Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Septembrie 2019
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30

Octombrie 2019
LMMJVSD
123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031

Online

Vremea
Varful Moraru
Muntii Godeanu

Reduceri

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Niste numere: 7m-caderea, 23h-tura, 13h-rapelurile, 30m-saritoarea-dop (Muchia N-E a Coltului Galbenele si Valcelul Santinelei) (Muntii Bucegi)


Acest jurnal contine o poveste subiectiva de pe unul dintre cele mai dubioase valcele din Bucegi pe care l-am explorat din intamplare, valcel contraindicat publicului larg si pe care il recomand doar celor carora li s-a urat cu binele si au nevoie de o experienta marcanta pentru a re-evalua lucrurile frumoase din viata :))

 

*Nota: aprecierea e facuta conform conditiilor gasite in teren pe 20 iulie 2013. In alte conditii, admit ca ea ar putea fi un pic mai pozitiva.

 

Echipament folosit: 2 semicorzi; hamul, casca, zelbul si dispozitivul de rapel se subinteleg; am lasat acolo un piton, aproximativ 20m de cordelina si 2 carabiniere cu filet (grele, de care voiam sa scapam oricum) pentru a asigura o frecare cat mai mica a corzilor la recuperare. Bineinteles, cutitul a fost un element foarte important. De asemenea au fost importante si niste anouri foarte lungi, inadite, pentru a putea trage coarda dupa ce primul a dus-o pe o linie greu accesibila pentru al doilea.

 

 

Protagonisti: FlorinV si eu


/valcelul_odios/protagonistii.jpg


Am pornit la drum cu un plan mare: urcare pe muchiile Galbenelelor pana pe platou: muchia nord-estica a Coltului Galbenele, Coltul, Creasta Strungilor, probabil si Coltul Strungii, Umarul (traseul Coman). E cam mult, dar putem sa incercam. Daca nu ne ajunge timpul putem continua pe Valea Scorusilor.

 

 

Muchia nod-estica a Coltului Galbenele

----------------------------------------------

 

Urmand ruta Hornul cu Urzici – Hornul Pamantos – Valea Coltilor – Strunga Magarului – Valcelul Coltului ajungem pe muchia nord-estica a Coltului Galbenele unde peisajul este superb: se vad toti coltii de pe Creasta Strungilor Galbenele dintr-un unghi inedit, se vede turnul tortitei deasupra Coltului Galbenele, Coltii Malinului in toata splendoarea, Acele Morarului (dar din unghiul nefavorabil), peretii prapastiosi ai Crestei Strungilor, iar senzatia de hau este coplesitoare. Imaginea si senzatiile nu pot fi surprinse intr-o poza, insa este supeeerb!!!

 

Dar daca este atat de frumos aici, de ce oare aceasta nu este o ruta mai frecventata? Vom afla in curand :)

 

Cred ca mai avem vreo 2 lungimi de coarda pana pe Coltul Galbenele. Suntem atat de aproape, dar ajungem la un pasaj de catarare dificila unde stanca e foarte friabila.  Florin trece la espadrile si porneste pe verticala. Cat de sus a ajuns – are vreo 7m sub el. Deodata, mi se imprima pe retina si in memorie o imagine incredibila: Florin e in aer, la vreo 2m de perete… in cadere! Am incremenit cu mana pe coarda, dar coarda nu prea s-a intins, nu am simtit nici un soc. De altfel, si caderea a fost destul de uniforma, fara sa il franeze ceva… Ce s-a intamplat cu asigurarile???

 

Mai scoate cate un sunet, se foieste – deci traieste. Cu sufletul la gura astept sa se reculeaga si sa zica ceva… un minut… doua minute – o vesnicie!

 

“Sunt ok” se aude intr-un tarziu. A aterizat mai mult pe spate si putin pe coaste in marea de jnepeni – sa mai zica cineva ca jneapanul nu e cel mai bun prieten al omului, ma rog, al alpinistului. Vorbeste normal, se misca bine, nu pare sa aibe nimic rupt.

 

“Sunt sanse mari sa nu ai nimic” spun eu care am trecut printr-o experienta asemanatoare la ski: am zburat in viteza de pe skiuri cativa metri si am aterizat fix pe coaste. Atunci am simtit ca m-am comprimat, ca a iesit aerul din mine si am asteptat sa ma umflu la loc, dar tot vorbeam cu o voce stinsa pe care nu o recunosteam. Si nu am avut nici macar o coasta fisurata, cu toate ca o luna a fost dureros doar sa ma asez si sa ma ridic din pat.

 

Ulterior, controlul medical a dovedit ca am avut dreptate – pfiuuu, ce usurare! In plus, Florin revine la catarare dupa numai zece zile de repaos. Nici caderile astea nu mai sunt ce au fost…

 

Dar… nu inteleg… ce s-a intamplat? Am facut eu ceva gresit? Nu, de fapt au iesit doua pitoane fara sa opuna nici cea mai mica rezistenta, iar cel de-al treilea era prea jos ca sa mai conteze (nota bene pentru cei care au incredere oarba in pitoanele existente pe munte!). Cu siguranta erau pitoane istorice pe care le va pune in rama. Florin s-a prins ca acele pitoane erau “obosite” si zice ca alte pitoane sau asigurari mobile nu putea pune pentru ca stanca era praf, dar a avut incredere ca poate depasi acest pasaj.

 

 


Eheeei, explorarea nu iese intotdeauna conform planului. De fapt, reinventam roata caci au mai explorat si altii inaintea noastra: interbelicii au incercat mai multe linii de acces pe colt, dupa cum am aflat ulterior de la Mircea Ordean:

 

"În aceeași perioadă, Alexandru Beldie își continuă cercetările pe versantul estic al Colțului Gălbenelelor. Anterior (8 septembrie 1934), Beldie și Manof ieșiseră din Valea Colților pe un brîu (alt. 1985, ducînd spre Strunga Măgarului), din care au suit "Vîlcelul Colțului" pînă în apropierea mării de jnepeniș de sub flancul estic al Colțului Gălbenele. Îi separa aici de vîrful colțului un prăvăliș de circa 70 de metri. Tentativa de a depăși acest obstacol, întreprinsă în octombrie 1934, a eșuat după o lungime de coardă, "la baza unei porțiuni absolut verticale și lipsită de prize"[1].

La 8 august 1935, avînd alături de această dată pe Leova Stolear, Al. Beldie a pornit să atace muchia nord-estică a colțului, care părea să ofere mai multe șanse de reușită. Cum însă două tentative desfășurate pe flancul dinspre răsărit al muchiei au eșuat, s-a pătruns în flancul suspendat la mare înălțime deasupra Văii Colților.

După o traversare pe un brîu îngust de piatră, a fost escaladată aici o lespede, o zonă mai puțin redutabilă conducîndu-i apoi la baza unei fisuri. Cu eforturi ("în lipsa altor prize am strîns aici cu nădejde între genunchi un colț de stîncă", declara ulterior Beldie) au depășit această spintecătură, întîmpinați fiind apoi de un odihnitor brîu cu jnepeni. Grație acestuia au putut traversa în creasta nordică, unde au suit, în condițiile aceleași "roci perfide", o porțiune înclinată de 15 metri. În continuare panta s-a domolit și descoperind de această dată "prize de elefant", au ieșit după alți 40 de metri în vîrful Colțului Gălbenele.

Aici, o neplăcută surpriză: dispăruse frînghia lăsată în prealabil pentru o lesnicioasă depășire a fisurii conducînd pe coama colțului. Prin urmare, porțiunea a fost depășită doar după serioase eforturi.

[1] Locul a fost urcat în 1942 de Ion Coman și Oskar Schöbesch.”

 

 

Iar eu aveam informatii despre acest traseu de la Baza care l-a explorat cu ani in urma, dar probabil traseul s-a mai degradat de atunci asa cum s-a intamplat cu multe altele din Bucegi. Daca tot am discutat si revazut poze, Baza a scos de la naftalina impresiile din tura lui si a punctat aspectele tehnice aici:

 

http://danabaza.blogspot.ro/2013/07/bucegi-creasta-estica-coltului.html

 



Ne retragem. Dar pe unde? Ultima portiune merge descatarata prin jnepeni. Pe “ulucul” pe care am urcat nu prea putem cobori pentru ca nu avem in ce face rapel. In stanga, peretele Vaii Coltilor este imens si nu ne ajung 60m, iar cu batutul de pitoane nu stim daca o scoatem la capat. Iar in dreapta pare sa fie un valcel acceptabil, dar e teren complet necunoscut si nu imi surade. Preferam sa coboram pe unde cunoastem si unde stim ce ne asteapta, dar nu prea avem de ales. Mda, ne dam seama ca am facut o greseala pornind fara sa cercetam atent posibilitatile de retragere - lectie invatata! Doar aveam acasa poze cu coltul din toate unghiurile, exista oameni pe care pot sa-i intreb, dar eram atat de sigura ca putem ajunge pe colt, iar de acolo pana in Strunga Coltilor si apoi in Strunga Galbenele incat nu m-am documentat si in alte directii.

 

In cele din urma, pornim in rapel spre dreapta, adica pe un valcel paralel cu Valea Coltilor.




Valcelul Santinelei

-----------------------

 

Desigur, primul rapel, prima problema: ajuns jos, Florin face testul corzilor si vedem ca ele nu se misca si ca nu pot fi recuperate, pentru ca trec peste o burta de stanca, iar frecarea si elasticitatea corzilor fac o combinatie beton. Caut alt punct de rapel care sa fie mai pe direct, desfac nodul dintre corzi dupa ce le leg de mine ca sa nu le scap in hau si refac punctul de rapel cu o cordelina si o carabiniera cu filet pentru a avea frecarea minima. Chiar si asa am muncit din greu cand a venit momentul tragerii corzilor.

 

Am tinut cat de mult am putut malul stang, prin jnepeni si zade pentru ca aici gaseam in ce sa facem rapel in timp ce pe firul valcelului asta era o necunoscuta, iar stanca era uda si alunecoasa. Am facut cateva rapeluri cu o singura semicoarda data direct dupa copac, pentru ca aceste rapeluri merg repede, semicoarda se recupereaza usor, iar intre ele mai sunt portiuni scurte unde se poate merge pe picioare.

 

La capatul rapelului prin care ne dam jos de pe versant in firul vaii peste o saritoare-grota, Florin este intampinat de o capra neagra curioasa care vine mai aproape sa il studieze :)

 

Suntem la cotitura de 90 de grade a valcelului spre dreapta. In fata noastra e o creasta si presupun ca ea ne desparte de Hornul cu Urzici, pe unde cunoastem terenul si putem cobori. Incercam ceva pe acolo, dar e o portiune delicata asa ca revenim in fir. Ulterior descoperim ca dincolo era un alt fir al valcelului si apoi o fata verticala care nu dadea in Hornul cu Urzici. Deci continuam in jos pe valcel, ce poate sa fie? Mai facem 1-2 rapeluri si trebuie sa se domoleasca panta. Nuuuuu? Nu!

 

Dupa cateva rapeluri cu o singura semicoarda, la unul dintre praguri, Florin are inspiratia de a arunca ceva pentru a-l testa: “Aici e ceva mare. Facem de 60”. Asa am descoperit cea mai inalta saritoare de pe valcel – are aproximativ 30m (conform estimarilor pe segmente de coarda) si este complet surplombata. Copacul de rapel l-am gasit la vreo 10-15 m deasupra saritorii, deci nu se poate cobori decat cu 2 semicorzi. Era intuneric si de mult nu mai faceam poze, dar imaginea ei mi-a ramas clar in minte – as putea sa-i fac portretul robot. Privita de jos arata ca un imens dop conic infipt in maruntaiele canionului, de parca un tanc de 30m a fost retezat, a picat si s-a infipt in canion cu varful in jos. E clar ca pe aici nu se poate urca. Never ever!

 

[Ulterior am dezbatut despre duritatea saritorii: desi nu este cea mai inalta pentru ca nu depaseste Hornul Negru de 40m din Valcelul Uriasului, eu cred ca are sanse de a fi cea mai dura pentru ca prezinta doar doua diedre deschise surplombate la contactul dopului cu peretii canionului, spre deosebire de Hornul Negru care pare sa aibe si portiuni fezabile]

 

Eheeei… si ce ne-am face noi fara cate o repriza de ploaie? Nu mult, dar suficient cat sa ude stanca si sa o faca super-alunecoasa, suficient cat sa ma ud fleasca la picioare luand apa de pe buruieni, sa se ude si corzile, etc.

 

Dupa cum am descoperit cu alte ocazii, dupa ploaie ies acele musculite care ma pisca dureros si enervant de frunte, lasandu-mi blande care dureaza o saptamana.

 

Apoi isi fac remarcata prezenta urzicile si buruienile din ce in ce mai mari. Urzicarea deja este o constanta cu care ne-am obisnuit, ma pisca pana si prin pantalonii uzi, mai ales ca mai mergem fie aplecati, fie pe fund, cu mainile pe sol pentru a trece cate un prag mic de stanca uda.

 

Si, de asemenea, la inceputul noptii, lumina frontalei atrage norul de musculite, inofensive de fel, dar care imi intra in ochi si ma enerveaza de-mi pierd ideile si concentrarea. Ce-or fi cautand, dom’le, in ochii mei???

 

Apoi, probabil din cauza apei, contactul frontalei are de suferit: frontala a trecut singura pe intensitate maxima si a ramas blocata asa. Doar scotand bateriile mai puteam opri lumina. Stiu ca la intensitate maxima, bateriile se termina imediat, dar nu am ce sa fac. Dupa cum ma asteptam, in vreo ora lumina frontalei scade treptat-treptat, pana se stinge de tot. Grozav! Ma adaptez la lumina noptii, chiar vad destul de bine cu toate ca e inorat, pot face si manevre de coarda la lumina asta, sa-mi pun si reverso-ul, dar nu vad destul de bine pe unde calc si in ce ma bag la rapel. Daca pun bateriile de schimb, mi-e ca vor avea aceeasi soarta si ca vom ramane blocati pana vine dimineata si putem vedea la lumina zilei. Totusi nu am de ales, folosesc lumina telefonului ca sa schimb bateriile si... surpriza! Frontala se deblocheaza, acum pot folosi intensitate scazuta. Pfiuuu! Putem continua :D

 

Multe provocari... prea multe provocari la adresa calmului, atentiei si concentrarii care sunt cruciale in manevrele pe care le facem.

 

De cele mai multe ori am facut rapel dupa trunchiuri de copaci, dintre care multe erau crescute orizontal asa ca inevitabil cordelina noastra se mai deplasa pe trunchi facand mai multa parghie, dar ne-am straduit sa nu dam socuri. Am ajuns intr-un loc unde nu am gasit nici un tanc si nici un trunchi asa ca am fost nevoiti sa lasam acolo un piton, apoi am ajuns intr-un punct unde singura solutie a fost un ciot – bun si ala, mai ales ca din el mai ieseau niste crengute verzi, deci inca era in viata si se tinea bine.

 

La unul dintre copacii de rapel, Florin zice: “Uite un soarece! Inca unul. Cum ar fi sa ne roada soarecii cordelina de rapel? :))”

 

Tiparul incepe sa se cam repete: cand vii de sus, terenul pare oarecum pasnic cu mici poienite cu vegetatie amazoniana. Florin se lupta cu urzicile si le rapune cu batul. Dar in cativa metri se apropie cate o margine dupa care nu mai vezi nimic si verdictul e clar: rapel. Cobor cu mare grija pentru ca stanca e alunecoasa, buruienile ascund bolovani mazgosi si praguri de stanca asa ca de multe ori alunec cu piciorul in cate o gaura. Ma opresc o secunda ca sa simt starea piciorului (Au! … hai ca nu-i asa rau…), apoi continui. Ar mai lipsi un cuib de serpi in gaurile astea si scenariul unui film de groaza ar fi complet. Ajung pe marginea saritorii, in prima faza vad la lumina frontalei bocancii mustind in culoarea uniforma a noroiului, apoi vad grozaviile peste care rapelez si ma crucesc (dar fara maini caci trebuie sa le tin pe coarda): sunt gauri mari, bolovani imensi incastrati care ascund sub ei grote adanci in care poti foarte usor sa cazi si sa te lovesti de margine. De cel putin doua ori am facut rapel in surplomba cu picioarele in aer (momente de care m-am bucurat, de fapt). De cateva ori am sesizat surplomba sau m-a atentionat Florin asa ca am coborat prin tarare laterala ca sa fiu cat mai aproape de stanca si sa evit lovirea atunci cand imi aluneca picioarele pe marginea de stanca (subliniez: nu “daca”, ci “cand”). In mod normal poti sa si sari in surplomba, dar nu aici unde nu ii cunosti conformatia, iar uneori gaura nu e atat de mare incat sa intri cu totul in ea plus marja de eroare.

 

Doamne, ce e aici! Asa ceva...? Ce contrast intre terasele vegetale de deasupra si grotele de sub ele! Probabil ca exista si riscul de a pica prin vreo fereastra mascata, de aceea a fost bine ca am coborat mai mereu in coarda, prag dupa prag, din rapel in rapel.

 

Ursul mai lipsea, dar acesta e singurul aspect in privinta caruia eram sigura: nu are cum sa ajunga ursul aici. N-are cum! Parca mai tot timpul in jurul nostru sunt pereti inalti, inabordabili. Lumina slaba a cerului inorat contureaza marginile canionului in care ne aflam si care nu da semne sa isi domoleasca panta.

 

Candva pe la jumatatea noptii incepe sa se adune oboseala si parca imi vine sa ma lamentez si sa imi plang de mila. Dar... ce folos? Mai bine sa ma concentrez la ce am de facut si sa am rabdare. Imi vine in minte afirmatia ca cele mai multe accidente in alpinism se intampla la rapel, iar noi dam rapel dupa rapel, zeci de rapeluri, fara numar, fara numar... Parca ne fortam norocul. Ma simt tot mai nesigura. Stiu bine ce am de facut, dar creste teama de a face o greseala, de a avea ghinion si sa se rupa copacul dupa care rapelam, sa nu se blocheze corzile, sa nu ajungem intr-un loc de unde nu mai avem dupa ce sa facem rapel, etc, etc... Incep sa folosesc nodul de autosigurare de teama ca as putea sa alunec pe pragurile astea ude, sa ma lovesc, sa ma sperii si sa dau drumul la coarda. Stresul meu se reflecta in intrebari si remarci de genul “ai verificat copacul?”, “ai grija la capete!” care la randul lor pot deveni stresante pentru un om care stie ce face, dar Florin e de un calm imperturbabil.

 

Corzile poarta pe ele tot felul de zemuri de buruieni. La un moment dat, am observat in lumina frontalei ca aveam spuma pe maini (huh? oare ce planta ne spumuieste asa?), iar pe Florin il ustura mainile din cauza zemii iritante de urzici. In cazul meu, manusile chiar si fara degete au contat enorm. [Abia dupa ce a spalat corzile de doua ori cu sampon dedicat, Florin a reusit sa le aduca un pic mai aproape de starea initiala]

 

Pe parcursul noptii am dezvoltat tot felul de tehnici adaptate situatiei si terenului. Semicorzile sunt foarte elastice si greu de tras, asa ca ne completam actiunile ca sa contracaram efectul alungirii: Florin trage o parte, apoi cat se intinde sa prinda coarda de mai sus, eu fac propria mea miscare de tragere a corzii, in contratimp pentru a nu mai lasa coarda sa se contracte.

 

O alta tehnica aplicata cu succes e legata de aranjarea corzilor inainte de a porni in rapel si am descoperit ca ne-a economisit mult timp la fiecare rapel comparativ cu stransul corzii in bucle si aruncatul ei mai departe. Pe perete aceasta din urma merge de minune, dar aici aveam nenumarate praguri pe o lungime de rapel unde corzile se incurcau cu tot felul de vreascuri si practic pierdeam timpul aruncandu-le de pe un prag pe altul si, bineinteles, descurcandu-le la fiecare prag. Florin a avut ideea de a strange fiecare semicoarda intr-o gramajoara cu capatul dedesubt. Cum era greu sa gasim capatul de fiecare data, asta insemna 2 etape: o data luam la mana coarda de la punctul de rapel spre capat si o strangeam intr-o gramajoara, apoi o luam de la capat in sens invers si faceam o noua gramajoara astfel incat capatul sa fie dedesubt, iar deasupra sa fie chiar bucata de coarda care urmeaza sa plece prima. Corzile nu s-au mai incurcat niciodata, iar noi am capatat dexteritate si ne-am coordonat, astfel incat rapelurile au devenit mai rapide.

 

Pornesc intr-un rapel si cobor, si cobor… pana cand ma aflu intr-un horn abrupt de pamant. Finalul hornului nu se intrevede prea curand, deci nici copac de rapel. Cea mai buna miscare ar fi sa ma intorc la ultimul copac intalnit, ceea ce inseamna sa urc inapoi vreo 10m. Cu dreapta ma trag de coarda, cu stanga o strang prin reverso, apoi imi iau elan pentru un nou pas inainte – ce interesant si ce bine merge pompiereasca asta! Il astept si pe Florin pentru a amenaja un nou rapel. Leaga corzile dupa un copac mai cucurigat, iar cand se va da el va lasa corzile la cativa metri de mine. As putea ajunge pana la ele, dar mi-e frica sa nu alunec pe panta de pamant fix pe horn la vale. Dupa tot ce am infruntat, sa pic chiar acum cand suntem aproape jos? Ce sa fac, ce sa fac? Am inadit anoul de 180 cu cel de 120 si le-am pus cu o caraba pe corzi ca sa le pot trage cand se elibereaza. Florin se da si corzile se departeaza tot mai mult. Cei 3m par sa nu fie suficienti, simt ca ma trage peste saritoare, dar pot sa fac contra cat de cat in malul de pamant. Oare am facut o prostie? A fost la limita, dar am reusit sa trag corzile si sa ma dau si eu pana jos. Cu siguranta acest “uluc” abrupt de pamant nu are sens in urcare decat iarna cand ar putea fi bine acoperit cu zapada.

 

Deja se lumineaza cand incheiem, suntem in padure pe teren aproape plat. Gata cu rapelurile! Iuhuuu! Imi revine cheful de vorba si de glume. E 5 dimineata. Vai, cat imi ghioraie matele! Pe la 9 seara parca am mai mancat un sandvis. Pe atunci aveam tot felul de probleme: ce tren prindem, unde stam in Busteni? Acum… nu mai avem nici o problema – valcelul le-a rezolvat pe toate :)) Am luat un tren de 7.30 spre Bucuresti incheind astfel o bucla de 24 de ore.

 

Stiu ca mai au si altii povesti cu nopti de rapeluri, dar... asa ceva? 13 ore de rapeluri pe aproape 800m diferenta de nivel. Am inceput rapelurile de sus, cu putin sub Coltul Galbenele (care are probabil intre 2100 si 2200m, cotatiile vechi sunt gresite si neactualizate) si le-am incheiat aproape de Poiana Costilei, pe la 1350m. In plus, am redefinit conceptul turei de o zi: de ce oare se zice “tura de o zi” la o tura de 11 ore cand ziua are 24 de ore?

 

Asteptand autobuzul la Gara de Nord, obosita, cu rucsacul si hainele pline de noroi, ma integram perfect in peisajul aurolacilor, iar operatiunea de spalare a rucsacului si de scoatere a valcelului din bocanci cu tot pamantul si vegetalele lui a constituit un nou prilej de vorbe “dulci” la adresa valcelului odios.

 

Intr-un moment al maratoanelor - maratonul romanilor pe Nanga Parbat si Bucegi 7500 – am executat si noi propriul nostru maraton si anume un maraton al rapelurilor. A fost o experienta marcanta care m-a mai intarit si mi-a antrenat rabdarea, calmul, atentia, concentrarea, o experienta din care am tras invataminte pretioase pentru viitor. Am capatat mai multa dexteritate si am mai invatat despre manevrele de coarda, am dezvoltat si testat noi tehnici. All in all… instructiv. Dar sa nu se mai repete! :)) Nu e ca si cum ne-am dorit sa ne bagam in asa ceva, dar nici nu ne pare rau. Cineva trebuia sa exploreze si valcelul asta, nu? Si sa spuna si altora sa NU mearga pe acolo decat daca li s-a urat cu binele si au tot echipamentul necesar.

 

Terenul foarte accidentat nu ar fi fost o problema in sine, dar combinatia cu reprize de ploaie, stanca si pamant alunecos, musculite piscatoare, musculite “de ochi”, probleme cu frontala, urzici luxuriante, praguri de stanca si gauri mascate de buruieni, bocanci si pantaloni uzi a rezultat intr-un cocktail numai bun de tocat nervii si de calit psihicul. Explorare am vrut, explorare am primit. Hardcore! Inca nu-mi vine sa cred ca exista un astfel de valcel in Bucegi. Nu se poate asa ceva! Nu-i real! De fapt, cred ca am dormit si ca am avut cosmaruri toata noaptea :))


Multumesc lui Mircea Ordean cu ajutorul caruia am identificat valcelul ca fiind Valcelul Santinelei, firul principal fiind cel care urca din poteca Munticelu spre Strunga Magarului, iar firul secundar fiind cel care urca de la cotitura pana sub Coltul Galbenele, dupa tiparul Hornul Coamei-Valea Galbenele. Cu siguranta partea inferioara este mai fioroasa decat ramurile din amonte de cotitura si nu poate fi facuta in urcare, dar daca cineva demonstreaza contrariul… astept poze cu interes :D

 

 

Traseul vazut din Postavaru arata cam asa:



/valcelul_odios/postavaru_mic.jpg

Ar fi trebuit sa mai exploram in jurul Coltului Galbenele (atat pentru urcare, cat si pentru coborare), dar am fost marcati de grozavia cazaturii si am facut direct cale intoarsa. La analiza post-tura, cu ajutorul pozelor pe care le aveam cu Coltul Galbenelelor din toate unghiurile si in urma discutiilor cu Baza si cu Mircea Ordean, am concluzionat ca alte variante de retragere mai bune ar fi:


1. Inotat in marea de jnepeni pe la baza Coltului Galbenele, apoi coborat cumva pe piciorul estic si spre Valea Galbenele Secundar (poate ca erau necesare si vreo 2 rapeluri spre deosebire de cele ~20 ale noastre)

2. Din Valcelul Santinelei, acolo unde coteste 90 de grade la dreapta sa fi urcat pe principal (spre vest) pana in Strunga Magarului si apoi urma traseul cunoscut Coltilor - Pamantos - Urzici. Desigur, la fata locului nu ne era clar ca deasupra noastra ar fi Strunga Magarului si ca valcelul ar fi atat de oribil in continuare.


Cateva poze din tura:

 

http://picasaweb.google.com/106083248741016880756/MuchiaNEAColtuluiGalbeneleValcelulSantinelei



Miercuri, 31 iulie 2013 - 08:23 
Afisari: 2,939 


Postari similare:





Comentariile membrilor (15)

zentai
zentai
Coarda
 
1
Am avut momente,si poate au avut si altii,cand m-am indoit de sanatatea mea mentala,cand un gand rautacios urca rece pe sira spinarii"daca nu sunt normal la cap si eu nici macar nu-mi dau seama?cu un tratament adecvat poate ca as reveni un tip normal la cap".Si grabit iti spui ca daca te intrebi asta,inseamna ca nu esti nebun....Dar o nesiguranta,o banuiala mica,acolo,tot ramane.

Si vine vremea si mai citesti cate un jurnal, ca al tau Laura, dupa care urli fericit prin casa,spre nedumerirea vecinilor..."ba,sunt normal,hai ca sunt normal da-ma dreacu!"Carpati.org

Felicitari!Super tare!Si nu uita sa-ti faci o asigurare de viata generoasa...la care ma sacrific eu sa fiu beneficiar(trimit date personale pe privatCarpati.org.

Cu toata stima si admiratia!

(PS-desi se vede ca ai umor,precizez totusi ca post-ul meu nu e socotit sa aiba sens tendentios)


Miercuri, 31 iulie 2013 - 10:48  

dan_marza
dan_marza

 
2
Am citit jurnalul. Ajuns la final, am ramas cu privirea defocalizata in monitor. Foarte frumos povestit. Tinand cont de faptul ca trairile voastre au fost infinit mai intense, ma intreb de unde atata putere?... Si dau mai jos de comentariul lui zentai. Da zentai, suntem normali, doar ca suntem altfel decat altii. N-am adunat impreuna pe carpati tocmai pentru ca apreciem aceleasi lucruri...
Laura si Florin nu au cautat cu totdinadinsul sa traiasca aceasta aventura, dar daca asa s-a intamplat, au avut taria sa lupte sa iasa sanatosi din necaz.

Sunteti niste oameni admirabili. Intai, morbul cercetarii va indeamna la acest salt in necunoascut. Apoi, concursul de imprejurari care v-a facut sa hotarati retragerea. Si in cele din urma epopeea rapelurilor in intunericul noptii catre lumea civilizata... Toate acestea intr-o tura „de o zi”.
Cred ca e bun pentru un scenariu de film.

Cand m-am uitat pe albumul Muchiei cu Fereastra, am trait alaturi de voi suspansul ascensiunii calare pe muchia cea ingusta... Citind acum acest jurnal, senzatiile de atunci palesc si par o joaca de copil, fata de ca ati avut voi parte acum.

Dar, pentru ca totul e bine cand se sfarseste cu bine, data viitoare, cand ma voi urca din Busteni la ora 7:30 dimineata in trenul de Bucuresti, ma voi uita mai bine in jur, poate voi vedea urcandu-se in tren doi oameni cu rucsaci in spate, obositi, plini de noroi, dar cu ochii stralucind de bucuria izbandei.


Miercuri, 31 iulie 2013 - 18:05  

laura_beje
laura_beje

 
3
Multumesc tuturor pentru aprecieri!

In particular:


@zentai
Imi pare rau sa-ti stric bucuria, dar daca se gasesc altii mai nebuni ca tine nu inseamna ca tu esti normal Carpati.org Normalitatea asta e foarte relativa, depinde pe cine intrebi. Eu consider ca sunt foarte normala, in timp ce altii din jurul meu asteapta "sa-mi vina mintea la cap" si sa ma las de alpinism Carpati.org


@dan_marza
Cred ca in aceasta situatie puterea a insemnat de fapt puterea de a restabili echilibrul intre parte emotionala care tinde sa sufere de "scenarita" din cauza oboselii si care inchipuieste scenarii din ce in ce mai dramatice si partea rationala caci noi, de fapt, nu aveam nici o problema majora si ne puteam opri oricand si chiar sa atipim in asteptarea luminii cand situatia ar fi aratat mult mai bine. A fost destul de solicitant sa raman atata timp concentrata, atenta si sa incerc mereu sa prevad si sa rezolv unele probleme inerente actiunilor noastre, dar apreciez aceasta experienta tocmai pentru ca m-a antrenat in sensul asta.

Nu as vrea ca trairile de pe Muchia cu Fereastra sa fie nedreptatite caci e ceva complet diferit: acolo au fost senzatii tari pe care mi le-am dorit si care m-au distrat peste masura. De mult imi doream sa aplic "echitatia" in catarare si am avut extraordinara surpriza sa primesc chiar mai mult decat m-am asteptat caci imi place nespus sa descopar si sa aplic procedee traznite de catarare Carpati.org Aici e vorba de o experienta neplacuta de anduranta psihica pe care nu mi-am dorit-o, dar care e foarte utila in evolutia mea si o apreciez pentru asta.

Partea cu izbanda suna bine, dar partea cu tura incheiata a doua zi dimineata sper sa nu se mai repete Carpati.org


@mmordean
Multumesc pentru detaliere, e clar acum. Si eu apreciez explorarile dumneavoastra si vastele cunostinte din abruptul Bucegilor si din istoria lui. Mi se pare foarte interesant cand pot sa plasez turele mele intr-un context istoric si sa aflu cum au izbutit inaintasii pe acolo in cu totul alte conditii si cu un echipament precar, dar cu multa vointa si pricepere.

Asa am zis si eu sambata cand m-am infipt prea adanc in Hornul Central din Coltul Malinului si aveam un capac deasupra, iar coarda ma tragea in afara: "o sa caaad!" Carpati.org Dar, spre surprinderea mea, n-am cazut si am reusit sa ma scot de acolo pe baza de aderenta si opozitii Carpati.org


Joi, 1 august 2013 - 12:09  

gabicolea
gabicolea
Caraba
 
4
Dragilor,

Bine ati venit in 'clubul 24' Carpati.org

Cred ca orice impatimit al muntelui, atins de microbul cercetarii trece prin acest botez. Relatarea Laurei este insa si foarte atractiva si bine structurata.
Emotiile traite la fata locului nu le poate intelege nimeni in adevarata lor masura. 'Scenarita' pe de o parte si 'simtul ratiunii' pe de cealalta parte se imbina intr-un dans ametitor in astfel de situatii. Si ceea ce in mod normal pare un pas simplu se transforma intr-o 'sperietoare' iar ceea ce in mod normal te-ar speria se transorma in ceva banal.

Ce sa mai spun, am retrait cu voi emotiile explorarilor prin zone necunoscute. Desi nu iti mai doresti ture incheiate a doua zi dimineata, presimt ca nu te vei opri aici. Pe de alta aprte ar fi si pacat sa o faci...abia ai vazut cum este.

Zile senine
G


Joi, 1 august 2013 - 14:16  

zentai
zentai
Coarda
 
5
@-dl.Ordean-cum va stiu amator de dialectici si din respect pentru voiciunea mintii oricui,tin doar sa precizez ca tot textul postat de mine a fost metaforic,de admiratie pentru reusita Laurei si a colegului ei Florin.Si nu am vrut sa-mi exprim admiratia intr-un mod banal,ca-ntr-un proces verbal,pentru ca pe mine ma oboseste banalul,atata tot!Ma consider si eu un tip normal,evident si m-ar deranja "consideratiile"altora daca ar avea iz tendentios!

La certitudinile dv,prietenii mei au gasit demult un "context" cu mult mai umoristic,intrebandu-ma odata "chiar tre sa pune mana de la mana sa-ti cumparam un Titanic ca sa mori si tu dracu'odata sa nu ne mai stresezi atata"?

Pe context, mie povestirea mi se pare o faina reusita,ca si ale altora pe care nu le stim.Dar asta pe care o stim,s-o aplaudam.Merita!

Si vorba unui domn foarte intelept care acum nu mai e la varsta sa catere (de pe vremea cand nu se inventase inca coarda elastica ,iar ham insemna scaun si vestasi care se facea manual,cu elemente de furtun de pompieri la vesta si scaunel,daca e careva care a prins vremurile alea ale alpinismului),poti afla despre tine daca esti alpinist doar dupa prima cazatura mai serioasa si pentru cei care simtea ca n-au chemare se oprea aici cu zicereaCarpati.org


Joi, 1 august 2013 - 16:30  

marko
marko

 
6
Recunosc ca am citit textul doar pe sarite, doar cat sa-mi dau seama ce s-a intamplat de fapt.

Anul trecut, chiar de 1 Mai am facut si noi o tura combinata in zona, insa mai putin ambitioasa: Valea Malinului (treime inferioara) - Creasta Malinului (inclusiv colti, si coltul de sus; pana in Brana Mare a Costilei) - traversare prin Malinului-Scorusilor - Strunga Galbinele - Traseul Coman - Ultimile lungimi din Traseul Slavoaca pana pe Platou. Daca nu ma insel am coborat prin Valea Malinului.

Coltul Galbenele fiind o constanta a panoramei acelei zile ne-am jucat si noi cu gandul de a-l urca candva dealungul crestei nord-estice incepand de jos, insa aparent sunt prea multe balarii prin zona si linia traseului nici nu-i atat de simplu cat pare. Acum am primit si confirmarea de la voi ca nu e deloc o treaba usoara - deci, cel mai probabil abandonam planul. Carpati.org


Joi, 1 august 2013 - 18:46  

laura_beje
laura_beje

 
7
@gabicolea
Multumim Carpati.org Multumesc si pentru remarcile pozitive. Dar... ce vrei sa zici prin "presimt ca nu te vei opri aici. Pe de alta aprte ar fi si pacat sa o faci"? Imi urezi sa depasesc bariera de 24h? Carpati.org

Chiar la povestile voastre ma gandeam - a ta si a Silviei - totusi cred ca a fost mai dur in cazul vostru pentru ca era iarna, nu? Si nu aveati luxul de a va opri si de a trage un pui de somn Carpati.org


@zentai
Am priceput si eu Carpati.org Intr-adevar, de efect interventia Carpati.org


@marko
Stiu, poate ca nici eu n-as avea rabdare sa citesc atatea ecrane Carpati.org
Nuuu, sunt sigura ca ai putea sa faci acest traseu Carpati.org Nu mi se pare cu multe balarii (pana pe muchia N-E a coltului e lejer), iar linia e destul de clara, dar trebuie sa fii impacat cu faptul ca ai cateva pasaje friabile si trebuie sa ai ceva experienta de catarare pe friabil asa cum scrie si Baza in articolul lui pentru ca pe asigurari nu poti conta prea mult. Eu ma gandesc sa mai incerc o data peste ceva timp, dar intr-adevar nu e genul de traseu caruia i-as face publicitate, tocmai din cauza friabilitatii.


Joi, 1 august 2013 - 19:20  

gabicolea
gabicolea
Caraba
 
8
Laura,
Pai ce sa zic ... din ce ai facut in Crai si din tura reiese ca si tie iti cam place aventura si sa explorezi si nu cred ca nu vei mai incerca trasee mai putin umblate ... au farmecul lor aparte. Acum, ca-s 20, 24 sau 26 ce mai conteaza? Carpati.org
Ref la povestea mea inca nu era iarna de-a binelea, doar ne-a plouat ...dar am avut si altele pe iarna de-a binelea pe care nu le-am povestit ca nu am avut poze...si altele pe care le-am povestit dar nu cu maiestria ta din acest jurnal.
La mine pe blog (dar si aici pe site) mai gaesti din Iezer, din Crai, etc

Zile senine
G


Joi, 1 august 2013 - 23:50  

laura_beje
laura_beje

 
9
@gabicolea: nu tin neaparat "to boldly go where no man has gone before" Carpati.org dar nici nu ma sperie astfel de trasee. In ultimul timp am mers pe principiul atractiei vizuale: am zarit muchii si colti, m-am intrebat cum or fi si mi-am dorit sa merg pe acolo. Asa am ajuns pe Creasta Vulturilor, Muchia cu Fereastra, Coltul Malinului (dar prin Hornul Central), +2 tentative nereusite spre Coltul Galbenele (dar tot o sa ne imprietenim noi o data si o data Carpati.org ).

Deci esti experimentat in astfel de ture, te-ai calit Carpati.org
Eu tocmai pentru ca nu am poze am scris un jurnal; altfel imi scriam memoriile sub poze pe picasa; desigur nu incapea atat de mult, dar nici nu mai scriam 7 pagini - pfiuuu, greu a fost! Dar ma bucur de cuvintele de lauda Carpati.org


Vineri, 2 august 2013 - 09:01  

laura_beje
laura_beje

 
10
@marko: interesant traseul traseul pe care l-ai facut, mai ales ca se suprapune cu dorintele mele Carpati.org Am si eu cateva intrebari:

1. Cum a fost catararea pe Coltul de Sus (din Malin)? Am vazut ca incepe cu o muchie/fata spalata, apoi se naste o fisurica. Pe acolo ai urcat? Dintele dintre Colti nu te-a tentat? Carpati.org

2. Cum sunt LC deasupra traseului Coman de pe Umar spre platou ("Ultimile lungimi din Traseul Slavoaca")? In scrierile vechi zice ca ar fi usor si friabil. Foarte friabil? Deja am cosmaruri cu friabilitatea asta Carpati.org


Vineri, 2 august 2013 - 09:08  

marko
marko

 
11
1. Catararea pe coltul de sus este cea mai frumoasa lungime din toata creasta Malinului. E un picut dificil, chiar primul pas este unul surplombat si daca nu ai incredere in niste fisuri nu prea adanci te cam obliga sa tragi de primul cui; restul catararii nu este foarte dificil, este o fata spalat asa cum ai mentionat si tu, dar nu verticala ci putin spalata; se abordeaza pe partea dreapta, chiar langa muchie, acolo unde te ajuta si o fisura generoasa; eu am abordat lungimea in papuci de catarare (nu in bocanci); pitoane sunt, este bine asigurat.

2. LC deasupra traseului coman nu sunt foarte dificile, sunt comparabile cu cele din Coman propriuzis; nu mai tin minte exact daca a fost imediat dupa Coman sau ultima bucata din Coman dar e si un rapel destul de lung, pe o branita dubioasa (brana foarte scurta); nu-mi aduc aminte sa fi fost foarte friabil, prea multe pitoane oricum nu prea sunt; daca vrei neaparat pana pe platou se poate continua si deasupra BMC, mai ai aproximativ 1 LC, fara pitoane insa, dar ai multiple variante relativ usoare.

Distractie placuta! Carpati.org


Vineri, 2 august 2013 - 10:19  

laeksutzu
laeksutzu
Caraba
 
12
Florin, acum ca te-ai facut bine bagam ceva?

zile faine,
alex


Vineri, 2 august 2013 - 11:32  

laura_beje
laura_beje

 
13
" Recunosc din start că a ieșit o tură de cam rahat" , saritori cu grote, "Urzicile nu prea contenesc" , "căderi de pămînt în cap și ghete" , "venirea Salvamontului pentru recuperare aici este îndoielnică chiar și zilele următoare" - cat de cunoscut suna totul! Carpati.org


Vineri, 2 august 2013 - 12:23  

ursuleanaa
ursuleanaa

 
14
F frumoasa tura! bine ca ati mai avut timp si pentru fotografii! Carpati.org


Vineri, 2 august 2013 - 17:58  

laura_beje
laura_beje

 
15
Partea a doua n-as numi-o chiar "frumoasa", dar memorabila - da Carpati.org
Fotografii - intotdeauna, desi pe valcel n-am mai facut deloc spre nemultumirea ascultatorilor care voiau sa vada macar cea mai dura saritoare Carpati.org


Marți, 6 august 2013 - 08:37  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0856 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2019) www.carpati.org