O noapte pe Valea Doftanei

7 iulie 2011

-

Ideea de a trece dinspre Valea Teleajenului peste Muntii Grohotisului pana in Predeal zacea intr-un sertar al mintii de multa vreme. Iarna trecuta o incercasem dar bazandu-ma pe o harta cu prea putine detalii tura nu-si atinsese scopul. Asa ca vara aceasta trebuia sa fie o ocazie perfecta.

Pun mana pe telefon si il sun pe Sorel, singurul ce stiam ca avea timpul si cheful necesar pentru o asemenea incercare. Raspunde si aflu ca e deja pe munte. In Ciucas! Aflu ca mai avea de gand sa stea pe acolo vreo doua zile si ii propun sa se limiteze la doar inca o zi si a doua sa plecam spre Predeal. Pana la urma reusesc sa-l conving si convenim sa ne vedem intr-o zi de joi pe langa Cheia sau Muntele Rosu in jurul pranzului.

Dimineata ma trezesc pe la 7 (ora tarzie dupa standardele mele de plecat prin munti) si cu rucsacul in spinare plec spre autogara IDM ca sa iau microbuzul direct pana in Cheia. Plecarea e la putin dupa ora 9 si fara prea multe ocoluri sau opriri ajung in Cheia la 12 fara 5 minute. Iau programul microbuzelor de la sofer si incep sa urc spre intersectia DN1A cu drumul spre Muntele Rosu. Ajung acolo in 20 de minute de la coborarea din microbuz si il sun pe Sorel sa-l intreb cat mai are pana coboara. Imi spune ca acum strange cortul si ca “vine imediat”. Deci o ora de asteptat... Urca cateva masini, unele cam goale si imi dau seama ca as putea sa iau o ocazie pana la Muntele Rosu ca sa nu astept dar imi dau seama ca tot aici trebuie sa ma intorc asa ca ma asez pe parapet cu castile in urechi.

Apare si Sorel cu un prieten si aflu ca acesta din urma se intorcea in Bucuresti asa ca ii zic de programul microbuzelor. Ne despartim la DN1A si incepem sa mergem pe marginea drumului printre tiruri spre Valea Berii. Inainte de vale descoperim un marcaj BA pe stanga care (dupa o consultare a hartii) urca spre Pasul Bratocea. Varianta buna deoarece nu tineam sa urcam toate serpentinele pe asfalt. Dupa 5 minute ne intalnim cu TA care venea dinspre Cheile Cheitei si constatam ca BA urca direct si mai abrupt in dreapta. Ne mai uitam pe harta o data si vedem ca s-ar putea urca pe Valea Babesu ca sa iesim direct spre Plaiul Sterp. Asa ca urcam in continuare pe vale, pe drumul forestier. Dupa vreo jumatate de ora dam de un izvor amenajat si ne dam seama ca drumul se termina aici. In spate zarim poiana de la Muntele Rosu.

Ne bucuram ca gasim o poteca in continuarea drumului dar aceasta poteca dispare dupa vreo 10 metri, in fata noastra stand un zid inalt de urzici. Eu eram in pantaloni lungi, Sorel in scurti asa ca el se opreste sa-si puna ceva protectii. Dupa vreo 15 metri de lupta cu urzicile si cu valea tot mai ingusta ma opresc sa-l astept sa ne gandim ce facem in continuare. Vin cu urmatoarea propunere: urcam abrupt spre stanga si dupa vreo 100 de metri, dupa ce intram in padurea deasa ar trebui sa fie mai curat pe jos. Lucru care s-a si intamplat.

Ne mai uitam pe busola si urcam intr-o directie aproximativa incercand sa evitam vaiugile adanci. Reusim dupa inca vreo 30 de minute sa ajungem in “caldarea superioara” a vaii unde terenul devine mult mai drept. In fata parca zaresc o culme perpendiculara cu directia noastra de deplasare.

Ajungem pe acea culme care era parcursa de un drum si mai sus zarim si un marcaj BR. Asa ca ma linistesc, zona delicata de padure a trecut. In 5 minute iesim din padure. Sorel se opreste ca sa treaca la pantaloni scurti si se bucura zarind o fata noua a Ciucasului.

Impartim echitabil statiile de emisie-receptie si fiecare urca in ritmul lui spunand cate o gluma din cand in cand.

Facem o mica pauza de masa in saua dintre Fata lui Gherghel si Bobu si cum plecam de acolo iese soarele de dupa toti norii posibili si imposibili asa ca ne cautam de apa. Intalnim o turma mica si in sinea mea ma bucur ca nu suntem complet singuri prin acesti munti.

Trecem de Bobu Mic si zarim Vf. Grohotisul impreuna cu galma stancoasa din dreapta lui. Totusi, nu vom ajunge acolo, acum trebuie sa o cotim spre vest.

Incepem coborarea spre Muntele Zanoaga Moritului si soarele incepe sa se joace cu norii producand alte umbre rapide pe pasuni.

Mai tarziu ne face si un mic show cu razele printre nori.

La o mica pauza Sorel observa o gramada de cartuse pe jos. Le identific ca fiind de 7,62 si incepem sa ne intrebam cine si cu ce scop se mai plimba pe aceste plaiuri. Ajunsi in Zanoaga Moritului zarim insiruirea de munti spre nord: Cioara, Urlatelul si Prisciu.

Tot cu ajutorul busolei identificam piciorul de munte pe care trebuie sa mergem si dupa 20 de minute ajungem intr-o poienita mica.

Este ora 19:15 dar estimez ca vom mai avea lumina aproape doua ore de acum incolo. Drumul prin padurea luminata de un soare tarziu este o adevarata placere.

Ajungem si pe muntele Cioara si incep sa simt oboseala, in special la urcari.

Sorel urca mai repede si ma asteapta rabdator pe niste pietre.

Ciugulim cate ceva si intram din nou in padure. Tot aici ne paraseste si soarele. Ne cam luptam cu un jgheab pamantos la coborare (cine ar fi crezut ca poate fi atat de abrupt pe aici?) si iesim in pasunile din Urlatelul. La urcare zaresc formatiuni de pietre ce par a fi ziduri. Ar trebui sa mai vin pe aici pe lumina sa le studiez mai cu atentie.

O ultima pauza de hidratare si intram pe drum in ultima portiune de padure inainte de Prisciu. Intr-o parte auzim caini latrand, cel mai probabil de la o stana. Mai coboram un minut si ne dam seama ca nu ar trebui sa fie nici un munte in dreapta, ci in fata. Scot harta si frontala si am timp sa zaresc silueta masiva a muntelui Prisciu in dreapta noastra. Realizez ca am coborat spre vest, pe un picior gresit. Ma enervez si pe urma ma “dezumflu”. Ca sa puna capac, s-a si intunecat bine. In momentul asta imi piere tot cheful de urcat inapoi si umblat pe coclauri si ii zic lui Sorel ca as vrea sa continuam la vale, coborand spre drumul din Valea Doftanei urmand apoi sa urcam pe drum inapoi in Pasul Predelus. Intr-un final este de acord si dupa 5 minute de coborat dam de un drum ce coboara pe firul unei vai. Ne mai uitam o data pe harta si estimam ca am avea cam o ora. Eram pe V. Urlatelul.

Parcurgem o portiune unde peretii vaii se ingusteaza si capata un usor aspect de chei si Sorel are parte de o alta premiera. Licurici! Scoatem aparatele foto si ne chinuim sa ii prindem cat mai bine in poze. Mai incolo, dam de soparle chinuindu-se in noroi.

Iesim dupa o ora de forestier in zona Poienii lui Maran fiind tintuiti de la vreo 200 de metri cu niste lanterne puternice de niste petrecareti. Nu se astepta nimeni sa umblam la ora aia pe acolo. Cu atat mai putin noi. Ne oprim la gardul de pe marginea drumului principal si punem in discutie variantele. Cu cat ma gandeam mai mult la urcarea spre Pasul Predelus si mai departe spre Paltinu ma lua somnul. Era clar ca in starea in care eram nu mai urcam inca 800 m diferenta de nivel ca apoi sa mai merg inca cateva ore. Asa ca il conving pe Sorel sa coboram spre primul sat si sa luam un autobuz de dimineata de acolo (stiam ca primele pleaca pe la 5-6) si poate avem chiar bafta de o ocazie ca sa nu facem tot drumul pe jos. Uitandu-ma pe harta estimez vreo 9 km si vreo 3 ore de mers. Ora 11 seara!

Si de aici incepe tura cu adevarat! Ne departam de petrecareti si intram in zonele de padure deasa. Asa cum era de asteptat, lumina frontalelor se reflecta in ochii din padure. Mergem vreo 5 minute tot “impingand” spre vale un animal mic, probabil o vulpe. Ajungem in bazinetul Valea Neagra si avem parte de un insotitor in persoana unui caine micut. Ne bucuram de companie ca apoi sa dam de o haita de vreo 5 dulai lasati liberi printre curti. Neavand nimic de facut incepem sa stam de vorba intre noi si mai apoi cu cainii. Ala micu o face pe duru’ si incepe sa-i fugareasca pe ceilalti. Dispar toti. Apare o pisica care tot sta pe langa picioarele noastre. Normal, ne impiedicam de ea...

...cand zarim o tipa care isi schimba bluza fara protectia perdelelor la singura casa cu lumini aprinse intalnita pe drum. Asa ca ni s-a parut absolut normal sa punem amandoi frontalele pe ea. Pisica ne insoteste pentru inca un km ca in final sa fie alergata spre copaci de un caine. Ne amuzam de animalele intalnite pana atunci si zarim o pereche de ochi si o silueta neagra cam subtire ce ne face sa ne oprim brusc. Stam si dezbatem ce specie de urs anorexic o fi ca apoi sa mai apara o pereche de ochi de dupa prima. Sunetul copitelor ne linisteste.

Facem o pauza la o troita (cred ca la intrarea de pe Plaiul Orjogoaia) si Sorel ma anunta ca nu mai continua pana nu mananca ceva. Eu uitasem de mancare... Dupa 10 minute de stat in care m-am chinuit sa inghit o felie de paine imi dau seama ca eram inca in tricou si brusc ma apuca tremuratul de frig. Scot din rucsac polarul, manusile si caciula si ma infofolesc de parca ar fi venit iarna. Nu mai am rabdare sa-l astept pe Sorel sa termine si ii zic ca o iau din loc, oricum putea sa ma prinda din urma. Aveam statiile deschise, pentru orice eventualitate. Era ora 02:30.

Sorel ma ajunge din urma dupa 30 de minute si chiar ma depaseste cu cativa metri. In momentul asta amandoi ne taram picioarele. Mi-e lene sa vorbesc prea tare asa ca vorbim prin statii chiar daca sunt 3-4 metri intre noi. Daca era cineva pe frecventa in momentul ala s-ar fi distrat de minune. Ajungem la indicatorul indoit de intrare in comuna si ne mai linistim un pic sufletele.

Trecem podul si ne asezam pe bordura langa un sarpe mancat de furnici. Suntem, totusi, fericiti ca am ajuns intr-o zona cu iluminat public. Asa cum era de asteptat, toti cainii din curti incep sa latre la noi. Estimez ca am mai avea maxim o ora pana la prima statie de autobuz si incepem sa ne distram cand vedem cum aratam la lumina.

Gasim si statia de autobuz si ne dam rucsacii jos. Era 4 dimineata. Clar ca aveam de asteptat pana la primul autobuz asa ca Sorel isi scoate izoprenul si se intinde pe banci. Dupa 30 de minute ma ia si pe mine somnul si adorm cu o mana bagata printre scandurile de la banca. Ma trezesc cu sunetul unei masini in viteza si apuc sa vad doar stopurile cum se departeaza spre munti. Prima masina vazuta toata noaptea... Mai atipesc putin si ma bucur cand imi dau seama ca se lumineaza. Ma ridic in picioare si vad o femeie stand in picioare la vreo 20 de metri de statia de autobuz. Ma uit la ceas si vad ca e 05:05. Stau si ma intreb vreo doua secunde ce cauta in picioare la ora asta si pe urma realizez ca poate asteapta autobuzul. Pe urma ma intreb de ce nu sta in statie sa-l astepte si cand l-am auzit pe Sorel cum sforaia am avut un moment de “perceptie universala” ca sa zic asa, mi-am imaginat cum aratam amandoi, murdari, imputiti, imbracati foarte gros, dormind pe cate o banca.

Imi dau jos caciula respectuos si o intreb cand vine autobuzul pentru Campina. Aflu ca in cateva minute. Fug sa-l trezesc pe Sorel si ne apucam sa strangem toate bagajele. Ne urcam in autobuz si instantaneu devenim tinta privirilor tuturor. Dupa 10 minute imi dau seama de ce: aproape toti erau imbracati in haine de vara, maneci scurte si camasi subtiri, doar noi eram imbracati de iarna. Coboram in autogara din Campina si primim aceleasi priviri ca mai devreme. Dar nu ne mai pasa. Stiind ca e drum lung pana la gara ne interesam de microbuze spre Bucuresti si avem noroc, primul avea sa plece in jumatate de ora. Avem timp de o cafea si sa mai dam jos din haine si ajungem in Bucuresti la 8 dimineata. Intru in casa la 9 fara un sfert, la fix 25 de ore dupa ce plecasem spre Cheia. Asta da tura de o zi!

Dupa doua zile de recuperare am calculat distantele si timpul de pe traseu. 35 de km din care 13 pe drumuri forestiere si 15 ore de mers cu pauze insumand un pic peste o ora. Marea greseala a mea a fost ca eram nepregatit fizic (pauza de 3 luni de munte) pentru o tura de asemenea anvergura la care s-a adaugat factorul agravant de a pleca pe traseu la pranz (dar nu se putea altfel).

In momentul cand se lasa intunericul multi vor fi cuprinsi de o usoara teama sau neliniste chiar daca au mai facut acel traseu sau sunt destul de bine documentati in legatura cu el. In cazul meu, stiind foarte bine ce urcari ma asteptau mi s-a parut mult mai usor sa cobor (chiar si multi km) pe un drum forestier necunoscut dar care avea sa duca spre civilizatie in cele din urma.

Si mersul pe timp de noapte are farmecul lui, natura are cu totul alta fata la lumina frontalei.

Miercuri, 7 decembrie 2011 - 15:31 
Afisari: 493 


dragois