Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Noiembrie 2017
LMMJVSD
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930

Decembrie 2017
LMMJVSD
123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Online

Vremea
Varful Furnica
Muntii Bucegi

Reduceri

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Norisorul. Jurnal de odinioara. Din Apuseni.

Vreme îndelungată visasem la Apuseni.

Venise clipa să stăm față în față.

Cum era greu de crezut că muntele mi se va prăvăli, cu de la sine putere, în curtea casei părintești, în Făgăraș, era musai să mă aștern la drum înspre văluritele ținuturi cu doline, peșteri, aur și moți dacă țineam să ne întâlnim.

Zice-se că, uneori, mai vine și muntele la întâlnire. La Mahomed, de exemplu. Însă când are încăpățânări și nu catadicsește să se prezinte la cortul profetului atunci până și Mahomed se duce el la munte. Eu nu-s profet. Și nici măcar cort nu am. Bine, nu am nici cămile, caftane, cadâne sau ciubuc și multe alte chestii care încep cu litera ”c” dar asta-i oarecum nerelevant.

Esențial e că n-am decât alternativa unei expediții spre vest.

Hărți, cărți, ghiduri turistice, „Mersul trenurilor”… le buchisesc și scurg informația, picătură cu picătură, în lacul tot mai plin al memoriei. Internet nu am folosit pentru documentare. Americanii mai trebăluiau încă la concept, iar la vremea aia noi jucam în echipa roșie.. Schimburile științifice între cele două tabere erau puține și greoaie. Și când se prindea de veste c-ai făcut totuși vreun schimb cu felicitările veneau băieți cu ochelari de soare negri și cu haine de piele. Recunoșteai cine te felicită după accesorii: ochelari de soare purtau, în general, vesticii. Felicitările, în sine, erau cam la fel. Contondente, indiferent de expeditor.

Pe la sfârșitul lui Cuptor mă simțeam pregătit. Tot ce nu știam despre Gârda, Scărișoara, Padiș, Iadolina ori Stâna de Vale putea fi scris pe dosul unui timbru poștal. Că timbrul trebuia să fie neobișnuit de lung și de lat și că ar fi fost util și un miniaturist chinez dat naibii de bun, astea-s amănunte. Amănuntele fiind o categorie filozofică responsabilă pentru mai toate nereușitele omenirii nu m-am încurcat niciodată cu ele.

M-am încurcat, însă, încercând să găsesc parteneri pentru expediție. Vara toridă, cu tentația litoralului și a suedezelor aferente, îmi răpise toți potențialii însoțitori clasic purtători de pantaloni. Iar printre cunoștințele de sex gingaș nu era nici una măcar care să îndeplinească cerința de bază: rezistență și capacitate de a căra cel puțin cât ale unui măgăruș de talie mijlocie. Am încercat, în disperare de cauză, la prietena curentă… cam cu jumătate de gură. Fată inteligentă, m-a refuzt cu toată gura. Și s-a și măritat cu altul.

Entuziasmat de perspectiva a zece zile de hălăduială, prietenul meu, zis, nu știu de ce, Frankie Barella, zis și Grasu, dacă l-ați vedea ar fi evident de ce, dovedind rezistența și capacitatea de a căra, dar și IQ-ul unui măgăruș de talie mijlocie, a uitat să pună în celălalt talger al balanței propriile o sută de ocale, tarhatul de treizeci, necesitatea de a renunța la tabieturi cu papuci de casă, fotolii și ziarul „Sportul” și s-a alăturat echipei. Care și-a dublat numărul membrilor și și-a întreit greutatea.

Încărcăm îndesat doi rucsaci uriași și în miez de noapte punem piciorul pe scara unui vagon din trenul personal Făgăraș – Sibiu. Nu-mi amintesc precis, dar aș putea jura, totuși, c-am pus stângul. Poate chiar de două-trei ori la rând. Cu dreptul mi se pare că eram ocupați să dăm șuturi în cepul unui butoi cu ghinioane și încurcături.

Aventurici, cum avea să numească fiică-mea, peste ani, acest soi de amestec la limita dintre râs și catastrofă.

Până la Sibiu am moțăit și noi și destinul. De moțăiala destinului nu-s așa de sigur văzând cât de vioi avea să se manifeste foarte-foarte curând. După ce ne-am urcat în trenul următor, Sibiu – Vințu de Jos. Sau de Sus?!?

Reflexul călătoriilor studențești, făcute pe cheltuiala CFR-ului și spre propășirea controlorului de bilete, ne așezase în ultimul compartiment al unui tren foarte lung și foarte puțin populat.

Când, în gara Sebeș-Olt, cunoștințele mele de geografie au tras semnalul de alarmă cu avertizarea că Vințu trebuie să fie pe-aproape, am ieșit pe culoarul vagonului cu gând să aflu din vreme unde va să coborâm. În chioreala becurilor de pe culoar mi s-a năzărit, în celălalt capăt al vagonului, o siluetă de femeie. Răcnetul, nu foarte politicos „Săăăăruuu’ mânaaaa… mai e mult până la Vințu?” a fost răsplătit cu răspunsul „Nț!”. Ardeal registered mark. Am admis că relația mea cu vietatea preopinentă circula pe un drum greșit așa că am încercat s-o dreg reformulând „Da’ a câta stație este Vințu?”. Fără mărunțișuri, cum ar fi de Sus sau de Jos. „Prima”, zice arătarea. Trenul tocmai scrâșnea amarnic din saboții de frână. „Aici?”, zic. „Aici!”, zice.

Reintru vijelios ca dihorul în cotețul găinilor, iau rucsacul de-o aripă, îl iau și pe Grasu de una și, odată cu oprirea garniturii, mă năpustesc la ușa de coborâre. Sau de urcare pentru cei care vin de-afară. De afară nu vine nimeni. Deschid ușa, nici țipenie pe peron. Nici peron. De la ultima treaptă a scării și până la sol se mai ghicește cel puțin un metru de întuneric.

– Băi, zice Grasu temător, eu nu mă dau jos în bezna asta!

– Bine, mă, las’ că tu cobori la Arad, după ce s-o lumina de ziuă, cuget eu și sar. Însoțit de aproximativ patruzeci de kilograme de rucsac cu cadru de aluminiu.

Planând spre adâncul întunericului până și cugetările îmi devin mai adânc filozofice: au mai fost exploratori convinși că au ajuns în Indii pe când tocmai dădeau cu capu’ de coastele Americii…

Trenul se pune în mișcare și lasă în urma lui întunericul perfect. Mă găseam în Vințu dacă, eventual, se declarase starea de război și gara se afla sub camuflaj total. Dacă nu, nu. Nu! Bag seamă că tocmai am descoperit America. Zbier la Grasu:

– Sari, tâmpitule, doar nu mă lași singur aici! Azi nu mai sunt așa de sigur cine era tâmpitul. Atunci, însă, era întuneric rău. Mai încurci borcanele.

Zborul ca zborul, dar aterizarea a fost remarcabilă. Cu un icnet când genunchiul stâng al Grasului a lovit terasamentul. Jur c-am văzut scântei. El, mai mult ca sigur, stele verzi. Eram atât de convins că următoarele trenuri vor trece cu o smucitură, din pricina șinelor un pic deplasate, încât am vrut să botez locul „La Hop”. Dar nu prea știam în ce loc mă aflu…

M-am lămurit după ce am făcut o sută – două de pași în direcția aproximativă în care îmi aminteam că pierise în beznă lanterna roșie a trenului.  Pe tabla de care ne-am izbit în orbecăiala noastră scria „Halta Sebeș-Glod”. Din cocioaba de lîngă tablă a ieșit timid și stupindu-și în sân, cantonierul. Surprins, evident, că la ora aceea din noapte coborâseră pe moșia lui două ființe ce păreau a fi dotate cu inteligență superioară. Pentru că foloseau un limbaj articulat și bisericos.

Pe la Pafnutie, cu aerul din bojoci expirat integral, am oprit recitarea sfinților. Mi-am refăcut rezerva de oxigen inspirând adânc și, calm, am întrebat politicos, printre cel mult două-trei nume de arhangheli, dacă știe dumnealui, cantonierul, unde umblă gara Vințu.

Știa. La șapte kilometri spre vest, de-a lungul șinelor, din traversă în traversă. Vreo zece mii de bucăți, în total, am socotit eu iute, cu aplecarea spre științele exacte care m-a caracterizat mereu. Sau pe șosea. Același punct cardinal, dar vreo cinșpe kilometri. Vreo șosea proiectată la beție, mă gândesc eu, neînțelegând de ce ocolește în asemenea hal.

– Da’ nu vă ia nici o mașină, garantat! și îl bușește râsul odată lămurit că siluetele noastre, gheboase sub povara rucsacilor, nu-s de extraterestri. Ci de prostănaci.

Plecăm pe urmele trenului. Bunul cantonier ne-a atras de două ori atenția că lumina pe care o s-o vedem la vest nu va fi soarele urcând pe cer dintr-un punct cardinal eronat ci rapidul de București. Calea ferată fiind simplă urma să procedăm după cuviință înainte ca lumina să fi devenit foarte strălucitoare.

Ajung cu numărătoarea la traversa nouă mii nouă sute și ceva mărunțiș și cu pulsul la 180 când se petrec simultan două evenimente. Răsare soarele. De la locul lui natural, undeva în ceafa noastră. Nu ne deranjează, cefele fiindu-ne protejate de rucsacii care ne depășesc până și creștetul capului. În față, însă, la nici o sută de metri, poleit de razele dimineții, fix la fix, după orar, pleacă un tren din gara Vințu către Alba Iulia. Iar asta ne deranjează. Ar fi trebuit să fim și noi în el. Ne agităm drăcește încercând să atragem atenția mecanicului s-o lase un pic mai moale cu plecatul, să ne agățăm și noi de agregatul pe care îl mână. Parcă în ciuda noastră, jumătate ieșit pe geam afară și continuând să discute cu șeful de gară, tipul îi trage un șuierat de sirenă și un demaraj de formula unu și se tot duce. Însoțit de urările noastre de bine și prosperitate.

Tăvăliți pe peronul vințean facem presupuneri asupra întârzierii cu care va veni (și va pleca) următorul tren spre Alba. Dăm o cotă de 3 la 1 pentru o întârziere mai mare de o juma’ de oră. Dacă pariam pierdeam. Vine la fix. Culmea, ne și lasă la fix în Cetatea Marii Uniri.

Facem doi pași până la autogară. Încrezător de-acum în punctualitatea japonez-socialistă a transportului în comun mă reped la ghișeul de bilete, cu ochii pe ceasul care arată doar câteva minute până la plecarea primului autobuz spre Câmpeni, în inima Țării Moților.

– Două bilete la Câmpeni, vă rog!

– Nu se poate!

Mă inspectez la repezeală: curățel pe mâini, tunsoarea mi-o știu încadrată în cerințele modei estivale și ale Miliției, nasturii de la pantaloni încheiați. Răspândesc, e drept, un oarece iz de transpirație, de la goana matinală de-a lungul căii-ferate, dar nu excesiv, briza și soarele dimineții m-au zbicit aproape complet. Satisfăcut de scorul autoevaluării personale concluzionez că doamna cu coc de dincolo de sticla ghișeului n-are nimic să-mi reproșeze-n personal și prind curaj:

– De ce nu se poate?

– Nu circulă.

Aha! n-are nimic în personal și în contra mea, dar n-are nici autobuz la ora prevăzută. Latura japoneză a transportului în comun pare să scârțâie.

– Da’ la cât circulă?

– La zece.

Va să zică încă două ore de întârziere. Și cu două de la descoperirea Americii se fac patru. Oh, Doamne, în ritmul ăsta ni se termină vacanța înainte să călcăm cu bocancii pe vreo potecă! Alternativă, însă, n-avem… așa că aștept să mai cânte cucul de două ori și revin la ghișeu.

– Două bilete la Câmpeni, vă rog!

– Nu se poate! se aude dinspre coc.

Sentiment de dèja vu. Am mai trăit acest dialog. Oare am căzut într-o falie temporală? Măcar de-aș fi pășit mai adânc, până-n personalul de Sibiu-Vințu, ce m-aș mai descurca eu în halta Sebeș-Glod! Îi dau înainte, un pic temător, nu te joci așa cu călătoriile în trecut:

– De ce nu se poate?

– Nu circulă!

Delirez, evident. Acum o să vină niște neni amabili, cu halate albe și aparate de electroșocuri, să mă facă bine?

– Da’ când circulă? mă scapă gura. Gata, de-aici nu mai există întoarcere! Dacă răspunde tot „la zece”, cum sunt sigur că a mai făcut-o o dată, e clar că-n loc de autobuz m-am urcat în mașina timpului și umblu teleleu.

– La doișpe, răspunde cucoana și-mi vine s-o strâng în brațe de bucurie că sănătatea mea mintală pare să nu fie, totuși, grav deteriorată.

Ne umplem timpul constructiv, cu un tur cultural al Alba-Iuliei. Sau Albei-Iulia, mi-s grozav indiferente regulile Academiei Române de formare a genitivului în graba de a sorbi istoria direct de la sursă. Și o bere direct din halbă. La ora douăsprezece ne ștergem spuma de pe mustață și ne întoarcem la:

– Două bilete la Câmpeni, vă rog!

– Nu se poate!

Eu-s răbduriu de felul meu, dar ce-i prea mult e destul. Scene violente mi se perindă în imaginație. Casierița iese smotocită rău de fiecare dată. De dragul specificului local și al medievalismului care transpiră din porii  fiecărui bolovan al cetății o zdrobesc pe roata lui Horea, o afum cu ardei iute și o rup în bucăți cu șase cai. Frumoși.

Ceva mai răcorit mă grăbesc să fac pe deșteptul:

– Nici ăsta nu circulă!

– Ba nu, zice domnița. Ăsta circulă.

Ochii mari și nădejdi renăscute pe malul acesta al ghișeului.

– Atunci dați-mi, vă rog, două bilete la Câmpeni!

– Nu se poate!

– Băi, nene, zic, plângăreț, adică, stimată doamnă, da’ de ce nu se poate?

Nu-s apriori convins că o să-mi răspundă inteligibil. Simptomele pe care le manifestă de când ne cunoaștem, vocabular limitat și idei fixe, indică clar ceva prăjeală pe la cutia cu neuroni.

O dată în plus surprinzătoare, schimbă placa:

– Nu, zice, ăsta de la doișpe circulă, dar vine din altă parte și până nu ajunge în autogara noastră n-am voie să dau bilete. Un fel mai ocolit de-a-mi spune ”cred că circulă, da’ cum ți-o fi și mătăluță norocul”?

Până la urmă a circulat. Adică nu până la urmă. Până la pană. Vaai, ce m-am bucurat! La plecarea din Alba făcusem impardonabila greșeală să ridic piciorul drept de pe podeaua autobuzului într-un gest firesc de a încerca să avansez. Înainte. Cum autobuzul îmbarcase și clienții cursei de la ora opt și pe ăia de la zece, plus cei regulamentari de la prânz, n-am mai dibuit suficienți centimetri pătrați ca să-l pot coborî. Și două ore de hâțânat doar pe stângul mi-erau prea de ajuns.

Odată autobuzul declarat ca fiind redat circulației ne îmbulzim în cușca cu roți, motor și grade. Celsius. Multe. Nădușesc între o moață și Barella care, la rândul lor, nădușesc pe laterale. În față și în spate sudorile curg pe persoane rămase neidentificate. După nume. După miros le-aș mai identifica și azi.

Vehiculul groazei șerpuiește prin păduri urmând șoseaua cu traiectorie de om băut pe drum  fără garduri. Ne mai hurducăm așa preț de o oră până când, deasupra frunzișului răzbate veselă firma „Hotel Tulnic”. Un fel de a ni se ura „bun venit!” în Câmpeni.

Planul de-acasă prevedea un nou autobuz către căsuțele din campingul de la Gârda de Sus. Ori de Jos? Unde urma să binemerităm primul somn sub cerul Apusenilor. Descoperirea Americii, însă, plus amânările repetate din autogara Alba-Iulia, nu opriseră mașina de Gârda să plece cu mult înainte ca periplul nostru spre capitala moțească să se fi încheiat. Am trecut la planul B și-am declarat „Tulnicul”, singurul hotel din Câmpeni, adăpost pentru refacerea după o zi zbuciumată.

Că mă cam pripisem socotind ziua încheiată am început să bănuiesc atunci când, cu rucsacul în spate, m-am înființat la recepția hotelului:

– Două locuri pentru noaptea asta, vă rog!

– Nu se poate!

Mă trăznește gândul că, în județul Alba, „nu se poate” o fi vreo formă de salut la prima întâlnire. Un fel de „Bine ați venit pe la noi! În rest bine? Părinții, copiii, bunicii? Câinele? Bine toți, nu?”. Prea mă întâmpină toată lumea cu același stereotip. Mă dau bătut. Ca prin vată aud recepționera explicând cât de plin este hotelul cu nu știu ce lot de nu știu ce sportivi în nu știu ce cantonament. Plec, târșâind picioarele, către planul C – să mâncăm ceva, înainte de toate. Altfel vede viața omul sătul, nu?

Îmbunătățesc planul ăsta pe termen scurt și foarte scurt și îl botez C prim, mai fac economie la literele alfabetului ca să nu le epuizez din prima zi, cu ideea strălucită să ne alimentăm afară din oraș, într-o poiană care se zărește pe o coastă de deal și pe care o declar sufragerie.

Ieșim din urbe în pas alert, ca și cum am avea treabă undeva și aburcăm rucsacii pe coasta cu pricina până în locul geometric egal depărtat de toți copacii străjuitori ai poienii. Desfacem, hămesiți, bagajele și înșirăm alimente pentru a suplini cele douăzeci de ore în care n-am mâncat decât o bere, în cetatea Alba.

Pornim o dispută amicală în legătură cu oportunitatea unei supe calde. Barella stă cu spatele la motivul care va pune capăt disputei, un nor întunecând cerul spre apus. Inocent adaugă ingrediente în viitoarea supă din ibric. Clocotește. Cerul, nu supa. Iar norul și-a luat viză de reședință fix deasupra ibricului. Și sloboade un Arieș vertical cu izvorul în înalturi și vărsarea în gura rucsacilor noștri. Uluiți de succesiunea rapidă a fenomenelor reacționăm cu mișcări lente, ca-n reluare. Schimbăm ritmul pe repede înainte odată cu primul tunet. Abandonăm supa, nădejdile de mâncare și tot ce nu putem înhăța din goana mare și ne pitim sub un brad, în marginea poienii.

Contemplăm șuvoaiele verticale care strivesc iarba și pleacă la vale. Împreună cu bunuri de-ale noastre. Pe care le-am părăsit la locul fostului viitor festin și care acum ne părăsesc.

Priveliștea unei considerabile părți din avere, în mare parte comestibilă, care se duce, călărind veselă valurile, către orașul Câmpeni, nu mă poate determina să ies de sub bradul majestuos și rășinos-lipicios care ne ține loc de umbrelă.

Bubuitul unui tunet deodată cu o lumină strălucitoare prin crăcile vecine și o săgeată electrică pe limbă, suficient să pot aprinde un bec de o sută, dac-aș fi ținut vreunul în mână, îmi amintesc, însă, că umbrela noastră naturală nu ține loc de paratrăznet. Ba dimpotrivă.

Cu sprâncenele zburlite și timpanele vibrând necontrolat îi semnalizez lui Barella că eu am mâncat destul, m-am săturat și aș vrea înapoi în oraș. Poate că și fumegam un picuț, prea a prins Grasu imediat sensul mimicii mele. Cu gândul la adăpostul clădirilor câmpenești ne prăvălim în josul dealului.

Când panta se mai domolește și căderea grăbită ni se transformă în pas alegător pe drumul spre oraș începem să prindem din urmă elemente componente ale bucătăriei noastre de campanie: ici o cratiță, colo capacul ei, un șervet, termosul… Pe ăsta îl ridic. Zornăie de parcă înăuntru ar fi bucățele de sticlă. Pentru o clipă îmi trece prin minte că și diamantele-s un fel de bucățele de sticlă. Cu tot optimismul meu funciar e greu de crezut că-s diamante sub capac. Adevărul crud mă-ncremenește: să știi că s-a spart termosul după tăvăleala încasată! Am vărsat o lacrimă pentru pierderea suferită. Mă pregăteam să vărs mai multe dar m-a oprit revelația că sporesc diluviul. Și socoteam că deja Câmpeniul era suficient de amenințat.

Îmi șterg, cu mâneca, lacrima din ochi. Cum reușesc să șterg ceva cu  otreapa șiroindă care mi-e mâneca, precum și celelalte obiecte de îmbrăcăminte, dacă tot veni veni vorba, asta-i ceva care ține de miracol. Oricum, în locul proaspăt uscat năvălesc cinșpemii de lacrimi cerești. Prin vălul dens al ploii zăresc o curte cu o clădire în dotare. Genul de construcție industrială. Închisă dușmănos pe la uși și ferestre. Ridicată, pesemne, în vreme de restriște. Constructorul făcuse mari economii la dimensiunea streașinei. Nu se îndurase nicăieri să o lase să depășească 7 centimetri. Eram eu tras prin inel, dar un inel mai generos de-atâta.

Cât despre Grasu, tras și, mai mult ca sigur, împins totodată printr-un inel cât un cerc de butoi, neavând nici o șansă să se adăpostească sub streașina zgârcită, mormăie ceva neinteligibil și se bulucește agresiv în pătrățica de Românie pe care o ocup de parcă la mine ar fi fost deșertul Gobi și tocmai se decretase că în deșerturi se interzice ploaia în următoarea sută de ani.

Bulbuceala născută la intersectia dintre vorbe și apa coborâtă de pe fruntea Grasului nu-mi aduce la ureche decât mici pocnituri. O pocnitură mai mare, a palmei lui Barella peste urechea mea stângă, îmi răsucește capul spre dreapta și priveliștea pe care o descopăr mă face să cred că balonașele emise de Gras ar fi putut conține cuvintele: „Vagon! Adăpost! Uscaaaat!” Zăresc în curte șine de mocăniță, trenul acela proiectat, parcă, în vreme de restriște, doar cu un deget mai lat decât un bărbat lat în spate. Pe șine, vagoane de marfă. Sprintez prin băltoace către primul vagon. Închis pe la uși. Ferestre n-are. Are, în schimb, în capăt, cabină de frânar. În care nu plouă și în care mă cocoț cu gesturile și șiroielile înotătorului care iese din bazin. Trag rucsacii după mine și cobor pe partea cealaltă a vagonului. Brusc și fără să mi-o  fi dorit. Urcase Barella, urmând rucsacii și spațiul meschin nu ne îngăduia pe toți patru deodată. Preț de o jumătate de oră duc război pe muțește cu Grasu, încercând să recuceresc un cap de pod și să-mi pun la adăpost toate părțile corpului. Mai ușor aș fi smuls pruncul de la sânul mamei decât să dizloc matahala care se prefăcea că nu-mi vede zbuciumul preocupat, chipurile, să scruteze cerul în căutarea unei iluzorii spărturi în oceanul de nori. Nu că ar fi contat prea mult, eram oricum deja mai umed decât Groapa Marianelor.

Confruntarea se încheie deodată cu furtuna. Ne dăm jos din vagon, eu mai repede având avantajul că, în ultima vreme, fusesem atârnat mai degrabă pe exteriorul vagonului decât înăuntrul său și drumul meu spre mocirla de la sol era sensibil mai scurt.

Pornim să culegem ceea ce mai era recuperabil și de regăsit din masa noastră de prânz. Constatarea, în timp ce părăsim curtea, că în spatele nostru rămân cel puțin zece vagoane pe șine, toate prevăzute cu câte o cabină de frânar, nu ne face să ne simțim prea deștepți.

Sigur ne simțim flămânzi, murdari, obosiți și înfrigurați. Ne ducem glonț la autogară. Și la planul D: să găsim ceva cu motor care să ne transporte la căsuțele campingului de la Gârda.

Nu găsim. Alfabetul mai avea litere, dar nu mai aveam eu planuri. Improvizez. Îl las pe Grasu în sala de așteptare a autogării, să-și schimbe hanțele cu unele curate și plăcut uscate și pornesc să caut găzduire peste noapte la vreun localnic în casă.

Împopistrat cu stropi de lut din cap până-n picioare și plescăind din lăcăraia personală pe care o căram în bocanci, n-am avut nicio șansă.

Gospodarii m-au întâmpinat, fără nicio excepție, cu salutul local, nu se poate! Asta în gospodăriile în care am reușit să-mi exprim doleanțele către ființe bipede. În general, n-am ajuns așa departe, de obicei m-au alungat direct câinii furioși, întărâtați, pesemne, de mirosul meu de mâță plouată.

Mă întorc spre autogară, în pas funebru, odată cu întunericeala. În curtea cu autobuze Grasu se dădea de ceasul morții:

– Vino iute! zbiară când mă zărește. Pleacă o rată către Gârda! Hai odată, că nu mai pot s-o țin!

De excitare vocea îi tremură răgușit iar ochii îi lucesc ca două faruri. Ține autobuzul pe loc proțăpindu-se obraznic în fața lui și nelăsându-l să treacă. Și nu-i lucesc ochii așa de tare. Lucesc chiar farurile autobuzului. Mai mic decât cel cu care venisem de la Alba-Iulia, dar plin cam cu pasagerii aceluia. Încinși deja de sfertul de oră în care mă așteptaseră. Urcăm pe ușa din față zdrobind orice împotrivire a călătorilor care și-așa nu huzureau din punctul de vedere al spațiului vital. Și câteva glezne. Tot ale lor.

N-am apucat să trecem mai departe de nivelul șoferului, cu toate străduințele și chiar dacă ne-am lăsat păgubiți și de câteva perechi de coate pe care le-am împărțit echitabil, fără deosebire de sex, vârstă sau religie. Așa că am fost primii care l-am auzit continuând o discuție începută înainte de a sosi noi:

– La camping la Gârda? Nu se poate! Nu-i nicio căsuță liberă, numa’ ce am venit de-acolo.

Pentru o clipă îmi îngădui să sper că n-am auzit bine. Sau, măcar, că în ultimele două-trei ore, s-a construit un hotel nou la Gârda… Asta îmi amintește întâmplarea cu turistul american proaspăt aterizat la București.

Zice povestea că tipul, adus fiind de la aeroportul Otopeni spre centrul Capitalei de către un taximetrist băstinaș, cu superioritatea națiunii mai puternice, îl cam lua peste picior pe omul de la volan: ”- Hei, driver, frumoasă căsuța ați ridicat aici! se izmenea el în dreptul Casei Scânteii. Da’ cât v-a luat s-o construiți? – Nu știu exact, șefu’, vreo zece ani, cred, zice amabil taximetristul. – Slăbuț, slăbuț… noi în America o făceam în cinci ani!” Pe la Intercontinental dialogul se reia în aceeași cheie: „- Man, da’ turnul ăsta frumușel în cât timp zici că l-ați construit? – Doi ani, scurtează bucureșteanul termenul real, ca să nu-i mai dea lăudărosului prea mult spațiu de manevră. Fără efect notabil. – Mda… noi, în State, făceam așa un turnuleț în 6 luni, ce spui de-asta?”

Ce să mai spună bietul taximetrist? Asta duruse. Mândria lui de băiat fin, de Capitală, fusese terfelită din nou mai mult decăt putea duce. Dacă n-ar fi fost verzișorii care urmau să schimbe buzunarele de reședință, ce l-ar mai fi dat jos din mașină pe yankeul obraznic!

Casa Poporului reușește, însă, să îl dea pe spate pe John Doe: „- Oh, my god, da’ ce-i hardughia asta?! – Nu  știu, frate, nu știu! își plătește șoferul toate umilințele. Azi dimineață nu era aici…”.            Înclin să cred că și taximetristul era cam lăudăros. Am fost prin preajmă la vremea construirii casei Poporului și pot să certific că lucururile n-au decurs chiar atât de repede.

De fapt, de la Meșterul Manole încoace, pe plaiurile mioritice ne-am obișnuit, mai degrabă, să ne extaziem, uneori în versuri bine simțite, în fața construcțiilor de peste zi care se dărâmă peste noapte… Norocul neamului nostru că în antichitate se muncea mai responsabil.

Altfel mi-aș putea imagina dacii liberi tăvăliți într-un peș pe câmpiile de pe malul stâng al Dunării, mestecând, plictisiți, câte-un fir de iarbă în colțul gurii, așteptând cucerirea romană și nașterea poporului român. Asta, în timp ce pe malul opus, Traian Imperator bate nervos darabana și întoarce, cine știe a câta oară, clepsidra.

Estimp, undeva prin lăstărișurile aceluiași mal, sprijiniți în coada lopeții și pasându-și o glajă de răchie, câțiva muncitori în construcții rânjesc spre un bătrânel aferat-disperat, cu brațele încărcate de suluri de papirus cu schițe și desene și cocârjat sub povara unui compas uriaș:

– Aide, bre, nea Apolodoare, șăzi ghinișor că acușica dovedim podul! stai numa’ să începem și-odată te lămurești că tocma’ Jupiter ți-a pus mâna-n cap și ți-a dat gândul bun să ne tocmești pe noi la o lucrare așa gingașă! Da’ mai strigați matale la sclavul ăla, pe unde o umbla, să vină, bre, cu sticla aia… doar vezi cât de cald e afară! Mai bine două, bre, că e și Dunărea lată rău! Că nu puteați și-alde matale să vorbește cu domnu’ Traian, îl făceam mai la deal, bre, în Pădurea Neagră…

Fabulez, desigur. Apolodor din Damasc a construit la timp podul de la Drobeta, Traian a cucerit Dacia și poporul român s-a născut. La termen și cu greutatea normală.

Mă întorc la povestea din autobuzul de Gârda, unde tocmai ne luaserăm de grija cazării. Tranchilizați de vestea proastă ne lăsăm prinși în jocul inerției, șmecheria aia din manualul de fizică prin care se postulează că toate corpurile tind să-și păstreze sensul și direcția deplasării indiferent cum cotește autobuzul.

Corpurile noastre, ba chiar și rucsacii, respectă cu sfințenie litera manualului, așa că, la fiecare curbă și, slavă Domnului, e supranormativ de curbe pe bucata asta de drum, tindem să părăsim incinta prin geamurile laterale năpăstuind ba pasagerii din dreapta, ba pe cei din stânga.

Năpăstuiții din stânga, doi băieți și o fată frumușică foc, încearcă să ne stabilizeze bălăgăneala dezordonată și am senzația că se gândesc să ne ancoreze cumva cu singurul lor bagaj vizibil, o coardă de alpinism udă fleașcă. Din privirile pe care le aruncă înspre gâtul meu intuiesc cam de care parte a corpului mi-ar lega parîma.

Până la urmă acea bucată a inimii reponsabilă de simpatie și milă creștinească îi face să aleagă o cale mai umană, a convingerii cu voia bună, prin discuții ca de la turist la turist. Confortul lor nu se îmbunătățește semnificativ dar noi căpătăm o ușoară jenă și, în consecință, ne modificăm un pic comportamentul: începem să ne apăsăm mai tare la căderile pe partea dreaptă.

Undeva, pe o porțiune rectilinie a șoselei, pe când izbutim să rămânem la verticala locului mai mult de cinci secunde, cei trei ne povestesc că sunt speologi, din Cluj și sunt în drum spre ghețarul Scărișoara. Ne invită să-i însoțim în ascensiunea lor nocturnă cu promisiunea cazării la cabana omonimă. Între dormitul în șanțul șoselei și mirajul unui pat adevărat, cu picioare, saltea și așezat sub acoperiș nu stăm pe gânduri. Mă întreb, fugitiv, dacă nu cumva ghizii noștri au încasat suficiente ghionturi încât să le treacă prin cap să ne împingă, scuzați, ah, pardon!!, în vreun  aven de la marginea potecii dar conchid că merită riscul și am dreptate. Asasinatul se va petrece, totuși, dar mai subtil, mult mai subtil.

Dulcea lor răzbunare va începe îndată ce coborâm din autobuz și ne înhămăm la bagaje. Eu și Grasu cărăm în rucasci aproape un chintal de efecte. Unul dintre speologi cară coarda de alpinism, celălalt nimic iar fata de două ori pe-atât. Să se calculeze reacția mea pe cînd, cu un aer nevinovat, unul din băieți ne anunță:

– Da’ nu mergem chiar pe poteca, să nu ocolim. O luăm de-a dreptul!

De-a dreptul nu înseamnă, în viziunea lui, drept înainte. Înseamnă drept în sus. De unde scoate toate traseele de cățărare pe care le parcurgem în drumul spre cer e un mister pe care nici azi nu l-am deslușit. Marile abruturi nu-s tocmai atributul principal al Apusenilor și totuși urc pripor după pripor. Pulsul urcă și el. Nu știu până unde, dar bătăile nebunești ale inimii îmi răsună în urechi: bum! bum! bum!

Peste ele se mixează răgetele fiarei care ne calcă pe urme: nâââh… pfff.. hââ… pooohhh… mââfââsss… Grasu ne consumă cam tot oxigenul din preajmă și obține doar această înșiruire de pufnituri, gemete, oftaturi și, rareori recognoscibile, sudalme. Ah, ba nu, mai e un rezultat vizibil: atunci când trebuie să folosească și bărbia ca să se tragă în sus, nemafiind de ajuns picioarele, coatele și unghiile, atunci ridică, la fiecare pufăitură, mici dar spectaculoase vârtejuri de țărână. Mai abitir la consoanele șuierătoare. La haș aspirat, Grasu fiind un bun vorbitor de limba franceză, și vârtejurile-s mai mititele. Se rotesc mai repede dar e limpede că-s mai mititele.

La loc drept, după ce, ca să-și stingă setea arzătoare, a dat să lingă roua nopții de pe o postață de vreo patru metri pătrați de iarbă înainte să-și aducă aminte că avem apă în bidoane, Grasu s-a jurat că bâiguielile sale ar fi însemnat „Nu mai pot, mor, spune-i mamei că am iubit-o!” Partea cu „mââfââsss…” conținea, cică, părerea lui despre ideea mea de a vizita Apusenii. Mi-a explicat și partea aceasta de gâfâieli dar nu pot s-o reproduc. Aproape că i-am dat dreptate.

Apoi s-a petrecut miracolul. Pornit cu sprinteneală înainte, sanchi, cu bagajul lui și eu aș fi fost sprinten, unul dintre clujeni s-a oprit ca izbit de un perete, s-a rotit complet și, cu emoție irepetabilă, a strigat „Veniți, băi, să vedeți ce țară frumoasă avem!” Mă duc și eu să văd.

Răzbătusem pe un platou ciuruit de mici doline deasupra cărora tremură aburi, lăptoși în bătaia lunii. În spate se zăresc culmi împădurite care ne domină într-un larg arc de cerc, cu câteva sclipiri electrice abia ghicite în depărtare, singur semn că suntem dincolo de facerea omului. Ridic privirea către luna îmbrăcată într-un halou cețos, potențând lumina stelelor de pe cer. Le număr. Sunt toate, la locul lor, două milioane și treizecișiopt de bucăți, una și una, de cea mai bună calitate. Calea Laptelui își face de cap pe boltă, venind de nicăieri și pierzându-se niciunde, oglindă, parcă, a propriei noastre treceri prin viață.

Mă întorc pe pământ și mă simt prins de vraja întinderii fragmentate de coborâșurile dulci ale dolinelor și izbucnirile albe, brutale, ridicânde ale calcarului scăpat din robia solului și a gravității. Mă las, moale, în genunchi, ca-n rugăciune și apoi îmbrățișez pământul. Închid ochii și știu, atunci și pentru totdeauna, că raiul are relief muntos.

Sunt treizeci de ani de-atunci. Strigătul tineresc s-a atenuat. Azi îl mai aud doar ca pe o șoaptă. Emoția a rămas și încă mă-nfioară cu păr zbârlit și noduri în gât.

Au trecut treizeci de ani. Copil al Munților Făgăraș, iremediabil și până-n ultima fibră îndrăgostit de stânca cenușie, pe care o ating, cu câte o lacrimă, la fiecare nouă întâlnire, de dorul căreia mă ofilesc de câte ori o aud chemându-mă și nu pot răspunde „prezent!”, în noaptea aceea m-am ridicat din îmbrățișarea muntelui cu Apusenii în brațe și i-am tras definitiv în dreapta Făgărașilor.

Au trecut treizeci de ani de la cea mai frumoasă noapte cu care m-a binecuvântat muntele și nimic nu a mai putut schimba topul clasamentului personal. M-a mângâiat Vrancea, cu ramurile codrilor săi, m-a apăsat Pietrosul Rodnei cu zăpezile, mi-a plâns Retezatul pe umeri cu lacrimi de tău și m-a fulgerat, mânios, Godeanu… hai, dom’ne, nu pe primul loc, acolo e Făgărașul, gata, am priceput, da’ ce au, nene, Apusenii ăștia de nu-și văd lungul nasului?!

Răspunsul trebuie că-i ascuns în vreun cot al Căii Lactee și se îndepărtează pe măsură ce, venind de nicăieri, sunt în drum să mă pierd niciunde. O frântură de răspuns e și-n reflexul, de-a dreptul pavlovian, de a asocia gândul la munte cu ecoul șoptit: „ce țară frumoasă avem… ce țară frumoasă avem…”. Și cu doline deasupra cărora tremură, în bătaia lunii, aburi lăptoși.

Ostenit de emoțiile nopții (și ale zilei trecute, dar prefer să-mi amintesc numai de cele ale nopții și chiar numai de acelea de la o anumită altitudine încoace), habar n-am cum ajungem la Scărișoara. E posibil ca ultima parte a drumului s-o fi făcut dormind. Prea n-am nici o amintire de la Calea Lactee până la ușa cabanei.

Odată ajunși în pragul ușii Scărișoarei mă trezesc. Deși suntem încă în județul Alba nu mă întâmpină nimeni cu „nu se poate!”. Doar că nu mă întâmpină nimeni și tocmai asta e ceea ce mă trezește! Asta plus ușa încuiată, ferestrele închise…

Companionii mei dau roată construcției încercând să dibuiască o bortă prin care să accedem la paturi. Până la urmă vor pătrunde în cabană, e aici o istorie cu un geamlâc spart și multă gălăgie care mi se pare că alertează cabanierul, dar eu ratez momentul pentru că, rămas în urmă, mă prăvălesc lângă zid, adorm și visez…

În partea de coșmar mă visez urcând încă o dată pripoarele spre Scărișoara dar rucsacul mi-e mai greu acum iar când îl dau jos din spinare, sfârșit, pe platoul cu minuni, constat c-am împachetat, la repezeală, și autobuzul, cu tot cu șofer… În partea feerică zâna platoului mă lasă să-i admir silueta de fată frumușică foc, să-i râvnesc părul ce parcă i-l aprind razele lunii strecurate prin șuvițele pe care o adiere blândă i le flutură…

Simt degetele-i subțiri și calde trecându-mi peste față, împletindu-se cu părul meu iar atingerea lor mă toropește, apoi mă doare, degetele sale s-au întâlnit cu urechile mele și trag de astea din urmă iar zâna, acum o foarte materială fată frumușică foc, stă aplecată deasupra mea și, cu puțin timp înainte de-a mă ciupi și de nas, se plânge agasată:

– Bietul idiot, nu-l pot trezi nicicum, eu zic să-l lăsăm aici. Oare sunt urși prin zonă?…

Ce-a fi vrând să zică cu urșii? Se teme că mă mănâncă ursul până dimineață? Sau se teme că nu mă mănâncă? Dar nu, o fată frumoasă ca ea nu poate avea sufletul atât de hain! deși… mama Albei ca Zăpada, ce zici de asta? Te cam pune gânduri, ai? Păi nu era ea cea mai frumoasă din țară și, totuși, câte vitregii i-a mai urzit bietei copile?! Desigur, povestea nu-i chiar clară, oglinjoara nu sufla o vorbă despre restul populației feminine din țara cu pricina. Poate vrăjitoarea de mamă-sa era doar cea mai puțin urâtă într-o țară a mumelor pădurilor…

Of, mă încurc definitiv între premise și concluzii, așa că mă pun la adăpost de orice deducție eronată și, implicit, de orice fiară a a pădurii, lăsându-mă tras, împins, răsturnat în ceva care, asta da minune!, e chiar un pat.

Mă grăbesc să trag câte foloase pot din posesia și utilizarea instalației de dormit înainte ca vreun incendiu să mistuie cabana, vreun cutremur să dea cu ea de pământ… mă pot aștepta la orice nenorocire care să continue șirul ghinioanelor.

Bine fac. Deșteptarea nu-i foarte depărtată în timp. E încă beznă adâncă atunci când sunt trezit de hodorogeala unor rucsaci dărâmați și a unei măsuțe care se fărâmă. Peste toate un răcnet inuman care se transformă într-o horcăială ce vine de undeva dintre podea și tavan. Din podea vin și ceva bubuieli spasmodice. Cade și cuierul, cred. Și mai cade ceva greu, bufnind, iar răcnetul se reia, semiarticulat și sfâșietor. Mă trec fiori reci, ceva viu și suferind se zbate în întuneric.

Pe urmă mă liniștesc. Nu poate fi ursul venit să-și revendice prada. Urs care să înjure nu cred să existe. Urs care să înjure în rafale de două sudalme simple pe secundă, alternate cu câte una deosebit de îngrijită, complexă și la adresa tuturor neamurilor, vii sau decedate, ale celui care a făcut asta, sigur nu există! Dar asta… ce?!?

La lumina lanternelor pe care, tremurând, le ațintim spre bezna urlătoare zărim un bărbat care, în picioare, ar fi înalt peste medie. Dar până să-l putem evalua cu precizie mai e de așteptat. Deocamdată zace tăvălit într-un talmeș-balmeș de rucsaci, țoale ude puse la zvântat, mobilier mărunt care tocmai a devenit și mai mărunt și are deasupra cuierul pom. Și nu manifestă intenții vizibile de a se ridica. Pare mai degrabă să tragă, adânc, aer în piept și să-l dea afară cu vigoare sub formă de blesteme, prin care își manifestă dezaprobarea și de întrebări, prin care își manifestă curiozitatea. De a afla cine i-a facut lui asta. Și tot nu înțeleg: asta… ce?!

Când, încercând să-l ajutăm, descoperim că individul mai e și aproape cetluit de coarda clujenilor, se aprind lanterne și-n bezna minților noastre. Împins de ceva nevoi firești care-l presau în partea de jos a trunchiului omul era, pesemne, în drum spre construcția alăturată cabanei, aia cu inimioare decupate în ușă. Drum care ducea prin camera în care ne aciuaserăm noi în puterea nopții și pe care nefericitul o știa, de cu seară, goală și lipsită de obstacole. Habar n-avea că, între timp, devenise o capcană mortală.

Într-o încăpere nu mai mare de trei metri pe patru de la sobă (bine că n-a dărâmat și soba, Doamne-Dumnezeule, ce scandal ieșea!) până la un cui înfipt în perete, de-acolo până la cuier, la paturi, la cerceveaua ferestrei (uite că și pe-asta a ratat-o!) și încă în câteva locuri bine alese cincizeci de metri de coardă de alpinism udă fleașcă stăteau la uscat. Și la pândă. Săracu’ plimbăreț n-a mai avut nicio șansă atunci când, din întunericul blând al camerei lui, a pășit în întunericul nostru parșiv. O bucată de coardă mai îndrăzneață îl înhață. De gât.

Cred că a fost tare surprins atunci când presiunea din vintre a devenit nimica toată prin comparație cu presiunea de pe trahee. Capul dă să-i urmeze picioarele care, deocamdată nestingherite, își văd de drum, dar gâtul nu și nu, că el mai departe nu merge! Dezbinarea asta dintre diverse organe a dus, sigur, la primul răget. Transformat, pe măsură ce aerul din plămâni se epuizează și altul nu reușește să-i ia locul, în horcăiala sinistră care ne-nfiorase. De-aici dezastrul nu mai poate fi oprit. Gestul de a flutura mâinile, în căutarea echilibrului și a ucigașului tăcut, nu face decât să-l încurce definitiv în noi și noi bucle de coardă. De care trage, tot mai disperat, cu unicul rezultat de a constata că obiecte zburătoare încep să-l izbească în piept și să i se încurce printre picioare.

Prăbușirea care urmează nu-i decât o consecință normală a evenimentelor. Bufnitura pe care am auzit-o nu-i decât o consecință a prăbușirii. Iar că nu-i mai pasă de durerea din zona gâtului nu-i decât o consecință a faptului că bufnitura s-a produs la contactul capului cu dușumeaua așa că, momentan, are alte priorități.

De spaimă și durere a încetat să mai tragă de coardă. Și a văzut și el că e bine. Corespondența biunivocă între mișcări și belele îi devine rapid o certitudine și-atunci încremenește la podea și își folosește doar ultimele arme rămase – răcnetul și înjurăturile. La care renunță, terifiat, atunci când vreo patru lanterne vânătorești, de alea cu câte un kil de baterii fiecare, i se aprind, de niciunde, drept în ochi, ca-n anchetele Miliției.

Nu mai știu în ce parte a apucat-o după ce am sărit și l-am eliberat dar cred că regretele că și-a părăsit patul călduț erau prea mari ca să-și mai aducă aminte încotro o pornise cu mai puțin de un minut în urmă.

Ne bucurăm că se duce renunțând să mai afle răspunsul la întrebarea: cine i-a făcut lui asta?. Pentru că știm ce-i asta și, mai rău, știm și cine a făcut-o. În tăcere și cu priviri vinovate ne ghemuim în sacii de dormit. O să râdem dimineață.

Dimineața ne găsește la izvor, bălăcindu-ne. Râdem de ne prăpădim. Mâncăm. Râdem de ne prăpădim. Iar mâncăm. Copios. Undeva în dosul cabanei unde ne simțim oarecum la adăpost de vreo acțiune vindicativă a vizitatorului nocturn. După ce ne mai potolim, noi din râs și foamea de râcâit în burtici, ne luăm bagajele și tălpășița. Mai bine să nu riscăm și o întâlnire de zi cu spânzuratul de azi-noapte. Iar într-o lume a reliefului carsctic unde te-ai putea pitula mai facil decât într-o peșteră?

E ultima oară când văd cabana Scărișoara. Exceptând, desigur, momentele de răgaz în care mă uit la poze vechi. Aveam să mă întorc aici, după câțiva ani, împreună cu soția și copiii. Fac iar pe deșteptul și îi abat, surpriză!, din călătoria spre Băile Felix. În seara asta, copii, dormim la cabană, urcăm la Scărișoara! Cu mașina, că nu eram nebun s-o iau înc-o dată de-a dreptul! Mă bag pe un drum care trebuie că-i și poligon de încercare pentru tancuri și urc și cotesc și iar urc… și mă tot holbez prin parbriz să văd cabana. Drumul devine o biată potecă și-mi dau seama, cu stupoare, că mai am puțin și plonjez în avenul care găzduiește peștera. Care găzduiește ghețarul. Bine, dar cabana care ne găzduiește pe noi… unde-i?! Mă întorc pe propriile urme și aflu, siderat, că noul proprietar a demontat-o și a dus-o. Undeva în Moldova. Sunt gata să pariez că noul proprietar e fostul cabanier. Care a știut că, odată și-odată, am să revin și a vrut să evite noi evenimente.

Dar să ne întoarcem la povestea inițială. Întoarcem, va să zică, spatele cabanei și, cu un tonus schimbat, calitatea I extra, atacăm poteca spre ghețar. Avântul ne duce pe buza unui aven. Un fel de fântână a lui Gulliver în țara Liliput. Privind găuroiul care mi se deschide la picioare mă simt, desigur, liliputan, nu Gulliver. Chiar pui de liliputan. Când vine vremea să ne angajăm în coborâre mă mai evaluez odată: pui de furnică de liliputan.

Totul în jur are proporții gigantice: hăul ce se cască înainte-mi, brazii… Singurele lucruri mici-mititele și, mai rău de-atât, firave sunt podețele. Podețele, alcătuiri din bârne, scânduri, lați, scoabe, cuie și sârme aninate de pereții avenului. Coborâm, în spirală, ca la zidul morții, hm, nu prea încurajator, spre fundul avenului. Care nu se zărește, acoperit de o ceață cenușie. Mai bine.

Dau la vale. Pe podețe. Privite direct sub tălpi își dezvăluie și alte atribute. Șubrezenia e primul care-mi sare în ochi. Umezeala a pătruns lemnul care mustește de apă, e alunecos și invadat de ciupercuțe și mușchi și nu se grăbește să prezinte prea multe garanții că va rezista la apăsarea pașilor noștri.

Putreziciune și rugină peste tot. Cel puțin rugina, Doamne, apără și păzește si fă-ne mai ușori, mai ales pe Grasu!, mâncase atât de mult din puținul metal încât podețele par a fi fost montate cam în primele zile ale epocii fierului. Îmi fug gândurile către imagini cu bărbați cu plete hirsute, bărboși, îmbrăcați în blănuri de animale, strânși în jurul celui mai mare și mai bărbos dintre ei.

– Băieți, de mâine merg femeile la vânătoare! Noi, ăștia, avem treabă de făcut. Vedeți prăpastia din față? O să prindem niște scări de pereți, uite, cu materialul ăsta nou, se numește fier!

Mârâieli, teamă, nemulțumiri în toată ceata… că la ce-i bună o scară, da’ dacă n-o să ne descurcăm cu invenția asta nouă, da’ nevastă-mea nu-i în stare să prindă măcar o zburătoare de-asta proaspăt domesticită, cum îi zice, găină, ce naiba punem mâine pe masă? Fer… fer.. mormăie unul care se ghicește mai negricios… și nici nu-i vechi, nu mai bine mergem noi înainte cu haurul, cum știm  din moși-strămoși?

– Gurrrraaa! îi ia, politicos, bărbosul-șef. Insist pe amănuntele cu podoaba facială ca să fie clar că fierul se inventase dar oțelul de lame de ras încă nu. Zorii civilizației, deh…

Ședința se încheie cu concluzia că se vor monta scările iar locul se va numi Scărișoara. Pentru că scările vor fi mici-mititele, fierul fiind, totuși rar și scump. Pe ultima sută se decide și că vânatul care va prisosi, când și dacă se va întâmpla minunea asta, va fi pus la păstrare în peștera din fundul prăpastiei, la rece, pe bolovanul de gheață din interior. Primii pași către frigiderul modern.

Odată rezolvată enigma numelui Scărișoara revin,  pentru scurt timp la realitate. Cât să-mi dau seama că gluma se îngroașă. Podețele sunt tot mai prăpădite pe măsură ce ne adâncim în genune. Mă adâncesc, deopotrivă, în gânduri. Îmi vine în minte bancul cu cei doi călători amenințați de un urs nervos: „Stai oleacă, să-mi pun pantofii de alergare!” spune unul dintre ei. „Ești nebun, tu chiar crezi că poți să-l întreci la fugă pe urs?” zice celălalt. „Nu… nu pe urs. Pe tine.”

Nedorind să mai împart, fie și pentru o singură secundă, același buștean cu Barella țâșnesc la vale ca și cum aș fi urmărit de un urs nervos. Ursul e o închipuire dar elefantul de pe urmele mele, sub pașii căruia podețele gem și scârțâie, e realitate. Și ține aproape ca și cum i-aș fi agățat, din greșeală, o bretea de la rucasc. Își zice, pesemne, că așa o fi programul zilei și că-i musai să ne grăbim. Așa că dă drumul frânelor și se rostogolește peste mine, pufnind și grohăind. Măresc viteza. Inutil, parcă-i legat la remorcă. Singurul rezultat e că, dacă ne-am prăbuși, coborârea n-ar fi cu mult mai rapidă.

În consecință și-n scurtă vreme străpung cu privirea ceața de pe fund. Hait, ultimele podețe nu mai există! Mă rog, resturi de-ale lor sunt împrăștiate peste tot dar nu mai aduc a podeț. Spectacolul amintește, mai degrabă, priveliștea tragică de prin ’70 de pe lângă cabana Prejba, unde se împrăștiase un avion de linie al Taromului după ce, prin ceață, se proptise drept în vârful de lângă cabană. Bine, eu mă pot opri, dar ce mă fac cu Grasu care vine exact ca un Stuka în picaj?

Flutur nebunește din brațe și cu gândul la avioane, mi se pare că imit acceptabil pe unul din băieții ăia cu bastoane luminoase care le ghidează, dar habar n-am dacă Grasu face aceleași analogii aeriene. Îl nedumiresc însă suficient ca să scoată flapsurile și trenul de aterizare și să-i obțin oprirea înainte de dezastru. Împărțim, din nou, același podeț. Care geme, se clatină ca o corabie în furtună și amenință serios, prin dezintegrare, să se alăture, vreo șase-șapte metri mai jos, resturilor care putrezesc prin buruieni. Și, hm, să ne alăture și pe noi.

Acum, că m-am oprit, îmi arunc privirea în jur. De fapt oprit e cam puțin spus. Sunt încremenit de-a dreptul, cu mâna încleștată pe balustrada podețului, așteptând ca vibrațiile acestuia să se stingă prin firescul amortizării oscilațiilor neîntreținute. Și mă feresc ca dracul de tămâie să le întrețin. O să respir mai încolo. Cum mai există și probabilitatea, deloc mică, de a fi de față când vibrațiile se vor stinge prin desprindere, rupere sau alte evenimente care, indiferent cum ar debuta, s-ar încheia cu o trântă, las ochii să zburde în căutarea unei zone de aterizare de urgență.

Dintrodată mă zăresc călărind buștenii sfărâmați de pe fund. Ciuful blond îmi flutură printre brusturi, ierburi și ferigi supradimensionate. La vremea aceea eram blond-blond. Venind de la albul cârlionțat al copilăriei și mergând spre șatenul care, acum înspicat, pentru a încheia cercul, se pregătește să redevină alb.

Însă mâna… mâna mi-e încleștată de balustradă. Balustrada se ține se podeț. Iar podețul, deși bălăngăne, se ține de perete. Încă. Și-atunci? Cum nu pot fi simultan și-acolo, pe fundul avenului, și-aici, pe podeț, atârnat la cățiva metri deasupra, darul ubicuității neatingându-mă, înseamnă că sunt aici. Și-acolo cine e? Blond, de statură potrivită, subțirel-atletic, seamănă leit cu mine, dar trebuie să admit că posibilitatea să nu fiu eu bate către certitudine.

Strig: „Hăăăi!… Băăăi!…” Nimic. Pe la „Aaaalooo!…” geamănul renunță să încalece încă unul din buștenii care-i stau în drum și ridică o privire zâmbitoare. „Ia, ia!” mă îndeamnă voios.

Să iau? Ce să iau? Risc să mă desprind de balustradă și să mă răsucesc în jurul axei proprii. Nimic de luat. Aaaa… pe Grasu! Să-l iau pe Grasu și să cobor. Gata, am priceput.

– Venim acușica! Da’ nu știi cum naiba coborâm întregi de-aci?

– Ia, ia! strigă blondul, preocupat să se strecoare pe sub o nouă putreziciune prăvălită.

„Să te ia pe tine gaia!” mă-nervez interior, convins că nu mai e nimic de luat din zonă. Cel mult să-mi iau zborul cu tot cu podeț, că se mișcă încă periculos de amplu.

Pornim descățărarea. Cu picioarele înainte și cu fața lipită, cam prea lipită uneori, de peretele stâncos, dibuim sprijin pentru tălpi și ne lăsăm, încetișor, în jos. Pe primii trei metri încetișor înseamnă încetișor. Pe ăilalți trei metri e mai degrabă un eufemism. Aterizez, în sfârșit, într-o mare de buruieni și lemne putrede. Zdrelit, zgâriat și cam murdărel. O șterg la timp ca să nu fiu și turtit. De sus vine Grasu, care a scăpat toate prizele și acum coboară-n jos ca Luceafărul, ținându-se de-o rază. Ecourile bușiturii reverberează în pereții avenului alungând zburătoare spre bucăți de munte mai pașnice.

– N-am nimic, n-am nimic! țipă, adunându-se de jos.

Ba are. Are un rânjet tâmp pe figură. I-a cam sărit inima în timp ce ștergea cu burta traseul de coborâre. Bucșiți cu adrenalină ne strecurăm printre obstacole și-l prindem din urmă pe bălaiul misterios. Nu mai sunt supărat pe el, acum, că stau pe o bază solidă. Îl abordez pașnic:

– Salut, bătrâne! Ți-a plăcut cum am venit la vale? și-i fac cu ochiul către matahală.

Mă privește cu un zâmbet ușor încurcat. Îl simt pe cale să expectoreze un nou „Ia!” ceea ce mă întărâtă oarecum. Dar mă și pune pe gânduri. Omul pare să aibă mari probleme de exprimare. Să știi că s-a lovit la cap când a coborât! Mă lovesc și eu cu palma peste frunte după ce îl privesc mai atent căutând urme ale păliturii care l-a adus în halul ăsta. Rucsac-banană, țoale părând a fi special croite pentru sportul montan, bocanci, oh, bocanci adevărați… ohoho, triplu idiot ce sunt, ăsta nu-i român!

Bag degetul în apa mării și încerc cu întrebarea dacă știe vorbi englezește. Mormăie ceva care ar putea însemna orice. Căci nu știu eu engleza. În ciuda trântelii proaspăt încasate Grasu percutează la sfert de cheie. Atât de inspirat că înclin să cred că izbitura i-o fi rearanjat neuronii într-o configurație care le permite sinapse mai multe. „Parlez vous francais?” Aici îl nimerește pe individ cum nimerea Wilhem Tell mărul. Hm, Wilhem Tell… Wilhem Tell… În timp ce gândurile mele aleargă, ciudat, de la Wilhem Tell la ionatanele de Voinești și înapoi, cei doi încep o discuție din care, ca tot francofonul de pe aceste meleaguri și din Bulgaria, înțeleg și eu câte ceva. Pe blond îl cheamă Willy și este elvețian. Din Elveția.

Nu trece mult și Grasu comută, ușor grobian, pe canalul de comunicare în românește și-mi zice uimit:

– Bă, ăsta nu știe franțuzește nici cât mine, ce-o fi cu el?

Corneille, profu’ nostru de franceză din anii liceului – cum am fi putut să-i zicem dacă în buletinul de populație îl chema Cornea?! – ne-nvățase ceva franceză, cu metodă și cu mult har. Și dacă eu, mai dedicat fotbalului, nu excelam la franțuzisme mult mai complicate decât comantapeltu, apoi mă gândesc că Grasu, cititor asiduu de Sêrie Noire și al revistei Pif, o fi știind el ce vorbește…

Îmi mai trântesc o carabă peste frunte. Willy privește un pic derutat, începe să creadă că bătaia cu palma deasupra nasului e vreun semn de salut băstinaș, simt că-i gata – gata să imite mișcarea. Îl stopez cu un hoo! elocvent ridicând și mâna dreaptă în gestul universal de oprire și, urmare a noii revelații pe care tocmai am trăit-o, aceea că elvețienii-s riguroși în materie de ceasuri, bănci și ciocolată dar la limbi oficiale sunt ceva mai libertini, murmur ceva, timid, într-o germană aproximativă. Barella mă bate pe umăr. „Al tău e, spală-te pe cap cu el!”, când vede cum înflorește Willy de parcă i-aș zice un iodler pe versuri din „Cântecul Nibelungilor”

Urmează minute lungi și foarte lungi în care convorbirea  în nemțește cu Willy îmi pune în mișcare toate părțile corpului, cu predilecție mușchii feței și ai brațelor. În scurte dar frământate propoziții îi prezint noului nostru prieten tot ce știu important despre ghețar, Apuseni și România turistică. Willy păstrează o mimică zâmbitoare și pare că înțelege ceva din dansul tribal pe care îl țopăi. Ce anume înțelege? Asta-i de neștiut. Sper doar că-i mai aproape de realitate decât personajul de care-mi amintește scena de mai sus, un unchi al soției. Când fiică-sa i-a îndesat sub ochi, mândră foc, foaia pe care naiv închipuise unul din puținele turisme pe care le văzuse, la vremea ei, în Niculițelul natal, i-a zis părintește, a încurajare: ”Frumos, Făneluș, tată… da’ nu i-ai făcut râtul prea mare, bre?…”

Pun suflet mult în dialogul cu Willy. Mișcări tăioase, piezișe, încearcă să descrie năvala apei printre straturile de rocă în acțiunea străveche de creare a peșterii în care tocmai pătrundem sporovăind. Îmbrățișări ample ale văzduhului sugerează miile de metri cubi de gheață prinși în capcana întunericului. Mă agăț de cer și trag în jos, cresc din pământ spre înălțimi și-mi spun că, pentru o inteligență elvețiană, o fi destul de clar că povestesc despre stalactite și stalagmite… Grasu se prăpădește de râs și mă întreabă, la fiecare minut: „Ce zice? ce zice?”… de parcă eu aș înțelege ceva din bolboroselile elvețiano-nemțești…

– Zice pe dracu’ să te ia! mă stropșesc, la capătul răbdării. Și năvălesc cu gura pe el descărcându-mi prea-plinul ideilor care stăteau la coadă așteptând ca mâinile mele să le traducă în germană. Bonom, ca de obicei, mă lasă să mă revărs și își ascunde fizicul în semiîntunericul peșterii. Acum e și mai rău, poate să râdă nestingherit, așa că hohote mă împresoară, cu ecouri pe deasupra…

Blestemând de mama focului melodioasa limbă germană, cuvintele sale de peste douăzeci de litere și inepția teutonică de a păstra verbul pentru sfârșitul frazei, când am mari greutăți în a-mi aminti ce verb am pus la păstrare, nu mă aleg cu prea multe din prima mea vizită la „focul viu al Apusenilor”. Scurtez cît pot de tare timpul petrecut în peșteră. Până într-atât încât plimbarea noastră se transformă într-un soi de năvală tătărască de genul „lovește și fugi!”.

Îndată ce reușesc să-l găbjesc pe Gras apucăm poteca spre Padiș. Dau zor. Drumul e lung și parcă nici n-aș vrea să ne prindă Willy din urmă. Goana asta îmi obosește picioarele dar mâinile, oh, mâinile se odihnesc, în sfârșit!

Molcomim puțin ritmul când, sfârșind de coborât, prindem a urca alene pe firul unei văi. Tipic pentru Apuseni, semne de viață umană ne însoțesc de-a lungul văii și pe dealurile de sprijin. Case, fânețe, clăi, livezi, semănături presărate pe ici, pe colo îndulcesc imaginea, indicatoarele senzoriale ne virează spre „idilic”. Întreaga priveliște se desfată sub un soare blând care potrivește lumina către strălucirea și contrastul perfecte pentru retinele noastre. Fericirea ni-i deplină: am ieșit din civilizație, suntem în inima Țării Moților, neamțul a rămas în urmă, parcă nici bagajele nu-s așa de grele…

Este pe undeva un mic dar, pe care întâi nu-l băgăm în seamă, însă după vreo două ore devine la fel de sâcâitor ca o pietricică în bocanci: în timp ce, oriîncotro ți-ai răsuci privirea, întregul peisaj se scaldă în soare, peste noi burează cu încăpățânare.

Îmi încânt privirile cu tablourile însorite care mă înconjoară și, în paralel, mormăi tot mai nemulțumit când șiroaie de apă se înoadă sub bărbie și mi se preling în sân. Mormăiturile se transformă în repetate întrebări:

– Bă, da’ ce basca lu’ Grigore se întâmplă?

Grasu se prinde că Grigore și basca lui n-au importanță dar nu se prinde de caracterul retoric al întrebării așa că, după ce cugetă, pe la a douăzecea iterație, se bagă în seamă:

– Știu, zice, jumătate șăgalnic, jumătate în serios, cred că e unu’ sus, cu un norișor… se ține de capul nostru.

Zău că-i dau dreptate. Al naibii norișor stă mereu la verticala locului unde ne aflăm și lăcrimează incontinent. Facem la dreapta, hop!, cotește și el, dăm la stânga… călare pe noi! Încercăm câteva fente, semnalizăm stânga și-o luăm la dreapta… nimic! Ne murăm cu încetul și asta nu-i nimic pe lângă invidia care ne macină vazând că întreg universul, cu două mici excepții care ne poartă numele în buletin și bagajele în spinare, se bălăcește în lumină  și căldură.

Încercăm și cu pauză. Poate pleacă fără noi. Ți-ai găsit! Norișorul își trage sufletul dimpreună cu noi. Fără să uite să țârâie mărunt.

Udați, pe dinafară de stropii consecvenți și pe dinăuntru de plânsetul înciudat al inimii, decretăm că tipul cu norișorul e responsabil de tot ce ni se întâmplă neplăcut și neprevăzut. Ne simțim ceva mai bine acum, c-am găsit pe cineva pe care să dăm vina, așa că săltăm poverile și bâldâcâim încetișor spre nord.

Așa de tare ne-am învățat să purtăm norișorul deasupra capetelor, ca pe un balon legat cu ață, încât ne ținem după el, preț de vreun ceas, pe o potecă greșită. Care, după cum a apucat-o, duce glonț la granița de vest. Și, dacă-i suficient de consecventă, către plajele franceze de la Oceanul Atlantic. Avem treabă în altă parte, așa că facem stânga-mprejur, credităm contul Norișorului cu încă o măgărie la adresa noastră și o tulim repejor, înainte să apuce s-o vireze după noi.

Scăpăm. Dăm de soare, ne zbicim, rânjim încântați și pășim cu avânt ca să recuperăm timpul pierdut. Într-un colț de cer, departe de noi, aburii Norișorului închipuie și ei un rânjet. Sardonic. Mă fac că nu văd, dar nu mă pot opri să mă nu întreb, înfrigurat, ce mai coace…

Preț de vreo doi kilometri, pe care-i înghițim la turație maximă, pare că ne-a lăsat în voia sorții. Doar că, îngrijorat, oriunde îmi arunc privirea, parcă văd un rânjet de norișor…

Până și nădragii Grasului rânjesc la mine… Ei, nu, că asta-i prea mult! Mă frec la ochi să alung vedenia. Geaba, turul lui Barella arată în continuare ca un baraj de hidrocentrală dinamitat prin resturile căruia năboiesc apele. O spintecătură largă lasă loc unei năvale de cărnuri, unei oarecare părți din lenjeria intimă și parcă-și face drum pe-acolo și ceva din poala cămășii…

– Ce-ai pățit, mă, nătăflețule? îl alint deși placiditatea cu care îndură evenimentul mă cam scoate din sărite.

– M-am… hâm… când am trecut peste pârâul ăla… pasul mare… mi se pare c-a pârâit ceva…

Auzi vorbă la el! Sub ochii mei se văd urmări demne de o explozie nucleară în atolul Bikini (mă puteam gândi la Hiroshima dar în contextul în care chiloții Grasului mi se flendură pe dinainte…), plus că trebuie să tragă pe-acolo un  curent mai dihai ca în Peștera Vântului, iar lui doar i se pare c-a pârâit…

– Bine mă, nefericitule, și cât ai de gând să mergi așa? Până ne arestează cineva pentru exhibiționism? Dă bernevecii-ncoace, să ți-i cârpesc!

Nu-i treabă așa simplă, așa că mă așez gospodărește, sub un podeț și, în susur de apă, restaurez veștmântul Grasului. Care, între timp, se sorește pe un bolovan din mijlocul apei. Și-și face poze. Selfie avant la lettre…

Am mai multă bunăvoință și ață decât pricepere de croitor. Dar împung des și cu răbdare și am parte de miracolul transformării cârpelor din poală într-un obiect vestimentar. Se îmbracă tot ca o pereche de pantaloni, așa că instructajul pe care i-l fac lui Barella e sumar, durează un pic mai mult până își îndeasă rotunjimile înăuntru și încheie toți nasturii și-apoi pornim.

Mărșăluim până la ceasul amurgului. Cu pauze. În care cârpesc, iar și iar, pantalonii. Cu sârmă, într-un moment de disperare. Nimic nu ține. Materialul suferă de o ușoară putrezire, mi-e clar că nădragii-s pe ultimul drum. Care pare a fi foarte scurt. Pe deasupra, după fiecare nouă cusătură, volumul interior devine tot mai redus iar Barella n-are nici o tendință de slăbire. Are, în schimb, aptitudini pentru strip-tease. Deja sare din pantaloni cum aude vreun pârâit, dintr-o singură și fluidă mișcare. Și-mi face semn către buzunarul de rucsac în care a învățat că țin acul și ața. Și mi se pare mie sau chiar cântă ceva în timp ce se despoaie?

Mă enervează și nu prea. Evident și-a ales greșit echipamentul, fără să-și cântărească ori chilele, ori nădragii… Dar, la cum merge treaba, putea să vină echipat și-n armură că tot îl dezbrăca Norișorul. Vreun șurub tot i-ar fi căzut… Ori dădeam peste vreun magnet puternic în cale…

Pe seară ne aciuim la Padiș. Dorm adânc o noapte întreagă, fără habar de ce se întâmplă în jur. Mai bine. N-am ocazia să mă îngrijorez de furtuna de-afară. Dimineața e, o dată în plus, surprinzătoare. Mă trezesc, deschid ușa, intră lumina în încăperea întunecoasă în care ne-am odihnit. Apă nu mai intră. E deja la nivel, nu mai încape alta, chiar dacă afară plouă furios. Sinistrați în priciuri, în clipoceala vălurelelor care se sparg, încetișor, de picioarele paturilor, ne facem de lucru cu răbojul isprăvilor Norișorului. Desigur că-i trecem la socoteală și bălăceala matinală și ziua pierdută din punctul de vedere al călătorului însetat de drum. Mă rog, cu toată apăraia din jur, numai sete nu mi-e…

Recuperăm, pe înserat, din punctul de vedere al călătorului culegător de folclor. Nou, cooperatist. Nimerim, în sala de mese, la o agapă tovărășească prilejuită de taman scursa (halal scursă, peste tot șiroiește apa, că încă mai plouă!) zi de 23 August. Avem parte, la cină, de un cor de lălăieli căruia, după ce cinăm și noi vreo două țoiuri de rachiu, ne alăturăm cu baierele bojocilor larg desfăcute.

Petrecerea n-are nimic în plus față de oricare altă reuniune de Irine Loghin și Gică Petrești puternic abțiguiți. Cu remarcabila excepție a personajului bine făcut și făcut bine, cu voce de stentor și cu repertoriu limitat la un unic vers pe care-l hăulește ridicând paharul: „Așaaaa, băăă… rumânește, băăă!…” Și-o ține langa, fără pauză, fără milă… Când părăsim cinstita (sic!) adunare mi se pare că urletele sale sună ceva mai înăbușit și cu mici ecouri, ca și cum ar veni dintr-o peșteră. Sau, hai!, de sub masă… Oricum, deschid sertărașul în care memorez eroii principali și îl înscriu sub numele de Rumânescu. Amintirea lui o să mă distreze grozav câteva zile. Dacă mă gândesc bine, chiar câteva decenii.

Lăsăm în urmă atmosfera vivace din cârciumă și ne întoarcem în camera cu aer lacustru. Și cu apă. Deprimantă. Ne băgăm în paturile tip barcă de salvare cu o disperare întreținută de ploaia care nu contenește.

Marele Regizor întoarce foaia peste noapte și ne trezim în alt decor: țeava pe unde vine ploaia e bine înfundată iar cerul a fost zugrăvit cu sineală. Ne îndemnăm, grăbiți, către spectacolul bănuit al Cetăților Ponorului.

Avem a coborâ într-un aven, ca și la Scărișoara, doar că n-avem perspectivă asupra uriașului puț în care ne adîncim pe o potecă șerpuită printre copaci. Așa că spectacolul rămâne bănuit până-n clipa în care cortina de cetină se ridică. Și ne descoperim într-o călătorie către centrul Pământului!

Grandios!… Grandios!… Grandios!… Discul pe care îmi țin epitetele hârâie același și același cuvânt. Și cu turație puțin peste normal. Poate din princina inimii care a luat-o razna și ea. Întâi s-a oprit un pic și acum pompează din greu ca să recupereze. Mă aflu pe fundul unui gropan care, în față, îmi închide vederea cu un zid vertical înalt de câteva sute de metri, fapt care, combinat cu dorința de  a-i zări creasta, îmi obligă la o gimnastică neobișnuită drăguțele de vertebre cervicale. Mobile suficient încât să-mi pot lăsa capul pe spate, ca și cum, de la poale, m-aș uita la ultimul etaj al unui zgârâie-nori dubaian. Dubaiesc? Mă, rog, din Dubai… nu asta-i problema.

Problema este la falcă. Mai precis la falca de jos. Și mai precis la centrii nervoși de care ascultă dânsa de obicei. Surpriza a încurcat ceva pe la tabloul de comandă iar falca mi se proptește în piept și acolo rămâne. Lasă că peretele avenului mă domină țâșnind de lângă mine până înțeapă norii care se încumetă prin zonă, de-astea am mai văzut, dar crăpătură ca aceea care sparge un portal gigantic în perete pentru a se transforma în peșteră, nu!

Mă simt ca peștele în apă. Mut. Pentru că nu poți vorbi fără să închizi gura. Încerc și-așa dar mă las păgubaș când îl simt pe Barella pe cale să realizeze că are de făcut față la două minuni simultan: dinaintea-i o uluitoare priveliște carstică iar alături un umanoid care n-are din homo sapiens decât poziția erectă. Și aia cam bâțâită.

Tac. Dar îmi doresc fierbinte să depășesc, a doua oară în viață, stadiul evolutiv al gânguritului și să mă pot întreba, cu glas articulat, cum, Doamne Sfinte, s-a format caria asta monstruoasă?! În piatră, nu în brânză! Băi, ridici un teren de fotbal la verticală, îl îndeși în crăpătură și trebuie să zici să-ți mai aducă, altfel tot mai răsuflă!

O să mă întreb și cu voce tare, dimpreună cu Grasu, un pic mai încolo. Când îmi revine facultatea vorbirii. Și o fac repetat. Chiar dacă, teoretic, văd răspunsul la vreo șase-șapte metri sub nas unde, într-un șanț de la baza zidului, un firicel de apă țârâie discret și se scurge, prin portalul maiestuos, în peșteră. Doar că mi-e tare greu să îngădui că apușoara asta e singurul responsabil. Simt nevoia unei explicații, cu ceva mai energic, mai musculos, magic, măcar! Vreo civilziație extraterestră care și-a probat drujba cu laser înainte de a porni prin ceruri la tăiat comete, vrăjitorul pe care l-a scăpat trăgaciul prea sensibil al baghetei fermecate… măcar nevasta căpcăunului aruncând cu blide după dumnealui căpcăunul într-o clipă de dizarmonie conjugală… orice, dar nu pârlitul ăsta de pârâu!

Care mă enervează grozav și suplimentar pentru că șanțul pe care l-a scobit lângă perete are marginile tare abrupte și ne împiedică să coborâm pentru a pătrunde în peșteră. Pendulăm pe mal căutând o cale de acces sub portalul care, acum, ne domină din imediata vecinătate.

Patrulăm încolo și-ncoace și, pentru că încă nu ne putem minuna de interiorul peșterii, continuăm, printre boscorodeli, să ne întrebăm cum s-o fi format ditamai deschiderea. Insistența ne e răsplătită. Liniștea care se lasă peste tot locul de câte ori trebuie să tragem aer în piept pentru vociferările ulterioare se sparge cu un troznet mare și o sumedenie de replici mai mititele. Și începe să plouă din senin. Cu bolovani. Cât pumnul.

Ne aruncăm pe burtă. Sau ni se taie genunchii?… Una peste alta stăm cu capul îndesat în țărână, cu mâinile în cap, expunând cerului partea corpului mai cărnoasă și potențial amortizantă unde spatele încetează să se mai numească spate. Și ne blestemăm curiozitatea exacerbată. Tocmai am aflat cine a mai pus mâna la monumentala înfăptuire: apa infiltrată de deasupra, în concubinaj cu gravitația. Am aflat pe viu. Dar a fost cât pe ce să aflăm pe un viu tare scurt!

După ce se oprește răpăiala și se așează colbul mai zacem un pic la orizontală. În tăcere. Bubuie doar pulsul în urechi. Când ne ridicăm, evaluând urmările, ce coincidență!, niciunuia nu-i mai arde de intrat în peșteră. Am scăpat, totuși, ieftin, câte-o julitură, două, în podul palmelor. E drept, pantalonii lui Barella n-au supraviețuit… Omul n-a avut vreme de mișcări gingașe așa că doar cureaua îi mai ține într-o singură piesă vestimentară. O să-i cedez, la cabană, treningul meu. Mi-e cu patru numere prea mare și e supraelastic. Se va rotunji de minune, fără nici o cută!

Ne luăm tălpășița din zona de bombardament și dăm drumul la comentarii doar când apreciem că nivelul de securitate a sporit cu cel puțin două ordine de mărime. Grasu se jură că a văzut evenimentul încă de la debut și-l luminează și pe băiatu’. Căruia încă nu-i e foarte clar cine l-a luat drept câine și a dat cu pietre după el… Cică, pe la două sute de metri deasupra noastră, s-a fost desprins un bolovan – Grasu dixit – cât un frigider. Atunci a fost troznetul mare. În rostogoleala lui pe perete a dat naștere troznetelor mai mici și, prin spargere, schijelor care ne-au mitraliat.

Până aici povestea e coerentă, dar parcă lipsește ceva… Cine? Cine a declanșat totul? N-a văzut, dumnealui, Barella, pe nimeni prin zona de unde a plecat bolovanul-tată? Îi dau de gândit cu întrebarea asta și, încet-încet, îl aduc în ambuscadă: nu-i așa că umbla ceva, ca o părere, ca un abur, pe sus, pe lângă bolovan? Încă doar câteva secunde de ezitare și Grasu, jumătate furios, jumătate admirativ-înciudat, dă verdictul indubitabil:

– Băi, al naibii Norișor!…

Mda… al naibii Norișor! Desigur că nu s-a oprit aici. S-a ținut de noi și la Stâna de Vale. Unde am ajuns pe seară. Și n-am văzut nimic din mândra stațiune. Întâi pentru că era deja întuneric. Și-apoi pentru că Norișorul a înțesat-o cu turiști în asemenea hal încât abia pe la o oră mică din noapte am reușit să ne cazăm. Într-un beci de vilă. Al cinșpelea. Singurul cu paturi libere. M-am tot uitat în jur, să-mi cumpăr un tun, să dau cu el, dar nici așa nu s-ar fi găsit locuri de dormit deasupra solului. Ne resemnăm cu gândul că de-aia am venit în Apuseni, să vedem lumi subterane, nu?

Începem să resimțim oboseala după drumurile lungi și nopțile dormite pe sponci. Ultima etapă, de retragere, ne prilejuiește, în satul Valea Drăganului, o frumoasă surpriză: o cabană prietenoasă, pe care o îndrăgim de la prima vedere și în paturile căreia vom dormi neîntorși. Dar nu imediat. Înainte de orice, cu toată oboseala, de cum ne cazăm, spălăm, mâncăm, pornim într-o scurtă plimbare. Mai avem un obiectiv de atins de pe lista croită acasă: s-o găsim pe cetățeana Rodica Ursu, locuitoare în Valea Drăganului.

Pe Rodica o cunoscusem într-o tabără, cu câțiva ani în urmă. O simpatie reciprocă a făcut să păstrăm legătura, o vreme, prin scrisori pe care le scriam cu drag și cărora le așteptam răspunsul și cu mai mare drag. În ultimul an, însă, schimburile epistolare cam șchiopătaseră… mergeau mai greu… eh, ce s-o mai dau pe după deget, se opriseră, frate! Deloc întâmplător găsisem, în excursia în Apuseni, ocazia de a reînnoda legătura.

În lumina caldă a după-amiezii tîrzii ieșim din cabană și dăm cu banul ca să hotărâm dacă să începem căutarea spre stânga sau spre dreapta. Nu-mi mai amintesc cum a căzut. Dar îmi amintesc că această scurtă oprire i-a folosit lui Barella ca să întrebe:

– Oare ce ne mai coace Norișorul?… și să răspundă rânjind:

– Ori Rodica nu-i acasă, ori nu te mai cunoaște… ori s-a măritat!

Pun oleacă bot la asemenea prevestiri sumbre și plec, ca din pușcă, înspre stânga, dornic să-i arăt Grasului că mă doare-n cot de Norișor. Grasu se ține de mine, tropăind, până la prima haltă. Care nu-i departe. La prima poartă dotată cu o muiere. Vreo treizeci de metri.

– Săru’mâna… căutăm o domnișoară, Rodica… Rodica Ursu…

– Aaa… de-a lu’ Ursu… vine răspunsul care pare încurajator.

Tanti pare să știe pe unde stau ai lui Ursu. Chiar știe. Altu-i baiul:

– Da’… de-a lu’ care Ursu?

Hait, am sfeclit-o! Păi… n-am alte amănunte. Da’ n-o fi așa de complicat să găsești, într-un sătuc de munte, familia Ursu și pe Rodica aferentă! Mă cam bâlbâi… descriu, cât pot, fata mignonă, brunețică, drăguță foc și de vârsta noastră care-i ținta căutării. Tanti mă îndrumă, mai ceva ca GPS-ul, către o gospodărie așezată cam la dracu-n praznic, pe alt deal decât cel pe care convorbim.

Bag viteză, urmând indicațiile și-odată ne pomenim pe dealul țintit, la altă poartă, altă muiere:

– Săru’mâna… bla-bla-bla, o iau de la cap cu povestea.

Nu suntem la poarta potrivită, aștia-s alți Urși, au o fată dar n-o cheamă Rodica… Alte indicații, alt drum, alt deal, altă poartă…

Nici asta nu-i bună. Pe fată o cheamă Rodica dar e altă Rodică, e prea tânără față de ceea ce căutăm.

Al naibii sat, e mai mare pe dinăuntru decât s-ar fi putut crede! Pe la a șaptea casă a unei familii Ursu aflăm, deloc încurajator, că numele ăsta îl poartă treisferturi din locuitori. Timpul trece, soarele apune, noi am venit azi tocmai de la Stâna de Vale care nu-i chiar coleșica… Încep să mă satur de scurta plimbare…

Nu mă dau, totuși, bătut și, sub lumina lunii, uraaa!, o găsim! Pe mama Rodicăi. Rodica nu-i acasă. E dusă la Cluj. Acolo șade de când s-a măritat. Va rămâne nelămurit, în veci, dacă m-ar mai fi cunoscut…

Drumul înapoi, spre cabană, durează destul de mult. Întâi că ni s-au cam zăpăcit reperele tot umblând teleleu, de pe o uliță pe alta. Plus că-i întuneric beznă. Și nici Grasu nu mai poate să meargă. Abia se târăște câțiva pași și trebuie să se sprijine de un gard, un pom, ceva… orice… icnește, la fiecare oprire:

– Da’ Rodica nu-i acasă… Ha-ha-haaa…

Și mai face câțiva pași și iar îmbrățișează ceva care să-i suporte greutatea și hohotele:

– Îi dusă la Cluj… Haaa… haaa…

Aici trage aer mai mult în pieptul clocotitor:

– Acolo stă de când… ha-ha-ha… de când… aaah… de când s-o fo’ măritaaaat…

Și dă-i și râzi până încep să se aprindă lumini prin curți, câinii să latre și gospodarii să iasă în prispa casei să vadă sursa hăulelilor.

Părăsim Apusenii, a doua zi, cu rata de Huedin-Cluj. În îmbulzeala deja clasică din autobuz, cu ochii pierduți pe geam, îmi iau rămas-bun de la peisajele speciale. Și de la Norișor. Cerul e ultrasenin și ultramarin așa că, probabil, vorbesc singur când îi mulțumesc pentru companie și pentru farse… În fond… a fost distractiv!

Clujul ne întâmpină prietenos, ca de fiecare dată, dar nu mai avem energii pentru întâmplări noi. Așa că ne repezim în gară chiar dacă mai sunt vreo două ore până la plecarea trenului spre casă. Luăm bilete, ne chiombănim pe tabla cu trenuri… aha, al nostru pleacă de la linia treisprezece, hm, nu mă omor după numărul treisprezece…

Trenul e gata tras la peron, are tablele cu destinația agățate de fiecare vagon. N-are pasageri. Corect. Cine vine la tren cu două ore înainte de plecare?

Trecem prin sindromul provocat de prea multe opțiuni: locurile astea nu-s bune, că-s la soare, dincolo e prea umbră, astea-s moi, alea-s tari, de-aici nu se vede gara… Ne oprim din fâțâială doar când ne lasă imaginația în pană și nu mai găsim noi motive de cârcotit.

Timpul trece greu și ne uităm mereu la ceas. Când mai rămân doar câteva minute până la plecarea programată ascultăm, plictisiți, anunțul megafonic ce urmează după Marșul lui Iancu:

– Atențiune! Atențiune! Trenul cursă de persoane Cluj – Napoca Arad se află garat și va pleca, peste cinci minute, de la linia doi. Trenul circulă fără oprire…

Odată îmi sare plictiseala.

Oricât ar fi de hârâit-metalic glasul din difuzoare e totuși de domeniul imposibilului ca omul de la microfon să fi spus „linia treisprezece” și să se audă „doi”! Năuciți, amuțiți și cu mici fiori de spaimă  pe șira spinării ne privim unul pe altul. Oricum, pe altcineva n-am avea cum privi, trenul e gol-goluț băgăm, abia atunci, de seamă.

În ziua aceea ultimii călători care au urcat, la amiază, în trenul de Arad, la linia doi, au fost doi indivizi asudați, bronzați, un pic nespălați, cu priviri cam rătăcite. Pe care le aruncau mai mult spre cerul fierbinte. Și tot într-acolo ridicau câte un pumn. Bolboroseau ceva despre fenomene meteo și plângeau… Nu, nu plângeau, hohoteau de râs. Dar, indubitabil, pe obrajii prăfuiți curgeau râuri de lacrimi.

Drumul spre casă, ca mai toate întoarcerile, când neastâmpărul s-a mai potolit, n-a mai avut cine știe ce peripeții. Am trecut prin halta Sebeș-Glod în goana unui tren accelerat. Cu toate precauțiile și cu inima cât un purice am scos aparatul de fotografiat pe geam ca să mă întorc acasă cu poza locului unde a început totul. Nu s-a întâmplat nimic spectaculos. Lăsasem în urmă țara aceea minunată, cu Norișorul ei cu tot…

Atâta doar că, atunci când am developat filmul, fotografia haltei nu s-a dovedit a fi prea reușită. De fapt era inutilizabilă. Ca și cum aș fi fotografiat într-o mare de ceață. Sau într-un nor…



Joi, 2 noiembrie 2017 - 17:31 
Afisari: 462 


Postari similare:





Comentariile membrilor (5)

urlea2002
urlea2002
(admin)

 
1
Nene, de unde ai scos nebunia?
O splendoare de scriere...cred ca ti-ai gresit vocatia...Carpati.org
Bravas, in special pentru rabdare si stilul abordat. Devin fan...Carpati.org


Vineri, 3 noiembrie 2017 - 18:35  

miparv
miparv
Rucsac
 
2
Pozele sunt super ...


Marți, 7 noiembrie 2017 - 09:56  

turturelu
turturelu

 
3
Foarte frumos!
Nostalgia vremurilor si a tineretii, nebunia vremurilor de atunci, inocenta, curatenia...toate razbat clar si limpede din text. Talent si munca!
Respect si multumim!


Vineri, 10 noiembrie 2017 - 12:23  

zentai
zentai
Coarda
 
4
Epocal! Carpati.org
Se pare că cei mai mulți care împărtășim aceeași pasiune avem cam același trecut!

Am râs, m-am și întristat (de nostalgie), am văzut cu ochii altuia, și-n trecut, ceea ce am văzut abia anul ăsta! Tele enciclopedia, domle, ce mai! Carpati.org

Felicitări! Sunt convins că la un loc potrivit, cu-n foc în vatră sau în sobă, și-un zaibăr potrivit, ar fi o seară epică care ar ajunge limpede la dimineață! Carpati.org

Inimă bună, până la acele mai adânci bătrâneți! Carpati.org


Miercuri, 15 noiembrie 2017 - 14:38  

turturelu
turturelu

 
5
Exact starea asta mi-a indus-o: serile alea la foc in care se intalnesc muntomani care nu se prea cunosc, dar rezoneaza si incep povestile (udate de sticle care merg din mana-n mana) si din poveste.n poveste se face dimineata. De obicei serile astea incep cu o chitara si un caiet de versuri luminat de o frontala si in jurul caruia se inghesuie vreo 4-5 "cantareti/te" si se termina cu siruri de intamplari mai mult sau mai putin amuzante si care au in comun muntele!


Miercuri, 15 noiembrie 2017 - 15:03  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,1102 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2017) www.carpati.org