă orientez cu busola. Astfel, încă o data, aceasta mă scoate la liman, în cazul de față direct în Pasul Pașcani, la traseul marcat. În poiana din apropiere se vede o stână în stare excepțională și-mi dau seama că de nu m-aș fi oprit aseară la saivanele de sub Feredeum-ar fi prins noaptea prin pădure, pentru că acesta-i primul adăpost întâlnit de la plecare. Nu sunt prea obosit așa că scurtez popasul doar la timpul necesar de a privi împrejurimile; nu văd prea multe din cauză că vizibilitatea este mult limitată de zidul uriaș al pădurii. Încep urcușul spre vârful Pietriș unde ajung foarte greu după un drum lung cu panta accentuată și foarte plictisitor din cauza lipsei de vizibilitate, rareori având perspectivă în plan îndepărtat, în mod deosebit spre stânga unde se văd, făcându-mi parcă în ciudă, o serie de culmi înalte acoperite doar cu pășuni. Trec peste gurguiul de 1351 m. al vârfului și după un scurt efort ajung la al doilea vârf, de 1364 m. , acesta fiind Obcina Feredeului. De data asta fac un popas ceva mai îndelungat, într-o poiană, unde servesc masa de prânz. De o bucată de vreme cerul s-a întunecat și în răstimpuri, din înălțimi, norii cern mici picături de ploaie. Consult harta și se pare că am scăpat de diferențele mari de nivel; mai am de trecut doar un vârf cu cota de 1232 m. (dar pe hartă nu-i trecut nici un nume ) după care voi ajunge la „Trei Movile“ unde este figurat un camping și unde sper să găsesc vre-un bar sau bufet. Mă întind la drum; un drum chinuitor cu pădurea de brazi trasă perdea pe ochi, stropit cu intermitențe de o ploaie care uneori se transformă într-o lapoviță ce albește pământul. Merg strângând din dinți; cu toate că mă adăpostesc sub folia de plastic picioarele îmi sunt murate din cauza ierbii ude prin care calc. Într-un târziu când răbdarea îmi ajunsese aproape la limită, aud zgomot de motor și văd printre copaci lucind panglica udă a șoselei. Cu tălpile arse de usturime cobor taluzul de pământ și mă îndrept spre popasul turistic de aici. Nu zăresc țipenie de om și nici un indiciu, auditiv sau olfactiv, nu-mi arată că pe aici s-ar afla vre-un bar, bufet sau altă formă de cârciumă. Nu mă mai simt în stare să pășesc de aceea hotărăsc să aștept vre-o ocazie cu care să cobor până la Câmpulung sau măcar până în apropiere. Dar așteptarea se dovedește a fi zadarnică. Decid să-mi continuu drumul. Am de ales din două variante; una ar fi continuarea drumului pe poteca de creastă până în vârful Deia și de aici să cobor, pe la cabana Deia, în Câmpulung sau să merg vre-un kilometru și ceva pe șosea pentru a prinde poteca pe sub Runcul Corlățeni care mă va scoate în capătul de vest al orașului. În speranța că poate voi fi ajuns de vre-o mașină pe șosea, aleg a doua variantă. Dar cum nu sunt născut sub o stea norocoasă singurul meu mijloc de transport rămâne tot talpa bocancilor proprii. Intru între primele case din oraș odată cu ploaia deasă ce pătrunde prin pantalonii de trening până la piele. Bustul mi-l apără, oarecum, hanoracul și rucsacul. Cred că am prins pe Dumnezeu de un picior când mă încrucișez cu un taxi; bănuiesc că după ce-și va lăsa clientul, mașina se va întoarce pe același drum și mă va lua pe mine. Speranța s-a dovedit a fi deșartă însă pentru că șoferul, ca toți șoferii, întorcându-se liber se face că nu vede semnul meu și-și caută de drum trecând podul peste apa Moldovei, îndreptându-se spre oraș. Refuz să mă rog lui Dumnezeu pentru sănătatea și iertarea păcatelor dușmanului meu și, scrâșnind din dinți, o iau din loc mergând ca pe spini. Ajuns în strada mare care străbate în lung orașul, de la un capăt la celălalt, văd un grup de oameni stând lângă un stâlp de pe care o tăbliță indicatoare arată că acolo este o stație de autobuz. Mă opresc și eu să văd minunea care într-adevăr se produce. Noroc de revoluția din decembrie 1989 (sau ce-o fi fost ea ) în urma căreia au început din nou să circule mijloacele de transport în comun. Ajuns la gară las rucsacul la „bagaje de mână“ și încep a colinda prin magazine. Văd marfă multă, frumoasă, dar când văd prețurile usturimea se mută din tălpi în buzunare. Până la urmă reușesc să-i cumpăr Ceciliei un pulover, iar Antonellei un trening. Mai am timp să beau un pahar de vin la un bar după care mă îndrept spre gară încheind astfel o excursie care, surprinzător, m-a obosit mai mult decât mă așteptam.


Iasiul mă întâmpină nu tăind vițelul cel gras ci cu o splendidă seară de primăvară care mă face să dau uitarii dușmănia vântului rece din Obcina Feredeului, precum și usturimea tălpilor care, la urma urmei, face si ea parte din farmecul călătoriilor la munte. Acasă povestesc Ceciliei și Antonellei peripețiile mele și amintindu-mi de oul încondeiat primit în dar la Ehrește, purtat în rucsac printre cutii de conserve și alte ustensile metalice și nemetalice necesare unui drumeț pe munte, scociorăsc după el și li-l arăt. Cecilia își manifestă îndoiala cum că ar fi de lemn dar eu îmi susțin cu îndârjire punctul de vedere. Aproape o conving când, din întâmplare, loveste ușor cu buricul degetului în el și ... oul se sparge !!! Doar o minusculă fisură, ca să demonstreze că nu-i de lemn. Îl punem ușurel într-un păhăruț pentru lichior, în care se potrivește ca turnat, și-l plasăm într-o vitrină, în sufragerie, hotărând să nu-l atingă nimeni.


  P. S.


După mai mulți ani (4... 5... cine știe?) Antonella, pe când stergea praful din vitrina respectivă, în cadrul curățeniei săptămânale, s-a gândit să șteargă și oul încondeiat. Din păcate s-a spart de tot. Conținutul era întărit și uscat, ajuns la dimensiunea unei cireșe. De-a lungul timpului nu s-a simțit nici cel mai slab miros de alterat (si cine nu știe cum miroase un ou alterat?).


------------------------------


----------            -----------


----------            -----------



Joi, 1 mai 2008 - 13:54 
Afisari: 19,771 


Postari similare:





Comentariile membrilor (1)

canon5d
canon5d

 
1
Ca si celelelalte jurnale de pana acum si acesta "Oul incondeiat de la Ehreste" e minunat !
Felicitari si astept cu nerabdare si urmatorul jurnal!


Joi, 1 mai 2008 - 15:47  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0751 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2019) www.carpati.org