Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Octombrie 2019
LMMJVSD
123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031

Noiembrie 2019
LMMJVSD
123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930

Online

Vremea
Varful Moraru
Muntii Godeanu

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Mezea-Oticu în vremea raliului (Muntii Iezer - Papusa)

Îmi plac traversările. Ideea de a porni de undeva și de a ajunge hăt dincolo... trecând prin locuri ocolite de lume. Îmi place starea de mijloc, când "de unde am plecat" rămâne mult în spate, de nu se mai vede, și "unde o să ajungem" e încă departe, nici nu-l bănui. Îmi plac locurile în care oriunde te-ai uita, vezi munți și creste, de nu te mai saturi să te privești, și-ți vine să te-nvârți, ca să le vezi pe toate într-o secundă.


La Mezea Oticu am visat mulți ani, încă de când am auzit povestea turei lui Ionuț din 2013: http://www.carpati.org/planificator_ture/traversare_din_iezer_papusa_in_masivul_fagaras_prin_culmea_oticu_mezea/3024/ Au trecut anii, și ba nu am găsit cu cine, ba a plouat, ba am avut treabă. Anul trecut am ajuns până la Curmătura Oticului, și neștiind cât de cumplit fac cerbii când boncăluiesc, de sperietură am făcut calea întoarsă și am vizitat Păpușa în loc de Făgăraș.


Anul ăsta am întrebat încă din august în stânga și-n dreapta, multă lume care vrea dar nu poate, și până la urmă ecuația a ajuns: dacă vremea e bună între 21 și 24 septembrie, vin în tură hana și llavinia. Pe ultima sută de metri ni s-a alăturat și Marius, un prieten al Hanei. Vremea ne-a speriat cu prognoze mult sub zero noaptea, dar pe măsură ce se apropia weekendul se îmblânzea, așa că sâmbătă pe la 11 ne reuneam la Câmpulung, din patru orașe cu trei mijloace de transport, cu bucurie mare să ne ia nenea cu care aranjasem transferul către Voina.


Singura mea grijă pentru prima zi era ca, după parcurgerea traseului Voina -> Refugiul Iezer, frumos civilizat pe marcaj cruce albastră, să nu cumva să ne plictisim sau să ne fie frig la refugiu. Ei bine, nu avea să fie cazul.


Imediat după Lerești șoseaua e blocată, și mă apucă leșinul când văd că este.. raliu. Drum blocat, poliție implacabilă, nu se poate merge cu mașina. Îmi dau pumni virtuali în cap, că anul trecut văzusem afișele cu raliul, și între timp am uitat. Caut soluții. Poliția ne zice că nicio problemă, să mergem pe jos. Pe jos pe o șosea pe care e raliu?!? Stăm și încercăm să stoarcem de la ei vreo speranță, vreo soluție alternativă, vreun interval de timp în care să dea drumul la trafic. Nimic.


Salvarea vine de la o doamnă care aude discuția și care ne zice că se poate merge pe stânga lacului, și apoi urcăm treptele barajului, și de acolo "mai e un pic" până la Voina. Cum nu suntem cu mașina, alt drum nu e, acasă nu ne întoarcem, îmi vine să o pup pe tanti, și o luăm la drum, în comentariile celor care asistă la raliu ("cum să urcați barajul, sunt 200 de trepte!").


/mezeaOticu/img_20190921_133255-001.jpg

ultimul șir de trepte


După ce trecem de baraj, alt cordon de poliție, de data asta mai cu capul pe umeri: nu puteți merge pe jos pe șosea cât timp e raliu. Nici măcar cei 30 de metri până la prima casă, unde voiam să cerem apă.. Splendid... ca în poveștile alea: și vrăjitoarea a dat cu o ceață, și Făt Frumos a scos pieptenele și a ținut-o pe o parte a muntelui. Încerc să nu mă enervez și să o dăm pe soluții; adică, na problemă, acuma ce mai scoatem din traistă?


Noroc cu harta, pe care se vede clar  un traseu alternativ.. încă niște kilometri de forestier, și poteca nemarcată de pe muntele Huluba, până la marcatul de pe Văcarea. Plus "da' n-aveți dumneavoastră niște apă în plus, dacă tot nu putem merge pe drum?" Și uite așa ne facem cu doi litri de apă (minerală!), iar Lavinia vine cu ideea să îl tocmim pe un nene cu Aro, care stătea și el blocat, în așteptarea terminării raliului (mai avea de stat 5-6 ore), să ne ducă la începutul cărării.


Și uite așa ne găsim.. eu cu Marius în lada din spatele aro-ului, călare pe o podea fragilă și niște trunchiuri de copaci, fetele în față lângă butoiul care servea ca rezervor de motorină, hurducăind pe un drum plin de gropi și pietre, de săream ca mingile de la loto prono acolo în spate. Mi-era că ne trezim pe jos, mai ales rucsacul lui Marius care era mai greu ca mine. Din lipsă de comunicare exactă a destinației, nenea ne-a trecut mult de startul traseului, ne-a luat ceva să-i atragem atenția, de acolo din spate... și deși a tot insistat să ne ducă "până sus pe Nanu, de unde mai aveți un pic de urcat, și dați doar un milion jumate", am reușit să ne înțelegem să ne întoarcă la coada lacului, și să cădem la pace cu 40 de lei. Ce-o fi Nanu ăsta, nici acum nu știu.


Și cum era deja mult de când plecaserăm la drum, am scos frumos mâncarea, și abia spre ora trei am dat startul. Cărarea nu apărea pe aplicațiile noastre cu GPS, dar era "evidentă" pe harta tipărită: pe picior, între râuri. Așa că după puțină (dez)orientare am găsit-o și ne-am încadrat pe plaiul care urca pieptiș, cu poteca destul de clară. Deja nu mă mai îngrijoram că ne plictisim la refugiu... căci Marius mergea încet, cu rucsacul enorm, iar eu eram fascinată de mulțimea de ciuperci pe care le găseam. După mai mult de 2 luni de secetă, mă așteptam să fie uscat și sterp, dar când colo, amanite, rusule, ciuperci pe trunchiuri, chiar și boletus, multe uscate, câteva în stare bună. Uite încâ o ciupercă! zbang, poze, zoom, macro, ce o fi asta, dar asta? uite încă una!, fericire maximă și căutare la care au participat și fetele.


Printre ciuperci se mai auzea câte un ditamai răgetul, pardon, boncăluitul de cerb. După experiența de anul trecut nu mai aveam nici un stres, ascultasem o grămadă în timp ce alegeam ce video să le trimit coechipierilor, ca bibliografie obligatorie pentru tură. Mai apărea prin conversație câte un "n-o fi totuși urs", mai fluiera câte cineva, așa, să fie.. Atmosferă bună. Totul până când mă gândesc să-l întreb pe Marius dacă e ok felul în care mergem - mai rapid cât nu sunt ciuperci, cu pauze de analiză apoi, în care ne regrupăm... și supriză, în loc de "da, sigur, e ok", el ne anunță că s-a hotărât să se întoarcă, fiind bagajul prea greu și urcușul prea aprig.


Na că mai dă "vrăjitoarea" cu o problemă neașteptată. Parlamentăm, pledăm, nu rezolvăm nimic. Marius coboară, noi continuăm traseul, aranjăm să ținem legătura seară să ne asigurăm că toată lumea e bine, și primim drept compensație un litru de vin. Ei, el ne-a oferit și fructe și apă și alte bogății din rucsacul ăla mare, dar aveam și noi kilele noastre-n spate și n-am mai luat.


Cum deja se făcuse târziu, am lăsat-o mai moale cu ciupercile și am pus mai mult suflet în a câștiga altitudine. Cărarea s-a menținut bună o vreme, urmănd ca apoi să fie din ce în ce mai des tăiată de copaci căzuți.

/mezeaOticu/img_20190921_171838-001.jpg


Când ne apropiam de golul alpin - această primă Fata Morgana a turei - nu am mai putut ține culmea matematică, ne-am strecurat cumva pe marginea pădurii, până când a devenit clar că așa nu ajungem nicăieri, golul fuge de noi, și ca să-l ajungem trebuie să ne luăm inima-n dinți și să urcăm pieptiș, pe unde găsim prin deșișul de brazi și jnepeni, presărat din nou cu ciuperci și, plăcută surpriză, afine.


Și iată-ne în pășunea alpină, lunga și blânda spinare a Iezerului, cu Bucegii și Craiul în latură, și cu lacul Râușorul, de unde plecaserăm, mult în spate. Am trecut de un izvor din apropierea traseului marcat de pe culmea Văcarea, dar nu am luat apă, căci urma să ajungem la refugiu. Aveam acoperire, am vorbit acasă, am primit mesaj de la Marius cum că ajunsese la drum. Totul bine.


Când am ajuns efectiv pe creastă, brâul alb de calcar din zare era deja colorat frumos de ultimele raze ale apusului.

/mezeaOticu/img_20190921_190305-001.jpg


Și mai aveam de mers până la refugiu.. am continuat o vreme la lumina stelelor, pe "autostrada" largă a drumului de creastă, cu grijă la pietrele care mai ieșeau din "pavaj". Drumul părea că nu se mai termină. Și eu și Hana ni-l aminteam scurt și ușor, și totuși GPS-ul, la care nu puteam să ne abținem să ne mai uităm din când în când, ne arăta că înaintăm mult mai încet decât ne așteptam. Îmi amintesc că le spuneam fetelor că ajungem sigur la 10 la refugiu, când discuția ne-a fost întreruptă de... un grup de motocicliști. Extraterești dacă veneau în mometul ăla, și nu mi s-ar fi părut mai ciudat. Eu voiam să dăm înainte să ajugem odată, să facem mâncarea aia caldă pe care ne-o tot închipuiam, în schimb Hana merge la ei și vorbește.. și vorbește... până la urmă merg și eu, erau simpatici oamenii, spanioli, voiau să știe dacă sunt pe drumul cel bun spre șosea și.. Brașov. I-am lăsat în seama GPS-ului care le promitea că îi duce pe "drumuri mari" și am continuat.


Se lăsase deja răcoare bine când am ajuns la Crucea Ateneului și mult doritul indicator către refugiu, locul cu apă, mâncare caldă, odihnă. Dar supriză.. (of! deja e previzibil, vrăjitoarea și... ce vine după ceață și furtună? un uragan?) Nu. Niciun uragan. "Doar" lătrături de mulți câini, lumini cam ca alea care păzesc închisorile în filme, de baleiază dintr-o parte în alta, și înjurături de voci masculine. Pe mai multe tonuri.


Aici a fost alt moment cheie al turei, în care eu o țineam pe aia cu "să ajungem la refugiu, vedem acolo dacă e ok sau nu", noroc cu Lavinia care a insistat că nu prea are cum să fie ok, cu refugiul ocupat de ciobani cu câini și noi trei gagici obosite. Discutăm, dezbatem, și în timp ce una din lumini se vede clar cum începe să urce spre noi, după ce auzisem niște urlete care păreau să zică "veniți, nu vă fie frică"... ne-am întors frumușel în creastă, unde am campat în timp ce un vânticel rece ne gâdila oasele dornice de odihnă. Am mers și în recunoaștere pe buza crestei, fără frontală, să vedem ce se mai întâmplă jos.. lumina ce ne venea mai devreme în întâmpinare, a coborât înapoi.


Pentru mine, noaptea care a urmat nu a fost prea liniștită. Mă bucuram că aveam cortul de rezervă ("absurd" în planul turei, din refugiu în refugiu), dar mă îngrijoraseră poveștile pe care ni le reaminitiserăm (printre altele, Laura renunțând la tură după ce a stat cu briceagul în mână și ciobanul dând târcoale pe la cort o noapte întreagă. ori.. noi nu aveam niciuna curajul Laurei). Oricât încercam să dorm, tresăream la fiecare fâșâit al vântului care se juca cu foile cortului și cu punga pe care o lăsasem, neinspirat, afară. Simțeam bătăile inimii accelerând la fiecare zgomot mai deosebit; scenarita mă îndemna să caut ce aș face dacă chiar ar veni ciobanii în miez de noapte, și nu găseam vreo rezolvare cu succes a situației. Pe la 2:30 încă nu adormisem, mă speriam la fiecare respirație mai grea a colegelor (ursu!) , sau a vorbelor de prin somn.


Până la urmă, s-a făcut dimineață. Ce bucurie de a trăi! Ce minune de vreme, soare, liniște căci vântul se oprise! Excelent!

Dar.. de jos de la refugiu se vedea cum turma de oi o ia în sus spre creastă. Pam-pam, cum s-ar zice. Ne-am făcut de lucru cu mâncatul, strâns bagajele și cortul, și deja la ora 9 era clar că nu mai avem cum să o lălăim, trebuie să luăm o decizie. Între curaj și speranța în bine, în omenie, și frică (prudență?), abandonat tura, întors acasă pe cel mai scurt traseu, rămânând cu întrebarea: ce ture vom mai avem curaj să facem, dacă ne întoarcem acum? așa vrem să trăim?


Moment cheie care a fost împins către curaj și încredere de Hana, care ne-a mobilizat să continuăm, că va fi bine ("or fi fost beți ieri, azi sunt la job, nu o să ne facă nimic"). Am pornit către creastă, dorindu-mi din tot sufletul să fie așa și să nu pățim nimic, și să reușim să trecem de oi și să ne bucurăm de traseu.


Ne-am întâlnit cu turma sus, sub Iezeru Mare; câinii s-au repezit spre noi, dar ne separa un brâu larg de pietroaie la care s-au oprit; ciobanii ne-au zis inițial să stăm în spate, la distanță, dar până la urmă cel mai tânăr din ei a ținut câinii cât să depășim turma, că ei mergeau foarte încet. Am regretat că am uitat să iau țigări, că ne-au cerut și aș fi fost bucuroasă să le dau. Am aflat că, fiind cald, au de gând să stea până la 1 octombrie, mult peste programul normal al transhumanței :). Și, cel mai important, că merg înspre Bătrâna, adică în altă parte decât noi. Pfiu.


/mezeaOticu/img_20190922_093142-001.jpg

cel mai greu traverseu


Am urcat rapid pe vârful Roșu, am împărțit ultimele rezerve de apă (căci neajungând la refugiu, aveam doar pe ce ramăsese de ieri) (mersi Hana :D) și am început coborârea printre lespezi, cu Colții Cremenii frumoși în stânga și Făgărașul desfășurându-se maiestuos în față. Am mers destul de încet, că iar ciuperci, iar afine, și poze, multe poze, și flori de rododendron, și sufletul scăldat în extaz, câtă frumusețe!


/mezeaOticu/img_20190922_103418-001.jpg


Următoarele emoții au fost în apropierea Curmăturii Oticului, căci îmi aduceam aminte izvorul de anul trecut, mare, bogat, în timp ce în față se vedea o mare crăpătură.. seacă. Reconfigurarea turei? Acum când nu aveam deloc apă, în față necunoscutul de la Curmătura Brătilei, pe seceta asta, în spate ciobanii, poate refugiul Iezer și... acasă? Groaznic. Din fericire, am găsit un fir de apă, mult mai mic decât mi-l aduceam aminte, dar care curgea hotarât. Îmi venea să țopăi de bucurie. Continuăm!


De data asta am umplut toate recipientele, și am băgat și în burtă cât am putut de mult. Lucru pe care l-am regretat imediat, deoarece cărarea continuă printr-un coridor de afine, pe care nu le mai puteam mânca... nu mai era loc. Noroc că în dreapta vedeam Păpușa, în spate se vedea frumos Vârful Roșu și toată perspectiva asupra Iezerului-fără-de-trasee, ocazii de poetică înaltă ("io-te Doamne ce frumos / Iezeru văzut din dos"). Când am trecut de locul în care am făcut cale întoarsă anul trecut, am simțit o greutate care se ridică de pe suflet.


/mezeaOticu/img_20190922_153515-001.jpg

După vârful Mezea, pauză de masă. Și de un pui de somn. Și de privit în toate părțile, la Făgărașul care ne aștepta, și la Iezerul pe care-l lăsasem în urmă. Starea aceea de "între". În față, valea părea un adânc sălbatic de nepătruns. Acum văd pe hartă că în ea e Dâmbovița, și mai e și un drum forestier. Atunci, trăiam cu convingerea că suntem pe singurul traseu din zonă, cât vezi cu ochii.


Am continuat drumul blând, amestecând discuțiile despre câte-n lună și-n stele cu fluierat, în zonele mai acoperite de vegetație (de mă gândeam că o să iasă ursul, exasperat: "bine, bine am înțeles, sunteți aici! nu vă fac nimic, dar vă rog io frumos, nu mai faceți zgomot în halul ăsta!") Cât vedeam cu ochii, în toate direcțiile, munți, natură, și iar munți. Pe aici nu merg turme, iarba e mare, paie înalte ("simt lipsa oilor", cum zicea Lavinia). De după Păpușa apare întâi Piatra Craiului, apoi și Bucegiul, vedem Coștila, e un regal de stânci și priveliști.


/mezeaOticu/img_20190922_163516-001.jpg

/mezeaOticu/img_20190922_174045-001.jpg


Mergem, mergem, și parcă muntele - plaiul ăsta aparent blând - crește în fața noastră pe măsură ce-l înaintăm. Încep să caut din ochi izvorul de care povestea jurnalul pe care-l notasem înainte de începerea turei. (https://mecanturist.ro/2017/08/10/muntii-iezer-si-fagaras-in-solitudine-pe-culmea-mezea-otic-28-31-iulie-2017/) Ajungem la o stână al cărei verde îl remarcaserăm cu speranță încă de la distanță, și care are o albie de izvor mare, clară, dar e sec totul, iar adăpostul e acum plin de plastice, peturi, deșeuri, o priveliște tristă. Continuăm, și în apropiere de refugiu dăm de izvorul menționat în jurnalul acela, dar este mic, și nu curge.. încercăm să-l drenăm și se scurge, dar nu pare să se umple la loc. Continuăm cu speranța că vom găsi izvorul de lângă refugiu, și cu planul de rezervă de a ne întoarce aici dimineața, când poate va fi mai umed.


Gasim refugiul liber, în stare destul de bună, cu ceva gunoaie mărunte în el; parcăm rucsacii, ne îmbrăcăm mai gros, și plecăm cu frontala și recipientele în cautarea apei. Din fericire, mergând spre nord, pe poteca marcată cu triunghi roșu, imediat sub niște "porți" impunătoare de stâncă, curge cu șuvoi viguros. Bucurie mare, ne întoarcem la adăpost cu alt tonus. Și ne punem pe gătit mâncarea caldă pe care o visam cu o seară în urmă, și iar povești, și vin fiert cuibărite în sacii de dormit. Fain tare.


Dimineața, ziua 3. Un brâu de lumină caldă scaldă vărfurile dinspre vest, în timp ce o urmă de întuneric și mister stăruie în spectaculoasa Vale Brătila, sub stâncile abrupte care îi marchează buza. Pentru noi, teoretic, misterul s-a încheiat, suntem deja în 'autostrada Făgărașului', prin locuri pe unde eu cel puțin am mai fost (ce-i drept, acum mulți ani și în sens invers, în tura organizată de siriso). Vremea se anunță bună, ceva mai înnorat - dacă în zilele dinainte am dus dorul pantalonilor scurți, azi nu mai e cazul. Dezbatem un pic starea oaselor și a spinărilor și hotărâm că nu e cazul de vreo retragere, continuăm pe planul inițial; destinația: cabana Sâmbăta.


E din nou spectacol în toate direcțiile, pe mâna stângă avem Iezerul în fundal, vedem culmea Mezea-Oticu, pe care am venit, și Colții Cremenii care, pe partea asta, sunt împăduriți și surprinzător de ne-colți. În dreapta altă vale fotogenică (Lupșa), în față mergem lin și trecem pe sub vârful Zârna; izvorul figurat pe hartă e bine curgător, iar din pămând tâșnesc, le fiecare pas, zeci de lăcuste.


Înspre curmătura Zârnei iar devine copleșitoare frumusețea peisajului, cu văile și crestele din jur, și lacurile, și stâncile din zare. Facem pauză de bucurie și de poze.


/mezeaOticu/img_20190923_105141-001.jpg

Găsim refugiul în stare foarte bună, în valea dinspre sud e apă, mai jos lângă stână, iar indicatorul ne arată un optimist 3.5 ore până în Fereastra Sâmbetei (pe net găsisem 5h:15m, adevărul e undeva la mijloc, zic eu).


Urmează altă porțiune superbă, cărarea urcă pe sub o creastă de stânci, a cărei bază de colorată verde-arămiu de tufele de rododendron și afine. E atât de frumos încât îți vine să zburzi, noroc cu rucsacii care ne mai țin locului. :p


/mezeaOticu/img_20190923_120033-001.jpg

În vârf, o altă surpriză, Lavinia care luase distanță se întoarce brusc și vedem curând și motivul: câini. Ne apucăm să țipăm la ei, că altceva nu avem ce face, că suntem departe.. și îi impresionăm (sau.. îi cheamă ciobanul?) cert e că nu ne fac nimic, și stăm locului pe un țanc de piatră în timp ce curgerea turmei ne învăluie și, treptat, ne lasă în urmă.


/mezeaOticu/img_20190923_121959-001.jpg


Lăsăm pe mâna stângă lacul Zârna (pisică de mare), trecem pe sub vârful Leaota, și când în stânga apar lacurile Mioarelor și Geamănu de sus, facem pauză de prânz. Pentru că am avut multe legume la mine (și poftă de mâncare: aproape deloc), mai am destule cât să fac o salată. Da, exact, desfrâu în toată puterea cuvântului, salată cu roșii și castravete și chiar și o gulie, și ceapă de la Hana, în ziua trei de traseu. Alături de mine, alte delicii culinare, ton cu roșii cherry, combinații de slană și cașcaval și ceapă, o nebunie.


Când dăm să strângem, pe Lavinia o înțeapă o viespe care tot dăduse târcoale festinului. Știind de pe propria piele ce poate însemna o alergie la venin, deși aveam trei medicamente pentru asta, la mine, tot m-a prins un pic ghiara fricii. Și deși Lavinia nu avea niciun simptom în afară de umflătura locală, și mergea bine mersi în fruntea grupului la distanță, am petrecut următoarea jumătate de oră încercând să o prind și pisălogind-o cu "cum te simți" și "sigur nu ai ceva ciudat". Din fericire, a fost ok.


Ne tot întoarcem să vedem în spate Craii și Bucegii, trecem pe deasupra lacului Urlea, vedem în dreapta galbenul vârfului Moșu. La cotul cărării, când în spate rămân vârfurile Dara și Hârtopu, facem iar o pauză mare, doar de privit, căci e impresionantă valea care se deschide în fața, și creasta care se înșiră deasupra ei, vârfuri după vârfuri, și Viștea-Moldoveanu încercând să blocheze orizontul.

/mezeaOticu/img_20190923_144247-001.jpg


Lăsăm vârfurile Dara și Hârtopu pentru altă dată, și stăm și admirăm în timp ce doi tineri atletici și fără bagaj se avântă spre ele. Inițial mă gândeam să o tăiem peste vârful La Cheia Bândei, să ajungem mai repede la cabană, dar cum Lavinia nu a fost încă în Fereastra sâmbetei, mergem mai mult spre vest, să ajungem și acolo. Baieții "fără bagaj" au de fapt ditamai rucsacii, ascunși în fereastră, și coboară și ei spre cabană, dar de acolo continuă, ca să ajungă la mașini. Noi mergem mai încet, cu grijă pe partea abruptă a cărării, admirând cabana care se vede de sus, și cobori, cobori... si ea tot de sus se vede. Apoi începe o ploaie măruntă dar persistentă care ne grăbește, și ajungem mult mai repede decât prognozase indicatorul.


La cabană, liniște.. e îngrijită de niște tineri care arată foarte tineri... ne schimbăm, luăm ceai, mâncare. Mai este un singur turist, un domn în vârstă care-și dorește mâine vreme bună ca să ajungă la Podragu. Prognoza nu e bună, și nici în sus nu arată prea bine, nori joși și deși.


Ne culcăm devreme, avem cameră mică, lux, doar trei paturi, curent, apă curentă (la parter), un paradis. Dimineață, ploaia prognozată nu s-a arătat, și pe coborâre nu se vedea nici urmă din ploaia de cu seară, totul uscat. Abia jos, pe forestier, am mai găsit niște ciuperci, în locuri mai umede între drum și râu.


Ajunse la Stațiunea Sâmbăta, acoperire de mobil, civilizație 100%, rămăsese de trecut ultimul obstacol al turei: întoarcerea acasă. Mai exact, la DN. Aveam o listă cu numere de telefon de oameni care transportă turiști, pe care nu apucasem să le verific, și acum aflăm că sunt incorecte sau la distanță prea mare (care se traducea în preț foarte mare). Am încercat să acostăm autocarele cu turiști de la mânăstire, să oprim mașini, fără prea mare succes. Și tocmai când ne pregăteam să o luăm la pas spre Sâmbăta de Sus (cu plan de rezervă: să chemăm taxi din Făgăraș), la semnele mele entuziaste de autostop a oprit, în sfârșit, o mașină: supriză! era domnul turist de la cabană. Care plecase mai devreme, resemnat că nu e vreme de traseu, și tocmai își recuperase mașina, pe care o lăsase la jumătatea drumului spre traseul de Podragu.


În nici jumătate de oră eram la Ucea, de unde cu un tren fantastic de regio și de încet, dar cu un controlor zăpăcit și vesel, am ajuns la Brașov, lăsând Făgărașul în zare, fumegând din fiecare vârf. Și ne-am împrăștiat fiecare către orașul ei, deja cu nostalgie pentru aventura abia încheiată, și cu visul de a o repeta.


Track https://muntii-nostri.ro/ro/routeinfo/mezea-oticu-leresti-statiunea-climaterica-sambata-vremea-raliuluihttps://www.bikemap.net/en/r/5365884/



Joi, 3 octombrie 2019 - 23:50 
Afisari: 840 


Postari similare:





Comentariile membrilor (10)

lauramatei
lauramatei
(admin)

 
1
Salutari echipei feminine de mare angajament! Ati pus baiatul ala pe fugaCarpati.org.
Teribil ghinion cu raliul!

"...nu prea are cum să fie ok, cu refugiul ocupat de ciobani cu câini și noi trei gagici obosite"
Adevarul e ca da, nu prea era ok, cum sa va prezentati la oamenii aia obosite!?...Carpati.org Carpati.org

Carpati.org Nu cred ca aveati motive sa va ingrijorati atat de tare. Cand omul a venit spre voi si a stigat sa veniti si sa nu va fie frica, eu cred ca era pe bune. Incerca sa se apropie de voi, sa va treaca de caini. Asa-s ciobanii, asa vorbesc ei, asa mai injura cand ceva nu e ok cu turma, cand nu-i asculta cainii, cand da ursul....

Cineva a deformat realitatea intamplarii mele, dar multumesc ca v-ati gandit la povestea mea din finalul jurnalului "Munti si oameni de la est la vest"Carpati.org : n-am dormit o noapte cu briceagul in mana, n-a dat ciobanul tarcoale la cort toata noaptea si nu am renuntat la tura, ci am coborat, pentru ca am ajuns in Dobraia, dupa 23 de zile pe munte. E drept ca aveam dubii daca sa mai merg o zi chiar pe jos pana la gara Herculane sau sa cobor direct din Dobraia, dar faza cu ciobanul a fost doar ca un semn ca e timpul sa merg acasa, pe langa alte cateva argumente mult mai solide decat acesta. Ciobanul a aparut pe la 11-12 noaptea in jurul cortului, intrebandu-ma daca am vazut o oaie...si a deschis o dicutie ciudata, da, in care tatona terenul. Eu (cu briceagul in mana, ce e dreptCarpati.org ) am scos capul din cort si i-am raspuns ca si cum nu m-as teme si as avea spatele bine asigurat. Omul a plecat, eu am dormit bustean pana dimineata, cand am plecat (foarte devreme, ce-i drept) mai departe. Am renuntat la bucata peste Cicilovete pana spre oras, dat fiind ca pe vremea aceea mi se spusese ca era o boschetarie fara egal si de teama furtunii ce avea sa vina seara, nu de teama vreunui cioban.

De atunci, am trecut fara probleme in anii astia pe langa sute de turme (de ani buni, negociez tot mai bine cu cainii, chiar ma minunez ce fain ne intelegem!!), am vorbit cu zeci de ciobani, cu bucurie, ma opresc la povesti cu ei si uit sa mai plec, m-au primit frumos la stane, i-am descusut despre poteci, izvoare, locuri de dormit etc. Intamplarea aceea a fost izolata, in peste 10 ani de mers pe munte, de multe ori singura. Mi s-a mai intamplat sa se bata apropos-uri, in gluma, dar am lasat clar sa se inteleaga ca nu am treaba cu asta si oamenii si-au vazut de treaba. Continui sa cred ca "nasul" imi va spune, ca si atunci, cand e cazul sa ma tem. Nu-i chiar atat de infioratoare situatia. Si un sfat: ciobanii mai degraba se amuza si se "dau" la noi cand vad ca ne e teama, noua femeilor. Cu cat am fost mai barbata si m-am comportat ca atare cu ei, vorbind serios cu ei despre ale muntelui, am vazut ca ma trateaza respectuos. Si nu umblu niciodata pe munte in colanti sau pantaloni mulati sau scurti (mereu pana sub genunchi), iar daca sunt singura si ma apropii de turme si stane, pun si un hanorac pe mine pana trec, chiar daca e cald.

Ca un paradox, "nasul" nu m-a inselat niciodata pe munte, dar m-a inselat recent jos, in statiunea Borsa, cand incercam sa ma cazez la o casa unde scria "cazare, campare". O patanie care m-a luat pe nepregatite (credeam ca jos, intr-o localitate turistica, nu am de ce sa am scuturile activate), m-a dezamagit si m-a scarbit. Am renuntat in secunda doi la orice gand de cazare si am sarit in primul microbuz (cursa regulata), care a aparut parca prin minune, si am simtit ca vreau doar sa ajung acasa, in patul meu. In microbuz, eram singurul calator si i-am povestit soferului. Si mi s-a povestit ceea ce tocmai se intamplase la Caracal, in zilele in care am fost eu in munti. Ma intreb daca n-ar fi trebuit sa fac ceva, mai mult decat sa plec.

M-am gandit sa scriu toate astea aici, pentru toate fetele care citesc aici si s-ar putea teme de turme si ciobani mai mult decat e cazul. Dar nu incurajez pe nimeni sa fie imprudent(a), raul exista, din pacate, in jurul nostru, pe munte si in viata.



Frumoasa poveste! Cand ai inceput jurnalul, parca vorbeam eu, atat de bine iti inteleg placerea si bucuria despre care vorbesti acolo...Mi-ar fi placut sa va insotesc; nu abandonam, ca MariusCarpati.org.

Ture faine si aveti grija de voi!

PS: cand coboram cu Alexandra din munti si aveam nevoie de transport pana la tren, avea ea o vorba, invariabil: "ne scoatem tricourile? " Carpati.org . Ati fi gasit mai usor masina din Sambata, mai ales de la manastrireCarpati.org). Mi-a ramas vorba asta si-mi place sa repet gluma ori de cate ori caut masina de ocazieCarpati.org.


Comentariu modificat de autor!

Vineri, 4 octombrie 2019 - 07:40  

dxxx
dxxx

 
2
Mezea-Oticu este o jonctiune pe creasta inalta, te trece intre doi masivi importanti... as zice ca este inevitabila si nici nu vreau sa numar de cate ori am facut-o.
Insa parca intotdeauna mi s-a parut lungaaa... mult mai lunga decat este. Poate pentru ca inevitabil esti INTRE doua zone si esti nerabdator sa treci in cea care urmeaza.

***

Acum, trecand la nivelul filozofic este greu sa vedem motivatia de a merge pe munte a fiecaruia:
- poate ca sa asculti linistea
- poate ca sa fii tu singur in fata unui oponent redutabil (natura) dar care respecta intotdeauna regulile, niste reguli simple si obiective, mult mai "fair" decat in mediul social
- poate tintesti zone izolate pentru ca nu doresti sa vezi grupuri uriase de "turism organizat" sau de alergatori pe munte
- poate multe altele, asta vorbind numai despre ceea ce ma motiveaza pe mine...

DAR una dintre motivatiile puternice sta si in interactiunea cu ciobanii, CEI ADREVARATI.
Nu conteaza aici nivelul lor de instructie, de multe ori poti s-o dai si pe teme evoluate si vei primi replici pline de intelepciune sau poate de bun-simt si simplitate venite din experienta practica.
De fiecare data deschid discutia cu ei, iar in unele cazuri - desi timpul trece si ar trebui sa plec - raman pentru ca pur si simplu merita...
Sunt repere unde probabil ca nu imi mai amintesc mare lucru despre locuri, despre peisaj, pentru ca pur si simplu memoria conversatiei cu ciobanii le eclipseaza. Leaota / Tataru / Corongisu / Penteleu / Raul Ses / sunt pentru mine astfel de locuri.

Desigur ca mai ales in ultimul timp, stanele au disparut si ciobanii adevarati nu mai sunt in numar mare, plus ca au fost infiltrati si de indivizi care numai ciobani nu sunt...
Dar poate merita sansa unei premise de nevinovatie - eu zic sa incercati sa vorbiti cu ei, de la egal la egal, si aveti sansa sa fiti placut surprinsi.

Cat despre turiste (da, ma refer aici specific la gen, in caz ca nu ma acuza canadienii de discriminare) cred ca nici ciobanii, nici turistii adevarati nu va vor da decat ajutor, daca este cazul.


Vineri, 4 octombrie 2019 - 11:24  

dira
dira

 
3
Laura, mulțumesc de gânduri.

Acel "cineva" care a modificat întâmplarea ta cu ciobanul cred că a fost pur și simplu mintea noastră; eu am citit povestea din jurnalul tău, atunci demult, și cu imaginea asta am rămas. Probabil amplificată de închipuirea "ce aș fi făcut eu in siuația respectivă". Îmi pare bine că nu a fost așa rău atunci, și mă mâhnește să aud ce s-a întâmplat la Borșa.

Per total, eu cred că am făcut bine că am ales să dormim în creastă, pentru că era noapte, eram obosite, nu aveam acoperire, și odată ajunse jos, dacă se dovedea că "nasul" ne spune că situație nu e ok, opțiunile nu erau prea plăcute.

Despre prezumpția de nevinovăție, sunt de acord. Chiar și atunci, noaptea, mi-am căutat amintirile și nu am găsit probleme cu ciobanii, ci doar niște sperieturi cu câinii.
Pe de altă parte, m-am gândit și ca în toate excursiile de până acum, când m-am întâlnit cu turme, am fost în grupuri mixte, mai mari, și în plus ne-am întâlnit ziua. Sper să nu ajung în situația în care prezumpția de nevinovăție să se dovedească a fi nefondată.


Vineri, 4 octombrie 2019 - 16:42  

victoranica
victoranica
Coarda
 
4
Ce jurnal frumos si ce bine ca inca mai scriu oameni ca tine pe carpati.org. Mi-a placut mult comparatia cu bilele de loto-prono Carpati.org , iar nelinistea ta din prima noapte de cort mi-a amintit de fabuloasa eruptie a lui Dio din aprofundarea in care ai fost si tu Carpati.org . Rad. Ma gandesc si cum a citit Laura patania distorsionata din greseala si iarasi ma pufneste rasul .


Poate ne mai potrivim printr-o tura si sper sa mai vad randuri scrise de tine in viitor Carpati.org

Cele bune !


Vineri, 4 octombrie 2019 - 21:03  

hana
hana
Coarda
 
5
De-abia acum am reușit sa citesc si mi-a făcut placere sa imi reamintesc una din cele mai frumoase ture in care am fost, atât din perspectiva peisajului cât si tinand cont de companie. E tura pe care mi-am dorit sa o repet, inca inainte de a o termina. 🙂 Mezea Oticu ar trebui sa devina tradiție anuala, cum or fi peisajele primăvara?
Felicitări pentru stilul, umorul si exactitatea detaliilor!
Multumesc pentru oportunitate, prezenta si suportul oferit pe toată perioada turei!
😚


Sâmbătă, 5 octombrie 2019 - 23:32  

hana
hana
Coarda
 
6
Partea amuzanta cu motocicliștii aia spanioli a fost ca eu, guru al orientării, încercam sa le explic in engleza, pe unde sa o ia, noaptea, pe o harta minuscula pe telefon, din care nu intelegeam mai nimic. 😄😄😄


Sâmbătă, 5 octombrie 2019 - 23:40  

leovit
leovit
Busola
 
7
Irina,..cum mai trece vremea,,pe unde ati urcat voi spre ref,Iezer..,am coborat intro noapte intro tura de 18 ore ore..de balaureala..Va felicit pt tura frumosa..fete de mare angajament..:.


Marți, 8 octombrie 2019 - 20:03  

dira
dira

 
8
Hei, Victor, mă bucur că ți-a plăcut jurnalul. Și eu mi-am adus aminte de tura aceea din Vâlcan-Retezat, mai ales în zonele cu multă iarbă. A fost o excursie deosebită (i-am făcut și jurnal Carpati.org. Sper să mai am ture demne de consemnare, cine știe, poate mai devreme de patru ani. Salutări și cărări bătute (sau nu?) până ne revedem


Marți, 8 octombrie 2019 - 22:41  

dira
dira

 
9
Dragă Hana, sunt tare bucuroasă că am fost împreună pe acest traseu, că am apucat să vorbim câte-n lună și-n stele, că a fost vremea bună, toate au ieșit bine, că a fost atât de frumos și că ne-am înțeles bine. Cât despre repetarea turei, 100% de acord: mai facem!


Marți, 8 octombrie 2019 - 22:43  

dira
dira

 
10
Bună, Leo, într-adevăr, zboară anii, nici nu mai știu să număr câți sunt de când nu ne-am văzut. Plaiul Huluba noaptea.. asta da bălăureală, mai ales în partea de sus, cu copacii căzuți. Mulțumesc pentru felicitări, într-adevăr, am fost o echipă tare de tot, am reușit tura în ciuda tuturor obstacolelor. Cărări frumoase îți urez și ție, până ne reîntâlnim!


Marți, 8 octombrie 2019 - 22:46  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0763 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2019) www.carpati.org