O bucata din Piatra Tarnovului (editie revizuita si adaugita)

Nene, nu mai venea odată ziua de sîmbătă. Abia aşteptam. Cred că nici dacă aş fi băut o cutie de Amigo amestecat cu RedBull nu stăteam aşa pe ace. M-apuc de făcut rucsacul. Cînd mă uit mai atent, în el păianjenii dădeau o petrecere. Le-am spart brutal cheful şi le-am înmînat nota de evacuare silită. M-am apucat de îndesat prin el diverse, în mod clasic, punînd la fund lucrurile care trebuiau să fi la îndemînă. Evident că l-am desfăcut şi l-am mai făcut o dată.

Nu ştiu ce dracu’ au munţii Căpăţînii, dar niciodată nu pot dormi în noaptea de dinaintea plecării. Nici de data asta n-a fost vreo excepţie, iar dimineaţa nu puteam ţine ochii deschişi nici dacă-mi reteza careva pleoapele cu cuţitu’. Crăp un ochi spre ceas, mai bag vreo două snuzuri, după care mă apuc să-mi îndes ciolanele în catrafuse. Plec. După juma de kilometru mă întorc să-mi iau bocancii. Plec iar. Un taximetrist bronzat la tuci şi la fel de chior de somn îmi taie calea fără să se asigure. Îi deviez direcţia de mers înspre originile sale. Zîmbesc acid. M-am trezit cu chef de caterincă. Mi-ar prinde bine o victimă. Renunţ. Mă gîndesc la cum va fi în tură. Mă opresc din zîmbit cînd îmi simt colţurile gurii înţepîndu-mă în urechi. Îl sun pe Shtelică să-l iau să mergem după fete şi le găsim la locul de întîlnire stabilit dinainte. Am mers în stilul meu caracteristic, dar nu am găsit urme de degete înfipte în bord sau prin alte locuri. Maşina se aburise de ziceai că se repetă scena din "Titanic".

Prin Brezoi mă sună Ioneasca să mă întrebe pe unde sîntem şi să menţioneze că nenorocitu’ de Pleşcan le-a dat trezirea la 7 dimineaţa, deşi trebuia să-i ia de la drum. A insistat să scriu asta în jurnal. Eu mi-am exprimat regretul că nu le-a dat şi un ţambal. Ne întîlnim cu toţi ceilalţi în Ciungetu. De aici începe circul.

Ziua 1.

Traseul propus: Ciungetu – Izvorul Mierlei – Vf. Tîrnovu Mare – Vf. Tîrnovu Mic – Vf. Piatra Tîrnovului – “Spintecătura Haiducilor” – Refugiul din Tîrnovu Mic

Marcaj: punct roşu (teoretic)

Durata estimată: 6-7 ore

Participanţi: ratza, sonnik, shtelica, andreia, dania, bogdan_poenaru, claudiu_plescan, maruska, julien, mflorin şi Boss (ultimu’ n-are cont acilea).

Tura: http://www.carpati.org/planificator_ture/creasta_tarnovului/1908/

Ne strîngem toţi la un loc, facem cunoştinţă, eu am tras o fugă cu Boss ca să sug o cafea, apoi plecăm din loc. Ceva mai sus ne-am oprit să luăm apă din izvor (Latoriţa, adică), întrebîndu-ne încă o dată unde s-o fi scurgînd buda de la cabana Petrimanu. Trecem pe partea stîngă a rîului, adică pe malul drept. Poteca merge uşor pe curba de nivel şi intră în pădure. După ce ajungem în locul în care nu mai ştia Sorin pe unde s-o ia, poteca continuă înainte. Pe cîteva porţiuni sînt legate benzi de plastic de la endurişti (KTM). Eu calc pe un pietroi şi-mi rup pantalonii. Oficial, în tura asta am fost rupt în fund. Tovarăşu’ Pleşcan decide c-ar fi cazul ca genunchii să ne fumege de la prima oră, aşa că începe să-i dea trap, deşi poteca devenea tot mai priporoasă. Am rămas neplăcut surprins de condiţia mea fizică blegită. După vreo 10 minute de urcuş simţeam că-mi ies plămînii prin ochi. Nu eram singurul în aceasă mirifică postură, aşa că tovarăşu’ decide s-o lase mai moale. Pentru cîteva minute. Tovarăşu’ vede puncte roşii pe copaci. Noi nu-l credem, suspectîndu-l de pete pe retină. Alegem să fim de acord cînd le vedem şi noi. Şterse ca dracu’. Poteca continuă prin pădure, e destul de evidentă, iar după ceva timp ajungem la o bancă. Nu mai ştiu a cui. Facem o scurtă pauză de regrupare, mai o ţigară, mai o poveste. Apa mea se dusese de mult, dar ştiam c-o să ajungem în scurt timp la Izvorul Mierlei. Shtelică mă consolează cu o duşcă de ţuică.

Pornim din nou. În scurt timp ieşim într-o mică şa. Virăm dreapta. Priveliştea e sălbatică. Poteca aproape că nu se vede, sînt copaci căzuţi de cînd lumea. Ieşim într-un luminiş unde ne oprim pentru un energizant. Mai un banc, mai o poveste, discuţii fără perdea... Timpu’ trece. Dictatura lu’ Pleşcan a fost făcută bucăţi în momentul în care a decis să urmeze poteca spre izvor. Eu şi Boss ne-am împotrivit şi am luat-o la inspiraţie pe linia crestei. Nu de alta, dar stufărişul de molizi şi crengi arăta prea des pentru preferinţele noastre. Ne-a urmat şi Shtelică. Ceilalţi au fost îndrumaţi de simţul de orientare al tovarăşului pe căi întunecate. Întunecate de boscheţi.

După 10 minute de înotat printre brăduţi (nici la noi n-a fost simplu) am ieşit în golul alpin, iar după alte 10 minute am văzut că eram mai sus de stîna lui Ceapă, sub care era izvorul. Boss şi Shtelică s-au pus să mănînce, nu era nici urmă de restul grupului. Eu oscilam dacă să cobor sau nu pînă la izvor ca să iau apă. De aici nu mai era foarte mult de mers pînă la stînele unde era cazarea. Atît Boss cît şi Shtelică au zis că au ei apă şi să nu mai cobor. Bine am făcut, izvorul fiind secat. Pînă la urmă ne-am plictisit de stat, deci am plecat spre Tîrnovu Mare pentru a admira Cheile Latoriţei şi abruptul de pe faţa nordică a Tîrnovului. Abrupt al dracului. Stăteam pe margine şi zic să arunc o privire în hău. Am aruncat-o, s-a făcut ţăndări pe stînci, moment în care rotulele au început să-mi clănţăne ca porcăriile alea de la flamenco. Mda. Se pare că nu m-am vindecat.

Apare în zona vizuală şi restul grupului. Dintre ei Ioneasca prinde vînt la pupa şi ne trezim cu el pe vîrf. Ne informază că şi restul a oprit să ia masa. Continuăm în pas de dans spre Tîrnovu Mic, de unde trebuia să coborîm la stîne ca să lăsăm rucsacii şi să urcăm şi noi pe Piatră. Pe parcurs renunţăm la idee şi o tăiem pe diagonală, ieşind în drumul stînelor. Dăm de un izvor amenajat impecabil, cu două jgheaburi prin care curgea apă bine de tot. Umplem recipientele şi plecăm la stînă să inspectăm locurile de dormit. Primul venit, primul servit. Facem focul. Pînă aici am făcut fix 6 ore.

În timp ce noi ne încălzeam la foc şi ne amenajam pătuţurile încep să apară şi bucăţi din celălalt grup, concomitent cu dispariţia chefului nostru de a urca pe Piatră. Sorin cu Andreia coborau dinspre Piatra Tîrnovului şi veneau spre stîne, Julien cu Bogdan dinspre Tîrnovu Mic şi mergeau spre izvor. Am ieşit în întîmpinarea lui Sorin, cu gîndul să-i iau bidonul mare şi să-l umplu ca să avem apă pentru ceaiuri şi supe. Mă informează că Tovarăşu’ a decis să atenteze la Piatră, împreună cu Florin şi Dana ca să mai scape de frustrări (el fiind la a patra tentativă). Începe să ningă.

În timp ce eram în jurul focului şi teleportasem ţuica lui Shtelică în alte universuri paralele ne trezim cu un cioban, chipurile. Unde mergem, cîţi sîntem etc. Chestii ciudate pentru un cioban care era înarmat cu o puşcă. Şi mai ciudat a fost răspunsul cînd l-am întrebat de ea. „Păi fără puşcă în munţi...” Era limpede ca meduza că e braconier. După ce a plecat am început să ne întrebăm dacă om mai avea rucsacii. Apare şi restul grupului şi se pune de un ceai mai măricel, ceai făcut din sunătoare, mentă, cimbrişor şi crenguţe de molid. Un ceai din jurul casei, cum s-ar spune. Tovarăşu’ se uita îndoielnic la mine, neavînd încredere în ceaiul făcut de mine (avînd în vedere ţeapa pe care i-am dat-o în tura trecută, tot în Tîrnov).

Strînşi în jurul focului am început tot felul de discuţii, preocupaţi să nenorocim şi ţuica lu’ Ioneasca. Am plecat cu Shtelică să mai luăm un bidon de apă. Ningea de rupea. Între timp apar Balint şi Ramona (cu care cred că s-a lins toată lumea). Bună rău Ramona, de multă vreme n-am mai avut parte de aşa ceva. Discuţiile continuă cu acelaşi iz. Fetele au fost probabil oripilate, dar eu nu discriminez, folosesc acelaşi limbaj şi între fete şi între băieţi. Cuvinte scurte care transmit idei într-un mod eficient. Ni s-a făcut somn şi ne-am retras unul cîte unul. M-am băgat în sac. Pe principiul „puce, puce, da’-i căduţ” am dat drumul la încălzire. Un pîrţic. Moartea mută. Am simţit că mă învăluieşte, dar era prea tîrziu, paralizia era instalată. Somn.

Ziua 2.

Traseu propus: Refugiul din Tîrnovul Mic(PA) - stînele Tîrnovu Mare – Izvorul Mierlei – Valea Repezii – C.S. Vatajelu – Ciungetu

Traseu efectuat: Stînele din Tîrnovu Mic – Curmătura Gropiţei – Cantonul Borogeana – dumnezeii mamii lui de forestier – Ciungetu

Timp: Vreo şapte ore, habar n-am la cît am plecat.

Ca de obicei, Tovarăşu’ s-a trezit pe la patru dimineaţa. Eu pe la şase. Chior de somn, cum fusesem seara, nu mi-am pus şi eu o pernă ca omul. Dimineaţa îmi scîrţîia gîtul mai rău ca bucşăraia de Dacie. Pleşcan îi dă un ţambal cuiva presupus a fi Ioneasca, dar constată că Ioneasca era de fapt lîngă mine. Mai zac un pic şi mă ridic. Termometrul indica puţin sub un grad în cameră, mi-era groază de cum era afară. Ne aducem aminte că Florin a decis să doarmă în stînă. Începem să facem pariuri în ce poziţii îl găsim ţeapăn. Eu am zis că a înţepenit încercînd să mai arunce un lemn în foc. Era teafăr şi nevătămat; de fapt fusese aşa de cald în stînă că sacul de dormit i-a servit pe post de pernă.

Punem ceaiuri, umplem maţu’ şi o luăm din loc, pe noul traseu propus de Tovarăş: coborîm pe Borogeana. Deja mi se făcea părul măciucă la gîndul forestierului. Pe jos era zăpadă de vreo opt centimetri. În stînă mi-era cam frig şi m-am înfofolit. Plecasem la drum avînd pe mine pantalonii de polar, suprapantalonii (cu aerisire în dreptul evacuării), bluza de corp, polarul, un windstopper şi geaca. Tot mi-era chef de tremurat. Lîngă foc era bine, dar afară... Eram convins că n-apuc suta de metri fără să transpir, ceea ce s-a şi întîmplat. M-am oprit să mă desţolesc. Ionescu îşi aduce aminte că n-a prea făcut poze. Probabil l-a eclipsat Julien.

Tot mergeam şi mă simţeam ca-n saună. Îmi dau seama că încă mai am pantalonii de polar pe mine. Mă opresc să-i dau jos şi pe ăştia, prilej pentru Ionescu să-mi capteze bucile în cadru. După ce a obţinut ce-a vrut, s-a cărat. M-a sedus şi abandonat cu cracii goi în zăpadă. O bucată din drum am mers singur, fericit că pot să merg şi eu în propriul ritm. De altfel, nu cred că am mers singur mai mult de cinci minute, pînă i-am prins din urmă pe julien şi pe Andreia. Am continuat împreună, Tovarăşu’ fiind la ceva timp în faţă. Drumul urcă şi coboară de cîteva ori, în stînga avem creasta Căpăţînii din care se ridică, impunătoare, Nedeia. Îl prindem din urmă pe Bogdan, care ne aştepta. Ioneasca era înainte şi-l întreb dacă Pleşcan are de gînd să meargă şi pe Nedeia. Ăsta îmi răspunde că da. În dreapta era o exploatare forestieră care dădea la un moment dat în drumul de Borogeana. Împreună cu Boss şi Julien sînt tentat s-o luăm la vale pe acolo. Julien ne spune că nu mai vrea să urce şi că s-ar duce la maşini. Bogdan ezită s-o ia prin boschetărimea din exploatare, dar într-un final rămîne cu Julien. Rămîne să ne vedem la maşini, după ce-i explic lui Bogdan pe unde s-o ia dacă vrea să coboare prin exploatare. Ăsta e momentul în care s-a dezlănţuit haosul.

După ceva minute de deliberări decid cu Boss şi Andreia să mergem totuşi în Nedeia, chit făceam cîteva ore pînă acolo. Era devreme, în jur de ora zece. La intersecţia spre Borogeana ne întîlnim cu tot restul grupului. Îi spunem lu’ Pleşcan că Bogdan şi Julien au luat-o în jos prin exploatare. Pleşcan incapabil să înţeleagă de ce, eu incapabil să-mi dau seama de ce facem dreapta şi nu mai mergem pe Nedeia. Propun să las rucsacul şi să mă duc după ei, nefiind mult timp de cînd îi lăsasem. Pleşcan zice că nu, şi începem să coborîm spre Borogeana, făcînd presupunerea că ne vom întîlni cu Bogdan şi Julien la intersecţia cu exploatarea.

Din nou rămîn în urmă, dar cu Boss şi cu Andreia. Ajungem la intersecţia cu exploatarea, nici urmă de băieţi. Fluierăm, strigăm – nimic. Niciun răspuns. Presupunem că au luat-o în jos, existînd încă un punct în care exploatarea întîlneşte drumul. Din nou, nici urmă de băieţi. Pleşcan încerca să-şi dea seama de ce au luat-o prin exploatare în jos. Eu încercam să-mi dau seama ce l-a făcut pe Pleşcan să renunţe subit la Nedeia. Andreia a elucidat misterul, aducîndu-şi aminte că l-am întrebat pe Ionescu dacă mergem pe Nedeia, iar ăla răspunsese la mişto că da. Eu am luat-o de bună, obişnuit fiind ca traseul să schimbe drastic în orice clipă. Pleşcan a făcut o criză de nervi, între timp Sorin făcînd pe ghidul cu restul grupului. Eu am rămas în spate cu Pleşcan, Boss şi Ionescu, încercînd să căutăm soluţii pentru a-i găsi pe cei doi. Eram gata-gata să plec cu Boss înapoi în creastă, după ce coborîserăm vreo cinci sute de metri, ca să căutăm urmele băieţilor şi să-i scoatem la liman. Ionescu îşi dă cu părerea că n-are rost şi decidem să coborîm.

Ajungem la Borogeana, după ditamai coborîrea. Pleşcan insista să-i aşteptăm pe băieţi acolo. Cei din Bucureşti nu prea mai aveau timp de pierdut, avînd programare la titibuz pe la patru. Era unu fără ceva, mai aveam de mers încă zece kilometri de forestier, deci clar nu ne încadram în timp. Îmi aduc aminte de Julien că zicea să ne întîlnim la maşini şi-i aduc la cunoştinţă Tovarăşului. Ăsta pleacă la vale, ca posedat. După vreo două sute de metri dispăruse din raza noastră vizuală. Shtelică le dă băieţilor un mesaj, urmînd să ne spună pe unde sînt cînd au semnal. Eu am rămas treptat ultimul, o bucată de drum fiind însoţit de Sorin şi Andreia, apoi de Boss şi Ionescu. Pe drum l-am prins din urmă pe Shtelică, ocupat cu transformarea Pietrelor Albe în informaţie digitală. A continuat drumul cu Andreia, luîndu-şi avans simţitor. Restul de patru am rămas în urmă, eu cu Boss fiind preocupaţi puternic cu ignorarea băşicilor din tălpi.

Ajungem la Ciungetu, deşi fiecare metru mă scotea din minţi. Pleşcan ne zice că băieţii au respectat traseul iniţial şi au coborît pe Repedea, practic ajungînd la Ciungetu la cinci minute după ce am ajuns noi. Poate chiar mai puţin. Pleşcan a tăiat-o cu bucureştenii (mă scuzaţi) spre Vîlcea, ca să-i ducă la autogară, eu rămînînd să plec spre Repedea să-i iau pe Julien şi pe Bogdan pînă la maşini. M-am întîlnit cu Bogdan la vreo sută de metri de parcare, venea spre maşină. Şi-a adus aminte că cheia de la maşină e în rucsac, aşa că am plecat să-l aduc pe Julien împreună cu rucsacii. Am mai stat cîteva minute ca să-l înjurăm pe Pleşcan, după care am plecat spre Sibiu cu Shtelică. Mi se cam închideau ochii, aşa că am început să merg ca la raliu, să-mi stea spiritul treaz. La intersecţia cu DN7 am parte de o surpriză plăcută. Pleşcan se întîlnise cu Alin, care mergea la Bucureşti. Mare noroc pe fete şi pe Florin, care nu mai aveau nevoie de autobuz. Am tras în parcare să-l salut pe Alin, cînd era să se suie un BMW irlandez pe mine, condus de un controlor de portofele. Nu m-am asigurat şi am repetat scena din dimineaţa trecută, eu jucînd rolul taximetristului de data asta. Am ajuns teafăr acasă, spre fericirea nevesti-mii.

Concluzii? Mi-a prins bine forestierul, pielea de pe tălpi era cam veche şi trebuia înlocuită. Am cărat cortul ca un bou, mă mai şi întrebam de ce sînt aşa de lent. Ioneascu a constatat că eram bun de bătut pas de defilare. Turele cu ceata veselă sînt mereu la fel. De fapt e o echipă de individualişti, dacă pot spune aşa. Trebuie să fii pregătit psihic pentru schimbări bruşte de traseu şi atidutine, să fii lăsat în urmă, mişocăreală la greu, discuţii libere în dialecte dacice (brînză, barză, brazdă etc) etc. Unora poate nu le place asta. Eu ador şi tocmai de aia prefer să merg cu ei de fiecare dată. Poze găsiţi în jurnalul anterior, sînt de aceeaşi calitate. Sau poate se îndură cineva să le posteze. V-am pupat, pe data viitoare!

Luni, 17 octombrie 2011 - 13:44 
Afisari: 920 


ratza