Munții Șes (Plopiș): Castelui Zichy din Poiana Florilor. (Muntii Plopis (Ses))
Motto: ,,Tot ce i se întâmplă omului e din
cauza faptului că nu poate să stea cuminte într-o cameră.” (Blais Pascal)
Poate că am mai folosit acest motto în vreunul
din jurnalele mele, dar mă repet pentru că zicerea aceasta îmi vine în minte de
fiecare dată când lucrurile nu par să meargă în direcția cea bună...
Chiar dacă avea să urmeze unor zile cu ploi
diluviene, planul turei de azi mă aducea din nou la Vadu Crișului. De aici
trebuia să prind poteca de pe Valea Mișidului pentru a ,,descoperi” și
,,explora” trei dintre peșterile de notorietate ale Munților Pădurea Craiului:
Peștera de la Izvor (Peștera cu Apă), Peștera Moanei și Peștera Lesiana.
Numai că informațiile pe care le aveam în
legătură cu locul de unde începe traseul spre peșteri, marcat cu triunghi
albastru, se cam băteau cap în cap: știam că Valea Mișidului începe de la
puntea pe cabluri de peste Crișul Repede, din drept cu Peștera Ungurul Mic, în
schimb în fotografia cu traseele ce pornesc de la Peștera Vadul Crișului apare
și marcajul meu, triunghiul albastru.
Sunasem seara la Galați și Lucian îmi
confirmase de pe net că, într-adevăr, traseul pornește de la Peștera de la
Vadul Crișului.
Nici nu se făcuse de ora 8 și eu deja
parcasem mașina la pensiunea ,,Roua Munților”
de la intrarea din aval a defileului Crișului Repede.
Mi se pare puțin straniu, pentru că de
aceasta dată sunt singur în parcare, iar cineva din vila mă privește scurt de
după o draperie.
Eu trec fără grabă de la adidași la bocanci
și pe lângă cele două lanterne și aparatul de fotografiat îmi pun în rucsac și
cizmele de cauciuc, pentru că la Peșera Moanei bănuiam că nu prea te descurci
cu bocancii.
Sunt gata de plecare spre Peștera Vadu
Crișului, dar chiar locul de pornire are acum un aer de ostilitate... Spuneam
că mașina mea e singură în parcare și nimic nu mișcă jur-împrejur.
Mă îndrept spre defileu și aleg să merg pe
calea ferată, bănuind că potecuța cu lanțuri de pe malul stâng poate fi
alunecoasă.
Ajung
la malul râului și văd că după trei zile de ploaie acesta s-a transformat
într-un puhoi de apă maroniu-roșcată, cu un nivel neașteptat de crescut și cu o
viteză amețitoare pentru apă.
Mai
mult, prin drept cu Peștera Casa Zmăului s-a format un lac tulbure între perete
și rambleul căii ferate, astfel că acum trenul o să pară că merge pe un pod
natural de macadam aruncat peste ape...
Printre buruienile ude văd că nivelul apei e
aproape de potecuța de pe lângă linii și mă gândesc că nu ar fi plăcut ca
viforul vreunui tren să mă înpingă spre râu.
Ajung la Halta Peștera și mă minunez de
debitul cascadei de sub Peștera Vadu Crișului... Apele cascadei nu sunt
tulburi, dar verdele cascadei nu se mai vede de sub șuvoiul puternic.
Trec
pe podul de beton, pod care e doar pietonal și simt sub picioare cum structura acestuia
vibrează sub navala de ape.
La cabana custodelui Peșterii de la Vadu
Crișului ușa e zăvorâtă și nimeni nu pare să fie prin zonă.
Fac vreo doi pași pe aleea marctă cu dungi
albe spre poarta de intrare în peșteră și văd cum din interior un șuvoi puternic
de apă iese cu forță, nivelul ei fiind până la jumatatea grilajului de fier.
E clar că la asemenea debite a pârâului
subteran peștera nu se poate vizita...
Apoi surpriză...
Merg la panoul cu marcajele potecilor din
zonă și văd că traseul spre Peștera Moanei pornește, într-adevăr, de aici, dar
el traversează mai întâi Crișul Repede pe podul pietonal și de la Halta Peștera
urmează calea ferată prin defileu, tot mai înainte, spre Șuncuiuș, vreo 4km, (văd
asta pe o săgeată indicatoare), probabil exact până la puntea de peste Criș din
drept cu Valea Mișidului...
E clar că am luat țeapă...
Socotesc că 2km pe care i-am făcut pe calea
ferată până aici, plus încă 4km până la intrarea pe Valea Mișidului, plus încă
12km pe vale până la Peștera Moanei fac vreo 18km numai dus. Iar dus-întors se
strâng vreo 36km. Cam mult, nu merge pentru o singură zi.
Mă întorc tot pe calea ferată, pe unde am
venit, până la mașină.
Nu am amintit că m-au depășit două trenuri
la dus, două la întors și a trebuit să mă retrag în bălăriile ude de sub
pereți. Așa că deja sunt ud la bocanci și pe pantaloni și urc jenat în mașina
care încă miroase bine a nouă. Noroc că sunt singur...
Trec repede din nou prin Vadu Crișului și apoi
peste dealuri, vreo 6km până la Șuncuiuș.
De acum știu drumul pietruit din defileu,
dar văd că la baza de agrement pentru rafting și caiace e la fel de pustiu ca
peste tot în această dimineață.
Iar în
drept cu plaja amenajată Crișul Repede e lat cât Dunarea...
Mașina rămâne iarăși singură lângă o cabană
de pe marginea drumului pietruit.
Nu am cu cine schimba vreo vorbă nici aici,
așa că pornesc din nou cu ruscasul în spate, dar de data asta ci o și mai mare
spaimă în suflet...
Constat
că de vreo două ore sunt cam stresat de tot ceea ce mi se întâmplă în această
dimineață.
Ajung la puntea de peste râu care duce spre
Peștera Vântului și văd că parca se balansează firavă deasupra puhoiului de
apă. Și cum e și puțin înclinată... bine că nu trebuie să traversez pe aici!...
Mai
încolo recunosc halda părăsită de încărcare a minereului, cea din drept cu
puntea mea spre Valea Mișidului.
Apoi văd puntea care ar trebui să mă treacă
pe malul stâng...
Și aceasta pare că se balansează
stânga-dreapta, dar nu, e doar o iluzie optică venită de la viteza cu care
torentul învolburat trece la doar un metru pe sub ea.
Cobor cu inima strânsă până la șinele acelea
înfipte în pământ chiar pe malul apei și constat că și aici cablurile de oțel
par să vibreze de la puhoiul de apă roșie.
...Nu cred că am curaj să pornesc pe punte,
peste ,,laharul” ăsta, care face ici și colo creste zdrențuite, ca niște cârpe pline
de noroi roșu!...
Mă trag înapoi pe mal și analizez situația.
Mda, cam urâtă treabă!... Sunt exact într-o
circumstanță din aceea în care se întâmplă de obicei lucrurile urâte. Pentru că
la cea mai mică greșeluță pe punte, deasupra apei vijelioase, ar fi cu
siguranță și ultima...
Și mai sunt și singur în această lume
pustie. Daca s-ar întâmpla ceva... ,,n-a știi nimeni că m-am dus, numa or vedea
că nu-s!...”
N-ar fi deloc bine!...
Mă întorc la mașină cu sentimentul de om
învins, dar și cu credința că am făcut un lucru rațional. Pentru că doar
raționalii pot fi învinși. Visătorii, niciodată.
Și am înțeles acuma că nu se merge la
explorat peșteri după trei zile de cod galben de ploi...
Trec din nou peste dealurile dintre Șuncuiuș
și Vadu Crișului și vremea însorită deja parcă face asta dinadins, pentru a-mi
arăta cât de slab și nehotărât sunt uneori în acțiunile mele.
Totuși e abia trecut de ora 10,00 când ies
la drumul național, vremea se îmbunătățește cu fiecare minut, așa că încerc o
reconfigurare a acestei zile de mers pe munte, prin această lume depărtată și
necunoscută, pentru un gălățean ca mine.
Așa că, întorcându-mă spre Oradea, din
orașul Aleșd fac dreapta pe DN1H, spre Zalău.
Mă gândec că ar fi interesant să urc cu
mașina pe acest drum până în culmea Munților Șes (Plopiș) și de acolo să fac o
tură pe culmea principală a muntelui, spre vest, ori spre est, după cum se va
dovedi mai accesibilă și cu mai multe locuri frumoase..
Pentru că, până una-alta, cine a mai urcat
vreodată în culmea Munților Șes?!...
Trec cu ochii mari prin localitatea Peștiș,
ca de fiecare dată când ajung prin locuri noi, dar și așa de depărtate.
Poate că am în mine ceva de migrator, dar cu
siguranță asta într-un sens bun, cuceririle noi făcându-le doar cu ochii și
sufletul și de cele mai multe ori, iată, dorind să împart și cu alții bucuria
descoperirii.
Și totuși ce caut eu în acest colț de țară,
eu, care, ca orice migrator normal la cap, am luat cu ceva vreme în urmă în
stăpânire Dobrogea, mă rog, Sciția Minor, pentru conformitate?...
Chiar la ieșirea din localitate încep serpentinele
pe coastele unor munți total împăduriți.
Drumul e foarte bun, probabil modernizat de
curând, doar că plăcerea condusului mi se curmă brusc atunci când depășesc două
căruțe cu cai, urmate de o gloată de vreo 10-12 romi ce merg pe jos
hârjonindu-se.
Probabil că merg la lemne, dar dacă vor
ajunge în culmea muntelui, vor trece pe lângă mașina mea lăsată singură în vreo
parcare...
Când simt că drumul a cam terminat de urcat
ajung și în drept cu un indicator nu numai amuzant, dar și super-tentant: cum
să nu tresari la ideea că doar după numai 8km să poți ajunge la izvoarele
Dunării... Auzi tu, Pădurea Neagră.

Trag brusc stânga și opresc într-o parcare
de la intrarea pe acest drum spre Pădurea Neagră.
Mă uit în spate și văd că nu a trebuit să
merg prea mult de la drumul Cluj-Oradea, adică din Aleșd.

Nu apuc să cobor, că vine spre mine o domnișoară
,așa, mai dolofănică, dar și desculță.
,,Nu mergeți la Padurea Neagră?!”
,,Nu știu, nu cred...”
,,Cum să nu știți?! Hai că mergeți, ca să mă
duceți și pe mine, că am lucrat toată noaptea și acum aștept aici de două ore
și nici nu mai suport pantofii.”
Nu mă pierd cu firea și o întreb unde duce
drumul din stânga, care pare să urmeze culmea muntelui spre vest.
,,La un schit unde s-a spânzurat o măicuță
acum două luni”-încearcă ea să-mi taie repede entuziasmul și gândul de a nu
merge la Pădurea Neagră.
E o scenă aproape suprarealistă, dar
recunosc că acest fel de întâmplari face deliciul unei ture așa, la
descoperire...
Lucrurile se mai așează atunci când imediat
după mine mai oprește în parcare o mașină cu o familie mai în vârstă.
Șoferul caută ceva în portbagaj și promite
fetei că o va duce și pe ea acasă.
Iar pe mine mă lămurește că drumul forestier
care mă interesează ajunge după 8-9km la Castelul Zichy din Poiana Florilor, un
castel care a fost transformat de un timp în Schitul ,,Sfântul Ilie”. Dar ce
fac, vreau să merg până acolo pe jos?! Nu se merită, dacă merg cu grijă, pot
ajunge până acolo și cu mașina.

Plec la drum încet, fără grabă și fără nicio
grijă. O plimbare printr-o pădure frumoasă, verde, curată și însorită. În
două-trei ceasuri o să am timp să ma mai liniștesc după cele petrecute mai
devreme în defileul Crișului Repede.

Drumul e umbrit și răcoros. Și nici nu urcă
sau coboară. Că doar suntem pe Muntele Șes. Din pădure se aude toaca vreunei
ciocănitori, guruitul înfundat al vreunui porumbel sălbatic, sau glasul limpade
și puternic al cintezei.
Vreme de aproape două ceasuri nu întâlnesc
nicio poiană, niciun loc de perspectivă, niciun indicator, dar și nicio
intersecție.
Când începusem să-mi fac griji dacă drumul
meu chiar duce undeva, zăresc pe trunchiul unui brad un marcaj bandă roșie, dar
și două săgeți indicatoare.
Cascada Dubina!...
Aflam
pentru prima dată de ea și abia ajuns acasă aveam să aflu ca traseul acesta
marcat cu banda roșie pornește din localitatea Pădurea Neagră și după numai
2km, la o confluență de pâraie, apare și Cascada Dubina, o cădere de apă cu o
înalțime totală de aproape 30m.
Alți 4km sunt de la cascada Dubina și pănă
aici.
Deocamdată pentru mine important era
indicatorul care mă asigura că sunt pe drumul cel bun și la mică distanță de
castel.

După kilometrul anunțat locurile se deschid
mai mult sub forma unui gol de pădure, decât a unei poieni a florilor.
Spre stânga e cladirea greoaie a unui canton
silvic.

În drum, chiar în dreptul cantonului, apar
alte două sageți indicatoare.
Cetatea Piatra Șoimului!...

Se pare că pentru a ajunge la aceasta cetate
trebuie să mergem mai departe pe acest drum încă 5km, până la un alt canton
silvic, după care un marcaj punct roșu ne ridică repede până la ruinele Cetății
Piatra Șoimului.
Aceasta se află pe o stâncă înaltă de peste
50m, astăzi doar câteva ruine mai amintind de gloria cuibului de vulturi, cel
care se dorea inaccesibil hoardelor de călareți ale tătarilor.
Cetatea Piatra Șoimului a fost construită în
sec.13 de o familie de nobili maghiari.
Partea de curiozitate e că edificiul militar
a fost pentru 2-3 ani în posesia unui domn al Țării Românești, asta pe la
jumatatea sec.17.
În anul 1711 cetatea a fost distrusa din
ordinul administrației austriece, care era în oarece neînțelegeri cu nobilii
maghiari locali.
Chiar de la indicatoare începe pe partea
cealaltă a drumului gardul de lemn al Castelului Zichy și la mijlocul său
poarta de intrare, marcată de o troiță albă.

Aleea cu flori conduce mai întâi spre un mic
paraclis.

Străbat curtea interioară fară ca să
întâlnesc pe cineva, ocolesc prin dreapta castelul și merg pe o poiană pentru
a-l fotografia din față.
Clădirea, de un alb sobru și fară ornamente
exterioare, se afla cu fața spre miazăzi.
Cu cât îl privești mai atent remarci
arhitectura sa surprinzătoare, cu o asimetrie a formelor, din care se remarca
turnul mai înalt din partea stânga.
Scara monumentala de la intrare urcă spre o
logie, deasupra căreaia se deschide la etaj o terasă sprijinită pe patru
coloane.
Se spune că în castel s-ar putea număra 365
de ferestre, 53 de uși și 12 turnuri.
Legenda spune că acestea au fost realizate
ca un capriciu al contelui Zichy Jeno, cel care a ridicat castelul între anii
1890-1894.
Castelul s-a dorit a fi cuibul de la
înălțime pe care contele îl dăruia soției sale, numind și locul ,,Poiana
Florilor”, dar cum aceasta nu era încântata de izolarea lui în mijlocul
codrilor, destinația mai de succes a locului a fost aceea de castel de vânătoare.
Printre oasepeții Caselului Zichy s-a numărat
și Milan Obrenovic (era sa scriu Bregovici), regele din acea vreme al Serbiei.

A început să ma încerce o simpatie pentru
contele acesta maghiar atunci când am citit despre el că era pasionat de călătorii
și de descoperiri geografice. Astfel el a oragnizat adevarate expediții în
Caucaz, în partea asiatică a Rusiei, în Orientul Mijlociu și până în
îndepărtata Chină.
Despre toate astea vestitul călător a scris
vreo șase volume de însemnări, ulterior el fiind ales și membru al Academiei
Maghiare de Științe.
La o privire mai atentă vad că edificiul e
format din doua cladiri, legate între ele de o galerie suspendată.

După primul război mondial castelul nu a avut
o soartă prea fericită, o rază de lumină ivindu-se abia în anii 90’, când
statul a cedat folosința castelului către Biserica Ortodoxă Română, acum de întreg
lăcașul îngrijindu-se Mânăstirea ,,Sfânta Cruce” din Oradea.
După ce mi-am terminat sesiunea de
fotografiere, am fost întâmpinat de un domn care spunea că astăzi castelul e o
tabără de vară pentru un grup de circa 40 de copii.
Acum tinerii tocmai sunt plecați cu
părintele în drumeție la Cascada Dubina, iar dacă mie mi-e foame, sunt invitat
la bucatărie, căci masa de prânz e pregătită deja.
Mulțumesc pentru ospitalitate, dar voi mânca
ceva mai târziu, dacă se poate, pe una din mesele de lemn din curtea
castelului.
Până atunci stăm de vorbă despre castel și
despre schitul ,,Sfântul Ilie” care e acum îngrijit de numai 2-3 măicuțe, care
vin prin rotație de la mânăstirea din Oradea.
Socotesc că prin această preluare de către
biserica ortodoxă, castelul a mai avut o șansă de supraviațuire, metodă care ar
putea fi folosită și în multe alte situații cu edificii istorice sau doar
arhitectonice aflate în situații la fel de precare.
Păi cine mai are bani azi în România?
Biserica. Și la fel de bine are si ,,personal” dispus să trăiască în astfel de
pustietăți...
Evit să întreb de episodul cu măicuța
sinucisă... în schimb nu am aflat nici măcar ce reprezintă simbolul religios
din heraldica de pe perete.

Într-un târziu interlocutorul meu se scuză
și pleacă spre bucatărie, iar eu mai dau o raită să fotografiez și bisericuța
de lemn din curtea castelului.

Îmi aleg o măsuță printre brazii foșnitori
și scot pachetul cu mâncare din rucsac.
Nu înghit de două ori și lângă mine vine
băiatul domnului de mai înainte, care îmi aduce ca desert bucăți galbene și
pufoase de cozonac cu nucă și semințe de mac.
Stăm din nou de vorbă, acesta fiind avantajul
atunci când umbli singur pe munte: oamenii înțâlniti te vor privi totdeauna cu
simpatie...
Cu regretul că n-am avut ocazia să-l
întâlnesc și pe părintele de la schit, despre care aflu ca e un om foarte
cumsecade, îmi iau rămas bun de la gazdele de ocazie și pornesc pe drumul de
întoarcere.

Plimbarea de întoarcere prin pădurea
nesfârșită am asezonat-o acum cu mâini zdravene de mure coapte.
Chiar dacă pentru o clipă am simțit ca un
cițit în inimă: oare voi găsi mașina devastată de țiganii ăia ce veneau după
mine pe drumul național?...
Dar până să ajung la parcare îmi propun să
nu mă mai gândesc două ore la așa ceva.
După două ceasuri și jumatate coboram
serpentinele alea frumoase spre Aleșd și mă gândeam la episodul din
,,Amintirile din copilarie” ale lui Creangă, când vecinii regretau că îl
învinuiseră pe nedrept pe Nică al Petrii că a furat pupăza, după ce năbădăioasa
zburătoare a început să cânte din nou...
Cum ma gândisem eu acum la tot ce e mai rău
din partea preacinstiților romi. Și învinuiam în gând oamenii aceia, așa, pe
degeaba...
P.S. Dacă mă
gândesc la ce spuneam în ,motto-ul” de la început, iată că nu am reușit decât o
noapte să stau cuminte într-o cameră, pentru că în ziua următoare am mers să
văd de ce nu mai merg trenurile pe linia năpădită de copacii unei adevarate
păduri.
Cum am văzut când a trecut ultimul tren pe
această linie? Am tăiat un copac crescut între șine și am numarat cercurile
alea de pe tulpina secționată...

După care am fost pur și simplu aspirat de
curiozitatea de a vedea lumea de dincolo de acest tunel...

Sau să constat cu o mare mâhnire ce a mai
rămas din vestita Rezervație naturală cu nuferi termali de la Băile 1 Mai.

Dar despre ce a fost și ce a mai rămas aici,
poate într-un Articol dedicat special...
Duminică, 26 august 2018 - 14:46
Afisari: 413
gigicepoiu
Duminică, 26 august 2018 - 20:27