Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Noiembrie 2019
LMMJVSD
123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930

Decembrie 2019
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031

Online

Vremea
Varful Mieru Mare
Muntii Latoritei

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Iubesc nemarcatele: ALBISOARA CRUCII - 15nov2015

Acesta este jurnalul unei ture al carui obiectiv principal a fost ratat, dar care, prin modul sau de desfasurare, este epica si va ramane, alaturi de altele, de neuitat, una dintre cele mai frumoase amintiri ce au legatura cu abruptul.


Jurnalul acesta descrie o tura desfasurata pe un TRASEU DE AVENTURA, drept pentru care l-am scris incercand sa imprim povestirii un anumit ton si ritm, conforme cu specificitatea traseului si a trairilor participantilor; cititorul este rugat sa ierte aceasta dorinta a autorului de a imprima o epicitate poate exagerata uneori. In tot cazul, intamplarile descrise mai jos sunt reale.


Trei am fost pe Albisoara Crucii: Bianca, Alex si eu. Cu Alex planificasem tura cu vreo saptamana inainte. Bianca mi-a spus ca vrea sa mearga cu noi cu o zi inainte. Pe Bianca nu o cunosteam personal, dar "palamaresul" ei era bun, asa ca am acceptat-o fara prea multe discutii.


Am plecat cu noaptea-n cap din Brasov. Cred ca in jur de 8.30 eram La Verdeata.

/Albisoara/dscn4241.jpg

Ne-am echipat rapid, am admirat confluenta Albisoarei Crucii cu valea Alba. Pentru cine nu stie, intrarea in Albisoara Crucii se face ocolind prin dreapta firul matematic al vaii, pe niste fete inierbate, nu foarte expuse, continua cu o amestecatura de diversi arbusti si zada o bucata de drum, mai apoi urmand sa urce prin dreapta spalaturii ce troneaza in talvegul vaii, pe langa jnepeni. Se ajunge in cele din urma intr-o zona ceva mai prietenoasa si bineinteles mai domoala.

/Albisoara/dscn4243.jpg

Peretele Vaii Albe

/Albisoara/dscn4244.jpg

Mai depasim o saritoare deasupra careia urmeaza un traverseu scurt pe o brana ingusta si cam expusa care ii pune ceva probleme Biancai, apoi o saritoare cam spalata unde ii asigur pe de sus.

/Albisoara/dscn4245.jpg

Urmeaza cateva saritori mai mici care nu ne pun probleme./Albisoara/dscn4247.jpg

/Albisoara/dscn4250.jpg

Ajungem la un horn ingust de-un lat de umeri, care ne mananca ceva timp cu trasul rucsacilor.

Primul a urcat Alex, apoi Bianca si la urma eu.

/Albisoara/dscn4254.jpg

/Albisoara/dscn4258.jpg

/Albisoara/dscn4265.jpg

/Albisoara/dscn4269.jpg

Deasupra hornuletului strang coarda./Albisoara/dscn4276.jpg

/Albisoara/dscn4283.jpg

/Albisoara/dscn4284.jpg

/Albisoara/dscn4285.jpg

/Albisoara/dscn4288.jpg

/Albisoara/dscn4291.jpg

/Albisoara/dscn4292.jpg

/Albisoara/dscn4303.jpg

/Albisoara/dscn4317.jpg

/Albisoara/dscn4303.jpg

Blidul Uriasilor/Albisoara/dscn4334.jpg

Ajungem intr-o zona unde valea se deschide mult. In fata noastra se ridica un obstacol de toata frumusetea si dificultatea pe vreo 50m. Dar sa explic: 

- in dreapta o saritoare lunga, spalata, cu aspect de partie de bob. Atunci mi s-a parut varianta cea mai grea, desi am inteles ulterior turei ca pe acolo se urca. Inca nu am inteles cum.

- pe mijloc sunt fete de iarba si piatra, inclinate, expuse si cam friabile pe alocuri. 

- in stanga un horn frumusel, ce pare abordabil pana spre sfarsit, dar care se termina intr-o surplomba. In dreapta surplombei se intrevad cateva smocuri de iarba. De jos partea asta nu pare foarte fioroasa: prizele par suficient de multe, iarba de la final pare un prieten de nadejde. 

/Albisoara/dscn4324.jpg


/Albisoara/dscn4333.jpgCel mai putin fioroasa mi s-a parut partea din mijloc dar care, asa cum vedem mai jos imi va da ceva batai de cap. Totusi m-a atras hornul din stanga cu a lui surplombata obarsie. Asa ca leg un capat al corzii la brau, si imi incep ascensiunea. De la inceput catararea nu e tocmai usoara, dar prizele sunt suficiente in prima portiune. Cu putin inainte de surplomba, cam cu 4m inainte, prizele incep sa dispara, spraiturile sunt cam inguste si nu prea tin, asa ca apas puternic in picioare ca sa ajung sus. Ajung la baza surplombei, rasuflu usurat pe niste prize destul de comode la picioare. Incep sa evaluez gravitatea situatiei. In jos nu se mai poate, sub nici o forma. In sus, direct peste bolovan, nici atat. Singura varianta ramane ocolirea surplombei prin dreapta. Prize ar fi ceva la maini: niste  smocuri de iarba rara, ingalbenita si flescaita de frig. Pentru echilibru, erau deajuns, insa in cazul unei caderi, sigur nu ar fi tinut. La picioare o singura priza si aia cam anemica, constand intr-un smoc de iarba crescut pe stanca. Problema era ca pozitia imi impunea pentru a ma echilibra, sa schimb picioarele (dreptul cu stangul) ca sa pot pune dreptul sus pe pragul de deasupra. Pentru asta aveam nevoie de niste prize de incredere la maini, caci practic schimbam picioarele in aer, iar cele cateva smocuri de iarba degerata nu prea justificau o asemenea calitate.

/Albisoara/dscn4335.jpg

Am intrat in surplomba, unde stateam ca pe un scaunel, pentru a-mi mai odihni picioarele si mintea. De vreo trei ori am repetat operatia asta. 

/Albisoara/dscn4337.jpg

La un moment dat, dandu-mi seama ca daca-s mai usor am mai multe sanse (Newton stie de ce), m-am hotarat sa dau drumul rucsacului pe coarda, urmand sa il trag ulterior de sus. Asa ca, trag de coarda pana pe la jumatate, fac o bucla si leg rucsacul de maner si, in timp ce ii dadeam drumul rucsacului usurel, intr-un moment de neatentie si cu ochii la traiectoria rucsacului prin horn, scap coarda din mana... strang din fund si apas tare-n picioare (astea doua merg mana-n mana daca se poate zice asa) ca sa nu ma traga rucsacul in picaj de pe prize. Atunci am avut un pic de teama in timpul ala de-o secunda, doua, cat s-a rostogolit; acum cand ma uit in urma imi dau seama ca nu era chiar asa de grav, insa expunerea pozitiei in care eram imi amplifica dramatic frica.

S-a oprit pana la urma cand s-a intins coarda. Acuma, ce ma gandesc: hai sa-l trag inapoi si sa incerc sa-l intepenesc undeva mai sus, ca sa am coarda libera. No, acuma trage rucsacul daca mai poti. Nenorocitul, in rostogolirea sa dezordonata, infasurase un pic si coarda si se intepenise intr-o vagauna. 

Nu-i bai, am coechipieri care sa-mi descurce rucsacul care nu se afla intr-o zona inaccesibila a hornului. Numai ca Alex, in vitejia sa si contrar cu ce discutasem inainte, s-a apucat sa urce prin mijloc, pe fetele acelea expuse si, desi nu se afla inca intr-o zona prea tehnica a pasajului, s-a blocat si, cum pisica suie, suie, dar cu datul jos mai greu, cerea la randul sau ajutor. Ultima speranta Bianca. Ii spun ca am nevoie sa-mi dezlege rucsacul din coarda, insa raspunsul a venit dstul de prompt si mai ales clar: nu, eu nu merg acolo. Punea problema telefonului la salvamont, insa i-am taiat-o sec: "- Ori pic, ori trec! oricum incerc!"

Imi venea sa sar intr-un picior de nervi - desi era destul de complicat in pozitia in care eram - asa ca ii dau drumul capatului corzii de la brau si care ma tinea in capcana prins. Gandul meu a fost ca, daca pe mijloc si prin stanga e asa de greu urcusul, inseamna ca prin dreapta este mai usor si ca nu vazusem bine de la departare dificultatea saritorii. 

Acuma, liber de coarda si dup[a ce ma mai dezmortesc un pic pe scaunelul din surplomba, trec la escaladarea ei. Fac vitejeste schimbul de picioare in aer, trec dreptul pe prag; acu-s in lungit cumva in diadonala pe buza pragului; imi caut pe pipaite o priza de nadejde  pentru mana dreapta si o gasesc tot intr-un smoc de iarba ciufulit si amarat: deh! atata ai, de atat de folosesti. Cam la risc si un pic cam tremurand de emotiile unei eventuale intalniri cu doamna in negru, trec deasupra. Ma cuprinde o minunata stare de euforie care-mi smulge si un chiot de fericire si biruinta amestecate. Sunt multumit ca am trecut pasajul, dar si mai multumit ca nu am cazut.

Ei, s-acuma-i acuma. Am nevoie sa gasesc o solutie sa cobor la coechipieri. Pe mijloc, prin zona unde este Alex blocat nici nu se poate pune problema. Merg sa vad toboganul. Valeu! acesta are la obarsie cam 8-10m de vertical spalat, surplombat. Nici pe aici nu se poate la liber. Ramane o singura varianta: Braul Hornurilor.

Imi fac repede o socoteala: ceasul cam 12.30. N-am coarda, n-am apa, n-am mancare, n-am telefon (era in rucsac). Socoteala era sa parcurg Braul Hornurilor pana in Valea Alba, pe care sa o cobor, iar apoi sa urc inapoi pe unde urcasem cateva ore mai devreme pe Albisoara Crucii. Un ocol destul de lung. 

Imi dau seama ca dintre toate lipsurile cel mai mare era telefonul, asa ca ne facem planul racnind unii la altii ca, daca nu ma intorc in trei ore, sa dea telefon la salvamont.


Stiam ca pe Braul Hornurilor sunt cateva ruperi de panta, unii spun ca de netrecut fara asigurare; mi-am zis ca, daca ar fi chiar asa, ma intorc inapoi spre Albisoara Crucii si ma mai gandesc atunci ce e de facut.

Pornesc cu mult aplomb in sus. Deasupra este saritoarea de la ceaun, vestita prin tehnicitate. Nu am timp sa-mi masor fortele cu ea, asa ca o ocolesc prin stanga pe niste fete cam uratele si cam spalate si expuse. Ajung deasupra, in Braul Hornurilor unde fac dreapta spre Alba; le mai fac inca o data cu mana coechipierilor, le mai strig inca o data "trei ore", si dispar pe brau. 

Parcurg in viteza cam jumatate din brau, ajung apoi la o bucata de spalatura umeda ce traverseaza braul; cam 5-6 metri sa fi avut. Am pierdut aici mult timp.

Braul Hornurilor are parca vreo 3 ruperi de nivel. Le-am gasit de fiecare data destul de usor. La traversarea Albisoarei Branei, braul ajunge deasupra unei saritori de vreo 15m. De sus se vede cum braul se continua de la baza saritorii incolo. M-am uitat cu groaza haul aproape vertical ce se casca un jos. Am descatarat pe niste fete destul de urate prin dreapta saritorii cum priveam catre coborare. Pana la urma nu a fost chiar asa de rau. Am parcurs restul de brana pana in Valea Alba, exact acolo unde este intrarea in Albisoara Rasucita. Se auzea cum bate vantul sus pe creste. Vuia de parca ai fi asteptat sa te trezesti in orice moment cu o viitura de apa. 

Cobor cat pot de repede Valea Alba, timp in care incep sa strig in rastimpuri catre colegi, doar, doar mi-or simti prezenta. Primesc raspuns cand trec prin dreptul intrarii in Albiisoara Branei. Dealtfel, asta a si fos modul nostru de comunicare pana ce am ajuns inapoi la ei.

Ajung la baza intrarii in Albisoara Crucii cu benzina cam pe terminate; aveam mare nevoie mai ales de un pic de apa. O balta macar sa fi gasit si nu m-as fi dat la o parte, dar peste tot era uscat si curat.

Incep sa urc. Zona usor expusa care mai devreme mi se parea banala, acum devenise dintr-o data dificila. Picioarele nu ma mai ascultau; oboseala marsului fortat, lipsa apei si a hranei lovisera destul de puternic in muschii mei care de-acuma incepeau sa reclame crampe. Am ajuns pe la ora 15:15 la ei, incadrandu-ma in cele trei ore promise.


Acuma, situatia statea cam asa: Bianca tremura de frig, Alex era calare pe brana lui blocat pe la jumatatea pasajului, dar statea cat decat confortabil si eu, care eram sleit de efort, foame si sete. Am mancat rapid o ciocolata si am baut un kil de apa si eram aproape pregatit sa-l cobor pe Alex de pe brana.

Stabilim ca ne vom intoarce pe acelasi drum pe unde veniseram. Ei au incercat sa ma convinga sa coboram pe Braul Hornurilor, dar ora la care ne aflam - trecut de 15.40 - cu innoptarea timpurie specifica acestei perioade a anului, vantul ce batea nebuneste in platou, dar si ruperea de panta a braului m-au convins ca cea mai cuminte este intoarcerea pe acelasi drum.

Am recuperat rucsacul si coarda, pe care am si legat-o de ham si am inceput urcusul catre el. Vantul incepuse sa bata destul de tare, stanca se racise, iar ciocolata mea inca nu-si facuse pe deplin efectul. 

L-am depasit prin dreapta pe Alex si am continuat ascensiunea pana sus deasupra saritorii, nu fara o gramada de emotii datorate pasajelor extrem de expuse, dar mai ales din cauza unui bolovan ce s-a desprins din lacasul sau in timp ce ma tineam de el. M-am echilibrat destul de usor, dar chiar nu prea stiu cum. Am avut timp sa vad valea in spate, atat de marea fost dezechilibrul.Eram pe prize bunicele la picioare, de pietroiul dizlocat ma tot trageam cat mai aproape de perete cu mana dreapta, in timp ce cu stanga cautam o priza cat mai buna care sa ma duca sus. 

Marturisesc ca, atunci cand m-am apucat sa scriu jurnalul, nu aveam in plan sa va dezvalui si aceasta intamplare, eventual numai fugar sa o amintesc. Acum, ca amintirile sunt ceva mai indepartate ca urmare a trecerii timpului si si-au mai estompat din gravitate, imi este mai usor sa vorbesc despre aceasta intamplare.  

Totul a durat mai putin de o jumatate de secunda, incluzand aici si redresarea. Ei bine, in acest scurt timp mi-au trecut prin creieras urmatoarele: ca daca arunc bolovanul din mana, am mai multe sanse de redresare; ca daca pic - ceea ce mi se parea iminent in acel moment - ma voi alege cel putin cu ceva urmari fizice, in spatele meu desfasurandu-se cam 50m de panta abrupta; ca ar fi bine sa ma intorc cat mai repede pe burta, in acest fel avand mai multe sanse se a ma opri. Si toate aceste ganduri negre concomitent ma strafulgerau. 

Pana la urma, a iesit bine, redresandu-ma la timp, aparent fara nici un efort neomenesc din partea mea. Inca ma intreb cum am facut-o, asa cum m-am intrebat si atunci in secundele ce au urmat: sa fi fost vantul? sa fi fost Providenta - draga de ea! sa fi fost Doamne, Doamne... Nu stiu si probabil nu voi afla. 

Am ajuns sus in cele din urma; am stiut ca de data asta fusese aproape doamna cu valuri negre, mai aproape decat niciodata. Aveam sa reflectez o vreme la acest lucru in zilele urmatoare, insa atunci am alungat repede gandurile negre; eram deja sus, scapasem si, mai ales, trebuia sa-l ajut pe Alex sa coboare.

Cand am urcat prima data vazusem un piton de rapel. Alex s-a legat la capatul corzii si l-am coborat, filandu-l de sus. Au fost fix 50 de metri pana a fost in siguranta langa Bianca. Am tras apoi coarda in doua si am instalat o cordelina pentru rapel. 

Rapelul l-am facut pe tobogan uitandu-ma in permanenta in talveg dupa o eventuala asigurare. Am gasit pana la urma o clepsidra cand mai aveam cam trei metri pana sa se termine coarda. Am citit mai apoi intr-o descriere a toboganului ca sunt si cateva pitoane de asigurare; nu am vazut nici unul, posibil sa nu le fi vazut eu. 

Am ajuns langa ei voios nevoie mare. 


Vantul incepuse sa bata napraznic; am pierdut foarte mult timp din cauza lui. Pur si simplu te lua pe sus. Pe bucata aceasta pana la saritoarea hornulet mergea dat la liber. Dar vantul ne juca feste asa ca am decis sa facem rapeluri pe linia jnepenilor pentru mai multa siguranta, timp in care, in regrupare trebuia sa stai aproape lipit de sol ca sa nu te faci zmeu.

Cand am ajuns la hornulet era deja noapte. Si cu saritoarea asta am mai pierdut cam o ora. Hornuletul arata infiorator, intr-adevar, iar colegii mei nu erau stapanii absoluti ai rapelului pe vertical. Teama lor era ca nu au destula forta pentru a frana suficient. Asa ca le-am confectionat cate un prusik. Au recunoscut cand au ajuns la baza saritorii ca nu a fost mare lucru. Ulterior au mai fost doua rapeluri verticale, insa atunci nu au mai simtit nevoia prusikului: prinsesera experienta.

De aici in jos nu a mai batut vantul. Se auzea ca inca mai bate mai sus, intrasem intr-o zona mai ferita. Asta ne-a scutit de multe neplaceri pana jos. 

Nu mai stiu cate zeci de rapeluri au fost in total; probabil peste douazeci. Colegii erau deja artisti si gustau din plin aventura, in ciuda orei inaintate si a oboselii. Dupa ce am trecut de hornulet, am parasit din nou talvegul ca sa nu dam prin saritorile monstruoase de la inceputul traseului. Totul se desfasura aproape mecanic; eu plecam primul in dulfer ca sa nu mai incurcam corzile printre zade si jnepeni. Plecam primul ca sa stabilesc locul urmatoarei regrupari; Bianca venea a doua, iar Alex ultimul, bineinteles, ambii in rapel. Eu tineam de capetele corzii pentru a nu se gresi directia de rapel. Cat timp Alex tragea coarda, eu amenajam urmatoarea asigurare. Totul mergea struna. Admiram din cand in cand saritorile din talveg, atat cat se vedeau la lumina frontalelor, la a caror frumusete ti se cam ridica parul maciuca; o impresie asemanatoare ti-o facea si nesfarsita spalatura ce lucea sub lumina palida a frotalei.

Am ajuns intr-un tarziu pe pajistea de deasupra Vaii Allbe; in dreapta se tot cascau saritori monstruoase, dar aici era bine. Stiam ca suntem aproape. Trebuia numai sa gasim un punct de asigurare pentru a cobori in Valea Alba. Si am gasit destul de aproape de malul vaii o mica zada, cam la doua degete de groasa. Am legat coarda top caci nu stiam daca-s mai multi de 25 de metri pana in talvegul Vaii Albe. Frontalele nu bateau pana jos caci se cam consumasera. Au coborat amandoi pe un fir si, cum semnul ce indica jumatatea corzii era in vale, am pus-o du-un rapel. Slava Domnului ca nu a fost nevoie sa mai caut o alta iesire pe intunericul ala.

Era ora 22.45. cand eram La Verdeata.

Am coborat spre Busteni. Cu 5 minute inainte de troita am avut si o intalnire cu ursul. Am tipat, am fluierat... S-a departat agale

La ora 24 am intrat in gara inarmati cu mancarea si berea abia cumparate de la magazin. Somnul greu nu ne-a lasat sa simtim banca tare.



Marți, 23 februarie 2016 - 16:22 
Afisari: 2,659 


Postari similare:





Comentariile membrilor (13)

monycata
monycata

 
1
Cam nașpa. Mai bine renunți când nu ești sigur. Fără supărare, cred că ai comis mai multe greșeli: prea multe pasaje expuse fără asigurare și fără coechipieri, cățărare expusă neasigurat, fără posibilitate de retragere, rucsacul, etc. E bine că s-a terminat cu bine. A fost un jurnal citit cu sufletul la gură, cu emoții. Să nu mai îmi dai emoții! Spor și multe prize în viitor.


Miercuri, 24 februarie 2016 - 11:05  

macaz2006
macaz2006
Caraba
 
2
No, acum ce sa zic. Unii rezuma in jurnale astfel de situatii ceva de genul: "si dupa multi morcovi..." Mie imi place sa descriu mai pe larg morcovii; poate exagerez uneori cu amanuntele de acest gen, insa nu cred ca-mi voi schimba stilul asa de curand, stilul de a scrie - normal.
Uneori emotiile pot fi atat de puternice incat iti pot induce artificial chiar sentimentul unei situatii limita, desi poate starea de fapt a lucrurilor nu a fost chiar atat de grava.


Miercuri, 24 februarie 2016 - 11:35  

lawr
lawr
Caraba
 
3
E departe de nivelul meu ce faci tu. Am trait alaturi de tine toata nebunia. Fac si eu catarare la liber fara probleme, nu mi-e frica de pasaje expuse daca am prize, da mai mult de 1A sau 1B nu ma bag. Aici e vorba de altceva. Bine ca nu ati patit nimic.


Comentariu modificat de autor!

Miercuri, 24 februarie 2016 - 12:13  

costin.calin
costin.calin..

 
4
Bine ca s-a terminat cu bine. Si eu am iesit din A Crucii mult mai repede ca tine descatarand prin jnepenis. A ramas nefacuta. Dar este monstruasa si lunga.
2A este un grad imposibil pentru mine. Catarare la liber. Si poti sa cazi mai mult decat poti sa speri ca te tine carcasa. Mai bine 4A cu bucle, asigurari etc.


Miercuri, 24 februarie 2016 - 20:53  

joan
joan

 
5
Hmm,... era sa schimbi macazu...
Ce sa zic, a fost ceva aventura. La astfel de trasee nu ar strica sa ai
la tine un ciocan si cateva pitoane si 2-3 mobile.
Pentru saritorile tehnice, pasaje verticale, prize mici etc, nu e nimic gresit sa-ti schimbi bocancii cu espadrilele pe care sa le iei cu tine.
Numai bine.


Joi, 25 februarie 2016 - 11:25  

macaz2006
macaz2006
Caraba
 
6
@ costin.calin - sa sti ca am mai discutat cu cativa despre greata oferita de gradul 2A-2B pe care il considera mai ales periculos, iari aici este vorba de oameni care fac trasee de perete cu grad mare de dificultate. Tot in aceasta bransa am gasit si oamenii care ocolesc alpinismul in general, traseele clasice, murdare, pitoane care se misca, vechi, ruginite, periculoase. Prefera escalada scurta, tehnica, forta, dar in general sigura.
@ joan - Da, asa este, am pe lista de cumparaturi mobile si pitoane pentru sezonul asta. Am simtit de cateva ori nevoia lor. Mi-am promis ca le voi avea in bagaj cat de curand. Am papucei, dar pana acum nu le-am simtit nevoia pe trasee de 1B-2A.


Joi, 25 februarie 2016 - 15:36  

siby
siby

 
7
am ascultat povestea turei si din perspectiva lui alex,el era mai entuziasmat in timp ce povestea..dar a recunoscut ca au fost cateva pasaje in care riscul a fost marisor Carpati.org


Joi, 25 februarie 2016 - 22:33  

xoreax
xoreax
Coarda
 
8
Mie unul mi-a placut jurnalul si mi-a aratat si fata nevazuta a lui macaz care chiar daca a facut o boacana s-a intors dupa coechipii blocati si apoi i-a adus jos in siguranta.

Un lucru nu am inteles insa si anume intriga actiunii de salvare: de ce nu se mai putea cobori la coechipieri?

--
Ei, s-acuma-i acuma. Am nevoie sa gasesc o solutie sa cobor la coechipieri. Pe mijloc, prin zona unde este Alex blocat nici nu se poate pune problema. Merg sa vad toboganul. Valeu! acesta are la obarsie cam 8-10m de vertical spalat, surplombat. Nici pe aici nu se poate la liber. Ramane o singura varianta: Braul Hornurilor.
--

Ma gandesc ca in atatia ani de cat timp se parcurge Albisoara Crucii s-a gandit vreunul sa puna vreun piton prin acea zona.


Marți, 1 martie 2016 - 07:17  

baumwolle
baumwolle
(admin)

 
9
Îți răspund eu: [...] desi era destul de complicat in pozitia in care eram - asa ca ii dau drumul capatului corzii de la brau si care ma tinea in capcana prins. [...]


Marți, 1 martie 2016 - 07:21  

macaz2006
macaz2006
Caraba
 
10
@xoreax - Cu totii avem cate o fata nevazuta. Fac pariu ca si tu ai una.
La nedumerirea ta a raspuns baumwolle, asa ca nu ma mai chinui sa raspund inca o data.


Marți, 1 martie 2016 - 08:07  

bianca_nicole
bianca_nicol..

 
11
a fost extrem de interesant,am si vorbit ca,dupa aceasta tura,sa luam mobile 2-3 cu noi,daca le aveam,era bine tare,Macaz a fost un lider adevarat,care si-a coborat in siguranta colegii de tura!


Marți, 1 martie 2016 - 08:44  

mugurel.ilie
mugurel.ilie..
Caraba
 
12
Fara suparare, cred ca jurnalul ar trebui sa inceapa cu mentiunea ca participantii au comis in aceasta tura multe erori care le puteau fi fatale iar cititorii sa fie indemnati sa nu procedeze la fel. Faptul ca obiectivul turei a fost ratat e prea putin important fata de grozaviile intamplate.

Nu vreau sa enumar greselile comise dar sper, pentru binele viitor al participantilor, ca au inteles unde au gresit.

Am insa un semn de intrebare : dupa ce constati ca un coechipier nu are notiunile necesare de disciplina si tehnica (ramane blocat in urcare si nu se pricepe la rapel), cum poti pleca alaturi de el intr-o tura de iarna pe Ace ? Citind acest jurnal am realizat ca in decembrie pe Ace nu a fost o intamplare nefericita sau un mare ghinion, ci rezultatul firesc al nivelului echipei.

Macaz, iti doresc sa revii repede pe munte dar ai mare grija alaturi de cine pleci in ture.


Vineri, 4 martie 2016 - 15:09  

macaz2006
macaz2006
Caraba
 
13
Nu este vorba despre acelasi Alex. Este potrivire de nume doar.


Vineri, 4 martie 2016 - 21:57  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0727 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2019) www.carpati.org