Munţii Şes (Plopiş): Castelui Zichy din Poiana Florilor. (Muntii Plopis (Ses))

   Motto: ,,Tot ce i se întâmplă omului e din cauza faptului că nu poate să stea cuminte într-o cameră.”    (Blais Pascal)

 

   Poate că am mai folosit acest motto în vreunul din jurnalele mele, dar mă repet pentru că zicerea aceasta îmi vine în minte de fiecare dată când lucrurile nu par să meargă în direcţia cea bună...

 

   Chiar dacă avea să urmeze unor zile cu ploi diluviene, planul turei de azi mă aducea din nou la Vadu Crişului. De aici trebuia să prind poteca de pe Valea Mişidului pentru a ,,descoperi” şi ,,explora” trei dintre peşterile de notorietate ale Munţilor Pădurea Craiului: Peştera de la Izvor (Peştera cu Apă), Peştera Moanei şi Peştera Lesiana.

   Numai că informaţiile pe care le aveam în legătură cu locul de unde începe traseul spre peşteri, marcat cu triunghi albastru, se cam băteau cap în cap: ştiam că Valea Mişidului începe de la puntea pe cabluri de peste Crişul Repede, din drept cu Peştera Ungurul Mic, în schimb în fotografia cu traseele ce pornesc de la Peştera Vadul Crişului apare şi marcajul meu, triunghiul albastru.

   Sunasem seara la Galaţi şi Lucian îmi confirmase de pe net că, într-adevăr, traseul porneşte de la Peştera de la Vadul Crişului.

 

   Nici nu se făcuse de ora 8 şi eu deja parcasem maşina la pensiunea ,,Roua Munţilor”  de la intrarea din aval a defileului Crişului Repede.

   Mi se pare puţin straniu, pentru că de aceasta dată sunt singur în parcare, iar cineva din vila mă priveşte scurt de după o draperie.

   Eu trec fără grabă de la adidaşi la bocanci şi pe lângă cele două lanterne şi aparatul de fotografiat îmi pun în rucsac şi cizmele de cauciuc, pentru că la Peşera Moanei bănuiam că nu prea te descurci cu bocancii.

   Sunt gata de plecare spre Peştera Vadu Crişului, dar chiar locul de pornire are acum un aer de ostilitate... Spuneam că maşina mea e singură în parcare şi nimic nu mişcă jur-împrejur.

   Mă îndrept spre defileu şi aleg să merg pe calea ferată, bănuind că potecuţa cu lanţuri de pe malul stâng poate fi alunecoasă.

   Ajung la malul râului şi văd că după trei zile de ploaie acesta s-a transformat într-un puhoi de apă maroniu-roşcată, cu un nivel neaşteptat de crescut şi cu o viteză ameţitoare pentru apă.

    Mai mult, prin drept cu Peştera Casa Zmăului s-a format un lac tulbure între perete şi rambleul căii ferate, astfel că acum trenul o să pară că merge pe un pod natural de macadam aruncat peste ape...

   Printre buruienile ude văd că nivelul apei e aproape de potecuţa de pe lângă linii şi mă gândesc că nu ar fi plăcut ca viforul vreunui tren să mă înpingă spre râu.

   Ajung la Halta Peştera şi mă minunez de debitul cascadei de sub Peştera Vadu Crişului... Apele cascadei nu sunt tulburi, dar verdele cascadei nu se mai vede de sub şuvoiul puternic.

   Trec pe podul de beton, pod care e doar pietonal şi simt sub picioare cum structura acestuia vibrează sub navala de ape.

   La cabana custodelui Peşterii de la Vadu Crişului uşa e zăvorâtă şi nimeni nu pare să fie prin zonă.

   Fac vreo doi paşi pe aleea marctă cu dungi albe spre poarta de intrare în peşteră şi văd cum din interior un şuvoi puternic de apă iese cu forţă, nivelul ei fiind până la jumatatea grilajului de fier.

   E clar că la asemenea debite a pârâului subteran peştera nu se poate vizita...

 

   Apoi surpriză...

   Merg la panoul cu marcajele potecilor din zonă şi văd că traseul spre Peştera Moanei porneşte, într-adevăr, de aici, dar el traversează mai întâi Crişul Repede pe podul pietonal şi de la Halta Peştera urmează calea ferată prin defileu, tot mai înainte, spre Şuncuiuş, vreo 4km, (văd asta pe o săgeată indicatoare), probabil exact până la puntea de peste Criş din drept cu Valea Mişidului...

   E clar că am luat ţeapă...

   Socotesc că 2km pe care i-am făcut pe calea ferată până aici, plus încă 4km până la intrarea pe Valea Mişidului, plus încă 12km pe vale până la Peştera Moanei fac vreo 18km numai dus. Iar dus-întors se strâng vreo 36km. Cam mult, nu merge pentru o singură zi.

 

   Mă întorc tot pe calea ferată, pe unde am venit, până la maşină.

   Nu am amintit că m-au depăşit două trenuri la dus, două la întors şi a trebuit să mă retrag în bălăriile ude de sub pereţi. Aşa că deja sunt ud la bocanci şi pe pantaloni şi urc jenat în maşina care încă miroase bine a nouă. Noroc că sunt singur...

   Trec repede din nou prin Vadu Crişului şi apoi peste dealuri, vreo 6km până la Şuncuiuş.

   De acum ştiu drumul pietruit din defileu, dar văd că la baza de agrement pentru rafting şi caiace e la fel de pustiu ca peste tot în această dimineaţă.

  Iar în drept cu plaja amenajată Crişul Repede e lat cât Dunarea...

   Maşina rămâne iarăşi singură lângă o cabană de pe marginea drumului pietruit.

   Nu am cu cine schimba vreo vorbă nici aici, aşa că pornesc din nou cu ruscasul în spate, dar de data asta ci o şi mai mare spaimă în suflet...

    Constat că de vreo două ore sunt cam stresat de tot ceea ce mi se întâmplă în această dimineaţă.

   Ajung la puntea de peste râu care duce spre Peştera Vântului şi văd că parca se balansează firavă deasupra puhoiului de apă. Şi cum e şi puţin înclinată... bine că nu trebuie să traversez pe aici!...

   Mai încolo recunosc halda părăsită de încărcare a minereului, cea din drept cu puntea mea spre Valea Mişidului.

   Apoi văd puntea care ar trebui să mă treacă pe malul stâng...

   Şi aceasta pare că se balansează stânga-dreapta, dar nu, e doar o iluzie optică venită de la viteza cu care torentul învolburat trece la doar un metru pe sub ea.

   Cobor cu inima strânsă până la şinele acelea înfipte în pământ chiar pe malul apei şi constat că şi aici cablurile de oţel par să vibreze de la puhoiul de apă roşie.

   ...Nu cred că am curaj să pornesc pe punte, peste ,,laharul” ăsta, care face ici şi colo creste zdrenţuite, ca nişte cârpe pline de noroi roşu!...

   Mă trag înapoi pe mal şi analizez situaţia.  

   Mda, cam urâtă treabă!... Sunt exact într-o circumstanţă din aceea în care se întâmplă de obicei lucrurile urâte. Pentru că la cea mai mică greşeluţă pe punte, deasupra apei vijelioase, ar fi cu siguranţă şi ultima...

   Şi mai sunt şi singur în această lume pustie. Daca s-ar întâmpla ceva... ,,n-a ştii nimeni că m-am dus, numa or vedea că nu-s!...”

   N-ar fi deloc bine!...

   Mă întorc la maşină cu sentimentul de om învins, dar şi cu credinţa că am făcut un lucru raţional. Pentru că doar raţionalii pot fi învinşi. Visătorii, niciodată.

   Şi am înţeles acuma că nu se merge la explorat peşteri după trei zile de cod galben de ploi...

  

   Trec din nou peste dealurile dintre Şuncuiuş şi Vadu Crişului şi vremea însorită deja parcă face asta dinadins, pentru a-mi arăta cât de slab şi nehotărât sunt uneori în acţiunile mele.

   Totuşi e abia trecut de ora 10,00 când ies la drumul naţional, vremea se îmbunătăţeşte cu fiecare minut, aşa că încerc o reconfigurare a acestei zile de mers pe munte, prin această lume depărtată şi necunoscută, pentru un gălăţean ca mine.

   Aşa că, întorcându-mă spre Oradea, din oraşul Aleşd fac dreapta pe DN1H, spre Zalău.

   Mă gândec că ar fi interesant să urc cu maşina pe acest drum până în culmea Munţilor Şes (Plopiş) şi de acolo să fac o tură pe culmea principală a muntelui, spre vest, ori spre est, după cum se va dovedi mai accesibilă şi cu mai multe locuri frumoase..

   Pentru că, până una-alta, cine a mai urcat vreodată în culmea Munţilor Şes?!...

 

   Trec cu ochii mari prin localitatea Peştiş, ca de fiecare dată când ajung prin locuri noi, dar şi aşa de depărtate.

   Poate că am în mine ceva de migrator, dar cu siguranţă asta într-un sens bun, cuceririle noi făcându-le doar cu ochii şi sufletul şi de cele mai multe ori, iată, dorind să împart şi cu alţii bucuria descoperirii.

   Şi totuşi ce caut eu în acest colţ de ţară, eu, care, ca orice migrator normal la cap, am luat cu ceva vreme în urmă în stăpânire Dobrogea, mă rog, Sciţia Minor, pentru conformitate?...

   Chiar la ieşirea din localitate încep serpentinele pe coastele unor munţi total împăduriţi.

   Drumul e foarte bun, probabil modernizat de curând, doar că plăcerea condusului mi se curmă brusc atunci când depăşesc două căruţe cu cai, urmate de o gloată de vreo 10-12 romi ce merg pe jos hârjonindu-se.

   Probabil că merg la lemne, dar dacă vor ajunge în culmea muntelui, vor trece pe lângă maşina mea lăsată singură în vreo parcare...

 

   Când simt că drumul a cam terminat de urcat ajung şi în drept cu un indicator nu numai amuzant, dar şi super-tentant: cum să nu tresari la ideea că doar după numai 8km să poţi ajunge la izvoarele Dunării... Auzi tu, Pădurea Neagră.

 

 

   Trag brusc stânga şi opresc într-o parcare de la intrarea pe acest drum spre Pădurea Neagră.

   Mă uit în spate şi văd că nu a trebuit să merg prea mult de la drumul Cluj-Oradea, adică din Aleşd.

 

 

   Nu apuc să cobor, că vine spre mine o domnişoară ,aşa, mai dolofănică, dar şi desculţă.

   ,,Nu mergeţi la Padurea Neagră?!”

   ,,Nu ştiu, nu cred...”

   ,,Cum să nu ştiţi?! Hai că mergeţi, ca să mă duceţi şi pe mine, că am lucrat toată noaptea şi acum aştept aici de două ore şi nici nu mai suport pantofii.”

   Nu mă pierd cu firea şi o întreb unde duce drumul din stânga, care pare să urmeze culmea muntelui spre vest.

   ,,La un schit unde s-a spânzurat o măicuţă acum două luni”-încearcă ea să-mi taie repede entuziasmul şi gândul de a nu merge la Pădurea Neagră.

   E o scenă aproape suprarealistă, dar recunosc că acest fel de întâmplari face deliciul unei ture aşa, la descoperire...

   Lucrurile se mai aşează atunci când imediat după mine mai opreşte în parcare o maşină cu o familie mai în vârstă.

   Şoferul caută ceva în portbagaj şi promite fetei că o va duce şi pe ea acasă.

   Iar pe mine mă lămureşte că drumul forestier care mă interesează ajunge după 8-9km la Castelul Zichy din Poiana Florilor, un castel care a fost transformat de un timp în Schitul ,,Sfântul Ilie”. Dar ce fac, vreau să merg până acolo pe jos?! Nu se merită, dacă merg cu grijă, pot ajunge până acolo şi cu maşina.

 

 

   Plec la drum încet, fără grabă şi fără nicio grijă. O plimbare printr-o pădure frumoasă, verde, curată şi însorită. În două-trei ceasuri o să am timp să ma mai liniştesc după cele petrecute mai devreme în defileul Crişului Repede.

 

 

   Drumul e umbrit şi răcoros. Şi nici nu urcă sau coboară. Că doar suntem pe Muntele Şes. Din pădure se aude toaca vreunei ciocănitori, guruitul înfundat al vreunui porumbel sălbatic, sau glasul limpade şi puternic al cintezei.

   Vreme de aproape două ceasuri nu întâlnesc nicio poiană, niciun loc de perspectivă, niciun indicator, dar şi nicio intersecţie.

   Când începusem să-mi fac griji dacă drumul meu chiar duce undeva, zăresc pe trunchiul unui brad un marcaj bandă roşie, dar şi două săgeţi indicatoare.

   Cascada Dubina!...

   Aflam pentru prima dată de ea şi abia ajuns acasă aveam să aflu ca traseul acesta marcat cu banda roşie porneşte din localitatea Pădurea Neagră şi după numai 2km, la o confluenţă de pâraie, apare şi Cascada Dubina, o cădere de apă cu o înalţime totală de aproape 30m.

   Alţi 4km sunt de la cascada Dubina şi pănă aici.

   Deocamdată pentru mine important era indicatorul care mă asigura că sunt pe drumul cel bun şi la mică distanţă de castel.

 

 

   După kilometrul anunţat locurile se deschid mai mult sub forma unui gol de pădure, decât a unei poieni a florilor.

   Spre stânga e cladirea greoaie a unui canton silvic.

 

 

   În drum, chiar în dreptul cantonului, apar alte două sageţi indicatoare.

   Cetatea Piatra Şoimului!...

 

 

   Se pare că pentru a ajunge la aceasta cetate trebuie să mergem mai departe pe acest drum încă 5km, până la un alt canton silvic, după care un marcaj punct roşu ne ridică repede până la ruinele Cetăţii Piatra Şoimului.

   Aceasta se află pe o stâncă înaltă de peste 50m, astăzi doar câteva ruine mai amintind de gloria cuibului de vulturi, cel care se dorea inaccesibil hoardelor de călareţi ale tătarilor.

   Cetatea Piatra Şoimului a fost construită în sec.13 de o familie de nobili maghiari.

   Partea de curiozitate e că edificiul militar a fost pentru 2-3 ani în posesia unui domn al Ţării Româneşti, asta pe la jumatatea sec.17.

   În anul 1711 cetatea a fost distrusa din ordinul administraţiei austriece, care era în oarece neînţelegeri cu nobilii maghiari locali.

 

   Chiar de la indicatoare începe pe partea cealaltă a drumului gardul de lemn al Castelului Zichy şi la mijlocul său poarta de intrare, marcată de o troiţă albă.

 

 

   Aleea cu flori conduce mai întâi spre un mic paraclis.

 

 

   Străbat curtea interioară fară ca să întâlnesc pe cineva, ocolesc prin dreapta castelul şi merg pe o poiană pentru a-l fotografia din faţă.

   Clădirea, de un alb sobru şi fară ornamente exterioare, se afla cu faţa spre miazăzi.

   Cu cât îl priveşti mai atent remarci arhitectura sa surprinzătoare, cu o asimetrie a formelor, din care se remarca turnul mai înalt din partea stânga.

   Scara monumentala de la intrare urcă spre o logie, deasupra căreaia se deschide la etaj o terasă sprijinită pe patru coloane.

   Se spune că în castel s-ar putea număra 365 de ferestre, 53 de uşi şi 12 turnuri.

   Legenda spune că acestea au fost realizate ca un capriciu al contelui Zichy Jeno, cel care a ridicat castelul între anii 1890-1894.

   Castelul s-a dorit a fi cuibul de la înălţime pe care contele îl dăruia soţiei sale, numind şi locul ,,Poiana Florilor”, dar cum aceasta nu era încântata de izolarea lui în mijlocul codrilor, destinaţia mai de succes a locului a fost aceea de castel de vânătoare.  

   Printre oasepeţii Caselului Zichy s-a numărat şi Milan Obrenovic (era sa scriu Bregovici), regele din acea vreme al Serbiei.

 

 

   A început să ma încerce o simpatie pentru contele acesta maghiar atunci când am citit despre el că era pasionat de călătorii şi de descoperiri geografice. Astfel el a oragnizat adevarate expediţii în Caucaz, în partea asiatică a Rusiei, în Orientul Mijlociu şi până în îndepărtata Chină.

   Despre toate astea vestitul călător a scris vreo şase volume de însemnări, ulterior el fiind ales şi membru al Academiei Maghiare de Ştiinţe.

 

   La o privire mai atentă vad că edificiul e format din doua cladiri, legate între ele de o galerie suspendată.

 

 

   După primul război mondial castelul nu a avut o soartă prea fericită, o rază de lumină ivindu-se abia în anii 90’, când statul a cedat folosinţa castelului către Biserica Ortodoxă Română, acum de întreg lăcaşul îngrijindu-se Mânăstirea ,,Sfânta Cruce” din Oradea.

  

   După ce mi-am terminat sesiunea de fotografiere, am fost întâmpinat de un domn care spunea că astăzi castelul e o tabără de vară pentru un grup de circa 40 de copii.

   Acum tinerii tocmai sunt plecaţi cu părintele în drumeţie la Cascada Dubina, iar dacă mie mi-e foame, sunt invitat la bucatărie, căci masa de prânz e pregătită deja.

   Mulţumesc pentru ospitalitate, dar voi mânca ceva mai târziu, dacă se poate, pe una din mesele de lemn din curtea castelului.

   Până atunci stăm de vorbă despre castel şi despre schitul ,,Sfântul Ilie” care e acum îngrijit de numai 2-3 măicuţe, care vin prin rotaţie de la mânăstirea din Oradea.

   Socotesc că prin această preluare de către biserica ortodoxă, castelul a mai avut o şansă de supraviaţuire, metodă care ar putea fi folosită şi în multe alte situaţii cu edificii istorice sau doar arhitectonice aflate în situaţii la fel de precare.

   Păi cine mai are bani azi în România? Biserica. Şi la fel de bine are si ,,personal” dispus să trăiască în astfel de pustietăţi...

   Evit să întreb de episodul cu măicuţa sinucisă... în schimb nu am aflat nici măcar ce reprezintă simbolul religios din heraldica de pe perete.

  

 

   Într-un târziu interlocutorul meu se scuză şi pleacă spre bucatărie, iar eu mai dau o raită să fotografiez şi bisericuţa de lemn din curtea castelului.

 

 

   Îmi aleg o măsuţă printre brazii foşnitori şi scot pachetul cu mâncare din rucsac.

   Nu înghit de două ori şi lângă mine vine băiatul domnului de mai înainte, care îmi aduce ca desert bucăţi galbene şi pufoase de cozonac cu nucă şi seminţe de mac.

   Stăm din nou de vorbă, acesta fiind avantajul atunci când umbli singur pe munte: oamenii înţâlniti te vor privi totdeauna cu simpatie...

   Cu regretul că n-am avut ocazia să-l întâlnesc şi pe părintele de la schit, despre care aflu ca e un om foarte cumsecade, îmi iau rămas bun de la gazdele de ocazie şi pornesc pe drumul de întoarcere.

 

 

   Plimbarea de întoarcere prin pădurea nesfârşită am asezonat-o acum cu mâini zdravene de mure coapte.

   Chiar dacă pentru o clipă am simţit ca un ciţit în inimă: oare voi găsi maşina devastată de ţiganii ăia ce veneau după mine pe drumul naţional?...

   Dar până să ajung la parcare îmi propun să nu mă mai gândesc două ore la aşa ceva.

 

   După două ceasuri şi jumatate coboram serpentinele alea frumoase spre Aleşd şi mă gândeam la episodul din ,,Amintirile din copilarie” ale lui Creangă, când vecinii regretau că îl învinuiseră pe nedrept pe Nică al Petrii că a furat pupăza, după ce năbădăioasa zburătoare a început să cânte din nou...

   Cum ma gândisem eu acum la tot ce e mai rău din partea preacinstiţilor romi. Şi învinuiam în gând oamenii aceia, aşa, pe degeaba...

 

 

P.S. Dacă mă gândesc la ce spuneam în ,motto-ul” de la început, iată că nu am reuşit decât o noapte să stau cuminte într-o cameră, pentru că în ziua următoare am mers să văd de ce nu mai merg trenurile pe linia năpădită de copacii unei adevarate păduri.

   Cum am văzut când a trecut ultimul tren pe această linie? Am tăiat un copac crescut între şine şi am numarat cercurile alea de pe tulpina secţionată...

 

 

   După care am fost pur şi simplu aspirat de curiozitatea de a vedea lumea de dincolo de acest tunel...

 

 

   Sau să constat cu o mare mâhnire ce a mai rămas din vestita Rezervaţie naturală cu nuferi termali de la Băile 1 Mai.

 

 

   Dar despre ce a fost şi ce a mai rămas aici, poate într-un Articol dedicat special...

 

  

  

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Duminică, 26 august 2018 - 14:46 
Afisari: 323 


gigicepoiu