Muntii Macin - atelierul AMC de escalada (7-9 mai 2010) (Muntii Macin)

ZIUA 1 - vineri 7 mai

Ghinionul si-a luat si el bilet la tren, si m-a insotit pe tot parcursul celor trei zile.

Si-a aratat prezenta inca de joi seara: imprimanta mea a refuzat sa scoata hartile si printurile de pe satelit, asa ca am plecat la drum doar cu franturi de amintiri.

In aceasta zi de vineri, urma sa strabat Macinul de la zona cheilor, pana pe Tutuiatu, urmand ca a doua zi sa ma intalnesc cu tot grupul carpatistilor, pt atelier.

In gara Braila am ajuns repede, dar am pierdut la un minut primul microbuz, si am stat dupa al doilea.

Dupa o interminabila trecere cu bacul peste Dunare, am trecut prin oraselul Macin, si apoi pe la 12 eram in satul Greci, chiar in fata celebrei cofetarii.

O iau pe prima straduta la dreapta, si ma indrept spre iesirea din sat.

Cateva fete calare pe un gard se uita la mine ca la circ, cand ma vad cu ditamai bagajul in spate. Dupa ce trec de ele, le aud razand, dar imi vad de drumul meu, si ies la drumul Grecilor, ce merge paralel cu muntii.

 

Desi sunt gramezi intregi de nori pe cer, nici macar unul nu acopera soarele, asa ca afara e o zapuseala de nedescris, si bagajul meu parca ar avea o tona - dupa jumatate de ora il arunc in iarba si incep sa-mi misc umerii.

La nici un minut opreste langa mine o masina de teren, cu un nene de la Parcul national Macin. Se lamureste repede ce e cu mine, imi ureaza drum bun, si pleaca lasand in urma un mare nor de praf.

O iau la drum, si ajung repede la stancile Maria - din dreptul lor ar trebui sa gasesc intrarea spre chei, dupa ce-mi aminteam. Ghinionul imi scoate in cale si un cioban, care imi indica intrarea prin alta vale (si cum n-aveam hartile la mine, a trebuit sa-l cred).

 

 

Intru pe vale tot mai adanc, tot cautand foisorul (punct de reper), dau in schimb de panouri, un marcaj slab (punct rosu), si o casuta parasita, cu niste banci de lemn.

 

 

 

In acest punct imi dau seama ca asta nu-i valea cu cheile, ci una vecina, dar ar fi deja mult drum de facut sa ma intorc, asa ca ma hotarasc sa urc in continuare pe aici.

Urcusul pe forestier merge pe o panta destul de mare, asa ca ajung destul de repede sus, la o bancuta de lemn.

 

Dupa inca cinci minute, dau intr-un drum foarte lat, ce face stanga, spre NV (exact pe directia crestei). In aceste locuri totul e plat, fiind pe platou. Nici nu simti ca esti intr-o padure de munte.

 

Urmez drumul, intrand in dileme la fiecare bifurcatie. Le evit insa pe cele ce merg spre est, sau nord est, ca nu vreau sa ajung pe vaile dinspre Nifon.

Acelasi ghinion imi scoate in cale un om cu caruta de lemne, care ma tine de vorba vreo juma' de ora, si imi da apoi niste indicatii, atat de ''bune'' incat dupa inca o ora ma intalnesc iar cu el.

 

De data asta, mai apare si paduraru' care, de asemenea ma tine mult de vorba, si imi da un nou set de ''indicatii pretioase''' si ajung in cel mai mare labirint de carari.

La un moment dat ma gandesc ca o sa dau in curand de o casuta de turta dulce, si o sa fiu poftit inauntru de o vrajitoare hapsana, situatia mea fiind similara cu cea din basm.

 

 

Am intalnit apoi un marcaj de limita de parc: patrat albastru (dar marcaj fantoma: ca era doar unul si atat, in mijloc de padure).

 

 

De asemenea, un ''marcaj neconventional' BA (nu banda albastra, ci Basescu albastru).

 

 

Iar apoi, nimic. Si cand spun nimic, chiar asta inseamna: nimic.

Cararea lata se ingusteaza brusc si se pierde in cel mai mare lastaris.

Ma asez pe rucsac, iau pozitia ganditorului de la Hamangia (daca tot sunt in Dobrogea), si incep sa pun la lucru masinaria numita creier.

 

Iau decizia sa tai de-a dreptul pana spre un punct mai inalt si mai luminos ce se zarea departe prin lastaris.

Decizia se dovedeste buna, acolo intalnesc un drum lat, cu H-ul forestier pe el, mergend pe directia care trebuie (NV).

Drumul in cauza e insa lung, parca interminabil, iar lumina e din ce in ce mai putina. Ajung intr-o poiana mare, unde vad doi mistreti ce o rup la fuga cand ma vad, si continui drumul ce incepe sa aiba si urme ocazionale de marcaj (triunghi rosu).

Curand se face bezna de-a binelea, dar intalnesc un indicator vechi spre Tututiatu, si marcajul triunghi albastru.

Dupa o perioada de mers la lanterna, ies in sfarsit pe drumul de cariera de langa vf Tutuiatu. Dupa n ore de padure, feeria nocturna ce se vede imi prinde tare bine. Se vad luminile din Greci, din Macin, si la orizont cele din Braila.

 

Aventura mea insa nu se incheia, caci trebuia sa gasesc si locul de campare, (lucru usor pe ziua, nu si pe bezna).

Gasesc la drumul mare izvorul amenajat de carpatisti vara trecuta, loc de unde se intra iar in padure. Dupa doua minute, pierd pt o clipa marcajul, si urc putin pe o panta, si sunt semnalizat de mai sus cu o lumina.

In acest moment fac o greseala, pe care atunci n-am constientizat-o.

In loc sa urc direct spre ei, in linie dreapta, la locul de campare, ma intorc la cararea marcata, si o urmaresc ''orbeste'' - de ajung intr-un loc imediat dupa varf.

Imi dau seama de eroare, caut marcajul cu lanterna ca sa ma intorc inapoi, dar (acelasi ghinion de care vorbeam) incepe ploaia.

Nu mai am nici rabdare, nici energie, asa ca ma retrag intr-o poiana, sub un copac cu frunzis des, scot foaia de cort, si improvizez un culcus pt noapte, lasand orice grija pentru dimineata.

Vreo trei ore am dormit f bine, pana ce ploaia normala s-a transformat in torentiala, o adevarata mitraliera auzindu-se pe foia de cort.

Dupa o ora de torentiala, situatia s-a uratit, apa a inceput sa intre pe dedesupt, de mi s-au udat multe din lucruri.

Dupa inca juma' de ora, ploaia se calmeaza: pot sa ies de sub folie, sa fac putina miscare de incalzire. Nu mai am nevoie de lanterna, caci norii se risipesc si apar stelele si luna.

 

ZIUA 2 - sambata 8 mai

Afara se lumineaza mult mai repede decat m-as fi asteptat.

Sunt bine dispus, si (culmea) odihnit, asa ca imi strang repede lucururile (inca ude) si ies imediat pe varf.

Altfel se vad lucrurile pe lumina. De pe varf se vede totul ca in palma: vad tot satul, toate drumurile, si locul de campare pe care nu l-am nimerit pe intuneric.

 

 

In cinci minute sunt deja in poiana din saua Tutuiatu, unde ma intampina Alex Sandrin (ne stiam deja de anul trecut, din Siriu) si Marian Anghel.

Amandoi rad de peripetiile mele nocturne, si ma ajuta sa pun cortul.

 

 

Pana la intalnirea cu carpatistii, avem timp sa mancam, si sa ne familiarizam cu echipamentul.

Aproape de ora 10, un grup mare si vesel urca ultima panta pana la corturile noastre.

 

 

Suntem in efectiv complet: Marian Anghel, mike, Gabriela (varverica), Ovidiu,  Andrei, Claudia (meetthesun), Ana (hana), Monica (moniq_n), Andrei (ad078), Florin (florinpetre), Emil (dragunov), Marius (mariusadx), Lucian (lucian8), Alex (alex_sandrin), si cu mine (mflorin). In total 15 persoane, unii veniti ca sa invete, ceilalti sa NE invete.

Ne strangem toti la cariera unde sunt amenajate traseele de catarare, echipati, si cu atentia marita la explicatiile lui Marian.

 

 

Ni se prezinta echipamentul si masurile de siguranta, si ne pregatim deja de partea practica: la fiecare traseu pleaca cate un cap de coarda ca sa puna mansa.

 

 

 

Ne impartim apoi in echipe, cate o mana de oameni la fiecare din cele trei manse puse.

Ne luam rolul in serios, unul cate unul, si baieti si fete, pe rand, cand la catarat, cand la filat, sub indrumarea lui Marian, Andrei si mike.

 

Daca tot vorbeam de ghinion, uite ca nu m-a parasit nici in aceasta zi: sunt singurul pe care nu il incape nici o pereche de espadrile (asa-i cand porti 46 la picior), asa ca trebuie sa incerc cu pantofii de treking.

Ma duc la traseele unde supraveghea Andrei, imi leg nodul de ham, si incep traseul: pe prima parte am urcat usor, apoi incep problemele: nu reusesc nicicum sa prind prize mici de picior, neputand sa bag varful.

Incerc fel si fel de variante, mai mult ma trag in maini (stiu ca nu-i corect), dar nu pot continua pana sus.

Ma ofer sa fac filaj, si am filat vreo sase persoane la rand, pana ce miscarile au devenit automate. Ma duc apoi, sa incerc macar cate un inceput din celelalte trasee, si bineinteles, in pauze, sa fac poze celorlalti.

Deja dupa doua-trei ore, nu mai e nevoie de sfaturi, fiecare a progresat surprinzator de bine, deja nesiguranta a disparut la majoritatea.

 

Marian ne strange din nou pe toti, de data asta pentru o scurta lectie de boulder, cu un alt tip de miscari pe stanca.

Putini au reusit sa ii imite miscarile si pozitiile.

 

Tot Marian, ma cheama si-mi zice ca a gasit un traseu si pentru incaltarile mele: o varianta a traseului ''Ionut'' - mai la dreapta decat cel oficial.

Zis si facut: leg nodul, si pornesc destul de repede. De data asta ajung pana sus, dar alunec chiar la ultimii doi pasi (ca un veritabil tigan ce se ineaca la mal).

Fiind mult in dreapta fata de mansa, cad spre stanga, luat total prin surprindere.

(Ana mi-a prins cazatura in poze cadru cu cadru :) )

Gabriela ma coboara pana jos, si imi admir juliturile de pe coate.

 

 

Dupa atatea ore de catarat, ne aducem aminte ca se apropie apusul, si ca ne e foame. Mai zabovim putin, fiecare mai avand cate un traseu de incercat.

 

 

 

Intr-un final, strangem tot echipamentul, si pornim spre corturi.

Dupa masa de seara, primim fiecare cate un curs printat, si mergem la masute, unde Marian mai da cateva explicatii teoretice.

 

La lasarea intunericului, apare un nou grup de carpatisti, veniti de pe traseu. (intamplarile lor se pot citi aici: http://www.carpati.org/jurnal/zile_de_mai_in_muntii_macin/1897/ )

ZIUA 3 - duminica 9 mai

Dupa doua nopti (joi si vineri) aproape nedormite, noaptea de sambata mi-a prins foarte bine.

La ora 6 eram deja in picioare, incepand sa strang din lucruri, ca sa nu le mai port de grija.

Pana la 8 deja se trezise toata lumea, asa ca strangem tabara devreme, ca sa ajungem la a doua locatie pentru atelier.

 

Drumul o ia pe triunghi albastru, apoi iese la drumul mai lat (pe care orbecaiam si eu vineri) si continua pe niste carari cu marcaj vechi (triunghi galben), prin lastaris.

 

 

Iesim pe un varf stancos cu perspectiva frumoasa, unde facem un popas.

 

Apoi, incepem sa coboram pe fel si fel de pietre pana la locul care trebuie.

 

 

Aici, Marian se urca sa puna cele doua manse, si incepem aproape imediat si noi catararile. Cu o parte din echipa va pleca apoi spre un alt loc, la niste trasee mai lungi.

 

 

Imi gasesc un loc bun de facut poze pe platforma dintre trasee.

 

 

 

Traseele sunt frumoase, doar cu mici pasaje mai dificile, doar ca lumea e mult mai obosita azi (dupa o zi intreaga de practica).

Eu am cu totul alta problema: tot cu pantofii de trek trebuie sa ma urc, si ma chinui din nou pe un inceput de traseu, fara prea mare folos.

Cand deja incepuse sa mi se taie cheful, mike ne da o veste, care pe mine ma incanta: mergem sus ca sa invatam coborarea in rapel. De sus se vede foarte frumos - spre vest se vede peretele invecinat, unde echipa lui Marian era in toiul catararilor.

 

 

Mike si Andrei (ad078) se asigura, apoi ne cheama pe rand, sa ne pregateasca pt coborare. Monica e prima, si se descurca bine, urmez eu.

 

Ascult cu atentie explicatiile pe care mi le da mike, si incep coborarea, care imi place enorm.

 

Ma pregatesc apoi, sa ma duc si eu la peretele unde e cealalta echipa (auzind ca acolo sunt prize mai mari, si se poate face catarare si fara espadrile, dupa cum se vede din poze).

 

Dar, bineinteles, din nou putin de ghinion:  cerul incepe sa se intunece, si cativa stropi de ploaie incep sa cada.

Fiind si ora destul de tarzie, fiind si cu amenintarea ploii, incepem sa strangem din echipament.

Pana sa ne grupam toti, mike ne mai invata cateva noduri, tehnica de urcat pe coarda si altele. De explicat, explica bine, si chiar sta la fiecare sa se asigure ca ai inteles.

Inainte de plecare, facem o mica poza de grup (dupa mai multe ''duble'')

 

O luam apoi la pas, pe un fel de brana, pana iesim la o carare larga, pe traseul triunghi rosu, ce ne scoate din padure, pana jos, la indicatoare si masute.

 

Inca o poza de grup, si toata lumea la masini cu directia: cofetaria din Greci, unde se cumpara pizza, prajituri, si mai ales inghetata.

 

La iesirea din Greci, ne despartim, si parasim frumusetile Dobrogei pe un inceput de ploaie, ce a tinut apoi tot drumul.

 

Cam asta ar fi povestirea celor trei zile din Macin, vazuta prin ochii mei.

Mai sunt intamplari si poze frumoase care au ramas in afara jurnalului, dar nu puteam face o epopee.

.........................

.........................

In incheiere vreau sa multumesc inca o data celor ce ne-au indrumat pasii de inceput in aceasta activitate atat de speciala: Marian, Mike, Gabriela, Ovidiu, Andrei.

In doar doua zile s-au invatat neasteptat de multe lucruri (si s-au invatat practic, asta fiind cel mai important).

Multe multumiri si celor noua colegi de atelier: Claudia, Monica, Ana, Andrei, Florin, Marius, Emil, Lucian, Alex, pentru atmosfera frumoasa din aceste zile, facand ca acest atelier sa cantareasca mult la colectia de amintiri.

Miercuri, 12 mai 2010 - 22:50 
Afisari: 14,807 


mflorin