Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Noiembrie 2018
LMMJVSD
1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930

Decembrie 2018
LMMJVSD
12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31

Online

Vremea
Varful Retezat
Muntii Retezat

Reduceri

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Munții Șes (Plopiș): Castelui Zichy din Poiana Florilor. (Muntii Plopis (Ses))


   Motto: ,,Tot ce i se întâmplă omului e din cauza faptului că nu poate să stea cuminte într-o cameră.”    (Blais Pascal)

 

   Poate că am mai folosit acest motto în vreunul din jurnalele mele, dar mă repet pentru că zicerea aceasta îmi vine în minte de fiecare dată când lucrurile nu par să meargă în direcția cea bună...

 

   Chiar dacă avea să urmeze unor zile cu ploi diluviene, planul turei de azi mă aducea din nou la Vadu Crișului. De aici trebuia să prind poteca de pe Valea Mișidului pentru a ,,descoperi” și ,,explora” trei dintre peșterile de notorietate ale Munților Pădurea Craiului: Peștera de la Izvor (Peștera cu Apă), Peștera Moanei și Peștera Lesiana.

   Numai că informațiile pe care le aveam în legătură cu locul de unde începe traseul spre peșteri, marcat cu triunghi albastru, se cam băteau cap în cap: știam că Valea Mișidului începe de la puntea pe cabluri de peste Crișul Repede, din drept cu Peștera Ungurul Mic, în schimb în fotografia cu traseele ce pornesc de la Peștera Vadul Crișului apare și marcajul meu, triunghiul albastru.

   Sunasem seara la Galați și Lucian îmi confirmase de pe net că, într-adevăr, traseul pornește de la Peștera de la Vadul Crișului.

 

   Nici nu se făcuse de ora 8 și eu deja parcasem mașina la pensiunea ,,Roua Munților”  de la intrarea din aval a defileului Crișului Repede.

   Mi se pare puțin straniu, pentru că de aceasta dată sunt singur în parcare, iar cineva din vila mă privește scurt de după o draperie.

   Eu trec fără grabă de la adidași la bocanci și pe lângă cele două lanterne și aparatul de fotografiat îmi pun în rucsac și cizmele de cauciuc, pentru că la Peșera Moanei bănuiam că nu prea te descurci cu bocancii.

   Sunt gata de plecare spre Peștera Vadu Crișului, dar chiar locul de pornire are acum un aer de ostilitate... Spuneam că mașina mea e singură în parcare și nimic nu mișcă jur-împrejur.

   Mă îndrept spre defileu și aleg să merg pe calea ferată, bănuind că potecuța cu lanțuri de pe malul stâng poate fi alunecoasă.

   Ajung la malul râului și văd că după trei zile de ploaie acesta s-a transformat într-un puhoi de apă maroniu-roșcată, cu un nivel neașteptat de crescut și cu o viteză amețitoare pentru apă.

    Mai mult, prin drept cu Peștera Casa Zmăului s-a format un lac tulbure între perete și rambleul căii ferate, astfel că acum trenul o să pară că merge pe un pod natural de macadam aruncat peste ape...

   Printre buruienile ude văd că nivelul apei e aproape de potecuța de pe lângă linii și mă gândesc că nu ar fi plăcut ca viforul vreunui tren să mă înpingă spre râu.

   Ajung la Halta Peștera și mă minunez de debitul cascadei de sub Peștera Vadu Crișului... Apele cascadei nu sunt tulburi, dar verdele cascadei nu se mai vede de sub șuvoiul puternic.

   Trec pe podul de beton, pod care e doar pietonal și simt sub picioare cum structura acestuia vibrează sub navala de ape.

   La cabana custodelui Peșterii de la Vadu Crișului ușa e zăvorâtă și nimeni nu pare să fie prin zonă.

   Fac vreo doi pași pe aleea marctă cu dungi albe spre poarta de intrare în peșteră și văd cum din interior un șuvoi puternic de apă iese cu forță, nivelul ei fiind până la jumatatea grilajului de fier.

   E clar că la asemenea debite a pârâului subteran peștera nu se poate vizita...

 

   Apoi surpriză...

   Merg la panoul cu marcajele potecilor din zonă și văd că traseul spre Peștera Moanei pornește, într-adevăr, de aici, dar el traversează mai întâi Crișul Repede pe podul pietonal și de la Halta Peștera urmează calea ferată prin defileu, tot mai înainte, spre Șuncuiuș, vreo 4km, (văd asta pe o săgeată indicatoare), probabil exact până la puntea de peste Criș din drept cu Valea Mișidului...

   E clar că am luat țeapă...

   Socotesc că 2km pe care i-am făcut pe calea ferată până aici, plus încă 4km până la intrarea pe Valea Mișidului, plus încă 12km pe vale până la Peștera Moanei fac vreo 18km numai dus. Iar dus-întors se strâng vreo 36km. Cam mult, nu merge pentru o singură zi.

 

   Mă întorc tot pe calea ferată, pe unde am venit, până la mașină.

   Nu am amintit că m-au depășit două trenuri la dus, două la întors și a trebuit să mă retrag în bălăriile ude de sub pereți. Așa că deja sunt ud la bocanci și pe pantaloni și urc jenat în mașina care încă miroase bine a nouă. Noroc că sunt singur...

   Trec repede din nou prin Vadu Crișului și apoi peste dealuri, vreo 6km până la Șuncuiuș.

   De acum știu drumul pietruit din defileu, dar văd că la baza de agrement pentru rafting și caiace e la fel de pustiu ca peste tot în această dimineață.

  Iar în drept cu plaja amenajată Crișul Repede e lat cât Dunarea...

   Mașina rămâne iarăși singură lângă o cabană de pe marginea drumului pietruit.

   Nu am cu cine schimba vreo vorbă nici aici, așa că pornesc din nou cu ruscasul în spate, dar de data asta ci o și mai mare spaimă în suflet...

    Constat că de vreo două ore sunt cam stresat de tot ceea ce mi se întâmplă în această dimineață.

   Ajung la puntea de peste râu care duce spre Peștera Vântului și văd că parca se balansează firavă deasupra puhoiului de apă. Și cum e și puțin înclinată... bine că nu trebuie să traversez pe aici!...

   Mai încolo recunosc halda părăsită de încărcare a minereului, cea din drept cu puntea mea spre Valea Mișidului.

   Apoi văd puntea care ar trebui să mă treacă pe malul stâng...

   Și aceasta pare că se balansează stânga-dreapta, dar nu, e doar o iluzie optică venită de la viteza cu care torentul învolburat trece la doar un metru pe sub ea.

   Cobor cu inima strânsă până la șinele acelea înfipte în pământ chiar pe malul apei și constat că și aici cablurile de oțel par să vibreze de la puhoiul de apă roșie.

   ...Nu cred că am curaj să pornesc pe punte, peste ,,laharul” ăsta, care face ici și colo creste zdrențuite, ca niște cârpe pline de noroi roșu!...

   Mă trag înapoi pe mal și analizez situația.  

   Mda, cam urâtă treabă!... Sunt exact într-o circumstanță din aceea în care se întâmplă de obicei lucrurile urâte. Pentru că la cea mai mică greșeluță pe punte, deasupra apei vijelioase, ar fi cu siguranță și ultima...

   Și mai sunt și singur în această lume pustie. Daca s-ar întâmpla ceva... ,,n-a știi nimeni că m-am dus, numa or vedea că nu-s!...”

   N-ar fi deloc bine!...

   Mă întorc la mașină cu sentimentul de om învins, dar și cu credința că am făcut un lucru rațional. Pentru că doar raționalii pot fi învinși. Visătorii, niciodată.

   Și am înțeles acuma că nu se merge la explorat peșteri după trei zile de cod galben de ploi...

  

   Trec din nou peste dealurile dintre Șuncuiuș și Vadu Crișului și vremea însorită deja parcă face asta dinadins, pentru a-mi arăta cât de slab și nehotărât sunt uneori în acțiunile mele.

   Totuși e abia trecut de ora 10,00 când ies la drumul național, vremea se îmbunătățește cu fiecare minut, așa că încerc o reconfigurare a acestei zile de mers pe munte, prin această lume depărtată și necunoscută, pentru un gălățean ca mine.

   Așa că, întorcându-mă spre Oradea, din orașul Aleșd fac dreapta pe DN1H, spre Zalău.

   Mă gândec că ar fi interesant să urc cu mașina pe acest drum până în culmea Munților Șes (Plopiș) și de acolo să fac o tură pe culmea principală a muntelui, spre vest, ori spre est, după cum se va dovedi mai accesibilă și cu mai multe locuri frumoase..

   Pentru că, până una-alta, cine a mai urcat vreodată în culmea Munților Șes?!...

 

   Trec cu ochii mari prin localitatea Peștiș, ca de fiecare dată când ajung prin locuri noi, dar și așa de depărtate.

   Poate că am în mine ceva de migrator, dar cu siguranță asta într-un sens bun, cuceririle noi făcându-le doar cu ochii și sufletul și de cele mai multe ori, iată, dorind să împart și cu alții bucuria descoperirii.

   Și totuși ce caut eu în acest colț de țară, eu, care, ca orice migrator normal la cap, am luat cu ceva vreme în urmă în stăpânire Dobrogea, mă rog, Sciția Minor, pentru conformitate?...

   Chiar la ieșirea din localitate încep serpentinele pe coastele unor munți total împăduriți.

   Drumul e foarte bun, probabil modernizat de curând, doar că plăcerea condusului mi se curmă brusc atunci când depășesc două căruțe cu cai, urmate de o gloată de vreo 10-12 romi ce merg pe jos hârjonindu-se.

   Probabil că merg la lemne, dar dacă vor ajunge în culmea muntelui, vor trece pe lângă mașina mea lăsată singură în vreo parcare...

 

   Când simt că drumul a cam terminat de urcat ajung și în drept cu un indicator nu numai amuzant, dar și super-tentant: cum să nu tresari la ideea că doar după numai 8km să poți ajunge la izvoarele Dunării... Auzi tu, Pădurea Neagră.

 

/ZeceHotare/img_2990-j4.jpg

 

   Trag brusc stânga și opresc într-o parcare de la intrarea pe acest drum spre Pădurea Neagră.

   Mă uit în spate și văd că nu a trebuit să merg prea mult de la drumul Cluj-Oradea, adică din Aleșd.

 

/ZeceHotare/img_2988-j4.jpg

 

   Nu apuc să cobor, că vine spre mine o domnișoară ,așa, mai dolofănică, dar și desculță.

   ,,Nu mergeți la Padurea Neagră?!”

   ,,Nu știu, nu cred...”

   ,,Cum să nu știți?! Hai că mergeți, ca să mă duceți și pe mine, că am lucrat toată noaptea și acum aștept aici de două ore și nici nu mai suport pantofii.”

   Nu mă pierd cu firea și o întreb unde duce drumul din stânga, care pare să urmeze culmea muntelui spre vest.

   ,,La un schit unde s-a spânzurat o măicuță acum două luni”-încearcă ea să-mi taie repede entuziasmul și gândul de a nu merge la Pădurea Neagră.

   E o scenă aproape suprarealistă, dar recunosc că acest fel de întâmplari face deliciul unei ture așa, la descoperire...

   Lucrurile se mai așează atunci când imediat după mine mai oprește în parcare o mașină cu o familie mai în vârstă.

   Șoferul caută ceva în portbagaj și promite fetei că o va duce și pe ea acasă.

   Iar pe mine mă lămurește că drumul forestier care mă interesează ajunge după 8-9km la Castelul Zichy din Poiana Florilor, un castel care a fost transformat de un timp în Schitul ,,Sfântul Ilie”. Dar ce fac, vreau să merg până acolo pe jos?! Nu se merită, dacă merg cu grijă, pot ajunge până acolo și cu mașina.

 

/ZeceHotare/img_2966-j3.jpg

 

   Plec la drum încet, fără grabă și fără nicio grijă. O plimbare printr-o pădure frumoasă, verde, curată și însorită. În două-trei ceasuri o să am timp să ma mai liniștesc după cele petrecute mai devreme în defileul Crișului Repede.

 

/ZeceHotare/img_2969-j3.jpg

 

   Drumul e umbrit și răcoros. Și nici nu urcă sau coboară. Că doar suntem pe Muntele Șes. Din pădure se aude toaca vreunei ciocănitori, guruitul înfundat al vreunui porumbel sălbatic, sau glasul limpade și puternic al cintezei.

   Vreme de aproape două ceasuri nu întâlnesc nicio poiană, niciun loc de perspectivă, niciun indicator, dar și nicio intersecție.

   Când începusem să-mi fac griji dacă drumul meu chiar duce undeva, zăresc pe trunchiul unui brad un marcaj bandă roșie, dar și două săgeți indicatoare.

   Cascada Dubina!...

   Aflam pentru prima dată de ea și abia ajuns acasă aveam să aflu ca traseul acesta marcat cu banda roșie pornește din localitatea Pădurea Neagră și după numai 2km, la o confluență de pâraie, apare și Cascada Dubina, o cădere de apă cu o înalțime totală de aproape 30m.

   Alți 4km sunt de la cascada Dubina și pănă aici.

   Deocamdată pentru mine important era indicatorul care mă asigura că sunt pe drumul cel bun și la mică distanță de castel.

 

/ZeceHotare/img_2970-j3.jpg

 

   După kilometrul anunțat locurile se deschid mai mult sub forma unui gol de pădure, decât a unei poieni a florilor.

   Spre stânga e cladirea greoaie a unui canton silvic.

 

/ZeceHotare/img_2987-j4.jpg

 

   În drum, chiar în dreptul cantonului, apar alte două sageți indicatoare.

   Cetatea Piatra Șoimului!...

 

/ZeceHotare/img_2972-j4.jpg

 

   Se pare că pentru a ajunge la aceasta cetate trebuie să mergem mai departe pe acest drum încă 5km, până la un alt canton silvic, după care un marcaj punct roșu ne ridică repede până la ruinele Cetății Piatra Șoimului.

   Aceasta se află pe o stâncă înaltă de peste 50m, astăzi doar câteva ruine mai amintind de gloria cuibului de vulturi, cel care se dorea inaccesibil hoardelor de călareți ale tătarilor.

   Cetatea Piatra Șoimului a fost construită în sec.13 de o familie de nobili maghiari.

   Partea de curiozitate e că edificiul militar a fost pentru 2-3 ani în posesia unui domn al Țării Românești, asta pe la jumatatea sec.17.

   În anul 1711 cetatea a fost distrusa din ordinul administrației austriece, care era în oarece neînțelegeri cu nobilii maghiari locali.

 

   Chiar de la indicatoare începe pe partea cealaltă a drumului gardul de lemn al Castelului Zichy și la mijlocul său poarta de intrare, marcată de o troiță albă.

 

/ZeceHotare/img_2973-j4.jpg

 

   Aleea cu flori conduce mai întâi spre un mic paraclis.

 

/ZeceHotare/img_2974-j4.jpg

 

   Străbat curtea interioară fară ca să întâlnesc pe cineva, ocolesc prin dreapta castelul și merg pe o poiană pentru a-l fotografia din față.

   Clădirea, de un alb sobru și fară ornamente exterioare, se afla cu fața spre miazăzi.

   Cu cât îl privești mai atent remarci arhitectura sa surprinzătoare, cu o asimetrie a formelor, din care se remarca turnul mai înalt din partea stânga.

   Scara monumentala de la intrare urcă spre o logie, deasupra căreaia se deschide la etaj o terasă sprijinită pe patru coloane.

   Se spune că în castel s-ar putea număra 365 de ferestre, 53 de uși și 12 turnuri.

   Legenda spune că acestea au fost realizate ca un capriciu al contelui Zichy Jeno, cel care a ridicat castelul între anii 1890-1894.

   Castelul s-a dorit a fi cuibul de la înălțime pe care contele îl dăruia soției sale, numind și locul ,,Poiana Florilor”, dar cum aceasta nu era încântata de izolarea lui în mijlocul codrilor, destinația mai de succes a locului a fost aceea de castel de vânătoare.  

   Printre oasepeții Caselului Zichy s-a numărat și Milan Obrenovic (era sa scriu Bregovici), regele din acea vreme al Serbiei.

 

/ZeceHotare/img_2979-j4.jpg

 

   A început să ma încerce o simpatie pentru contele acesta maghiar atunci când am citit despre el că era pasionat de călătorii și de descoperiri geografice. Astfel el a oragnizat adevarate expediții în Caucaz, în partea asiatică a Rusiei, în Orientul Mijlociu și până în îndepărtata Chină.

   Despre toate astea vestitul călător a scris vreo șase volume de însemnări, ulterior el fiind ales și membru al Academiei Maghiare de Științe.

 

   La o privire mai atentă vad că edificiul e format din doua cladiri, legate între ele de o galerie suspendată.

 

/ZeceHotare/img_2980-j4.jpg

 

   După primul război mondial castelul nu a avut o soartă prea fericită, o rază de lumină ivindu-se abia în anii 90’, când statul a cedat folosința castelului către Biserica Ortodoxă Română, acum de întreg lăcașul îngrijindu-se Mânăstirea ,,Sfânta Cruce” din Oradea.

  

   După ce mi-am terminat sesiunea de fotografiere, am fost întâmpinat de un domn care spunea că astăzi castelul e o tabără de vară pentru un grup de circa 40 de copii.

   Acum tinerii tocmai sunt plecați cu părintele în drumeție la Cascada Dubina, iar dacă mie mi-e foame, sunt invitat la bucatărie, căci masa de prânz e pregătită deja.

   Mulțumesc pentru ospitalitate, dar voi mânca ceva mai târziu, dacă se poate, pe una din mesele de lemn din curtea castelului.

   Până atunci stăm de vorbă despre castel și despre schitul ,,Sfântul Ilie” care e acum îngrijit de numai 2-3 măicuțe, care vin prin rotație de la mânăstirea din Oradea.

   Socotesc că prin această preluare de către biserica ortodoxă, castelul a mai avut o șansă de supraviațuire, metodă care ar putea fi folosită și în multe alte situații cu edificii istorice sau doar arhitectonice aflate în situații la fel de precare.

   Păi cine mai are bani azi în România? Biserica. Și la fel de bine are si ,,personal” dispus să trăiască în astfel de pustietăți...

   Evit să întreb de episodul cu măicuța sinucisă... în schimb nu am aflat nici măcar ce reprezintă simbolul religios din heraldica de pe perete.

  

/ZeceHotare/img_2981-j4.jpg

 

   Într-un târziu interlocutorul meu se scuză și pleacă spre bucatărie, iar eu mai dau o raită să fotografiez și bisericuța de lemn din curtea castelului.

 

/ZeceHotare/img_2983-j4.jpg

 

   Îmi aleg o măsuță printre brazii foșnitori și scot pachetul cu mâncare din rucsac.

   Nu înghit de două ori și lângă mine vine băiatul domnului de mai înainte, care îmi aduce ca desert bucăți galbene și pufoase de cozonac cu nucă și semințe de mac.

   Stăm din nou de vorbă, acesta fiind avantajul atunci când umbli singur pe munte: oamenii înțâlniti te vor privi totdeauna cu simpatie...

   Cu regretul că n-am avut ocazia să-l întâlnesc și pe părintele de la schit, despre care aflu ca e un om foarte cumsecade, îmi iau rămas bun de la gazdele de ocazie și pornesc pe drumul de întoarcere.

 

/ZeceHotare/img_2985-j4.jpg

 

   Plimbarea de întoarcere prin pădurea nesfârșită am asezonat-o acum cu mâini zdravene de mure coapte.

   Chiar dacă pentru o clipă am simțit ca un cițit în inimă: oare voi găsi mașina devastată de țiganii ăia ce veneau după mine pe drumul național?...

   Dar până să ajung la parcare îmi propun să nu mă mai gândesc două ore la așa ceva.

 

   După două ceasuri și jumatate coboram serpentinele alea frumoase spre Aleșd și mă gândeam la episodul din ,,Amintirile din copilarie” ale lui Creangă, când vecinii regretau că îl învinuiseră pe nedrept pe Nică al Petrii că a furat pupăza, după ce năbădăioasa zburătoare a început să cânte din nou...

   Cum ma gândisem eu acum la tot ce e mai rău din partea preacinstiților romi. Și învinuiam în gând oamenii aceia, așa, pe degeaba...

 

 

P.S. Dacă mă gândesc la ce spuneam în ,motto-ul” de la început, iată că nu am reușit decât o noapte să stau cuminte într-o cameră, pentru că în ziua următoare am mers să văd de ce nu mai merg trenurile pe linia năpădită de copacii unei adevarate păduri.

   Cum am văzut când a trecut ultimul tren pe această linie? Am tăiat un copac crescut între șine și am numarat cercurile alea de pe tulpina secționată...

 

/ZeceHotare/img_2233-j4.jpg

 

   După care am fost pur și simplu aspirat de curiozitatea de a vedea lumea de dincolo de acest tunel...

 

/ZeceHotare/img_2234-j4.jpg

 

   Sau să constat cu o mare mâhnire ce a mai rămas din vestita Rezervație naturală cu nuferi termali de la Băile 1 Mai.

 

/ZeceHotare/img_2249-j4.jpg

 

   Dar despre ce a fost și ce a mai rămas aici, poate într-un Articol dedicat special...

 

  

  

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 




Duminică, 26 august 2018 - 14:46 
Afisari: 323 


Comentariile membrilor (2)

omarc
omarc

 
1
Sunt mai mult decat sigure acele punti peste Cris de la Suncuius, chiar daca apa e mare.


Duminică, 26 august 2018 - 20:27  

gigicepoiu
gigicepoiu
Coarda
 
2
Acum am si eu aceasta convingere, dar atunci m-am temut de apa nefiresc de mare si... de singuratate.


Luni, 27 august 2018 - 15:42  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0646 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2018) www.carpati.org