Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Decembrie 2019
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031

Ianuarie 2020
LMMJVSD
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031

Online

Vremea
Varful Bodea
Muntii Tarcu-Muntele Mic

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

O bucata (mica) de Parang, la sfarsit de februarie (Muntii Parang)

          O bucată (mică) de Parâng, la sfârșit de februarie, sau cum o tură de rutină se transformă într-una plină de neprevăzut.


          Jurnalul nu se vrea a fi unul cu multe detalii tehnice, ci mai degrabă transpunerea în scris a întâmplărilor de pe parcursul turei și a modului cum au fost resimțite ele de către noi.


          Echipa: Rareș și Bogdan, prietenii mei de la Craiova cu care urc pe munte de câțiva ani și eu (markbv).

          Planul nostru: stațiunea de schi Parâng – refugiul Cârja (aici lăsăm rucsacii mari și scoatem la lumină echipamentul tehnic, nu se știe niciodată când ai nevoie de el) - vf. Cârja – vf. Parângul Mare și retur. În funcție de starea zăpezii, a vremii și a ritmului de deplasare, dormim la refugiu sau facem bivuac undeva pe traseu, în zona crestei.

          Perioada: 24-25 februarie 2015


          Aproape că trecuse iarna și nu reușisem încă să dau jos rugina de pe colțari și de pe pioleți. Așa că iau măsuri, îmi trec în revistă opțiunile. Armonizez variabilele (liber de la serviciu, coechipieri, traseu, echipament și prognoză meteo) și decidem că e timpul să dăm o tură de încălzire în Parâng.

          Punem la cale detaliile logistice și marți dimineața la 05.15 ne punem în mișcare din Craiova. Având în vedere temperaturile din ultimele zile și faptul că suntem în cursul săptămânii, pârtiile nu sunt prea populate, așa că ne grăbim să prindem singura cursă sigură la telescaun, cea de ora 09, când urcă cei de la cablu și schimbul de la jandarmeria montană. Dacă ratăm ocazia va trebui să adăugăm încă câteva ore bune de urcat cu rucsacii mari în spate și probabil să reconfigurăm puțin etapele de parcurgere a traseului.          Ne oprim în Petroșani, facem ultimele cumpărături și la ora 08.30 ne facem apariția la telescaun. Ne așezăm la rând, mai sunt 3 studenți de la ANEFS care urcă până la cabană și ceva personal tehnic. Așteptăm cuminți să se întâmple ceva, trece de 09.15 și tot nimic.          O mașină urcă în viteză, oprește brusc și din ea coboară cei de la telescaun. O doamnă binevoitoare ne ia banii pe bilete (10 lei/pers) și taxa de stațiune (1,5 lei/pers) și ne anunță că dacă nu ne ținem bagajele în brațe trebuie să mai plătim încă un bilet, pentru că mai ocupăm încă un loc. Are sens, e atâta aglomerație!!!


/parang/foto_nr_1.jpg Foto nr. 1 (by Bogdan): Scurtătură (foarte utilă) spre stațiunea Parâng.


          Telescaunul urcă enervant de încet, dar nu e loc de mofturi. Oricum e mai bine așa decât să pierdem cel puțin 2 ore mergând pe jos. Ajungem în cele din urmă în stațiune și ne îndreptăm către salvamont ca să ne “declarăm intențiile” și să ne informăm despre starea zăpezii. Băieții ne întreabă despre echipament și ne spun că nu este risc de avalanșă, se poate merge pe traseul de vară, sunt urme bătute și că doar pe Cârja este posibil să folosim colțarii. Întrebăm care este starea refugiului, că nu se știe niciodată când ai nevoie de al. Ne spun că e ok, poate fi folosit fără probleme, au mai dormit de curând 2 persoane pe creastă, cel mai probabil în refugiu.

          Cei de la Jandarmeria Montană ne mai dau câteva sfaturi utile, ne iau datele de contact și ne urează drum bun. La 10.00 începem să urcăm pe pârtie către intrarea în traseu, ușor mișcați de grija care ni se poartă. Așa servicii prompte mai zic și eu, dom’le!          La intersecția cu traseul de urcare pe Parângul Mic evaluăm situația și decidem să mergem pe poteca de vară. Zăpada are o crustă bună, rezistentă, iar urmele gata făcute ne îmbie cu iluzia unei deplasări în ritm rapid și totuși confortabil. Vremea este superbă, nici o urmă de vânt sau de nor, așa că pe la 11.00 ne punem ochelarii de soare și ne întrebăm dacă nu cumva e nevoie și de crema de protecție solară. Facem poze, admirăm peisajul, ne bucurăm de ieșirea la munte.


/parang/foto_nr_2.jpg

Foto nr. 2 (by Rareș): Avem în față prima parte a traseului care ne așteaptă. Vremea este superbă. Deocamdată.


          Trecem de intersecția cu traseul de iarnă ce coboară de pe Parângul Mic, mai mergem puțin și apoi, în apropierea crestei, elucidăm misterul locului unde dormiseră cele 2 persoane de care ne povestiseră salvamontiștii. Aceștia folosiseră inteligent ce le oferea zona pentru a instala un cort mic, de creastă. Au făcut bivuac la adăpostul unei stânci, iar pe celelalte 3 laturi au ridicat ziduri din zăpadă, pentru a se apăra de vânt. Cred că a fost foarte fain să stai aici peste noapte, mai ales dacă au prins senin.


/parang/foto_nr_3.jpg

Foto nr. 3: Loc de bivuac pe creastă.


          Ajunși la intersecția cu traseul spre Lacul Mija, situația începe să se schimbe. Apar primele pale de vânt și primii nori groși deasupra vârfului Cârja, care domină această bucată de traseu. Prognozele meteo anunțau timp frumos pentru astăzi și de-abia mâine ceva șanse de ninsoare, dar nu ceva de speriat, așa că mergem înainte încrezători.


/parang/foto_nr_4.jpg Foto nr. 4 (by Rareș): Vremea începe să se schimbe. În fața noastră, pe traseu se adună nori grei și închiși la culoare.


          Continuăm pe un traseu aproximativ paralel cu creasta, urcăm o pantă mică presărată cu stânci care își scoteau capul din zăpadă, apoi coborâm într-o șa mică. Vremea se strică de tot, suntem învăluiți de o pâclă densă, nu știm dacă sunt nori groși sau este ceață. Vizibilitatea scade brusc, sub 10 metri, iar împrejurul nostru totul este de un alb nefiresc, amețitor. White-out complet. Mai trecusem prin așa ceva de 2 ori, cu mulți ani înainte, prima dată în platoul Bucegilor și a doua oară tot pe un platou muntos, la o tură în afara țării.          Luăm o pauză scurtă, ne tragem sufletul, și stabilim modalitatea de abordare în continuare a traseului. Temperatura scade mult, „ajutată” și de rafalele de vânt. Vizibilitatea rămâne în continuare foarte scăzută.


/parang/foto_nr_5.jpg

Foto nr. 5: Bogdan în White out.


          Rareș preia inițiativa și pleacă în căutarea traseului, bazându-se pe buna cunoaștere a zonei, dobândită de-a lungul a multor ture în Parâng. Pe porțiunile unde zăpada este foarte dură urmele vechi nu se mai cunosc, iar ceața groasă ne forțează să ghicim cea mai bună variantă de înaintare. Cred că acum ar fi fost la mare căutare niște veleități de mentalist!          Păstrăm distanțe mici între noi, ca să înaintăm în grup cât mai compact. Mergem destul de încet, luptându-ne din greu cu zăpada care e uneori până la genunchi. Căutam drumul cu rândul, în aceeași rutină, Rareș, Bogdan, eu și iar de la capăt, ajutați uneori de palele de vânt care spulberă ceața pentru câteva fracțiuni de secundă și lasă să se întrevadă următorul stâlp de marcaj sau urmele mai vechi pe care la vizasem până acum.          După aproape 4 ore de la plecarea de la postul de Jandarmerie Montană și un efort destul de susținut ajungem deasupra Șeii Caprelor, unde avem parte de o mare surpriză: nu putem identifica locația refugiului de sub vf. Cârja. Ne spunem că probabil e din cauza ceții dense, care acum nu ne îngăduie să vedem mai mult de 5 metri. Coborâm încă 15-20 de metri în șa și descoperim într-un târziu un colț al acoperișului refugiului ițindu-se timid din zăpadă. Nu îmi vine să cred, zăpada viscolită era atât de mare încât a îngropat întreg refugiul! Încă îmi răsunau în minte cuvintele celor de la salvamont: refugiul e practicabil, se poate dormi foarte bine în el.


/parang/foto_nr_6.jpg

Foto nr. 6: Refugiul de sub vf. Cârja. Sau ce se mai vede din el în urma ninsorilor și a viscolului.


          Planul era să lăsăm aici parte din bagaje și să continuăm doar cu echipamentul tehnic și cu rucsacul de tură umplut cu strictul necesar pentru a rezista o zi (de fapt cred că o noapte, pentru că stăteam destul de rău cu timpul - din cauza ceții și zăpezii mari ne luase ca să ajungem până aici de două ori mai mult decât estimasem, așa că nu mai aveam decât vreo 3 – 3 si 1/2 ore de lumină).          Evaluăm situația și rezultatele nu sunt chiar îmbucurătoare: suntem destul de mult în urmă față de programul inițial, vremea este în continuare împotriva noastră, nu ne putem baza pe refugiu pentru a lăsa rucsacii și pentru a ne retrage pe timpul nopții, iar pentru a face un bivuac în zăpadă undeva pe traseu avem nevoie de cel puțin o oră de lumină, deci nu putem ajunge pe Parangul Mare. Puși în fața unei astfel de dileme, luăm bineînțeles cea mai firească hotărâre: întindem în șa, într-o zonă mai ferită de vânt, o masă “câmpenească” de toată frumusețea, cu ceai cald, slănină și alte bunătăți hipercalorice. Că doar nu poate lua omul așa decizii importante pe nemâncate!          Odată rezolvată și această problemă, trecem din nou în revistă opțiunile. Să ne întoarcem nici nu intră în discuție, deși stațiunea de schi este așa de aproape……. E clar, continuăm. Dar aici intervin iar 2 alternative: mai așteptăm să se îmbunătățească puțin vremea, măcar cât să vedem unde este vf. Cârja și pe unde e mai bine să urcăm, sau să alegem un loc bun unde să facem bivuac și să plecăm a doua zi. Orice decizie am lua, tot trebuie să lăsăm bagajele mari undeva, având în vedere că refugiul este acoperit complet și nu se poate intra în el. Adică trebuie să săpăm puțin în zăpadă, cât să intre 3 rucsaci pe care să îi acoperim cu o folie.


/parang/foto_nr_7.jpg Foto nr. 7 (by Rareș): Traseul care ne așteaptă, cu vf. Cârja învăluit aproape complet de ceață.


          Timpul trece și vremea nu dă nici un semn de îmbunătățire. Realizăm că cea mai bună variantă este acum să ne instalăm comod pentru noapte în zonă și să sperăm că dimineață la primele raze de lumină să putem merge până pe Parângul Mare și retur, apoi să ne strângem catrafusele și să coborâm la telescaun. Consultăm din nou prognoza meteo în speranța unor actualizări favorabile. Viitorul sună bine – șanse de ninsoare pentru a doua zi, nu ceva de speriat, probabil undeva după prânz. E clar, astăzi ne relaxăm și mâine dimineață facem marea ascensiune.

          Prezentul însă, nu este tot așa de roz. Cum plecasem setați să dormim în zăpadă, nu avem cort, însă avem tot echipamentul minim necesar pentru un bivuac de urgență. Trebuie doar să alegem între 3 adăposturi mici, individuale (snow pit) sau unul mai mare, în care să încăpem toți trei (snow trench). Facem un calcul simplu: efortul depus și timpul necesar versus confortul obținut și ne iese că cea mai bună variantă este să ………. dormim în refugiu. Sigur, mai mult spațiu și confort, mai multă protecție împotriva vântului, mai cald, dar și mai mult de muncă.          Ușor de zis, greu de făcut. Inventariem toate imaginile cu zona pe care le avem în minte și stabilim pe care latură este ușa refugiului. Spre norocul nostru este chiar pe una din laturile unde colțul negru al acoperișului iese timid din zăpadă. Măcar avem un punct de plecare. Ne apucăm să săpăm pe rând, cu entuziasm, în schimburi de câte 5-10 minute, cu nimic altceva decât ………….. lopățica de la piolet.


/parang/foto_nr_8.jpg Foto nr. 8 (by Rareș): Și uite așa se deschide șantierul. Ca în viața de zi cu zi …… unul cu sapa, alții cu ….. privitul.


/parang/foto_nr_9.jpg

Foto nr. 9 (by Rareș): „Miner” în exercițiul funcțiunii!


          Croim inițial un tunel oblic, din lateral spre peretele refugiului, pe care îl atingem destul de repede. De aici e clar, mergem paralel cu peretele, apoi coborâm în dreptul ușii până la nivelul solului. Ce poate fi așa de complicat, nu?          După 3 - 4 schimburi încep să mă gândesc cu mult respect la acei locuitori ai Văii Jiului care au cam aceeași îndeletnicire cu noi în aceste momente – săpatul de tuneluri, galerii și altele asemenea. Continui să sap și dau peste un luminator. Mă luminez la față și, plin de speranță, dau cu spor din piolet. Bănuiesc că luminatorul este cumva deasupra ușii, așa că încep să adâncesc tunelul, fără să mă gândesc cum voi evacua zăpada rezultată. Vine imediat și soluția: Rareș și Bogdan încep să sape un șanț chiar pe lângă acoperiș, care să ajungă până la nivelul unde ajunsesem eu, pentru a mai avea încă o cale de acces/evacuare. Ce priveliște înălțătoare – 3 perechi de mânuțe harnice muncind la unison, ba cu pioletul, ba la împins zăpada afară!


/parang/foto_nr_10.jpg Foto nr. 10: Începe să se cunoască progresul.


          Mai sap ce mai sap și începe să îmi scadă entuziasmul. În loc ca pioletul să intre ca prin brânză în zăpada care sub marginea acoperișului este ceva mai afânată, acesta se lovește de pietre. O dată, de două ori, de trei ori. Ceva nu se leagă. Unde dracu’ e ușa aia? Cer time-out și ne regrupăm în șa, lângă rucsaci, să ne sfătuim. Încerc să intru din nou pe net, să vedem ceva poze mai în detaliu, dar fără succes, nu mai am nici o conexiune. Bogdan își aduce brusc aminte că e posibil să aibă pe telefon poze din zonă, de astă vară. Scoate telefonul, îl deschide, caută prin fișiere și zâmbește victorios – pe ecran este o poză cu refugiul. Ne dumirim imediat, ușa este undeva mai în dreapta de luminator și ceva mai jos. ȘI ESTE AȘA DE MARE!!!!! La o evaluare aproximativă, comparată cu persoana din imagine, ușa pare undeva la 2 metri și ceva. Pe care trebuie să îi excavăm, pentru că se deschide în exterior, bineînțeles! Ne mai îndulcim cu ideea că în cazul acesta, cel puțin, în refugiu va fi curat, nu are cum să fie zăpadă.          Gata cu pauza băieți! E timpul să intrăm în șut! Și, ca să respectăm principiul că nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită, primul care intră la săpat este Bogdan, că doar el a făcut poza, el știe cel mai bine unde e ușa! Mai săpăm orizontal încă un metru, apoi începem să coborâm. Dăm de ușă și îi eliberăm conturul în partea de sus. E ceva de săpat, nu glumă. Noroc că aici zăpada este din ce în ce mai afânată și poate fi manevrată cu mai puțin efort. Tunelul se adâncește văzând cu ochii, așa că ne ușurăm munca cu o pungă de plastic cu care scoatem zăpada excavată. Turele nu mai sunt acum de 5-10 minute, devin mult mai lungi, dar nu pentru că ne-am obișnuit cu munca, ci pentru că efortul depus să ieși și să intri prea des prin tunelul strâmt nu pare a fi egalat de pauza de odihnă de afară.


/parang/foto_nr_11.jpg Foto nr. 11: Albă ca Zăpada (afară, peste tot) și vreo 3 pitici (nu se văd, probabil sunt în tunel, la săpat).


          Ne rotim în continuare la mânuirea pioletului, ca niște albinuțe harnice, lăsând impresia că știm ce facem. Bogdan rămâne în subteran mai multe ture, așa că eu și cu Rareș lărgim tunelul și scoatem zăpada cu rândul. Și mai facem câte o poză, așa pentru aducere aminte.

          Nu mai e mult. Ajungem la nivelul solului. Acum nu mai rămâne decât să lărgim locul suficient de mult încât să se poată deschide ușa. Urmăm aceeași rutină: săpat, încărcat zăpada în punga de plastic (a doua la număr, prima nu s-a dovedit așa de rezistentă, cred că nu era de firmă din asta de …… echipament montan), ridicat și cărat punga prin tunel până afară. Facem loc suficient pentru deschiderea ușii, săpăm și niște trepte în zăpadă ca să ne ajute la coborât și urcat și așteptăm nerăbdători să intrăm în mult doritul loc de odihnă.


/parang/foto_nr_12.jpg Foto nr. 12: Evrika! Am mai depășit un obstacol! Am reușit să deschidem ușa refugiului.


          Înăuntru, surpriză, iarna nu-i ca vara! Zăpadă viscolită peste tot, mai mult decât în visul meu, ca să citez un poet care încă dă fiori la bac tinerilor de liceu, iar în mijloc, în jurul măsuței, o grămadă diformă de omăt, care ne strică și mai mult planurile.          Stau și reflectez, cu o oarecare mină filozofică, ce ciudat se aranjează lucrurile, independent de voința noastră. Păi nu ne doream noi să dormim în zăpadă? Păi da. Mai zii ceva acum dacă mai poți! Deși cred că totuși se putea face asta și cu mai puțin efort.          Resemnați, trecem la nivelarea și tasarea zăpezii, pentru a face, în partea din spate a refugiului, un spațiu care să se preteze cât de cât la activitatea noastră viitoare – somnul. Muncim cu drag și spor, acum nu mai avem oricum altă variantă. Ajungem la o formă a solului care să ne satisfacă exigențele, destul de coborâte pe moment și trecem la nivelul următor: întindem pe jos o folie (fund de cort) pe care punem saltele din izopren și sacii de dormit și agățăm pe unde putem ranițele și tot felul de materiale și piese de echipament. Locul devine cumva mai primitor, mai familiar și cam …….. neîncăpător.          Facem puțină ordine în haosul creat de noi și, după două ore și jumătate de săpat, hotărâm că e timpul pentru ceva cald – un ceai, o supă, orice.


/parang/foto_nr_13.jpg Foto nr. 13 (by Bogdan): Gata curățenia. Poftiți în sufragerie!


          Rareș ia măsuri imediat, instalează primusul pe măsuță și dă atacul la rezerva de apă. Are dreptate omul, nu pierdem acum timpul cu topitul zăpezii, avem o noapte întreagă la dispoziție pentru asta! În câteva minute ne încălzim cu vreo 2 căni de ceai fierbinte și deja avem alt tonus. Ne vin idei, începem să amenajăm un pic locul, să-l facem să pară mai confortabil. Ne sfătuim puțin ce să facem cu cea de-a doua foaie de cort pe care o aveam la noi (un fel de poncho suficient de mare să ne acopere pe toți 3, care m-a protejat împotriva ploii și a vântului de multe ori de-a lungul timpului, fie vară, fie iarnă), care era inițial destinată pentru bivuacul în zăpadă. O variantă ar fi să o ancorăm de peretele refugiului pe o parte și să o fixăm de sol pe partea cealaltă, construind astfel un spațiu mai mic și mai ușor de încălzit. Până la urmă ne hotărâm să o punem tot sub noi, ca extra protecție, pentru că refugiul este bine izolat, fiind îngropat în zăpadă, deci nu are cum să fie foarte frig peste noapte.          Terminăm amenajările interioare și ne uităm la ceas. E aproape ora 18.00. E cazul să ieșim din subteran, să luăm un pic de aer. Afară, în mod ciudat, atmosfera începe să se limpezească puțin, exact la timp ca să prindem un apus de soare extraordinar. Am face poze, dar cum aparatele foto au rămas în refugiu, pe moment nimeni nu se îndură să coboare după vreunul. Ne îndemnăm unul pe altul și până la urmă Rareș cedează. Dispare bombănind în tunel, se întoarce în 2-3 minute cu un D3100 și reușește să mai prindă câteva cadre.


/parang/foto_nr_14.jpg Foto nr. 14 (by Rareș): Apus de soare văzut din Șaua Caprelor.


          Savurăm ultimele raze de lumină, după care coborâm în refugiu. Ne așteaptă o noapte lungă. Ne facem planuri pentru a doua zi. Sperăm să prindem totuși vreme bună dimineață, cât să dăm o tură rapidă până pe Parângul Mare și înapoi. Cum eram pățiți cu prognoza meteo, ajungem la concluzia că până la urmă și dacă ajungem numai pe vf. Cârja ar fi ok. Numai să fie.          Mai stăm de povești, să treacă timpul, apoi facem ultimele pregătiri înainte de somn. Lăsăm ușa refugiului deschisă, ca să nu se blocheze și să nu mai putem ieși dimineață în caz că viscolește peste noapte. Redistribuim singurul sac de bivuac avut la dispoziție în funcție de temperatura de confort a sacilor de dormit și stingem lumina.


/parang/foto_nr_15.jpgFoto nr. 15 (by Rareș): Hai că se împart pijamalele!


          Urmează o noapte lungă, destul de liniștită, în care suntem deranjați din când în când doar de faptul că folia de sub noi alunecă pe zăpadă. Temperatura din refugiu s-a menținut la un nivel acceptabil, probabil undeva pe la 0 sau 1 grad Celsius, apa pe care o mai aveam nu a înghețat în sticle.          Dimineața ne trezește o rază de lumină ce cade pieziș prin luminator și atingerea de gheață a unor fulgi minusculi ce intră în valuri în refugiu și aterizează pe fețele noastre. Devine clar că afară e un vânt zdravăn dacă împinge zăpada prin tunel până la noi. Ne strângem jucăriile, luăm micul dejun și ne facem curaj să ieșim afară. Aici e cu totul altă lume față de ieri: a nins peste noapte și a viscolit. Totul e acoperit, nu se mai vede nici o urmă din cele făcute de noi sau de cei care au trecut înaintea noastră pe acolo. Vântul bate în rafale puternice, mușcând dușmănos din mâini, fețe și orice altă parte a corpului neacoperită. Sunt momente când nici nu putem ține ochii deschiși.          Ne echipăm cu cagula, ochelarii și mănușile și strângem bine gluga. Nici vorbă să continuăm tura, vizibilitatea este redusă, viteza vântului e în creștere, iar prognoza, așa cum spuneam și mai devreme, indică înrăutățirea vremii în partea a doua a zilei.  Pornim către stațiunea Parâng și promitem să revenim. După viscolul din noaptea trecută, nu ne mai putem baza pe urmele gata făcute, pentru simplul motiv că nu mai există! Așa că încercăm să găsim cea mai bună rută. La început zăpada este tare, bine compactată de vânt, iar stratul nou depus, de 1-2 cm, alunecă cu ușurință peste stratul de dedesubt. Punem colțarii la îndemână, în condițiile astea e posibil să fie nevoie de ei pe porțiunile de coborâre mai abrupte sau poate la unele traversări de pante.


/parang/foto_nr_16.jpg Foto nr. 16 (by Rareș): Ne hotărâm să migrăm spre locuri mai …….. calde.


          Ținem pe cât putem linia crestei, coborâm, urcăm și iar coborâm. Pe măsură ce pierdem altitudine, starea zăpezii se schimbă: alternează porțiuni de zăpadă tare cu zone unde zăpada este afânată. Ne luptăm din toate puterile, tăiem urme cu rândul. De la intersecția cu traseul spre lacul Mija cu greu mai putem găsi o porțiune de teren unde să nu ne afundăm măcar până la genunchi. Acum este alb peste tot, ceața ne învăluie complet, ne orientăm cu greu, și apare o senzație ciudată, vecină cu imponderabilitatea, aproape că nu știi dacă urci sau cobori, nu mai ai nici un punct de reper.          Continuăm să coborâm, căutând pe cât posibil să găsim urmele pe care am venit. Încercăm pe rând să alegem cea mai bună variantă de înaintare. Merge pentru o perioadă de timp, apoi apar acele momente, alimentate de oboseală, când te împotmolești în zăpadă și nu poți să te ridici, și îți încolțește în gând ideea că sigur tu ai fi găsit o cale mai ușoară.


/parang/foto_nr_17.jpg Foto nr. 17 (by Bogdan): Nice walk in the park!


          Ceața nu mai este așa densă, dar vântul rămâne o prezență constantă. Plec înainte, urmărind ceva ce prin condițiile astea de vizibilitate pare să fie niște urme vechi, aproape șterse de viscol. Inițial ține manevra, înaintez repede cam 150-200 de metri, fără să mă frământe prea tare faptul că pierd ușor dar sigur altitudine și mă îndepărtez de linia normală a traseului. Însă aici orice minune nu ține decât 3 ….. sute de metri, căci ajung într-o zonă unde zăpada ascunde tufe de ienupăr în care mă afund până la brâu, iar înaintarea este un chin. Strig la Bogdan să se întoarcă cât încă nu se scufundă și el în zăpadă. Din cauza vântului puternic nu mă aude. Îi fac insistent semne, înțelege despre ce e vorba și urcă direct și cu suficient efort până în ruta aleasă de Rareș. Eu nu am de ales, trebuie să depășesc zona cu zăpadă afânată și apoi sa urc din nou spre linia traseului de vară. În timp ce mă lupt din răsputeri cu panta, zăpada, tufele de ienupăr și vântul, mă deștept brusc și realizez că urmele pe care mersesem eu erau ale cuiva care trecuse pe acolo pe schiuri, deci nu aveau cum să susțină greutatea mea și a rucsacului.          Îmi văd coechipierii cum ajung în dreptul meu, undeva la vreo 50 de metri mai sus. Par să se miște destul de natural, îi invidiez puțin. Le fac semn să meargă înainte, o să îi ajung și eu după ce reușesc să ies în urmele lor. Îmi iau un reper și trasez o rută oblică de-a lungul pantei. Urmează 10 minute de chin care mă storc de energie. Mă târăsc, la propriu, prin zăpada mare spre urmele proaspăt făcute de colegi. Ajung în punctul propus și îmi permit o pauză scurtă ca să-mi trag sufletul.          Reiau deplasarea pe urmele făcute de Rareș și Bogdan. Merg repede, ca să îi ajung. După o muchie mică îi văd cum se luptă și ei cu zăpada mare. Nu mai vreau să repet experiența de mai devreme, așa că încep să tai panta oblic, spre linia de creastă, în speranța unei rute mai facile. Cu cât urc mai sus cu atât zăpada e mai bună. Ating creasta și mă deplasez cu ușurință. Ceața se ridică, iar pentru câteva momente se oprește și vântul. E atât de liniște acum! Continui până într-o mică șa din creastă, de unde văd cum stâlpii de marcaj de pe traseul de vară coboară panta spre stângă, se îndepărtează mult și dispar peste o muchie. Mă opresc și mă uit după coechipieri. Nu îi văd, dar îi aud cum se luptă să își croiască drum. Apar de după o denivelare, undeva mult înapoi și mai jos de poziția mea.          E clar că cea mai bună opțiune este să continuăm pe linia aproximativă a crestei. Îmi las rucsacul jos și pornesc către ei să îi ajut dacă este nevoie. Fără greutatea din spate mă descurc altfel, caut porțiunile cu zăpada mai compactă și tai urme rapid până la Bogdan, care este puțin mai în față. Continui cu făcutul urmelor până la Rareș și apoi urcăm toți trei până în creastă, unde ne regrupăm în jurul unei căni de ceai fierbinte din termos.


/parang/foto_nr_18.jpg Foto nr. 18 (by Bogdan): Te scot la un ceai?


          Vremea se strică din nou, vântul crește în intensitate, iar creasta aici pare mai îngustă și mai alunecoasă. Punem colțarii, pentru orice eventualitate. Vizibilitatea scade iar, însă nu mai este nici o problemă, înaintăm ușor, rareori mai intrăm în zăpadă mai sus de glezne, iar linia crestei ne conduce negreșit până la baliza de pe Parângul Mic.


/parang/foto_nr_19.jpg Foto nr. 19 (by Rareș): Pe Vârful Parângul Mic.


          De aici coborâm în grabă până în stațiune. În spatele nostru norii devin din ce în ce mai negri și mai grei. Bine că ne-am întors la timp. La Salvamont povestim puțin cu băieții de acolo, le arătăm poze cu refugiul și le mulțumim pentru informații. Se miră că era atâta zăpadă în zona refugiului și mai ales că a intrat înăuntru. Ne spun că trec pe acolo tot felul de turiști care nu au grijă și lasă ușa deschisă. Nu le mai zicem nimic, deși, dacă bate vântul, zăpada intră oricum fără probleme printre acoperiș și ziduri.

          Întrebăm dacă merge telescaunul și aflăm că la până la 15.30 când coboară schimbul sunt șanse mici să pornească. Plecăm agale, nu mai vrem să așteptăm. Când ajungem în dreptul telescaunului auzim un zgomot familiar, un huruit de motor. Dăm fuga să vedem despre ce e vorba și aflăm că, spre norocul nostru, au pornit instalația pentru că se face aprovizionarea la cabane. Nu mai stăm pe gânduri, ne urcăm imediat, nici măcar nu mai comentăm că ținem iar rucsacii în brațe.

          Ajungem la mașină și deja în gând ne apar idei pentru viitoarea tură. Care din păcate, în aceeași formulă, va fi mai către vară, când toți vom avea din nou concediu.



Luni, 9 martie 2015 - 23:11 
Afisari: 1,986 


Postari similare:





Comentariile membrilor (2)

casian
casian

 
1
Fain jurnal, faină tură ! M-au ajutat să-mi reamintesc o tură o tură similara de acum 7-8 ani, în plin sezon hivernal, când în echipă de 2 oameni, plecați din Cetatea Banilor cu noaptea-n cap, ajunși cu primul telescaun în viitoarea stațiune alpină, dezgropând preț de 2-3 ore ( cu lopata de avalanșă ) intrarea în Refugiul Șaua Caprelor, după un ceai la primus, am hotârât pe fondul schimbării bruște a prognozei și a vremii de afară să renunțăm la o noapte de bivuac și totodată la traversarea de a doua zi până la Rânca, revenind la IEFS, pe un Black-out , cu ninsoare viscolită, ținând creasta matematic, până după miezul nopții !
A doua zi vremea devenise infernală chiar și la altitudinea Petroșanilor ....


Miercuri, 11 martie 2015 - 14:38  

markbv
markbv
Caraba
 
2
@casian: se pare ca istoria se repeta, nu? Important este sa ne aducem aminte cu placere de astfel de momente.
PS: multam de aprecieri.


Duminică, 15 martie 2015 - 14:40  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0734 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2019) www.carpati.org