Izvorul Italienilor redivivus! Macin, 29-30 mai 2010

       Din ciclul “Cand ne-o fi mai rau ca acum sa ne fie! (c-asa ne trebuie!)”, Asociatia Montana Carpati, Sectia hidroavioane, hidrobiciclete si mai ales hidroconstructii va prezinta tragi-comedia in doua acte si o zi jumate: “Izvorul Italienilor redivivus!”cu subtitlul “Reparati, reparati,reparati! S-o gasi cine sa strice in urma voastra!”

       Era odata in Dobrogea, la poalele Tutuiatului, un sat , Greci, plin de italieni…Mai erau acolo si bulgari, rusi lipoveni si haholi, ardeleni din Marginime, doi germani, uitati de al treilea Reich la marea retragere strategica din ’44 care nici nu erau siguri ca s-a terminat razboiul, un australian din tata filipinez si mama poloneza, ce mai, toate neamurile pamantului. Greci…neam! Batranii isi amintesc de unul Stavropoleos…parca…probabil acum e bugetar in Atena , nimeni nu se mai framanta de grija lui, cu exceptia Doamnei Angela Merkel care trebuie sa-l imprumute cu vreo 100 de miliarde de euroi ca sa-si poata vedea grecul nestingherit de bolovanii lui plini de istorie.

        Dar sa ne intoarcem la bolovanii nostri!

        Avea satul acesta asa o mare bogatie formata numai si numai din bolovani. Granit din cel mai bun, radacini cariate ale hercinicilor, o placere sa-ti dai peste degete cu asa piatra de calitate! Se sopteste ca unii bolovani erau de  uraniu dar asta-i alta poveste, nu-i pentru copii, ne facem ca n-am auzit.

        Pe cand mesterii pietrari italieni pripasiti pe la inceputurile secolului XIX la umbra Tutuiatului si a Ghinaltului scobeau muntele dupa granit, (intre timp s-au cam lasat de meserie, prea sareau aschii in toate partile la cioplit si era si multa transpiratie, nu mai bine in coada batei la pascut oile?…da’ fac o branzaaa…!) ca cetateni ce cunosteau zicala “nu esti om daca n-ai plantat un copac si n-ai facut o fantana”, s-au fost pus ei si au captat mai multe izvoare, le-au incadrat cu lucrari de arta durate din granitul locului si le-au dat trecatorului insetat.

Copaci nu stiu daca au plantat, cred ca nu, nu se inventase inca exportul cherestelei contra euro, drept urmare nici defrisarile salbatice din zilele noastre asa ca numarul copacilor se incadra in normative, peste partea zicalei privitoare la copaci se trecea mai usor pe vremea aia, la fantani era cererea mai mare si oferta mica-mica de tot.

        Si-au tot baut trecatorii din acele izvoare, ani multi, dragii mosului, da’ n-au baut numai din izvoare, uneori si-au adus de-acasa beutura…Drept urmare bazinele de colectare a apei s-au umplut de sticle, cani, peturi. A mai pus si Dumnezeu mana si s-au adaugat mal, pietre, frunze si crengi, n-a mai pus nici un italian mana ca, de!, si ei traiesc in Romania si asta le umple tot timpul…

         Si uite asa, in zilele noastre, ca asa sintem noi ghinionisti si ne-am nascut in zilele astea, dar ce sa faci, ziua nasterii, parintii si primul ministru nu se aleg, defilezi cu ce ai, in zilele noastre zic, i-a casunat Asociatiei Montane Carpati, reprezentata de brava Kya, sa redea viata inca unui astfel de izvor, cel al italienilor zis…Daca il raportam la dimensiunile Muntilor Macin vorbim despre un izvor asezat tocma’ la mama zmeului, in saua Tutuiatu, mai avea putin si curgea din cel mai inalt punct al Dobrogei… Pe drepte nu-i decat la vreo trei sute si ceva de metri deasupra satului, a Dunarii si-a Marii Negre. La si mai multe sute deasupra Marii Moarte dar ce treaba avem noi cu Marea Moarta?! Ca vorbim despre niste metri cam ai dracului…asta urma sa aflam, in literatura de specialitate nu sufla nimeni o vorba. Dar in literatura de specialitate nu se repara izvoare.  Nooo…Acolo toate lucrurile is simple, clare si frumoase: intri in Greci (daca l-ai nimerit pe harta patriei), ajungi la Monument, tii triunghiul albastru si intr-un ceas, un ceas si-un picut, pui cortul in saua Tutuiatu. Oleaca de rabdare ca ajungem cu povestea si la metrii cu pricina. Deocamdata s-o luam cu inceputurile.

        In ceea ce ma priveste inceputurile au fost facute atunci cand (impins de Aghiuta pentru pacatele mele cele multe si grele?) am gasit activitatea postata pe carpati.org si m-am hotarat sa particip. Ardelean prin nastere, crestere si fire (ardelenii sint neamul acela de oameni care nu pot sa prinda melci din cauza ca, atunci cand se apleaca sa-i apuce de cochilie, melcii - tusti! ) si tulcean prin domiciliu mi-am zis ca prea-i actiunea sub nasul meu ca sa nu mi-l bag pe-acolo.

        Ca sa nu merg la oamenii aia care se zbateau cu organizarea cu mana goala am prostit si doi bucuresteni, pe fiu-meu, Andrei si pe verisoara-sa, Adina. Ehei , din clipa asta s-a pornit distractia!

        Copiii astia (in care imi puneam toata nadejdea sa care cele trebuincioase in rucsaci si din cand in cand si pe mine, in locurile mai abrupte, dar n-avea sa fie asa, nooo…) n-aveau la indemana decat bucati din echipament asa ca m-am oferit sa fac pe plutonierul de companie si sa ma ocup de de partea cu cazarmamentul si cele necesare gurii, solide si lichide , de-a valma.

        Iata-ma, deci, sambata dimineata, demarand voios din Tulcea , la bordul unui Matiz din secolul trecut, cu o multime de bagaje in si peste rucsac, bucurandu-ma de vremea superba de dupa furtuna de peste noapte. Intentia este sa fac jonctiunea cu restul trupei la Greci, sa impart bagajele pe participanti si …la deal, Vasile! Pardon, andiamo, Pietro, ciao, Franco! Ca sa ma mentin in specificul local.

Soarele se stralucea, pasarelele canta , Matizul inghitea kilometru dupa kilometru … Cam al cincisprezecelea i s-a oprit  in carburator, ca un os de peste in gat si asta i-a fost fatal. Scotand aburi precum un cal nadusit masinuta si-a declinat posibilitatile de a atinge tinta acestei calatorii si in general, orice fel de alta tinta, asa ca ora intalnirii ma prinde culegand maci de pe marginea drumului in asteptarea unor vremuri mai bune si a unui prieten care sa ma remorcheze.

        Trag masina in primul sat, ma cocosez sub rucsacul supradimensionat si pornesc spre izvor. Mai am cincizeci de kilometri. Combinatii de mars per pedes cu transport mecanizat, de la Dacie harbuita pana la Land Rover Discovery, ma aduc la Monument cu vreo doua bunisoare ceasuri intarziere. Baiul e ca, in conditiile date, am ramas singur la carat bagaje cat pentru trei. Nu pun la suflet, pun, in schimb, rucsacul in spate si strabat ulitele sub un soare hotarat sa-mi mai coaca mintea. Cu singurul rezultat ca ma face sa transpir.

        La iesirea din sat ma depaseste o coloana pestrita de masini. Vreo doi calatori din ele imi fac semne. Le traduc, gresit, cam asa: unde-ai pornit, smucitule, cu casa in spinare? Dupa cinci sute de metri, cand ii prind din urma, constat ca si ei fac parte din rasa de smuciti fara astampar: sint membri ai Clubului Alpin Bucuresti veniti in vizita de semi-curtoazie (sau semi-vizita de curtoazie, ca sa nu fiu nepoliticos) la santierul Izvorului Italienilor. Semi pentru ca isi aveau cartierul general si corturile pe undeva pe Culmea Pricopanului iar in zona incercau sa imbine placutul plimbarii cu o utila mana de ajutor. Pe care n-au mai dat-o, pana la urma, dar nu din vina lor. Oricum intentia se contabilizeaza in dreptul faptelor bune. Pentru care vor plati odata si-odata.

        Imi trec pe la urechi invitatii sa mai cedez din bagaje, un cort unuia, un sac de dormit altuia…Refuz. Dupa o jumatate de ora regret.

        Traseul merge deocamdata pe Valea Morsu, pe un drum bun pentru tancuri, tractoare, carute si…ATV-uri!! ATV-isti din toate tarile, nu va lasati intimidati de statutul de Parc National! Merge o tura pe-aci de mama focului! (Arza-v-ar focul paraitorile, daca tot am pomenit de foc!)

        Partenerii mei de drum au timp si chef de bancuri si pozat popandai. Eu pasesc ingropat pana la glezne de greutatea rucsacului si zambesc usor strepezit la poante. Nu prea poti zambi cand n-ai destul oxigen. Iar plamanilor mei proportia de oxigen din aerul inconjurator li se pare periculos de redusa.

Recuperez la pauza de la izvorul reconstruit de Asociatie anul trecut, locul unde parasim drumul. Trag adanc aer in piept, trag si nicotina dintr-un Marlboro (provoaca imbatranirea pielii tenului!), scap de cort si sacii de dormit(saru’mana, Clubul Alpin Bucuresti!) si pornesc sa urc pieptis pe poteca ce duce spre saua cu locul faptei. Prima oara. N-avea sa fie ultima. Dac-as fi stiut, dac-as fi stiut…

        Ajung in sa stors. De ce s-o fi zicand stors?!?  Ca, de fapt, siroiesc pe la toate incheieturile. Si burticica da deja semne ca n-o sa-mi mai faca probleme la ultimul nasture al nadragilor odata reintors acasa.

        Ma intampina Adina si Andrei, ultimul cu degetul mijlociu al mainii drepte lejer zdrobit intre doi bolovani din fosta constructie a izvorului. Urma sa-mi arate acest deget de mai multe ori in cursul zilei. M-am abtinut cu greu sa-l carpesc pentru impertinenta. Printre altele si pentru ca are juma’ de metru peste mine si nu ajung. Il pedepsesc punandu-l sa care rucsacul pana la locul de campare si refuzand categoric sa misc vreun deget (nici mijlociul, nici altul) la operatiunea de ridicare a cortului.

        Il regasesc si pe Mariusadx, ne-am mai vazut noi la munci de-astea de-ale lui Sisif, in portita Vistei, anul trecut,  ne strangem mana, ne intrebam (in gand), bai, astuia nu i-a fost de ajuns o data? O fi masochist?

        Cu asta gata cu politeturile, incerc sa ma integrez in colectiv. Beleaua somajului de la ses e prezenta si in creasta Muntilor Macin, deocamdata lumea se cam bate de musca din motive de materiale de constructie care n-au razbit spre inalturi, masina care le aduce patinand pe undeva prin padurile de fag si de tei de pe la poale.

        Locurile de munca disponibile la scos mizeria din bazinul colector fiind ocupate (or fi dat ceva spaguta pe la Kya, stiu si eu?) ma agat de o sarma si pornesc s-o rasucesc ca sa-mi dau impresia ca n-am venit degeaba. Si poate reusim sa si desfundam tuturoiul pe unde ar trebui sa se scurga din nou apa izvorului.

De-a lungul zilei am scos din teava cu pricina pietricele cat sa durezi o momaie din ele, peturi, o cana de plastic verde, cutii de conserve, lemne... Nu inainte de a indesa noi insine inauntru vreo cativa pari pe care ne-am chinuit dupa aia sa-i si scoatem cu eforturi insutite. Raman la parerea ca si la ora asta mai e cate ceva pe teava aia, vreun turist mai mititel cazut inauntru…Apa curge, insa, suficient!

        Dar n-a curs asa de repede. Intai au trebuit, totusi, aduse materialele.

Am incercat eu sa sugerez sa mai asteptam putin, poate se instaleaza un teleferic prin zona…n-am avut cu cine ma intelege! Mai, mai stati putin, poate cercetatorii britanici…vreun material care sa inlocuiasca betonul facut din ciment si nisip cu ceva pe baza de puf de pinguin, hai , de gisca… baietii, de neoprit! Ce nu stiam eu era ca la un loc cu nisipul, cimentul, plasa sudata, sina de cale ferata(da, da!), tablele, scandura lunga, scandura lata…ma rog, o remorcuta de tractoras cu de toate  se afla si berea. Asta explica o parte din comportamentul sinucigas.

        Una peste ailalta, iata-ne la izvorul din drum, ala cu Marlboro(nu fac reclama) asteptand pe fratele mai mic al lui Fendt, New Holland si Ford. Fratele mai mic si mai debil. Oprit, prin urmare, vreun kilometru mai jos, aproape cu aceleasi simptome ca Matizul meu (vi-l mai aduceti aminte, da?)

        Dupa ce s-a trezit inconjurat de o armata mai mititica formata din  flacai veseli si Kya, gadilat pe la pompe, faruri si bujii, momit cu o portie dubla de motorina, deseara, la grajd, tractorasul si-a dat acceptul sa porneasca si  in uralele cortegiului pe care l-am format in spatele lui, ne-a carat bagajelele de care va ziceam pana unde i-a permis drumul.

        Pe urma…lucrurile devin usor de nepovestit. Cel mult dupa ora 22 si cu bulina rosie. Poate nu tot calendarul dar o parte semnificativa a lui a fost recitata pe povarnisul dintre cele doua izvoare. Vreo cateva drumuri cu sacii in spinare m-au adus in situatia sa scot din vocabular cuvintele nisip, plaja, Sahara si derivatele lor. Si sa ma gandesc foarte serios sa fac acelasi lucru cu munte, izvor, italian, macaroane, pizza, cizma.

        Intre doua drumuri cu saci, ca sa ne pastram tonusul, am mai racait cate ceva prin preajma constructiei, ne-am mai incurcat printre picioarele bravilor si simpaticilor meseriasi din Greci, ne-am ferit cat am putut de glumele care treceau in foc incrucisat deasupra constructiei, am ras totusi cat pentru doua luni ca n-am putut sa ne ferim de toate, am deranjat (scuzati!) toate lighioanele locului, greieri mutanti, mari cat un soarece normal, miriapozi de-o schioapa, sarpele lui Esculap si vreo doua broaste testoase, dobrogene, normal…

        Abia amurgul mi-a amintit ca am carat o groaza de haleala in rucsac…masa, cafeluta (nu faceti ce face popa, faceti ce zice popa, cafeaua , alcoolul si tutunul nu-s bune nici la ses, daramite la munte!) si …fuguta la foc!

        Am ars lemne cu care o familie cu tata, mama, cinci copii si o bunica se incalzea o iarna intreaga, am cantat (zicem noi…) cu ochii in stele si am adormit langa vatra…pana spre dimineata. Nu zic nimic de lichidele cu care ne-am mai racorit de valvataile focului, ca nu-i educativ. Dar prin intunericul din jurul vetrei au circulat niste recipiente care nici n-aveau apa sfintita in ele , nici n-au fost duse la ureche…

        Dimineata…cafea la fumul si jarul mocnit al focului de peste noapte, zambete si clipocit de apa la izvor… Pe urma, ghici!... carat saci… mi-am tras tricoul de ciment (cu riscul ca roua diminetii sa ma transforme in statuie), am mai facut un drum intre izvoare si…gata. Bunul samaritean care mi-a adus copiii de la Bucuresti, a hotarat ca e momentul plecarii asa ca a sunat goarna marsului spre poale.

        Pupaturi, strangeri de maini, macar schimburi de surasuri si urari de soare pe carari…am lasat in urma o suma de oameni pe care mi i-as dori mereu alaturi. Si cateva picaturi de transpiratie pe o constructie care are chiar varsta mea. Dar de sambata trecuta nu si-o mai arata…Iar eu…am intinerit si eu un pic pe langa ea si pe langa oamenii acestia minunati. Si nu stiu cum sa le multumesc pentru asta. Poate marturisind ca simt o lacrima rostogolindu-se din coltul unui ochi?…

Poza din arhivele satului: Izvorul Italienilor pe vremea cand eream muuuult mai tineri.

Iar domnisoara erea domnisoara...

Ce s-a ales din personajele de mai sus nu se mai stie exact, ce-a ajuns Izvorul Italienilor...se vede.

Bataie mare pe locurile de munca. Grosul trupei someaza cu burta la soare. Dar vine si vremea sacilor...

Andu si primul accident. Degetele sint murdare toate. Dar unul e si vanat sub namol. Gravitatie plus granit.

Cine n-are de lucru isi face. Aici jucam jocul "de-a rasucitul sarmei in tuturoi".

Nivelul doi: trage sarma, impinge sarma.

Intai am batut pari in teava , acu' transpiram sa-i scoatem...

Pe langa pari am scos obiectele de mai sus si un sfert de basculanta de pietre.

Toate lucrurile bune au un sfarsit. Asa ca avenit si vremea caratului de saci.

Intre doi saci ne-am mai invartit...

...printre picioarele bravilor si simpaticilor meseriasi din Greci...

...am mai racait cate ceva...

...si am obtinut ce se vede. Ce nu se vede e apa cristalina si rece. Asa de rece ca berea face guler de exact doua degete daca sta suficient sub jet.

Foc, stele , luna plina, nani... Nani pentru cine s-a ferit destul de sforaitori.

Si daca la poza de grup mai putem zambi...ori n-avem toate tiglele pe casa, ori a fost minunat!

Nota: In urma expeditiei Macelstamate si Mariusfm s-au inscris in Asociatia Montana Carpati. Astia nu se mai vindeca, dom'le...

Luni, 7 iunie 2010 - 15:48 
Afisari: 1,644 


multi