Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Decembrie 2019
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031

Ianuarie 2020
LMMJVSD
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031

Online

Vremea
Varful Leaota
Muntii Leaota

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Ofrande Abeonei-X- (Muntii Rodnei)

OFRANDE ABEONEI-X- (Partea a I-a)



Dragoste la prima vedere(Suhard-Rodnei-29 septembrie-3 octombrie 1988.)



Cu harti si ghiduri turistice imprastiate pe masa, cu coatele printre ele si barbia in pumni privesc tinta la peretele din fata mea. Sunt rupt de realitate,iar acolo unde privesc vad culmi de munti, vai adanci, caini albi si umila-mi faptura plutind peste ele. Ma scutur si revin la prezent. Nu mai am decat putine zile pana cand voi pleca in prima mare si reala aventura a vietii mele. Plec din nou pe munte. Ce-i drept nu pentru prima data dar voi face pentru prima data niste lucruri:


-primul traseu foarte lung, in zone unde la vremea asta nu prea sunt multi oameni;


-prima data cand plec pentru o durata mai mare de trei zile, adica aproximativ sapte, durata presupunand si un bagaj mai greu (alimente, haine);


-pentru ca zona pe care o parcurg este lipsita de locuri amenajate pentru cazare (cabane, hoteluri, refugii) este posibil ca majoritatea noptilor sa le petrec de unul singur in cine stie ce adapost;


-o buna parte din traseu este la mare altitudine, osciland in jurul a 2000m., prin zone destul de salbatice, asa cum am vazut de pe Omul Suhardului ca arata Muntii Rodnei. In mine, doua simtaminte duc o lupta pe viata si pe moarte.


-Ratiunea: ma, nu fi prost! Ce rost are sa-ti farami picioarele? Sa umbli, poate, prin frig si zloata, sa te manance fiarele, sa te praduiasca hotii, fantomele sa-ti bantuie visele. Stai cuminte acasa, in fiecare seara ai adapost sigur, ai filme, carti, prieteni...


-Dar pasiunea, nu si nu! Du-te Costele la marele spectacol al naturii care este cu totul altceva decat imaginile dintr-un dreptunghi alb, desenat pe perete sau din cutia de lemn si sticla. Inlocuieste iluzia cu realitatea. Nu lasa trupul sa trandaveasca, pune-l sa munceasca si rasplata va fi frumusetea celor vazute. Nu te teme de fiarele padurii, teme-te de fiarele langa care traiesti fiecare clipa si despre care crezi ca-ti sunt prieteni. Sa te praduiasca hotii pe varful muntelui, auzi ce prostie! Hotul prada de langa el fara sa depuna prea mare efort. Fantomele si le faureste omul; nu ai decat sa nu ti le faci si atunci nimeni nu-ti va mai bantui visele.


Ratiunea si pasiunea, ingerul alb si ingerul negru care stau fiecare pe cate un umar soptindu-mi sfaturi la ureche. Care-i ingerul alb ? Ratiunea? Pasiunea? Care-i ingerul negru? Pasiunea? Ratiunea? Care si pe ce umar stau?


Gata, Costele! Baga de seama cati se uita la tine si cautand in mintea lor cuvantul care li se pare cel mai jignitor iti spun cu dispret: "bai...filozofule!"


Hai sa fixam traseul.


Plecarea s-o fac din Iasi cu un personal ce porneste in pragul miezului de noapte spre Pascani. De aici, dupa o scurta asteptare, voi urca in acceleratul care merge la Vatra Dornei, venind de la Bucuresti. Voi cobori odata cu rasaritul soarelui la Iacobeni si cu vre-un mijloc oarecare de transport voi merge pe valea Bistritei pana la gura Diacai, iar de aici, pe jos, voi urca pe valea Diaca la inceput, apoi pe valea Omu, pana pe creasta Suhardului si trecand pe sub varful Omu voi cobori in Pasul Rotunda de unde voi incepe a urca pe creasta Rodnei urmand Culmea Gajei. De aici sa prind extremitatea rasariteana in varful Rosu si luand creasta in lung sa ajung la Pietrosul Rodnei de unde sa cobor in Maramures, la Borsa. Apoi cu trenul acasa, la Iasi.


Deci pun una langa alta hartile Suhardului si Rodnei, iau creionul, compasul si o coala de hartie si hai sa facem planul.


Prima zi; tren de la Iasi la Iacobeni, masina de la Iacobeni la gura Diecii, cu piciorul pe valea Diecii cam trei kilometri in amonte pana la gura raului Omu unde figureaza un canton forestier (valea apei am vazut-o de pe varful Omu si se poate face in cateva ore...problema e sa nimeresc fasia de pasune ce strabate jnepenisul), capat de etapa sub varful Caturii unde sunt figurate mai multe stane.


A doua zi; cu "sfanta talpa" de la locul de innoptare spre Pasul Rotunda (marcaj banda rosie), Dosul Gajei (marcaj banda rosie); de aici am de ales intre doua variante:


-prin Ineut spre Rosu si apoi Rosu-Ineut-Ineu (banda rosie) sau,


-trec Culmea Gajei spre lacurile Lala(punct rosu-Lala Mare si punct albastru saua Ineutului) si de aici direct pe Ineu;


de la Ineu pe creasta principala pana in saua Galatului, iar de aici retragerea pe versantul nordic la cabana Puzdrele (punct albastru) unde voi innopta.


A treia zi; zi de pauza la cabana si eventual sa dau ajutor la reconstructia ei , asa cum se face apel intr-un articol din revista Romania Pitoreasca.


A patra zi; plecare de la Puzdrele in saua Galatului si de aici continuarea traseului de creasta marcat pana la varful Pietrosul Rodnei (banda rosie pana in saua Tarnita La Cruce si apoi banda albastra), unde sa innoptez la cabana meteo.


A cincea zi; cobor de pe Pietrosul pe valea Viseului urmand Piciorul Mosului, la Borsa; cazare la hotel.


A sasea si a saptea zi; vizitarea imprejurimilor, contacte cu maramuresenii sa vad ce fel de oameni sunt, apoi plecarea cu trenul prin Viseul de Jos, Salva la Iasi.


Ma uit pe hartie si planul este splendid; parca ma si vad zburand pe munte Dar socoteala de acasa...


Acum pune mana pe sacosa si hai sa facem provizii pentru cele sapte zile. Umblu ca bezmeticul si cu mare greutate reusesc sa procur doua borcane cu peste conservat, doua cu costita cu fasole si gemuri. Trag o fuga in padurea de la Tomesti (localitate in apropierea Iasiului) si strang bureti; mai reusesc sa descopar un pachet de halva si, cu mare greutate, o bucata de slanina. Cand te gandesti ca Cecilia lucreaza in comertul cu produse alimentare si prin ea am destule relatii in acest sector!!! Imi vine sa zic multe, dar lasa sa ajung in Muntii Rodnei.


Trec in revista echipamentul si mai fac unele reparatii. Imi cumparasem o pereche de bocanci, chipurile de munte, dar din Suhard cat pe ce sa ajung descult acasa; ceea ce credeam eu ca-i piele se dovedise a fi panza lacuita. Nu am ce repara la ei si nici de unde sa-mi cumpar altii, asa ca apelez la bocancii de schi. Colegii de serviciu se uita cu compatimire la mine, iar cand cred ca nu-i vad invartesc degetul in jurul urechii, adica eu sunt cam...tra-la-la! Cand stam de vorba ma intreaba daca nu-mi este frica. De ce mi-ar fi frica? De fiare salbatice? Mai teama mi-e cand trec pe langa vre-un restaurant. De singuratate? Nu, pentru ca nu-mi este teama de mine insumi. De un eventual accident? Departe de mine gandul accidentului voit. Au mai ramas atat de multi munti de colindat, incat voi fi extrem de prudent pana ce-i voi fi calcat cu piciorul absolut pe toti. Dar oare nu-i mai groaznic sa mori de inima, de cancer sau, mai nou, de sida? Nu-i mai groaznic oare sa devii, pentru un timp, cadavru viu provocand sila celor care pana atunci te-au iubit si pe care tu, sigur, inca-i mai iubesti? Sa simti durerea sfredelitoare din suflet ghicind dorinta lor, fireasca poate, de a se termina totul mai repede !


Incep sa-mi fac rucsacul si cantaresc fiecare lucru pe care-l pun. Imi dau seama ca nu am cel mai nimerit tip de rucsac si imprumut unul, cu cadru, de la un vecin. Fac socoteala la greutate si-mi ies 40 kg.. Ma ingrozesc dar mi-e imposibil sa reduc mai mult de 5 kg..


In sfarsit totul e gata si pot pleca in prima zi a excursiei mele.


*


Cateva becuri chioare multiplica umbrele navetistilor care sunt in vagonul etajat cu care calatoresc tarandu-ma, parca, cu fundul pe sine, asa sunt de jos. Unul din ei citeste "Fabrica mortii" si-l distreaza grozav fotografiile facute oamenilor de experienta din lagarele de concentrare, mai ales acelea ale oamenilor dezbracati pe care le arata si colegilor lui. Ce sa-i faci ? Cu sensibilitatea te nasti, nu se cumpara.


Ajung la Pascani. Spre marea-mi surprindere, acceleratul soseste cu o intarziere de doar zece minute. Trenul nu este cu locuri rezervate dar imediat gasesc un compartiment aproape gol. Imi aranjez bagajul si ma pun pe somn.


La Gura Humorului mirosul de munte navaleste in vagon prin toate crapaturile si ma apuca, in joaca, de nas trezindu-ma. Ma lipesc de fereastra si privesc lacom prin pacla diminetii ce prevesteste o zi splendida, privelistea oferita de muntii cu vai innecate in ceata si varfurile scaldate in lumina. Din stanga, Raraul imi ureaza bun venit. La Pojorata Eva, prinzand un moment de neatentie a lui Adam, imi trimite cu varful degetului o sarutare.


Ultimele umbre ale noptii fug ascunzandu-se prin cine stie ce vagauni, iar trenul urca luand in raspar valea Putnei, provocand la intrecere masinile de pe sosea, se infinge apoi in coasta muntelui pentru a iesi dincolo, chiuind un salut spre Faraoane. Ma pregatesc si odata cu razele de soare ce navalesc printre molizii Mestecanisului cobor in Iacobeni. Aerul rece ma imbata si-mi provoaca asa o stare de euforie, ca abia ma stapanesc sa nu alerg. Ies in spatele garii la sosea dar nu am rabdare sa stau intr-un loc. Incep sa urc spre ramificatia care merge pe valea Bistritei. Aud din spate zgomot de motor care trage din greu. Ma intorc, vad un autobuz si disting tablita pe care scrie: Vatra Dornei-Botos. Stiu ca e in directia in care merg eu, si-i fac semn. Soferul opreste si urc. Sunt locuri libere dar neastamparul din mine nu ma lasa sa ma asez; stau in fata lipit de parbriz si ma hranesc cu imagini. Sufletu-mi canta. Iata bifurcatia soselei. Soferul suceste usor volanul spre stanga si autobuzul se lipeste de firul Bistritei Aurii. In intersectie face cu mana un barbat. Il ia si pe acesta. Este un neamt de vre-o treizeci de ani, cam pana la umarul meu dar bate peste suta de kilograme. Imbracat in niste blugi cam de pe vremea inventatorului lor si o camasa rosie, in carouri, cu adidasi veritabili in picioare si cu o tascuta atarnata de umar este imaginea opusa acelor nemti pedanti pe care i-am cunoscut in 1967 cand lucram cu ei la Fabrica de Mase Plastice.


Cu vre-o trei cuvinte rusesti si vre-o doua nemtesti, apeland la un limbaj onomatopeic, vorbim... de ne dor mainile. Aflu ca locuieste in Berlinul de Est si lucreaza la calea ferata dar nu gaseste gestul potrivit pentru a ma lamuri ce anume munca face; se pare ca-i conductor. Face o calatorie traversand Polonia, U.R.S.S.,Romania, Ungaria si Cehoslovacia. Aflu ca acum merge spre Borsa. Face si o caracterizare a natiunilor pe care le-a vizitat.


-Romenien, schon ! Cotnari, Murfatlar, gut !!!...Polonez, schon!...Rus, nein!...Ungar, aici a ridicat nasul sus de tot, aratand cum sunt ungurii.


Scot din buzunarul hanoracului harta Muntilor Rodnei,ii arat cu degetul pe unde voi merge eu la Borsa si-i fac semn;


-Hai cu mine! Vazand diferentele de nivel si distanta, face speriat:


-Oi,oi, nain! Apoi intreaba, restaurant est?


-Uite restaurant ! Si-i arat rucsacul. Face iar;


-Oi, oi!


Neavand un ghid turistic al muntilor Suhard, ma folosesc pentru orientare de harta publicata pe coperta unuia din numerele revistei Romania Pitoreasca. Pentru ca se apropie capatul liniei de autobuz, scot revista sa o consult. Vad ca din capatul nordic al satului Botos mai sunt vre-o doi kilometri pana la gura Diacai si pentru a fi mai sigur il intreb pe sofer. Acesta se ofera sa ma duca pana acolo cu autobuzul spunand ca nu-i departe de capatul traseului. Pe prima coperta a revistei, scapata cine stie cum, este poza unei femei cam de talia neamtului, care, intr-un costum de baie ce respecta moralitatea proletara, se lasa mangaiata de valurile marii. Nemtoteiul intinde un deget spre revista si gangureste, zambind, ceva pe limba lui. Crezand ca doreste sa rasfoiasca si el revista, i-o intind amabil.


Interpretand gresit gestul meu zambetul se largeste pana spre locul unde copiii isi atarna cirese, ia revista si exclama fericit:


-Aaa! Souvenir! Danke! Si o ascunde in tascuta de pe umaru-i, lasandu-ma fara ea. Ii arunc un zambet care se vrea amabil dar il simt fioros si-i raspund".


-Bitte(care suna cam a ...bata!).Autobuzul intoarce la podul care, trecand peste apa Bistritei, te plaseaza pe drumul forestier ce urca pe firul apei Diaca. Soferul nu accepta sub nici o forma un supliment la plata si ne despartim, eu multumindu-i, iar el urandu-mi drum bun.


Nu ma indur sa-l las de izbeliste pe neamtul cel praduitor si stau cu el pana aud zgomot infernal de motor si fieraraie urcand pe Bistrita, spre noi. De dupa curba apare o basculanta; ii fac semn si soferul opreste. Mai astept cateva secunde sa se opreasca si hodorogeala tablariei, apoi ii explic ce si cum. Imi spune ca el merge la mina din Dadu dar ca-l poate duce pe neamt pana la Carlibaba de unde un autobuz face curse spre Borsa. Neamtul se aburca pe gramada de fiare si intr-un valmasag de fum, praf, rafale de mitraliera si zgomot de fierarie dispare fara macar sa rosteasca un multumesc.


Deci, iata-ma in gura Diecii, in atmosfera inca racoroasa a primelor ore ale diminetii, gata sa plec in necunoscut; retin ca este ora opt zero cinci si, tipa, tipa o iau pe Diaca in sus. Merg cu spor pe un drum exceptional; vuietul apei si fosnetul usor al brazilor mi se par un concert de bun venit dat de munte in onoarea mea. De departe vad un loc larg cu mai multi busteni aruncati de-a valma. Ajung mai aproape si vad ramificatia, iar aici un canton. O femeie imbracata intr-un halat alb trebaluieste prin fata unei usi deasupra careia troneaza o firma. "Punct alimentar". Ma gandesc ca poate voi mai pune ceva de mancare la traista; o intreb de conserve si-mi spune ca are dar numai cu cartela, pentru muncitorii de la padure. Ridic ochii spre acoperisul cantonului inganand unul din cantecele patriotice foarte la moda acum, si-mi spun ca poate informatiile nu sunt la cartela. Ii explic femeii, care de alt fel se arata a fi foarte amabila, unde vreau sa ajung, adica pe varful Omu, urcand pe firul paraului


-Da, cunosc drumul pentru ca am fost si eu dupa afine. Mergi dumneata in lungul apei si la prima ramificatie o apuci spre stanga. Pe acolo prinzi rarisul dintre jnepeni; dar sa ai grija, mi-au spus zilele trecute niste oameni ca prin padure umbla o ursoaica cu pui. Nu te teme, nu te ataca daca ai grija s-o ocolesti cand o auzi. Si-mi da o multime de informatii cum pot depista ursoaica; in primul rand, animalul de cateva sute de kilograme face un mare zgomot de vreascuri rupte cand merge, iar pamantul se aude dupaind de pasii ei; in plus puii sunt foarte neastamparati si se joaca facand mare zarva.


Ii multumesc din inima care a prins a bate cu putere si ma arunc cu voiosie la drum urmandu-i intocmai indicatiile. Urc si calea se aspreste. Ajung la ramificatie si vad cum drumul urca pieptis in urcus spre stanga. O apuc intr-acolo si nu dupa mult timp acesta devine o poteca ingusta care urca abrupt, urmand firul apei, pe o coasta plantata nu demult cu puiet de brad. Din fata aud ceva ce-mi suna in urechi a raget de fiara. Inima-mi sta in loc dar picioarele se precipita spre dreapta ocolind locul unde cred ca se zbenguie puii ursoaicei. Ma simt vulnerabil printre puietii de brad inalti de un lat de palma, iar pana la dunga, unde se vede adapostul intunecat al padurii, mai sunt cateva zeci de metri. Simt ca explodez cand ma pravalesc printre trunchiurile ce sprijina albastrul boltii celeste. Ma lungesc printre ferigi cu rucsacul peste mine si dupa ce respiratia mi se linisteste imi atintesc auzul spre locul de unde daduse glas salbaticiunea. In urechi nu-mi rasuna decat vuietul sangelui si curgerea apei care se aude undeva in vale. Pana cand organismul isi revine la parametrii normali pun la punct strategia ce o am de urmat. Ca sa ocolesc locul de unde am auzit ragetul fiarei trebuie sa urmez culmea pe care ma aflu. Din fericire aceasta este orientata spre apus, exact in directia in care se afla varful Omu. Urc pe panta usor inclinata, cu urechea atintita la zgomotele din jur. Predominant este doar zgomotul inimii mele. Brusc ies din padurea de molid si ma proptesc cu nasul intr-un desis de jnepeni intins cat vad cu ochii. Nu-mi pot continua mersul fara sa schimb directia, iar aceasta este spre valea de unde se auzise ursoaica. In zadar incerc sa iau in raspar tulpinile de jneapan. Inalt ochii spre cer, pun palma pe buzunarul din dreptul inimii unde am crucilita de lemn de la Mormantul Sfant si plec curajos pe poteca de la limita dintre padure si jnepenis care coboara lin spre sud ocolind o stanca si ajung la o vale seaca de unde se deschide, larg, un limpezis printre jnepeni, spre apus, in directia pe care trebuia s-o urmez conform hartii. Parca recunosc traseul pe care-l fixasem de pe varful Omu. Ceata diminetii se risipise demult si dintr-un loc mi se deschide o mareata perspectiva spre Omu. Am impresia ca daca intind mana il pot atinge dar am invatat sa nu ma mai las amagit de parerea ca distantele sunt mai mici ca in realitate. Soarele lumineaza incalzindu-ma cu marinimie. Locul de unde a izbucnit ragetul de fiara ramane undeva jos, in partea opusa directiei in care merg. Fac un scurt popas si deodata un nou raget, venit nici eu nu stiu de unde, ma pune in miscare. Urc pe o poteca ce scoate sufletul din mine urmarit mereu de ragete care vin din toate partile. Spaima mi-a diparut ramanand in locu-i o irezistibila curiozitate de a stabili sursa urletelor care acum vin de peste tot, din jur. Chiar incep sa-mi placa, timbrul lor parandu-mi-se foarte cunoscut. Oare unde l-am mai auzit? Sunt constient ca nu am avut unde si totusi sentimentul ca mi-e foarte cunoscut ma domina. Ajung la un izvor si simt ca mi-e foame. De sete nu mai vorbesc, ca rezerva de apa o terminasem demult.


Ma opresc, ne mai bagand de seama ragetele generatoare de groaza si scot ceva de mancare. Ma pomenesc surprinzator de linistit. Inima-mi bate normal, ragetele ma incanta, setea mi-am potolit-o. Privesc culmea de deasupra mea si pe un pinten despadurit ce se desprinde dinspre sud, descopar un cerb. O coroana impozanta , care parca pune in inferioritate trupul puternic, ii impodobeste capul. Priveste incordat, undeva in vale, intinde gatul intr-acolo, deschide gura si...rage ca ursoaica ce bagase groaza in mine. Imi trag un pumn in frunte si dupa ce ma trezesc din ameteala mi se lumineaza mintea. Imi amintesc cum, cu ceva timp in urma, vazusem la televizor o emisiune despre boncaluitul cerbilor si-mi ramasese in memorie mugetul lor cu un timbru deosebit. De aici impresia ca am mai auzit "ragetul ursoaicei"; iar ce-mi starnise mie groaza aproape o jumatate de zi nu era altceva decat strigatul de dragoste al cerbilor. Pentru ca nu are cine, ma satirizez singur, imi arunc cele mai ascutite ironii, a propos la "curajul meu nemaipomenit", dupa care, razbunat, ma arunc asupra ultimilor metri care mai ramasesera de strabatut pana la fiara de fonta care ma pusese pe zdruncin cu doua luni in urma cand, trecand peste Omul Suhardului, pornisem spre Vatra Dornei. Pe la trei dupa amiaza ajung la indicatorul care-mi arata ca as mai avea de mers inca vre-o patru ore pana la cabana Rotunda. Sunt foarte obosit si simt ca ar fi prea mare efortul sa ajung pana acolo. Totusi..."incercarea moarte nu are". Ascund rucsacul printre bolovani si urc liber pe varful Omu. Pacla pe care am intalnit-o si data trecuta se pune ca o perdea si nu ma lasa sa vad clar coasta Muntilor Rodnei. Urmaresc drumul care ocoleste varful pe la sud si dupa o dunga, sub o fasie ingusta de padure, zaresc doua stani. Ispita si teama sunt doua simtaminte care se bat cap in cap. Ispita ma indeamna sa innoptez in stana, iar teama, vazand semne sigure ca stana este parasita, ma sfatuieste sa mor dar numai dupa ce ajung la cabana Rotunda. Ispita, precum la stramosul Adam,invinge. Cobor la rucsac, mi-l iau, si cand soarela este inca sus pe cer ajung la cele doua stane. Ma opresc la cea mai de sus. De la vre-o cincizeci de metri o studiez cu binoclul. Ma conving ca nu este nici un suflet prin preajma ei, asa cum banuisem. Locul uscat din jur ma face sa presupun ca oile au plecat de aici cu cel putin o saptamana in urma. Nici urma de fum si nici miros care sa dovedeasca faptul ca aici se face branza. Ma apropii; cand ajung la cativa pasi strig, pentru orice eventualitate, dar, cum era de asteptat, nu primesc raspuns. Ma indrept spre usa pe care o gasesc legata cu sarma, bat in ea cu manerul batului de schi si cum nu-mi raspunde nimeni imi deschid singur.


Este o constructie mica, cam un sfert decat cea din Dadu Bashca. Un prici intact pe care pot dormi in voie trei oameni mi se dezvaluie in fundul stanii. Intr-o margine, vatra in care se afla o mana de cenusa, atarnate sub grinzi instrumente pastorale care asteapta vara viitoare pentru a fi din nou utile. Si peste toate, dominand, mirosul de stana: fum, zer, oaie. Imi las rucsacul din spate, scot securea ce o am imprumutata de la un coleg de serviciu si ma pun pe treaba. Imi fac provizia de lemne pentru la noapte cand focul trebuie sa arda continuu. Dupa ce rezolv treaba asta imi desfac rucsacul apoi aranjez pe prici un culcus pe cinste. Gasesc o cutie de conserve pe care o umplu cu cenusa si-n care infing o lumanare groasa, mai pun alaturi vre-o trei de rezerva, scot apoi perna pneumatica pe care o umflu, asez la indemana un Rebus si cum afara-i inca lumina ies sa mai vad imprejurimile incercand sa ghicesc cam pe unde va duce drumul meu de maine.


Daca in timpul zilei departarile erau estompate de ceata, iar creasta Rodnei abia am putut s-o zaresc de pe Omul, acum negurile s-au ridicat si sub ochi am creasta Muntilor Rodnei cu un pisc urias in prim plan, probabil varful Ineu. Totul se vede extraordinar de clar, ca desenat cu creionul pe fundalul cerului aurit de apusul soarelui. Intr-un tarziu soarele dispare in spatele Muntilor Rodnei, iar aerul din jurul meu se materializeaza capatand o nuanta albastruie. Ca la o comanda, rupand linistea, din padure izbucnesc strigatele de dragoste ale cerbilor ce-si cheama "mandrutele".


Aerul rece, dar si o urma de teama, ma infioara facandu-ma sa intru repede in stana. Leg pe dinauntru, zdravan, usa cu niste sfori si aprind un foc strasnic. Trag un butuc cioplit ca un scaunel si ma asez aproape de foc. O caldura molesitoare ma inconjoara si parca ma adoarme. Scutur oboseala de pe mine si ies din nou, curajos, in racoarea de afara ; linistea este intrerupta de trosnetul focului din stana si, din cand in cand, de mugetul bland-dragostos al vre-unui cerb. Incet-incet noaptea pune stapanire pe munte si odata cu ea tacerea. In jur nu se mai aude nimic. Doar tiuitul urechilor mele. Ascult linistea. Undeva in vale izbucneste un zgomot de motor care apoi se pierde in departare. Stau in intuneric si simt un fel de teama. Teama de ce ? Habar nu am. Nu ma uit nicaieri. Privesc in mine si parca teama dispare. Prin minte imi fulgera o idee; omul se teme de imensitate, de ce cand intru in mine insumi teama dispare?


Ies din mine insumi si ...intru in stana. E cald si placut aici. Aprind lumanarea si ma lungesc pe priciul confortabil amenajat. E devreme si vreau sa adorm cat mai tarziu, spre miezul noptii, ca sa ma trezesc doar dimineata. Imi iau Rebusul si creionul, ma lungesc pe burta si incep a-mi framanta mintea...


Ma trezeste frigul. Ma uit la ceas si vad ca-i putin dupa miezul noptii. Ma apropii de ce a mai ramas din foc, rascolesc cenusa pana dau de jar, apoi pun lemne. Fumul iute imi patrunde in nas si in ochi alungandu-ma din stana. Ajuns afara ma asez pe un leatz din gard coplesit de frumusete. Deasupra capului luna, nefiresc de mare si stralucitoare, lumineaza imprejurimile pana hat-departe; pot distinge detalii din Muntii Rodnei si-mi dau seama ca ce mi se paruse ziua a fi zapada este altceva; nu stiu ce dar nu este zapada. Putin mai in vale, zidul padurii de molid pare desenat. Din stanga, se aude clipocitul izvorului din care se naste un sarpe lung de argint ce se strecoara spre padure. De undeva, nu-mi dau seama din ce directie, ajunge pana la mine soapta de dragoste a unui cerb. Rafala de trosnete si lumina jucausa care izbucnesc pe usa deschisa a stanii imi vestesc ca focul s-a aprins. Ma retrag infiorat de racoarea noptii, sting ce mai ramasese din lumanare si ma culc fericit. Scapasem de sentimentul de frica.


*


Buna dimineata soare, buna dimineata munte, buna dimineata iti zic tie celei de a doua zi apelerinajului meu de toamna! Sar din asternut si un intens sentiment de fericire ma copleseste. Iata, a trecut o noapte petrecuta de unul singur in inima muntelui si nu m-au vizitat ursii, nici lupii si nici macar stafiile care ne bantuie pe fiecare din noi.


Din movila de cenusa, un firicel subtire de fum se insinuiaza spre acoperisul stanei strecurandu-se afara albastrindu-se putin in lumina unei raze de soare, apoi este imprastiat de adierea usoara ce urca spre culmea muntelui. In timpul noptii cand se terminau lemnele de pe foc, racoarea noptii ma trezea pentru a alimenta din nou focul dar zorii mi-au adancit somnul si focul s-a stins.


Ies udandu-mi bocancii in roua groasa de afara, fac cateva miscari de gimnastica, apoi ma duc la izvor si ma barbiaresc. Trebuie sa arat frumos. Merg doar la intalnirea cu Muntii Rodnei.


Imi fac apoi masa dintr-un butuc, in fata stanei, si iau micul dejun cu ochii alergand in jur. Fara harta muntilor Suhard, care acum este in drum spre Berlin, ma servesc de cea a Muntilor Rodnei ce cuprinde si extremitatea nord-estica a Suhardului dar fara prea multe detalii. Din aceasta cauza nu pot stabili cu precizie locul unde ma aflu. Iar ca o consecinta a acestui fapt nu pot stabili nici numele varfului care ma vrajeste de nu-mi mai pot lua ochii de la el. Banuiesc ca ma aflu sub coasta muntelui Catzurii, iar privelistea extraordinara din fata este a varfului Rosu. Voi putea stabili cu precizie identitatea varfurilor doar cand voi ajunge in Pasul Rotunda.


Dimineata este splendida, adierea de vant din primele ore s-a linistit; totul pare incremenit. Albastrul adanc al cerului, fara vre-o urma de nor, imi provoaca fiori si simt nevoia de a ma agata de ceva pentru a nu ma prabusi in imensitatea lui. O pacla subtire ineaca departarile facand abia ghicita culmea Calimanilor care se zareste, ca un perete intunecat, spre sud.


Este abia trecut de ora opt. Imi iau rucsacul greu in spate si urc vre-o suta de metri pana la poteca marcata cu banda rosie. Traseul merge aproximativ in arc de cerc de la SE spre NV ocolind sumedenia de izvoare de la obarsia Somesului Mare. O vale adanca se deschide in stanga mea, spre care graviteaza radial paraie ce, unindu-se, vor forma Somesul Mare. In dreapta se inalta o culme de munte care este orientata in directia in care merg. Poteca ocoleste obarsia adanca a unui izvor, iar de undeva de departe, din vale, se ridica zvon de talanca. Pun binoclul la ochi si descopar o turma, pe un tapsan insorit. Ciobanul ma vede si-i trage un chiot care probabil vrea sa insemne ceva dar eu nu pricep. Cum nu am voce, iar chiotul meu de raspuns ar fi semanat cu ragetul vre-unui magar, rezist ispitei. Ma descopera si cainii care, bineinteles, sunt albi. Cum era de asteptat incep sa ma blagosloveasca pe limba lor si se napustesc spre mine. Masor din ochi distanta si obstacolele care ne despart si-mi permit sa scot limba strambandu-ma la ei. Socati de gestu-mi de batjocura, se opresc apoi imi intorc scarbiti coada.


Dau de un izvor la marginea drumului si ma opresc pentru popas. Ceturile au disparut, iar timpul este minunat. De undeva, se aude zvon indepartat de masini semn ca ma apropii de Pasul Rotunda. Totul in jur este extraordinar dar eu nu am ochi decat pentru creasta care se ridica in fata mea. Privesc varful care ma socheaza si incep sa fiu convins ca e varful Rosu. Cobor poteca ce acum a devenit drum veritabil, cu urme de tractor. Tai serpentinele largi, trec pe langa marginea de sus a unei paduri si ajung pe o muchie dincolo de care coboara o coasta abrupta, puternic inierbata, iar in vale se vede soseaua care urca de pe Somesul Mare. Nu departe de sosea se vede, la adapostul unui palc de copaci, o cladire. Este Pasul Rotunda.


Ma indrept intr-acolo, trec pe langa casa si, de pe peretele ei, o firma ma incunostiinteaza ca ma aflu pe pasunea Rotunda. Ma opresc la marginea soselei, las jos rucsacul si-mi pregatesc sufletul. Cu mainile goale, usor, trec cei vre-o zece pasi cat este latimea soselei si iata-ma in Muntii Rodnei. Intr-adevar varful ce-l vazusem este Rosu, iar mai spre dreapta si putin mai in spate Ineutul. Din soseaua mare se desprinde un drum care se indreapta spre apus strabatand o fasie ingusta de padure. Pe acesta se continua traseul ce coboara din Suhard si urca spre Rodnei.


Imi urmez...destinul. Trec pe langa niste cazemate de beton care, in intentia de a fi aruncate in aer nu au putut fi decat rasturnate ca niste cutii. Urc usor spre o culme transversala, culmea Prelucile, trec printr-o stana pusa in drum dar care acum este pustie si cobor in saua Prelucile. Drumul se largeste; se vede ca a fost candva amenajat si foarte bine intretinut. Incep sa urc spre varful Nechitas pe care-l ocolesc apoi pe o curba de nivel si ma inscriu pe urcus abrupt, pe serpentine scurte care-mi scot sufletul, spre Culmea Gajei. Ajung deasupra obarsiei Prelucilor unde, pe fundul unei gropi imense, se vede o stana impozanta cu o constructie asemanatoare unei cabane si o multime de acareturi in jur. In continuare drumul urca usor pe sub culme, de-a lungul ei.


Soarele se afla la crucea amiezii si incalzeste copios; totusi ,din cand in cand, cate o adiere de vant imi racoreste fruntea. In fata si in stanga se deschid splendorile muntelui: caldari glaciare, varfuri colosale, santuri adanci in coasta muntelui rupte de scurgeri imense de grohotis. Ma opresc sub varful Gajei. Este ora 14.00. nu-mi este foame dar picioarele au inceput sa-mi tremure. Din ce am in trasta incerc sa incropesc un pranz, sa-mi refac rezerva de energie. Mai mult simt extazul ce ma cuprinde hranindu-ma cu imagini decat gustul alimentelor pe care le ingurgitez.


Apoi, cu harta,compasul si ceasul fac bilantul comparand cat am mers si cat mai am inca de mers pana la capatul etapei ce mi-am propus-o pentru astazi. Se pare ca voi cauta adapost pentru diseara la vre-o stana. Plec dar parasesc poteca urcandu-ma pe varful Gaja (1847 m) si decid sa urmez muchia de pe care am privelisti magnifice, in acelasi timp, de pe valea Lalei in dreapta si de pe valea Somesului Mare in stanga. Vreau sa tin evidenta numarului de varfuri pe care le trec si pentru a-mi veni mai usor iau in buzunar cate o piatra de pe fiecare . Mai trec peste un varf apoi cobor in saua Gajei. Aici traseul se ramifica si ajung in situatia cainelui care a murit de foame fiind pus intre doua bucati de carne, nehotarandu-se pe care s-o manance mai intai.


In fata mea urca, pe o impetuasa muchie, traseul spre varful Ineut, iar in dreapta coboara printre jnepeni cel care duce la lacul Lala, in splendida caldare ce se vede intr-acolo. Cum sa fac ? sa urc pe Ineut si apoi sa cobor la lacuri nu-mi ramane timp sa urc pe creasta si sa caut vre-o stana sa innoptez ( Doamne, ce bine mi-ar prinde un cort!). Sa cobor la lac trebuie sa renunt la ascensiunea pa Ineut. Imi amintesc ca sunt un om si nu ma las sa mor precum cainele. Transformandu-ma intr-un...tap negru o apuc spre dreapta, cobor in valea Lalei luand coasta in diagonala, sar din piatra in piatra pe poteca dintre jnepeni, ma aburc pe un pinten de munte inecat in rugi de afin si iata-ma , minuscul, in grandoarea muntelui. Pentru ca aici totul e grandios.


Ma aflu pe fundul unei palnii imense ai carei pereti mozaicati cu rauri de grohotis si palcuri de jnepeni se ridica impungand cerul cu varfurile Ineu, Ineut, Rosu, Iar acolo pe unde lichidul ar trebui sa se scurga cineva pusese dop palniei si astfel se formase lacul Lala. Lala , nume de alint pentru vre-o Ileana Cosanzeana. Si ca o bijuterie la gatul vre-unei femei frumoase, o cascada isi pravaleste apele inspumate asupra lacului.


Ma uit in jur si vad urme ale trecerii neoamenilor. Desi este un loc amenajat pentru gunoaie, cutii de conserve, borcane, sticle in care a fost bautura si pungi de plastic zac risipite peste tot. Si ca o confirmare ca padure fara uscaturi nu exista multe din aceste recipiente poarta etichete la care romanii nu prea au acces.


Atac vitejeste peretele aproape vertical, imbacsit cu grohotis umed, de la izvoarele care se scurg in lac, si ajung pe un prag unde dau de un lac mai mic; acum sunt lamurit, cel de jos, in forma pentagonala,de la care tocmai am urcat este Lala Mare, iar acesta de sub barba Ineului, mai mic si lunguiet, este Lala Mica ce se pravaleste prin acea cascada inspumata in Lala Mare.


Urc usor pe poteca spre adanca inseuare care se vede in susul caldarii, spre sud. In final, un scurt urcus abrupt ma scoate in Saua Ineutului. Aici am ajuns la traseul crestei principale a Muntilor Rodnei care este marcat cu banda rosie. Pe portiunea dintre Saua Gajei si lacul Lala mersesem pe punct rosu si in continuare punct rosu cu punct albastru.


Ma orientez spre NV si dupa un urcus moderat ajung in Saua cu Lac. Muntele este pustiu asa ca nu mai am nici o retinere in a abandona rucsacul la radacina stalpului indicator de aici si avand asupra mea doar binoclul, aparatul de fotografiat si agenda in care imi fac insemnari urc in 15 minute pe Ineu. Este ora 17.15 cand imi depasesc recordul de altitudine de 2242 m. stabilit in Muntii Steflesti (Lotrului).Ma aflu la 2279m., pe varful Ineu, al doilea varf ca inaltime din Muntii Rodnei, dupa Pietrosul. Privelistea din jur este magnifica. Spre SE se vede succesiunea celor trei varfuri, Ineut, Rosu si Cobasel, cu care se termina spre est creasta principala, unite printr-o muchie ascutita ca un cutit.


Inspre rasarit, la cateva sute de metri la picioarele mele, sclipesc cele doua lacuri Lala si, in continuare, valea ingusta a Lalei care curge spre Bistrita strecurandu-se printre Culmea Gajei si Piciorul Plescutei .


La apus, in fundul unui abis intunecat care se vede printr-un horn ingust, licareste lacul din caldarea Bilei inconjurat de stanci si grohotis pravalite din coasta Ineului.


Spre V-NV culmea prelunga a Rodnei se arunca intr-o succesiune nenumarata de varfuri si sei, unele mai impozante decat altele. Ma socheaza in, fund de tot, un perete de un verde pal; zadarnic incerc sa ma edific asupra originii culorii.


Imi intorc privirea spre directia de unde am venit si ma uit induiosat la culmea modesta a Suhardului, cu Omul si Stanisoara in prim plan, iar dincolo de ele gurguiul Batcii Tatarcii si celelalte varfuri din culmea Mestecanisului calcate de mine, Lucina si Hrobi.


Cobor la rucsac, ma inham la el si constat ca sunt presat de timp. Soarele, sprijinit parca de ceva, aluneca navalnic catre muchia dinspre apus, in dosul careia se va ascunde curand. Plec pe poteca si ochii cauta vre-o stana. Incep sa invat din ce in ce mai multe la scoala muntelui; daca la inceput ma minunam si nu puteam deslega enigma originii puzderiei de carari de pe unele coaste de munte, acum stiu ca acestea vestesc apropierea de o stana. Las in urma culmile Curatelului si Piciorul Craciunelului, orientate spre sud, fara sa descopar ceva. Ma apropii de culme si am in dreapta, spre nord, peretele abrupt care se termina la doua-trei sute de metri mai jos in fundul Bilei. Acolo, pe malul lacului, zaresc doua vagoane de dormit si niste oameni care taie lemne. Caut cu disperare vre-un loc pe unde sa cobor peretele vertical dar nu gasesc. Strig la oameni sa-i intreb cum pot ajunge la ei. Nu ma aud. Caut spre stanga si descopar, la o distanta potivita, o stana. Ma precipit in vale pe drumul cel mai scurt si odata cu amurgul ajung, aproape epuizat de efort, la ea. Las rucsacul pe masa de scanduri din fata stanii si, dupa ce-mi trag sufletul, prima grija e sa descopar o sursa de apa de unde sa ma aprovizionez pentru noapte. O gasesc cam la zece minute de mers, pe fundul unei vai, destul de departe in comparatie cu stana din Suhard. Ma intorc la stana si intru. Diferenta dintre asta si cea din Suhard este ca cea dintre un hotel de categoria a I-a si unul de a III-a in favoarea Suhardului. Priciurile sunt puse direct pe pamant, de parca ciobanii ar fi fost pitici, iar acoperisul este spart in unele locuri. In rest, aceleasi ustensile si aceleasi mirosuri. Cat inca mai am de facut miscari nu ma schimb de haine. Imi pregatesc lemne pentru noapte, aprind focul si-mi dau seama ca pungile de polietilena sunt foarte bune pentru aceasta. Imi desfac bagajele, imi schimb lenjeria si imbracamintea care sunt ude de transpiratie. Intind o sfoara in preajma focului si pun la uscat hainele pe care le voi imbraca si maine. Mai arunc lemne pe foc, ma spal pe maini, beau apa care mi-a mai ramas si plec sa aduc alta.


Afara-i noapte de-a binelea. Aceeasi noapte feerica de ieri. Senzatia ca ma aflu pe alta planeta decat Pamantul este amplificata de jocul de umbre si lumini la care participa Luna, vaile si pintenii de munte din jur. Cobor in umbra rapei la izvor; in linistea atotstapanitoare nu se aud decat bataile inimii mele si, abia auzit, murmurul izvorului, Umplu cele doua sticle de cate un litru cu apa si ma intorc spre stana insotit de umbre jucause a caror provenienta nu o descopar si nici nu ma intereseaza. In urechi imi suna, real, zgomot de car nou tras de boi. Ma opresc si zgomotul inceteaza; plec si zgomotul reincepe. Sunt mirat dar nu speriat. Ma opresc si zgomotul iar inceteaza. Mai sa fie ! In zadar caut explicatia ca nu o gasesc. Ma apropii de stana si ma opresc sa-mi trag sufletul. Descopar si misterul zgomotelor; lemnele de brad cu care alimentasem focul ardeau vioi, iar pocnetul scanteilor, multiplicat de ecou, parea a fi zgomotul metalic pe care-l fac rotile unui car nou tras de boi.


Intru in stana, pregatesc patul, aprind lumanarea si-mi fac planul pentru ziua de maine. Ma conving cat de real este proverbul ca "socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ". Socoteala facuta de mine acasa cum ca in seara asta voi dormi la cabana Puzdrele s-a dovedit a fi falsa. Mi-am supraevaluat fortele si nu am tinut cont de unele elemente cum ar fi parcurgerea unor portiuni de traseu cu diferente mari de nivel; pentru viitor trebuie sa iau si acest element in calcul. Dar cum frica am pierdut-o aseara ma simt foarte bine si faptul ca nu am ajuns la Puzdrele nu ma afecteaza foarte tare. Nu-mi este foame deloc in schimb imi este foarte sete. Cred ca mi-ar fi prins bine un ceai. As vrea sa ies sa ma imbaiez in lumina lunii dar sunt foarte obosit. Aud voci care stau la taifas si intru si eu in vorba lor...



------------------------------


------------- -------------


------------- -------------



Joi, 8 noiembrie 2007 - 03:05 
Afisari: 2,235 


Postari similare:





Comentariile membrilor (10)

canon5d
canon5d

 
1
Frumos tare si acest jurnal!!!!!!!!Astept cu nerabdare si continuarea!!!!!Felicitari!


Joi, 8 noiembrie 2007 - 10:18  

mike
mike
Rucsac
 
2
Iarasi m-ai pironit in fata calculatorului, citind cu atentie rand dupa rand, imaginandu-mi frumusetile Rodnei, si placerea de a merge pe acolo, atat de departe de Bucuresti, si mai ales atmodefara de acum multi ani, cum era muntele pe atunci, oamenii samd...Imi pare bine pt jurnalele pe care le-ai asigurat acum si electronic impotriva nemuririi...si da, tanjesc dupa continuarea povestii in Rodnei,


Joi, 8 noiembrie 2007 - 18:03  

marasb
marasb
Busola
 
3
ca o poveste....dar de ce se termina asa?a trebuit sa ma trezesc inainte de final.....Carpati.orgdaca as fi auzit povestea asta pe placi de vinil m-as fi simtit ca in '88 cand aveam vreo doi ani...


Joi, 8 noiembrie 2007 - 21:43  

vladonne
vladonne
Coarda
 
4
Cer pot sa zic, felicitarile mele pentru intreaga serie de jurnale, intradevar aduc in prin plan lumea muntelui de dinainte de revolutie si oamenii de atunci.
Am sa va mai intreb de ce ati ales titlul "OFRANDE ABEONEI" pentru seria dmneavostra de jurnale si sa va cer permisiunea de a le copia.
Carari cu soare!


Vineri, 9 noiembrie 2007 - 11:26  

mike
mike
Rucsac
 
5
Ma risc sa iti rsapund eu Vlad.
ABEONA in mitologia romana era zeita plecarii si a intoarcerii (cu aplicatie directa catre copii caci le veghea primii pasi, ii veghea sa se intoarca cu bine acasa etc)
Abeona vine de la vb abeo care in latina inseamna cu aproximatie (ca am fost cam varza la latina) a pleca
...Acum parca titlul incepe sa prinda contur...


Vineri, 9 noiembrie 2007 - 14:33  

gabriella
gabriella
Caraba
 
6
Un chicot, un zambet si o strangere de mana pentru deschiderea fata de noi de a impartasi din experientele dumneavoastra si de a ne face o incursiune in trecut. Este de admirat! Carpati.org


Vineri, 9 noiembrie 2007 - 16:22  

vladonne
vladonne
Coarda
 
7
mersi Carpati.org


Vineri, 9 noiembrie 2007 - 19:48  

xemax
xemax

 
8
@ vladonne: cei care savuram serialul (apropos facem un fan-club?) ne aducem aminte ca "pilotul" a fost postat in sectiunea articole (http://www.carpati.org/articol/ofrande_abeonei/292/)

Minunat serial!


Vineri, 9 noiembrie 2007 - 20:10  

marasb
marasb
Busola
 
9
subscriu si eu fun-clubului.....Carpati.org...bineinteles...


Vineri, 9 noiembrie 2007 - 20:20  

griz
griz

 
10
Superb, mi-am amintit cum acum 3 ani am urmat aproximativ acelasi traseu in sens invers, plecand de la Borsa spre Pasul Rotunda.

Imi place foarte mult aerul de aventura, explorare si introspectie pe care o au povestirile tale, si mi-ar place ca inainte de fiecare tura sa simt acea temere/curiozitate/neincredere asociata primelor ture....


Duminică, 11 noiembrie 2007 - 20:03  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0847 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2019) www.carpati.org