Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Noiembrie 2017
LMMJVSD
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930

Decembrie 2017
LMMJVSD
123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Online

Vremea
Varful Gemanarea
Muntii Parang

Reduceri

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Muchia Mare a Portitei, octombrie 2017 (Muntii Bucegi)


          Acest jurnal conține descrierea unui traseu alpin care presupune folosirea materialelor și tehnicilor specifice și depășirea unor pasaje dificile, expuse și periculoase. Traseul este slab echipat și deși în literatura de specialitate este cotat 2A, în realitate conține pasaje care trec cu mult peste acest grad.


          Traseul a fost deschis în 1946 de echipa formată din Gheorghe Rosculeț și Sergiu Cunescu. La data parcurgerii nu am găsit prea multe informații disponibile cu privire la intrarea în traseu, starea acestuia, numărul de lungimi de coardă etc.


Foto nr. 1: Muchia Mare a Portiței, în dreapta imaginii.

/Muchia/f1.jpg



          Echipa: Eugen (horjeaeugen) si Marius (markbv).


          Ideea parcurgerii Muchiei Mari a Portiței a încolțit prin 2015, la prima mea incursiune în zonă, în timpul unei ture, când Eugen, într-un moment de pauză pe undeva prin bazinul Vâlcelului Mortului, ne explica topografia locului. Am discutat atunci puțin despre traseele din zonă și a apărut în mod firesc întrebarea dacă știe ceva despre „muchia aia mare” despre care citisem că s-ar putea face. A rămas totul doar la nivel de discuție, nedepășind niciodată stadiul de punct pe propriul Wish list.


          Anul acesta, la început de septembrie, când ne retrăgeam dintr-o tură de pe Creasta Mălinului și făceam planuri de viitor, am reluat subiectul, așa, mai mult ca să nu uităm vechile discuții. Cum eu aveam de gând să-mi continui în toamna asta proiectul cu muchiile nordice din Făgăraș, nici nu mi-a trecut prin cap că nu va mai trebui să mai aștept cine știe cât până să ajung să fac traseul.


          În ultima săptămână din septembrie, cam pe marți, primesc un telefon de la Eugen care mă întreabă dacă nu vreau în weekend să mă bag cu el pe Muchia Mare a Portiței! Mergem, mai încape vorbă?


          Începem să facem planuri cu privire la acces și retragere, ne facem o listă de materiale care ne trebuie, completăm inventarul cu ajutorul unui prieten și încercăm să ne informăm cât mai bine cu privire la traseul care ne așteaptă. După cum am mai zis, literatura de specialitate și internetul nu ne prea ajută, găsim doar niște informații sumare.


          Pe roclimbs găsim o fotografie cu o linie ce ține preponderent stânga crestei, dar fără alte lămuriri suplimentare. Kargel zice în cartea sa Munții Bucegi – drumeție, alpinism, schi că traseul este cotat 2A și ar trebui să îl facem în 2-3 ore și mai spune că Muchia Mare a Portiței „este muchia din stânga (sud), privită din Bușteni, a marelui trapez al Caraimanului și se termină în Șaua Mare a Caraimanului aproape de Cruce. Accesul se face pe Brâna Portiței”. După cum am descoperit pe pielea nostră, realitatea din teren este însă un pic diferită în privința dificultății și al timpului necesar de parcurgere, iar datele disponibile la acea dată nu erau în mod cert suficiente pentru pregătirea corespunzătoare a unei incursiuni în zonă.


          Nemulțumiți de informațiile descoperite, începem să întrebăm în stânga și în dreapta. Din păcate, nu avem cine știe ce rezultate, așa că nu ne rămâne decât să ne adaptăm la fața locului.


Sâmbătă, 30.09.2017


          Ne întâlnim în Câmpina și plecăm spre Bușteni. Urcăm pe CA și apoi pe Brâna Portiței. Rucsacurile grele din spate, panta abruptă și nerăbdarea cu care am abordat traseul își spun cuvântul - ajungem la Portiță gata obosiți, după 3 ore de la plecare.


          Luăm o pauză mai generoasă, apoi ne pregătim de ascensiune. Studiem terenul ca să găsim cea mai bună abordare. Kargel zice în cartea lui că accesul se face de pe Brâna Portiței. Da, dar pe unde? Că sunt o grămadă de variante, care mai de care mai puțin îmbietoare! Pe stânga niște hornuri urâte, în zona Portiței niște pereți abrupți și cam spălați.


          Evaluăm în continuare opțiunile și hotărâm să intrăm în traseu pe o muchie laterală, situată între Peretele Portiței și muchia propriu-zisă, astfel încât să ajungem în creasta matematică undeva în zona de deasupra hornului cel mare din stânga. Intrăm în pâlnia vâlcelului ce își are obârșia în hornurile din muchia de deasupra Portiței și care mai jos dă în Valea Spumoasă. Este frig, probabil doar câteva grade peste 0, dar razele soarelui mai îndulcesc puțin atmosfera.


          Prima lungime de coardă începe ușor, cu 15-20 m de urcat drept în sus, la liber, pe trepte de iarbă și piatră până la o zadă, unde se poate asigura. Noi ajungem aici pe un traseu ocolitor de 20-25 m parcurs tot la liber, mergând inițial pe talvegul vâlcelului și apoi stânga pe un hățaș firav și expus în câteva puncte.


          De la zadă în sus urmează un piept vertical de conglomerat, de maxim 4 m, cam friabil și cu prize foarte mici. Pasajul este greu de făcut la bocanci și te pune destul de bine la încercare. Ne întindem cât putem de mult ca să batem un piton într-o fisură, pentru a mai îndulci o eventuală cădere, apoi Eugen pleacă să cucerească obstacolul.


          Mai sus de acesta urmează o porțiune o porțiune cu iarbă de vreo 10-15 m, mai puțin înclinată și mai ușoară, până la un pâlc de copaci din muchie (zade sau arini de munte, nu mai știu exact), unde se poate regrupa. Lungimea asta de coardă are undeva la 30-35 m. Nu am lăsat pitonul în perete.


Foto nr. 2: Prima lungime de coardă. Cu roșu – varianta directă și mai ușoară, cu galben – varianta ocolitoare, care s-a dovedit a fi mai dificilă și mai expusă.

/Muchia/f2.jpg



Foto nr. 3: Eugen pe varianta de ocolire. Pasajul este expus.

/Muchia/f3.jpg


          Din regrupare cobor spre stânga într-un fel de scoc sau vâlcel îngust și cu iarbă, pe care se desfășoară cea de-a doua lungime (se poate merge și direct pe muchie, dar varianta aleasă de noi e cea mai safe).

Nu sunt prea multe posibilități de asigurare, poate doar dacă plantez vreo mobilă în fisurile din peretele din stânga (Peretele Portiței). Dar nu am simțit nevoia, pentru că parcursul este ușor. Pun totuși o asigurare la un colț de stâncă, aproape de ieșirea din vâlcel. După aproximativ 50 m ajung într-o mică șa din Muchia Mare a Portiței, unde regrupez la o zadă.


Foto nr. 4: LC 2 văzută de sus, din regrupare.

/Muchia/f4.jpg



Foto nr. 5: Aici se regrupează după parcurgerea LC 2.

/Muchia/f5.jpg



          Continuarea traseului este blocată de un perete înalt, vertical și fără prize. Identificăm undeva mai în stânga o fisură care s-ar putea face probabil la artificial, dar asta ar însemna foarte mult efort și ar trebui probabil să folosim aici toate pitoanele pe care le avem. Iar ca să intrăm pe fisură ar trebui să facem un traverseu al dracului de expus. Nu poate fi asta linia traseului, pentru că este mult peste cotația de 2A care este dată prin cărți.


Foto nr. 6: Obstacol dificil la debutul LC 3. Din fericire se ocoloște prin dreapta.

/Muchia/f6.jpg



          Așa că mai explorăm zona și Eugen găsește o variantă de ocolire prin dreapta. Pleacă inițial pe un prag cu jnepeni, îngust de 20-30 de centrimetri, care se pierde în perete după doar câțiva metri, pe dreapta muchiei, pe versantul dinspre Zangur. De aici urcă o față de conglomerat verticală de doar 2-3 m, dar friabilă și foarte expusă (o cădere de aici echivalează cu o aterizare forțată în talvegul Zangurului, pentru că din regrupare până aici nu a fost rost de nici o asigurare intermediară).


Foto nr. 7: Față de conglomerat expusă și friabilă în LC 3.

/Muchia/f7.jpg



Foto nr. 8: Același obstacol, privit de sus.

/Muchia/f8.jpg



          Deasupra pasajului este o mică treaptă pe care și-au făcut loc niște jnepeni. Pune repede o asigurare după o rădăcină mai sănătoasă, apoi urcă în continuare pe peretele care are aici o înclinație ceva mai prietenoasă, ajutat de crengile rezistente – vorba aia, în abrupt, jneapănul este prietenul cel mai bun al omului. Mai pune o asigurare la o rădăcină și apoi ajunge iar în muchie, deasupra peretelui pe care l-a ocolit.


          Urmează o porțiune de creastă îngustă și zimțată, un fel de șa sau cumpănă a apelor, pentru a cărei depășire stai efectiv cu un picior în Zangur și cu celălalt în Spumoasă. Ca să evităm frecarea corzii facem o regrupare intermediară la un colț de stâncă ascuțit, cu ajutorul unei bucle lungi de cordelină.


Foto nr. 9: Regrupare intermediară la un colț de stâncă, în LC 3.

/Muchia/f9.jpg



          Locul este destul de îngust, așa că nu zăbovim prea mult. Urmează încă o bucată de creastă de câțiva metri, ascuțită ca o lamă, pe care însă nu o mai încălecăm, o evităm pe la baza ei, apoi drept în sus, pe un pasaj foarte înclinat de vreo 3-4 m, acoperit cu un pâlc de jnepeni care ia sfârșit la baza unei porțiuni verticale a muchiei.


         Cum nu se poate merge drept în sus, ieșim spre stânga crestei matematice pe o prispă îngustă și înclinată de iarbă, la baza unei fețe înalte și impunătoare (a se citi îngrozitoare). Aici se regrupează la un piton bătut într-o fisură cu iarbă. Pitonul este vechi și ruginit, dar încă rezistent și probabil a fost bătut la deschiderea traseului. Este primul pe care l-am găsit pe traseu și ne arată că suntem pe drumul cel bun. Lungimea are cam 30-40 de metri și se poate asigura preponderent la pâlcuri de jnepeni.


Foto nr. 10: Finalul LC 3. De la pâlcul de jnepeni din centrul imaginii se iese spre peretele din stânga muchiei matematice, tăiat oblic de o fisură, pentru că peretele din față nu e abordabil.

/Muchia/f10.jpg



          Cea de-a patra lungime este și cea mai grea din toată muchia. Are cam 45 m și presupune cățărarea unei fețe stâncoase. Linia traseului urmează destul de fidel un fel de culoar îngust punctat cu iarbă, ce străbate oblic dreapta fața stâncoasă, pe la baza unui perete înalt și pe alocuri surplombat.


          Lungimea debutează cu un fel de horn deschis sau diedru vertical, de vreo 6 m. Prizele sunt mici și incomode, iar ieșirea din diedru se face peste o placă spălată, ușor ieșită în afara peretelui. Pentru mai multă siguranță, am plasat un piton pe partea dreaptă, într-o alveolă a stâncii, la aproximativ 3 metri de la plecare.


          După depășirea plăcii se urmează spre stânga o fisură, pentru câțiva metri, tot pe o porțiune expusă și spălată și se ajunge într-o zonă unde peretele își mai pierde din verticalitate. Eugen bate un piton la ieșirea din zona expusă, pentru că o cădere aici ar fi foarte periculoasă. Fisura se lărgește, căpătând aspectul unui culoar îngust. Se merge pe culoar, care chiar dacă este mai accesibil, nu este în nici un caz comod de parcurs. Pe partea dreaptă apare un piton vechi, bine bătut, la care se poate asigura. Distanța dintre cele 2 pitoane vechi este cam de 12-15 m.


          Se continuă drept în sus pe culoarul cu iarbă, pentru încă câțiva metri, dar acesta devine repede greu de cățărat, fiind vertical și lipsit de prize. Eugen mă anunță că a descoperit un piton vechi undeva mai în dreapta, sub un bolovan surplombat. Pleacă înspre el și intră într-o zonă unde nu îl mai văd. Nici nu me mai auzim bine, trebuie să țipăm acum, pentru că a început să bată și vântul.


          De la piton în sus pasajul este dificil și expus și îl pune bine la încercare. Minutele se scurg îngrozitor de încet. Din când în când se aude ciocanul care lovește un piton, apoi urmează manevrele de coardă. Semn bun, mergem mai departe!


          Soarele trece după muchie și încep să simt frigul, mai ales că jos, în regrupare, nu prea am multă activitate. Vântul se simte din ce în ce mai bine și el. Tremur din toate încheieturile, ca să nu zic altfel .... Mă întreb cum se descurcă Eugen mai sus, unde mai are de luptat și cu stâncă rece de-ți amorțesc degetele.


          Este deja 15.30 și nu știm ce ne așteaptă mai sus. Nu știm nici măcar câte lungimi de coardă mai avem. Frigul și oboseala își spun cuvântul. Hotărâm să ne retragem. Eugen amenajează o stație de rapel din pitonul vechi și unul nou și coboară dirijat ca să recupereze buclele de pe traseu. Lăsăm în perete pitoanele nou bătute, ca să ne fie mai ușor când revenim pentru o nouă încercare.


Foto nr. 11: LC 4 sau Fața Rea.

/Muchia/f11.jpg



          Cam asta a fost pentru astăzi, nu mai avem ce să facem. Pe prispa de iarbă de la baza peretelui strângem corzile și coborâm fără să mai instalăm rapel, croindu-ne drum prin desișul de jnepeni, ale căror crengi ne ajută să ajungem la porțiunea de creastă îngustă și zimțată ce desparte Spumoasa de Zangur. De aici coborâm pe pâlnia de obârșie a celui din urmă până în Brâna Portiței, pe care o urmăm la dreapta. Ca să ne mai crească moralul, coborâm pe Spumoasă și Înspumat.


          Timp de vreo două zile după tură facem procesul etapei: ce n-a mers bine, ce putem schimba, de ce materiale mai avem nevoie, cum ar trebui să abordăm traseul în continuare. Punem la cale tot felul de scenarii și stabilim să încercăm din nou într-unul din weekend-urile viitoare. Până atunci rămâne să ne mai pregătim, să studiem fotografiile făcute la fața locului pentru a identifica cea mai bună cale de acces și de înaintare. Suntem determinați să reușim la a doua încercare, nu mai vrem să rămânem cu restanțe!


          Marți mă sună Eugen și îmi zice că începând de vineri se strică vremea, va fi frig și va ninge la munte. Cam asta a fost cu sezonul la stâncă de anul ăsta, se pare că vine iarna mai devreme! Păi și cu traseul nostru cum rămâne? Eugen mă întreabă dacă pot să merg joi. E aproape o chestiune de „acum sau niciodată”! Mergem joi, nu mai putem aștepta încă un an!


          Facem fiecare câte un „tur de forță” pe la serviciu, ca să ne putem lua liber și punem la punct ultimele detalii.



Joi, 05.10.2017



          Ne întâlnim în Câmpina și plecăm mai departe, grăbiți să prindem prima telecabină spre Babele. După experiența de sâmbătă, când am ajuns la intrarea în traseu deja obosiți, după 3 ore de urcat pe Jepii Mici și pe Brâna Portiței cu multe kilograme de echipament în spate, ne-am propus să reconfigurăm traseul astfel încât să ajungem cât mai repede și cu cât mai puțin efort. Cum greutatea din rucsac a rămas aceeași, am ales varianta cu cabina, care presupune un traseu de doar o oră, o oră și ceva, inițial în coborâre, apoi mers pe brână, fără porțiuni abrupte de urcat, deci mai lejer.


          În Bușteni, surpriză! Nu urcă nici o telecabină, sus bate vânt puternic. Ne blocăm puțin, suntem descumpăniți și nu știm ce să facem: să mai așteptăm puțin, poate-poate se mai liniștește vântul în platou și pleacă vreo cabină, sau să urcăm din nou pe Jepii Mici. Nu putem să mai amânăm decizia prea mult, timpul deja nu mai este de partea noastră. Ideea ne vine de la cei care îmbie puținii turiști la o excursie pe roți prin Bucegi.


          Facem calculele și plecăm motoriziați până la Piatra Arsă, unde ajungem relativ repede. Luăm rucsacurile în spate și plecăm grăbiți pe drumul spre Babele, pe care îl urmăm puțin, apoi, unde terenul permite, mergem de-a dreptul peste platou, până în traseul ce duce la cabana Caraiman. Coborâm pe Jepi. E o liniște plăcută acum, în cursul săptămânii, când pe traseu nu suntem decât noi și o mulțime de capre negre, care ne privesc curioase.


          Ritmul este susținut, așa că în aproximativ o oră intrăm pe Brâna Portiței. Privirile ne sunt furate din când de câte o zadă îngălbenită de toamna blândă, care contrastează plăcut cu cenușiul stâncilor și cu iarba încă verde, dar nu ne oprim să admirăm peisajele, mergem în continuare, setați pe obiectivul nostru.


          Ajungem la Portiță cam pe la aceeași oră ca prima dată, dar cel puțin acum suntem mai odihniți. Și mult mai determinați să terminăm traseul, nu că prima dată nu am fi fost ....


          Ca să mai câștigăm timp nu mai facem primele 2 lungimi din linia de la prima încercare. Trecem de Portiță, intrăm pe Zangur, urcăm pantele de iarbă de la obârșia acestuia și ieșim în muchie direct în lungimea a treia, pe ruta pe unde coborâsem sâmbătă. Ne luptăm puțin cu stânca și cu jnepenii și ajungem pe prispa de iarbă de la baza lungimii a patra, unde facem o pauză mai mare, ca să ne odihnim și să mâncăm ceva, că deja e aproape ora prânzului.


          Pe la 12.15 ne echipăm corespunzător și constat cu stupoare că nu avem decât vreo 4-5 pitoane la noi, cele care rămăseseră pe ham de data trecută, pentru că mănunchiul de pitoane pe care trebuia să îl am în rucsac se odihnea pe undeva prin mașină sau pe acasă. Asta e, trebuie să ne descurcăm cu ce avem, recuperăm pitoanele care nu sunt strict necesare!


          Eugen își reia îndatoririle de cap de coardă iar eu pe cele de secund. Depășește destul de repede primul pasaj expus, profitând de siguranța oferită de pitoanele bătute sâmbătă. Trece și de cel de-al doilea pasaj fără prea mari emoții și ajunge la stația de rapel pe care o instalase cu câteva zile înainte.


          De aici treburile se complică din nou. Din nou teren necunoscut. În sus bolovan surplombat, nu prea mare, dar fără prize, spre dreapta nici nu se pune problema, este perete vertical. Mai rămâne decât să meargă spre stânga și să reintre în linia inițială. Însă pentru a face asta trebuie să depășească un pasaj vertical de vreo 2 metri foarte spălat și expus. Găsește o fisură infimă și bate un piton, dar acesta nu intră de tot. Îl folosește doar cât să aibă echilibru pentru următorul pas și trece mai departe, ajungând din nou pe fisura înierbată ce ține linia peretelui din stânga.


         Urmează câțiva metri de cățărare pe iarbă, mai ușori dar foarte expuși, apoi un prag vertical de stâncă nu mai înalt de 2-3 metri blochează calea. Plasează un piton lamă la ieșirea din el și urcă mai departe.


          Ultimul obstacol din această lungime îl reprezintă un horn (fisură) de vreo 4-5 metri, vertical și ușor surplombat în câteva puncte. Pe stânga este perete fără multe prize, cu stâncă ce pe alocuri se desprinde în bucăți măricele, iar pe dreapta pământ alunecos, cu iarbă. Reușește să bată vreo 2 lame și depășește și acest obstacol, regrupând la un pâlc de jnepeni, într-o poziție destul de incomodă.


Foto nr. 12: Imagine luată înainte de ieșirea din hornul final din LC 4.

/Muchia/f12.jpg



          Eugen trage rucsacul său pe cea de-a doua coardă și apoi mă filează și pe mine. Pe această lungime am scos mai multe pitoane din cele plantate de noi, inclusiv pe cel care era bătut incomplet și am desființat stația de rapel de la prima încercare, dar am lăsat în perete un piton în alveola de la intrare, vreo 2 în hornul final și probabil încă vreo 2 în unele puncte mai expuse.


          Lungimea are cam 45-50 de metri, este foarte expusă (ai sub tine un hău imens, care se sfârșește în fundul unui fir al Spumoasei) și se desfășoară pe partea stângă a crestei matematice, urmând destul de fidel linia unei fisuri cu iarbă ce brăzdează oblic dreapta fața înaltă și verticală pe care noi am botezat-o Fața Rea.


Foto nr. 13: Așa arată problema LC 4 (Fața Rea), după ce a fost rezolvată. Lungimea începe de fapt de pe o prispă cu iarbă, care nu se vede aici, pentru că s-a interpus o muchie cu jnepeni. Pe lângă pitoanele reprezentate în schiță am mai lăsat în perete încă vreo 2-3.

/Muchia/f13.jpg



          Următoarea lungime de coardă (a cincea) începe cu „Fața Mică”, un perete vertical de conglomerat de vreo 6-8 m, cu prize foarte mici. În treimea superioară a pasajului zărim un piton vechi. Ne întrebăm cum a ajuns acolo, pentru că pasajul este foarte expus și friabil și nu vedem nici o variantă de abordare care să ne atragă. Eugen abordează peretele direct, îndepărtând cu grijă pietrele instabile. Având în vedere că ne-am regrupat la niște jnepeni, până la primul piton mai e ceva de urcat, iar sub noi este ditamai hăul, Eugen plantează o nucă nr. 6 într-o fisură chiar la baza peretelui, apoi urcă puțin și reușește cumva să își gășească o poziție stabilă pe prizele minuscule și să bată un cui, undeva pe la 3 metri de la plecare. Cu moralul refăcut, continuă cățărarea, asigură și la pitonul cel vechi și, după încă vreo 2 metri urcați, reușește să depășească pasajul vertical. Face o regrupare intermediară aici, la un pâlc de jnepeni, pentru că urmează o porțiune foarte înclinată, cu iarbă și pământ, pe care papucii de cățărat nu au aderență.


Foto nr. 14: Eugen depășind Fața Mică.

/Muchia/f14.jpg



          Încep cățărarea, recuperez pitonul bătut, ajung în regruparea intermediară și apoi continui înaintarea, fiind în bocanci. În sus panta se mai îndulcește, în sensul că se îndepărtează puțin de verticală. Traseul continuă drept în sus pentru vreo 20 de metri pe trepte de iarbă, până când în stânga apare o zadă singuratică, la care asigur. De aici merg direct pe creasta înierbată și mai prietenoasă. Urmează încă o față de stâncă de vreo 2-3 m înălțime, conglomerat și de data aceasta, destul de înclinată, cu prize mici dar bune. Pasajul trebuie tratat cu atenție, pentru că nu sunt posibilități de asigurare, iar distanța parcursă de la ultimul punct fix până aici este destul de mare.


Foto nr. 15: Obstacol stâncos în jumătatea superioară a LC 5. Prizele sunt bune, dar hăul de dedesubt poate da ceva emoții.

/Muchia/f15.jpg



          De aici merg iar în sus încă 15-20 m, până ies din nou în creasta matematică, în apropierea unui colț înalt de stâncă. În afară de zadă nu ai unde să asiguri pe acesată porțiune, dar cătărarea e ușoară (pe uscat), chiar dacă terenul este foarte foarte înclinat. Se regrupează la niște jnepeni de la baza colțului de stâncă. Această lungime are aproximativ 50 m.


Foto nr. 16: Pe parcursul LC 5.

/Muchia/f16.jpg



Foto nr. 17: Regruparea de după LC 5, la o tufă de jnepeni.

/Muchia/f17.jpg



          Lungimea a șasea are tot 50 m și păstrează, în mare, caracterul precedentei: începe cu un obstacol vertical de stâncă (un colțan), apoi muchie înierbată și abruptă. Abordez colțul de piatră pe partea stângă a crestei, pe un fel de adâncitură sau scoc ce urcă inițial ușor stânga apoi oblic dreapta. Montez o asigurare intermediară cu un friend nr. 4 pe o fisură, apoi continui cățărarea urmând linia scocului și ajung rapid în muchie, chiar deasupra pasajului. Obstacolul nu e mai mare de 6-8 m și se cațără ușor, pentru că stânca e sănătoasă și cu prize bune.


Foto nr. 18: Așa debutează LC 6, cu un colț de piatră înalt, dar destul de comod de cățărat.

/Muchia/f18.jpg



         Odată depășit și acest obstacol, urmează din nou o urcare aproape la verticală, de vreo 40 m, pe porțiuni de iarbă și pe trepte de pământ sfărâmicios, fără posibilități de asigurare. Regruparea se face la niște jnepeni, chiar înainte de umărul estic al Șeii Vâlcelului Mortului.


          În Șaua Mortului facem o mică pauză și ne felicităm pentru reușită. Probabil se mai poate continua de aici direct pe muchie spre Crucea de pe Caraiman, văd că mai urmează 2 obstacole înalte de stâncă, abordabile pe partea stânga și care par mai ușoare decât ceea ce am depășit noi până acum.


Foto nr. 19: Pe muchie în sus, spre Crucea Eroilor. Nu am mai cățărat și această porțiune, ne-am retras direct către Brâna Mare a Caraimanului.

/Muchia/f19.jpg



         Este totuși 17.20 și este început de octombrie, se întunecă devreme, așa că noi continuăm pe potecuța firavă ce se strecoară pe la baza stâncăriilor, trecem pe la Fereastra Hornurilor Văii Seci și ajungem în Brâna Mare a Caraimanului, pe care o urmăm până la intersecția cu traseul CA, pe care coborâm.


Foto nr. 20: Pe la baza stâncăriilor din dreapta imaginii se strecoară o potecuță firavă care ne duce până în Brâna Mare a Caraimanului.

/Muchia/f20.jpg


Foto nr. 21: Fereastra Hornurilor Văii Seci a Caraimanului.

/Muchia/f21.jpg


          Ajungem în Bușteni la lumina frontalelor, dar nu contează, nu mai simțim nici măcar oboseala acumulată peste zi, bucuria reușitei este prea mare ca să fie umbrită de astfel de detalii.



SUMAR:

          - Accesul pe traseul Jepii Mici (CA) și Brâna Portiței, iar retragerea pe Brâna Mare a Caraimanului și pe traseul Jepii Mici;

          - 6 lungimi de coardă;

          - Timp: 5-6 ore pentru o echipă de 2 (include și timpul necesar pentru baterea și recuperarea unor pitoane). Dacă traseul e echipat corespunzător, timpul se reduce probabil la 4-5 ore.

          - Punctele cheie ale traseului sunt LC 4 – Fața Rea și Fața Mică din LC 5;

          - Echipament minim necesar: cască, ham, 2 carabiniere cu filet, 1-2 anouri, dispozitiv de rapel pentru fiecare participant, plus 2 corzi, 10-15 bucle echipate, 4-5 bucle de cordelină sau anouri mai lungi, 1 set nuci, cheie nuci, 5-6 pitoane, ciocan. Noi am mai cărat cu noi și alte materiale: multe bucle de cordelină, carabieniere, pitoane, 1 friend, 4 hexuri mari și 2 scărițe, de care nu a fost nevoie (cu excepția friendului). A doua coardă am folosit-o doar pentru ridicarea rucsacurilor în LC 4. Espadrilele de cățărat constituie un avantaj pe pasajele tehnice.

          - Asigurări: pitoane rare și vechi, 4 la număr (atâtea am găsit noi), din care 3 pe lungimea cea mai dificilă (LC 4). Pe lângă acestea am mai lăsat și noi în perete câteva, pe unele pasaje mai expuse și dificle. Pitoanele găsite în perete sunt ruginite și, dacă e să mă ghidez după model, nu m-ar mira să fie de la deschiderea traseului. Totuși, cu excepția unuia singur care nu e foarte bine bătut și s-a îndoit la o solicitare mai mare (al treilea la număr și ultimul din LC 4, în ordinea în care le-am găsit, situat undeva mai spre dreapta față de linia traseului, sub un bolovan surplombat), acestea sunt robuste și încă mai rezistă.

          Se mai poate asigura pe parcurs după niște zade (LC 1, LC 5), colțuri de piatră (LC 2, LC 3) sau la unele pâlcuri de jnepeni (LC 3, LC 5, LC 6). Din cauza configurației traseului (alternanță de calcar cu conglomerat, cu puține fisuri), posibilitățile de folosire a asigurărilor mobile sunt destul de limitate. Noi am folosit decât o nucă nr. 6 (LC 5) și un friend nr. 4 (LC 6), dar probabil se mai pot monta și altele.

          - Regrupările sunt precare din punct de vedere al echipării. LC 1 și LC 2 se termină în regrupări comode și sigure, asigurarea făcându-se după zade sănătoase din muchie. Regruparea nr. 3 se face pe o prispă îngustă și înclinată, cu iarbă, la un singur piton vechi, iar următoarele două la pâlcuri de jnepeni.


Foto nr. 22: Schița traseului. Nu este realizată la scară, unele lungimi de coardă fiind reprezentate mai în detaliu.

/Muchia/f22.jpg



          Alte posibilități de abordare a traseului: din Zangur cu ieșire direct în LC 3 (varianta pe care am folosit-o la a doua încercare) sau pe versantul din stânga Portiței, în imediata apropiere a acesteia (estimez cam 2 LC, prima cu urcare pe treptele de stâncă ale unui perete destul de înclinat dar cu prize suficiente și a doua pe creasta matematică până la șaua cu zadă unde am regrupat după LC 2).


Foto nr. 23: Variantă de urcare în muchie, în stânga Portiței.

/Muchia/f23.jpg



          Nu am găsit semne că traseul ar mai fi fost parcurs de la deschidere până acum, ceea ce nu înseamnă neapărat că acest lucru nu s-a întâmplat, dar nu am găsit nici o informație în acest sens. Noi am parcurs traseul mai mult pe baza intuiției, a fost un fel de explorare într-un teritoriu aproape virgin, iar rarele pitoane pe care le-am găsit în jumătatea superioară a muchiei ne-au arătat că suntem pe drumul cel bun. De aceea, ne-am hotărât să postăm un jurnal cât mai detaliat și să fim astfel primii care oferă eventualilor doritori informații utile (credem noi) despre un traseu dur, dar deosebit de frumos.


          De asemenea, în urma parcurgerii traseului, considerăm că o apreciere corectă a gradului de dificultate este mai degrabă 3A.

          Denumirile Fața Rea și Fața Mică ne aparțin, botezândul-le astfel pentru a putea fi mai ușor identificate în discuțiile ulterioare. Ne-am permis acest lucru pentru că nu am găsit nicăieri alte nume date acestor forme de relief distincte de pe parcursul traseului de către alpiniștii care au trecut înaintea noastră pe acolo.


          În final, mulțumim pe această cale lui Alex Crânguș pentru materialele cu care ne-a sprijinit, mai ales că nu le-a mai primit înapoi pe toate (vreo 3 pitoane din cele rămase în perete îi aparțin).

          Mulțumim lui Mircea Ordean, care ne-a sfătuit să abordăm muchia prin Zangur, traseu pe care l-am folosit atât pentru retragerea din muchie la prima încercare, cât și a doua oară, la urcare, ca să mai câștigăm timp.

          Mulțumesc lui Eugen că a cățărat pasajele cele mai dificile!



Joi, 2 noiembrie 2017 - 21:24 
Afisari: 1,112 


Postari similare:





Comentariile membrilor (12)

cos77
cos77

 
1
Asteptam de ceva vreme acest jurnal si asteptarea a meritat.
Felicitari pt jurnal si mai ales pt tura, ma bucur mult ca v-a iesit.
Poate mai mergeti pe acolo Carpati.org


Joi, 2 noiembrie 2017 - 23:24  

stefi
stefi

 
2
Oh, Doamne... Ce traseu superb! Iar sentimentul ca sunteti singurii acolo dupa atata vreme, ca explorati asa un teritoriu neatins, cred ca e incredibil. Tot respectul pentru voi si felicitari pentru jurnal, poze si explicatii detaliate. Cat de mult mi-as dori sa pot face si eu asa ceva in viata asta... Carpati.org


Joi, 2 noiembrie 2017 - 23:41  

alexalex
alexalex

 
3
Bravo baieti, felicitari !!!


Joi, 2 noiembrie 2017 - 23:51  

markbv
markbv

 
4
Stefi, Cosmin si Alex, mulțumim pentru cuvintele frumoase!

Sa ne revedem cu bine!


Vineri, 3 noiembrie 2017 - 07:07  

lauramatei
lauramatei
Coarda
 
5
Felicitari pentru initiativa parcurgerii traseului, priceperea de a aborda si depasi fiecare obstacol, tenacitate, curaj! Dar si pentru jurnalul bine documentat, muncit, riguros, oferit cu generozitate celor interesati si mai ales capabili sa va urmeze pasii. Fara indoiala, cine va merge pe acolo se va gandi cu sanatate la voi si pentru pitoanele lasate. Desi traseul a mai fost parcurs, lipsa informatiilor si necunoscutul au ridicat nivelul adrenalinei, dar si pe cel al satisfactiei.

V-am tinut pumnii la prima incercare, eram cu Andreea pe coclaurii aspri si reci ai Fagarasului si ne-am gandit la voiCarpati.org. A doua oara, mi-ati facut direct surpriza si bucuria reusitei voastreCarpati.org.

Numai bine!


Comentariu modificat de autor!

Vineri, 3 noiembrie 2017 - 08:50  

markbv
markbv

 
6
Laura, mulțumim mult pentru susținere și pentru rândurile scrise.

PS: citind postarea ta mi s-a făcut dor de Făgăraș, ca l-am cam neglijat anul ăsta.

Toate bune!


Vineri, 3 noiembrie 2017 - 11:38  

baumwolle
baumwolle
(admin)

 
7
Vai, vai, vai, ce traseu, ce jurnal! Felicitări, băieți!

Nu o dată m-am pierdut cu privirea spre rampa din obârșia Zangurului, gândindu-mă ce ar putea fi mai sus. Mi-am văzut lungul nasului de fiecare dată și, descoperind prin acest jurnal locurile în cauză, socot că bine am făcut.

În Bucegi sunt multe trasee clasice căzute în uitare, umbrite de moda escaladei și ancorelor chimice. Poate se conturează un nou proiect și vânzările de mobile vor crește exponențial. Carpati.org


Vineri, 3 noiembrie 2017 - 13:08  

rupi2003
rupi2003
Caraba
 
8
Felicitari pentru idee, motivatie si descriere.
Am constatat că lipsesc din topo estimarile gradelor lungimilor.
Ati dat cateva ciocane in pitoanele intalnite? Au mai intrat?
Este motivant de stiut ca au mai ramas niste bucati de degustat din traseul matematic.


Comentariu modificat de autor!

Vineri, 3 noiembrie 2017 - 13:34  

victoranica
victoranica
Coarda
 
9
Excelent ! Felicitari pentru initiativa si pentru reusita !


Duminică, 5 noiembrie 2017 - 13:55  

markbv
markbv

 
10
Andrei, Adi si Victor, multumim pentru vizita si pentru cuvintele scrise.

@Adi:
- In afara de LC 4, toate celelalte LC nu depasesc cotatia oficiala a traseului. Pe scurt, LC 1 si 2 sunt de grad I, LC 3 e ceva intre I si II, LC 5 grad I cu un pasaj peste aceasta cotatie (Fata Mica), iar LC 6 tot I.
LC 4 este insa mult peste acest 2A oficial. Mie mi s-a parut mai dificila decat Creasta Generalului din Cheile Rasnoavei, de exemplu, traseu care este cotat 3B.
Dar asta este doar o evaluare subiectiva, avand in vedere ca pentru noi a fost teren de explorare.

- Nu am mai batut pitoanele vechi pe care le-am intalnit pe traseu, le-am verificat daca se misca si cat sunt de solide, au trecut testul si le-am folosit ca atare.

Toate bune!


Duminică, 5 noiembrie 2017 - 22:25  

mugurel.ilie
mugurel.ilie..
Caraba
 
11
Eugen si Marius, va felicit pentru initiativa, perseverenta, reusita si generozitate ! Ati facut o treaba foarte buna, iubitorii de abrupt vor aprecia efortul vostru.


Sâmbătă, 11 noiembrie 2017 - 14:01  

markbv
markbv

 
12
Multumim mult Mugurel!


Sâmbătă, 11 noiembrie 2017 - 16:01  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0784 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2017) www.carpati.org