Munţii Rarău: Popii Rarăului şi Muntele Todirescu (Muntii Rarau - Giumalau)

,A cunoaşte. A iubi.

Înc-o dată, iar şi iară,

a cunoaşte-nseamnă iarnă,

a iubi e primăvară.”             Lucian Blaga-Primăvară

 

   Mi-au venit în minte aceste versuri când am vrut să fac unele referiri la dragostea de munte... Pentru că în acest poate unic caz lucrurile stau taman invers decât în poezie.

   Atunci când afirmi că iubeşti muntele, şi foloseşti cuvântul ,,muntele” doar ca pe o denumire generică, atotcuprinzătoare, eu am senzaţia că nu faci altceva decât să vorbeşti despre tine şi despre pasiunea ta pentru mersul pe munte, pasiune ridicată, iată, la rang de iubire.

   Pentru că a iubi un munte, un munte anume şi nu ,,muntele”, aşa în general, trebuie mai întâi să cunoşti acel munte cât mai bine, să încerci să şti totul despre el, mai întâi prin informarea teoretică, din înscrisuri şi din hărţi, după care, mai bine, din străbaterea cărărilor sale cu piciorul.

   Pe munte nu poţi să iubeşti decât ceea ce cunoşti.

 

   Pentru a-mi apropia Muntele Rarău cât mai mult, am încercat să-mi însuşesc imaginea lui asemănându-l cu unul din munţii mai bine cunoscuţi mie, bunăoară cu Ciucaşul, ori cu Ceahlaul, dar la o mai atentă răsfoire a memoriei afective am hotărât că Rarăul se seamănă cel mai mult cu Hăşmaşul...

   În primul rând ca aspect general: amândoi sunt munţi de calcar, cu întinse pajişti înflorite în zona somitală, locuri ce pot fi numite  adevărate ,,grădini suspendate”, şi asta  dacă îi privim pe fiecare de sub marile abrupturi stâncoase dinspre Valea Moldovei în Rarău, respectiv dinspre Valea Oltului în Hăşmaş.

   Ca particularitate, Rarăul este înfrăţit cu Giumalăul, dar asta doar ca urmare a vecinătăţii, pentru că atât geologic, dar şi ca aspect, ei sunt total diferiţi.

   Imaginea pe care trebuie să o avem despre Giumalău şi Rarău trebuie să vină din timpuri srăvechi, timpuri geologice în care Giumalăul apărea ca o stivă imensă de şisturi cristaline şi porfire foarte dure, cu un aspect de ţărm înalt al unei mări tropicale.

   Ei bine, în acele ere gelogice care precedau mezozoicul, Rarăul nici măcar nu exista. Era doar o mare întinsă liniştit la ţărmul Giumalăului, o mare puţin adâncă, caldă şi de aceea plină de vieţuitoare marine, astfel că, strat după strat, pe fundul ei s-au depus schelete de corali şi cochiliile tuturor neamurilor de moluşte.

   La sfârşitul mezozoicului tectonica responsabilă de ridicarea întregului lanţ carpatic a adus şi aici la lumina zilei calcare de toate felurile: calcare cristaline, dolomitice, calcare cu noduli silicoşi, calcare urgoniene, cu fosile de amoniţi şi numuliţi...

   Varietatea aceasta se prezintă totuşi ordonat pe verticala muntelui, lucru pe care putem să îl vedem atât mai jos, în cheile strâmte de la Moara Dracului şi Valea Caselor, dar şi sus de tot, în Şaua Ciobanilor, pe Pietrele Doamnelor, ori prin Popii Rarăului.

   O altă caracteristică ce ţine de tectonica munţilor de calcar este şi apariţia în peisaj a blocurilor singuratice de calcar, blocuri de mari dimensiuni numite ,,klippe”. În Rarău ele sunt numite Piatra Şoimului, Piatra Zimbrului, Pietrele Doamnelor, Munceii Înşiraţi, Popii Rarăului.

   Şi tot ce am amintit aici despre Rarău poate fi întâlnit şi în cazul Hăşmasului...

   Astfel că şi Hăşmaşul are un ,,frate”, care la el se cheamă chiar aşa, ,,Ecem” în ungureşte, adică ,,Fratele”, apoi şi în Hăsmaş găsim o Moara Dracului care macină si cerne calcare cu amoniti şi numuliţi, iar o ,,klippa” reprezentativă pentru Hăşmaă e chiar Piatra Singuratică.

 

   De la Vatra Dornei şi până la Chiril drumul ţine malul stâng al Bistriţei cale de vreo 25 de km.

   Deşi e ora 8 a dimineţii şi de pe pajişti se ridică fuioare subţiri de ceaţă, în Cheile Zugrenilor se face dintr-o dată aproape întuneric, cu o negură groasă, care îmi spulberă orice intenţie de a opri pentru câteva fotografii în zona pereţilor.

   La Chiril urc 2-3km pe drumul spre munte şi las maşinaîn capatul satului, la intersectia Transrarăului cu drumul forestier de vine de pe Valea Chiril. Asta pentru că în tura de azi vreau să fac un circuit al zonei somitale Pietrele Doamnei-Popii Rarăului- Muntele Todirescu, cu coborâre prin Pasul Prislop (legatura dintre Rarău si Stânişoara) şi pe Valea Chiril.

   De fapt primul obiectiv al zilei, Pietrele Doamnei, deja se vad de aici de jos şi iluzia e că sunt destul de aproape.

 

 

   Drumul urmează pentru o vreme pârâul Toance, după care începe să însăileze muntele cu serpentine.

   Pentru a alunga monotonia asfaltului hotărăsc să tai o pajişte deacurmezişul, doar că drumul în care ajung sus e cel care mă conduce repede la Schitul Rarău.

 

 

   Revin deasupra poienii cu scurtătura şi de pe drumul spre schit privesc la versanţii împăduriti şi la valea adâncă unde se ascunde satul Chiril.

 

 

   Această ramură sudică a Transrarăului e mai nou şi asfaltată şi lăţită în partea dinspre abrupt cu o bandă de cam1,5m de beton, care foloseste ăi ca şanţ de scurgere a apelor de ploaie.

 

 

   Un bloc de calcar stă aninat deasupra drumului şi îi blocheaza cumva sensul de mers spre munte.

 

 

   Mai sus ies iarăşi la lumină şi privesc din nou spre satul Chiril şi spre culmile nesfârşite ale Munţilor Stânişoarei.

 

 

   Toamna a cam răvăşit florile de prin pajişti şi doar Ciurul Zânelor mai slipeşte de prin iarba arsă de brumă.

 

 

   Dintr-un loc mai înalt al drumului se vede spre nord un segment al şoselei care, mai nou, urcă pe Rarău dinspre Pojorâta.

 

 

   Spre vest se ridică impunator cupola greoaie a Giumalăului.

 

 

   Printre cetinile molizilor se zăreşte câteodată şi colţanii de calcare albe ale Pietrei Şoimului, semn că până  spre vârful muntelui nu ar mai fi prea mult de mers pe drum.

 

 

   Ajung în intersecţia cu drumul mai larg ce urca dinspre Pojorâta şi văd cam cum stau cu distanţele...

 

 

   Regăsesc Hotelul Rarău renovat şi aproape să nu-l mai recunosc. În schimb, mai nou,  locul e foarte aglomerat.

 

 

   Se vede treaba că toţi de aici au urcat pe munte cu maşina şi, invariabil, toti pornesc pe traseul marat cu cruce albastră, cel care face un circuit în jurul Pietrelor Doamnei şi chiar conduce şi pe vârful lor.

   Aşa că trebuie să fiu atent pentru a găsi cărarea care traversează o pădure plină cu blocuri de piatră, probabil prăbuşite peste vremuri chiar din Piatrele Doamnei.

 

 

   La ieşirea din pânza de pădure marcajul cruce roşie urmăreşte pentru scurtă vreme drumul ce duce spre staţia meteo şi spre releele de pe vârf.

 

 

   Mai sus cărarea coteşte spre dreapta şi trece prin poiana de deasupra staţiei meteo.

 

 

   De aici Pietrele Doamnei se văd dintr-un unghi mai puţin convenţional.

 

 

   Cu cât urc mai sus, pe stânci se văd şi oamenii urcaţi până în vârf, la cota de 1634m a Pietrelor.

 

 

   Poteca mea urcă în diagonală, prin iarba înaltă şi ajunge într-un drum pastoral chiar când acesta depăşeşte un pinten de munte.

   Spre sud începe să se deschidă peisajul larg dinspre Popii Rarăului.

 

 

   La partea de jos a golului alpin identific locul unde ar fi trebuit să ies pe marcajul triunghi galben, asta dacă la Schitul Rarău ma hotăram să urc direc spre munte, prin pădure.

 

 

   Drumul meu încinge muntele pe curba de nivel şi deasupra se văd din când în când releele de pe vârf, de la înalţimea maxima a Rarăului, la 1650m.

   După ce trece printre câţiva molizi răzleţi drumul coboară spre Şaua Ciobanilor.

 

 

   E locul unde ajung în creastă traseele ce urcă dinspre Câmpulung Moldovenesc, apoi traseul ce vine de la Schitul Rarău, dar pe unde trec şi traseele de culme, dinspre Hotelul Rarău spre Muntele Todirescu şi mai departe spre satul Slătioara, ori Pasul Prislop, dinspre Munţii Stânişoarei.

 

 

   Din Şaua Ciobanilor continui să merg pe drumul spre Popii Rarăului.

 

 

   De pe la jumătatea muntelui se văd spre vest, mai aproape culmea mai joasa a Toancelor şi mai în spate impunătoarea creastă a Munţilor Bistriţei, cea cu vârfurile Bogolinu şi Pietrosu.

 

 

   Spre înapoi se văd, mai spre stânga Vârful Giumalău, apoi Pietrele Doamnei vazute mai din spate, drumul pastoral din zona înaltă a Rarăului, cel pe care am venit eu, iar în plan central se impune în peisaj klippa de calcar numită Piatra Zimbrului.

 

 

   Cam la jumatate de ceas din Şaua Ciobanilor drumul ajunge sub Popii Rarăului.

   Sunt peste zece blocuri de calcar, unele mai mici, altele mai impunătoare, înşirate pe culmea principală a muntelui.

   Pe cel mai înalt dintre ele, la cota de 1628m, s-a ridicat o cruce metalică şi un drapel tricolor ce se vede de la mari depărtări.

   Dincolo de culme trebuie să fie abruptul de peste 600m diferenţă de nivel, cel care se prăbuşeşte dintr-o dată spre Valea Moldovei.

 

 

   Da la Popii Rarăului, vedere spre zona înaltă a masivului.

   Dacă din tura de azi mă întorceam doar cu fotografia asta şi tot se merita. Mai ales că de la Piatrele Doamnei încoace nu am mai întâlnit pe nimeni pe traseu.

 

 

   La coada muntelui cobor într-o mică depresiune carstică. Spre răsărit se vede Râul Moldova, undeva foarte jos, în zona de chei numită Prisaca Dornei.

   În aceste chei ale Moldovei coboara abrupt dinspre stânga coada muntelui Obcina Feredeului şi identific cu atenţie pe unde aş putea urca pentru o tură pe Feredeu, până în Pasul Curmatura Boului.

   Trec printr-o pânză de pădure, după care urmează un pasaj mai liniştit, de trecere spre Muntele Todirescu.

 

 

   Ajung pe Vârful Todirescu 1476m, într-o zona carstică, cu mici doline.

  Spre sud se deschide din nou un gol de munte prelung. Dincolo de el, unde pădurea coboară în Valea Ciril, se termină arealul Muntelui Rarău şi începe o culme mai joasă, golaşă şi ea, ce ţine de întinsul masiv al Stânişoarei.

 

 

   Doar că de pe Vârful Todirescu se pierde orice urmă de marcaj.

   Triunghiul roşu ar trebui să facă stânga şi să coboare spre satul Slatioara, iar banda roşie, cea pe care merg eu, să continuie spre sud, prin Varful Arşiţa Rea 1324m şi Pasul Prislop.

   Am mai întâlnit si pe alţi munţi din preajma oraşului Vatra Dornei ca marcajul sa fie abandonat de cei care l-au refăcut, deîndată ce se depăşeşte zona mai umblată a vreunuia dintre masive.

   Fară marcaj, nu pot decât să păstrez direcţia spre sud şi să ţin drumul pastoral, în speraţa că în marginea de acolo a pădurii voi găsi din nou marcajul bandă roşie.

 

 

   Ajung până la capătul poienii şi încerc să găsesc marcajul la intrarea în pădure.

   După un mare ocol înţeleg că muntele se sfârşeşte brusc, în zona de pădure adâncindu-se un abrupt inaccesibil.

   Descumpănit, revin în zona cu ţarcuri de deasupra unei stâni.

   În spate se vede Muntele Todirescu, cel pe care am pierdut marcajul.

 

 

   Din poiana se vede că e cam mult de coborât până în satul Chiril.

   Pentru a coborî totusi pe un marcaj aş putea să merg înapoi şi să ajung sub Piatra Zimrului, iar de acolo, la vale, pe triunghi galben spre Schitul Rarău.

   Totdeauna e o greşeala să încerci să ocoleşti picioarele de munte pe curba de nivel. Distanţa pe care trebuie astfel să mergi e de fiecare dată una mult mai mare decât daca ai urca la vârf şi ai coborî pe piciorul de munte vizat acolo.

 

 

   Am totuşi un dram de noroc, pentru că mai jos e o stâna de la care ciobanii încă nu au coborât cu oile în sat.

   Mă simt repede câinii şi cineva iese din stână şi-mi spune să mă apropii fară frică.

 

 

   La stână stau de vorba cu baciul şi aflu ca el nu ştie nimic despre marcajele turistice de care îi vorbesc eu.

Totuşi îmi spune că chiar în drept cu stâna, mai jos, la buza pădurii se înfiripeaza un vechi drum, acum abandonat.

   Dacă îl caut cu atenţie, nu se poate să nu îl nimeresc. La început face multe cotituri, dar într-un final trebuie să mă scoată în satul Chiril.

   Recunoaşte totuşi că el n-a umblat pe drum până jos, că de fapt ei sunt din partea cealalta a muntelui, de la Slătioara...

   Între timp se întorc şi oile de la pascut.

 

 

   Cobor de-a dreptul spre padure, printr-o poiana cu iarba mare, dar răvăşită altă dată de râmăturile porcilor mistreţi.

   Înainte de a intra în pădure şi să găsesc drumul cel vechi, mai arunc o privire în sus, spre Muntele Todirescu, cel pe care m-am cam rătăcit.

 

 

 

   Bucuria că am găsit repede drumul s-a cam risipit când am vazut câteva lăsături mai vechi de ursalău...

   Am scos sprayul de urşi şi l-am pus în geanta aparatului foto, mai la îndemână şi am pornit pe serpentine, la vale.

   Am coborât cam un ceas prin iarba mare de pe părelnicul drum şi peste cele câteva doborâturi de vânt, semne că nimeni n-a mai trecut cam de mult pe aici.

   Pe la jumatatea muntelui am ieşit într-un drum de TAF, cu noroiul de jumătate de metru în porţiunea dintre făgaşele roţilor. Noroc că toamna e secetoasă şi noroiul devenise cumva un fel de asfalt numai bun de mers.

 

 

   Mai jos am tecut prin câteva poieni care aveau câte un fânar pentru căprioare mai spre colţul pădurii.

 

 

   Când versantul din faţă s-a apropiat mult, am înţeles ca voi ajunge cumva în firul Văii Chiril.

   Am ajuns la un fir de apă şi am urmat drumul spre aval, dar după vreo 2km am înţeles că am coborât totuşi pe o altă vale,  Valea Măgura...

 

 

   Mai jos valea se deschide, apar pe versanţi fâneţele cu sălaşele pentru fân şi în cele din urmă ajung în intersecţia de capătul de sus al satului Chiril, unde lăsasem maşina, încheind astfel un circuit prin această parte sud-vestică a Muntelui Rarău.

 

 

   Peste vreme, despre însemnatatea Muntelui Rarău în peisajul bucovinean avea să dea seamă Calistrat Hogaş, dar mai ales Geo Bogza.

   Văzuţi din întreaga Bucovină, pereţii săi albi par a fi o frunte luminată, în jurul căreia bat aripile largi ale fanteziei oamenior.

   Caci, după caz, soarele răsare ori apune pe Rarău, turmele urcă ori coboara de pe Rarău, iarna e adusă, ca o Buna-Vestire de Popii Rarăului...

   Totul gravitează în jurul acstui munte stindard, iar numele lui e rostit de orice om al locului măcar o dată pe zi, ca pe o rugăciune a firii...

 

 

 

  

  

 

  

  

 

  

 

  

 

Luni, 2 decembrie 2019 - 13:55 
Afisari: 291 


gigicepoiu