Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

August 2019
LMMJVSD
1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Septembrie 2019
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30

Online

Vremea
Varful Carja
Muntii Parang

Reduceri

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Ineleț (Muntii Cernei)


      Motto: ,,Tot ce i se întâmplă omului este din cauza faptului că nu poate sta cuminte într-o cameră.”

                            Blasse Pascal

 

 

 

   Să fii 15 zile în Valea Cernei și să nu ai cu cine să urci pe munte e ca și când cineva ți-ar pune dinainte un tort de ciocolată și nu ți-ar da nicio unealtă cu care să-l înfuleci.

   Aflat în situația aceasta, în acestă vară nu mi-a rămas decât să încerc să urc pe munte de unul singur. Doar că traseele care pornesc din acest defileu de peste 50km lungime sunt de cele mai multe ori cotlonite, ascunse prin văi înguste și umbroase, ori agățate peste steiuri albe de calcar.

   După ce mi-am căpătat o oarecare încredere în mine în ture prin locuri mai cunoscute, am zis să merg și mai spre jumătatea văii și să urc în cătunele Scărișoara și Ineleț, o ,,Lume pierdută” din această ,,Roraimă” bănățeană.

 

   Am plecat de dimineață din Parcul Vicol, din zona cu hoteluri mai noi a stațiunii Băile Herculane și în stradă am nimerit cu duba mea de marfă chiar în spatele unei mașini de poliție a orașului.

   Aceasta își făcea rondul mergând agale, dar nu o suspectez că mi-o făcea mie intenționat, căci cei doi agenți se salutau cu toți șoferii și pietonii aflați la acea oră pe stradă.

   Drumul din stațiune era în lucru și nu aveam cum să depășesc, mai mult, știam bine că acest tip de mașină e un adevărat aspirator de controlori, din cei coborâți din mașini inscripționat cu ,,Control trafic”, ,,Poliția rutieră”, ,,Vama” etc., dar și cu controlori locali, de prin sate ca Cilibia ori Surdila Găiseanca.

   Doar că în situație de față mă gândeam că la un eventual control ,,documentele de însoțire a mărfii” nu erau decât ,,Harta Parcului Natural Domogled-Valea Cernei”...

   Iar dimensiunea mașinii nu făcea decât sa sporească în ochii mei importanța acțiunii la care am pornit.

 

   Apoi am trecut prin zona foarte populată de pe vale, numită ,,7 Izvoare Calde” și am mers foarte atent la bătrâneii înfofoliți în prosoape, roșii la piele ca niște raci fierți.

   La primele ore ale dimineții dădeau impresia că se întorc după o noapte petrecută la un ,,party” cu dans în piscină, mai ales după ce îi vedeai cum merg legănându-se indiferenți pe mijlocul șoselei.

   Atunci m-am rugat în gând sa fiu sănatos, astfel încât ,,universul meu zilnic” să nu mi se reducă la acești 20-30 de pași între bazinul termal și locul de dormit...

   Și pentru cât mai mult timp să fiu în stare să planific o aventură prin astfel de locuri necunoscute.

 

   După o jumatate de ceas de singurătate la volan, dar ținut în priză de pretențiile drumului, dar și de aerul tare de pe vale, ajung în dreptul unui adăpost de scânduri ridicat pe partea cealaltă a drumului, pe marginea malului înalt al Cernei.

   O cruce de lemn aninată într-un copac, dar mai ales un panou cu imaginea unor scări de lemn mă fac să fiu sigur că am ajuns la intrarea în traseul spre cătunele Scărișoara și Ineleț.

 

/Inelet/img_8403.jpg

 

   O cărare destul de lată mă conduce până la puntea pe cabluri, dar și pe șine, pe care se trece pe malul celălalt al Cernei.

 

/Inelet/img_8405.jpg

 

   Cărarea începe să urce tare încă de la început, așa că după doar 2-3 cotituri văd că deja am luat înălțime față de nivelul apei.

   E locul unde se mai pot vedea acum doar ruinele casei lui Ghițulică, un localnic intrat de mult în folclorul turistic al zonei, dar plecat între timp de printre călătorii acestei lumi.

   Nu m-a mirat cât de repede se poate ,,duce” o casă rămasă pustie. Sentimentul acesta de zădărnicie l-am avut și în capătul de sus al Cheilor Feregari, în livada cu pruni unde era casa lui Brozba și acum nu am mai găsit decât pomii roditori cu fructele căzute pe jos și o viță-de-vie sălbăticită.

   M-a uimit locul total nepotrivit pentru a ridica aici o casă, cu coasta atât de înclinată încât nimic nu putea sta pe pământ fără să o ia la vale.

   Și totuși, ce ar putea recomanda un astfel de loc pentru a trăi aici o viață de om?...

   ...Deocamdată mă bucur că traseul meu de azi văd ca e marcat mai de curând cu triunghi roșu. Deși nu știu exact unde ar putea duce acest marcaj...

 

/Inelet/img_8413.jpg

 

   Și ca orice loc rămas în paragină, și curtea lui Ghițulică e acum plină de rugi cu mure coapte.

 

/Inelet/img_8416.jpg

 

   Mai sus cărarea e însoțită pas cu pas de alte și alte cruci de lemn, dar și de texte religioase. Din curiozitate am citit în unul din aceste mesaje către drumeț o binecuvâtare a omului pornit cu treburi pe aceste cărări ascunse ale muntelui.

   Deasemeni, în locurile cu doar puțină lărgime au fost așezate bănci pentru odihna trupului și mai buna rânduală a gândurilor.

 


 

   Fără să-mi dau seama m-am apropiat de pereți. Aceștia formează un șir continuu desfășurat dealungul malului drept al Cernei, dar la o înălțime relativă de peste 150m.

   Pentru a depăși zona aceasta accidentată cât mai în siguranță, localnicii au prins în perete patru rânduri de scări de lemn.

   Acest mod de depășire a peretelui cârșiei pare să fie unic în Carpații românești și asta în primul rând pentru că amenajarea nu a fost făcută în scop turistic, ci ea este una din căile cele mai directe de a ajunge la platourile mai domoale de mai sus, pe care stau risipite 4-5 cătune.

   Și abia ulterior drumul acesta al oamenilor a fost descoperit și de drumeți ca mine.

 

/Inelet/img_8425.jpg

 

   Pe partea dinspre prăpastie a scărilor vedem generația trecută a acestui monument ridicat din lemn, lucru care te-ar putea duce cu gândul la vremelnicia chiar și a lucrurilor, dacă nu ar trebui să fi totuși atent unde pui piciorul...

   Aici e al doilea tronson al scărilor.

 

/Inelet/img_8434.jpg

 

   Urmând ca ultima bucată să fie mai înaltă și mai aeriană dintre toate.

 

/Inelet/img_8436.jpg

 

   Deasupra peretelui cu scări, botezat de localnici ,,Cârligele”, locurile par să se mai astâmpere, iar o nouă canapea de lăteți de scândură cheamă drumețul asudat mai mult de trăirile încercate decât de efort să-și îngăduie o binemeritată clipă de răgaz.

   Poate chiar să-și întindă olecă oasele pe cele scânduri bine rânduite... Să lase doar gândurile...

 

      Curajul este o tresărire a demnității în fața fricii.

   Frica face parte din trăirile de bază ale omului, trăirile de la nivelul cel mai de jos, de la nivelul instinctelor.

   În general omul se teme de necunoscut. Și mai ales de singurătatea la care ajunge uneori să se afle în fața necunoscutului.

   Asta pentru că omul este o ființă gregară, din acelea obișniute să trăiască în comunități și, pe cât posibil, într-un spațiu relativ restrâns și bine cunoscut.

   Dar lucrurile fac ca în nenumărate rânduri omul să iasă din zona aceasta de siguranță, moment în care natura, parșivă prin obiectivitatea sa îndoielnică, îi iese dinainte cu neașteptate situații care pot induce teamă.

 

   De cele mai multe ori nu prezența unui factor agresiv al naturii poate naște teama, ci lipsa unor astefel de lucruri, dealtfel obișnuite.

   Astfel că liniștea deplină, dar mai ales întunericul absolut, pot induce o stare de teamă surdă, mai greu de înțeles și de explicat.

   În astfel de circumstanțe omul singur își zice: ,,mi-e urât!”

   Spre deosebire de întuneric, liniștea deplină nu este conștientizată din primul moment. Dar odată ,,auzită”, aceasta devine apăsatoare și cel în cauză simte că el nu este bine primit în acea zonă și mai simte cumva că asupra sa sunt ațintiți toți ochii celor care ,,tac”.

   Devine mut și el, apoi își ascute auzul și caută să deslușească măcar un zgomot cunoscut, ceva foșnete, un freamat, o adiere de vânt...

   Teama începe să se nască din acel sentiment de singurătate, de străin stingher. La rându-i, se ferește să faca vreun zgomot, să produca vreun trosnet sub pași, să scoată vreun sunet...

 

   Întunericul ar trebui să fie un lucru obișnuit. Aproape jumatate din orele unei zile le petrecem în întuneric. Sau așa ar trebui să fie.

   Teama de întuneric este de fapt teama de necunoscutul care este cuprins în acel întuneric.

   În esență frica de întuneric nu este una ținând de natura omului, una instinctuală.

   Ea s-ar putea explica prin faptul că în copilărie suntem determinați să credem, să ne închipuim cu groază, că în întuneric se petrec cele mai abominabile fapte, că întunericul e plin de tenebre. În păduri întunecate mișună lupii cei răi, constienți în atitudinea lor de a face numai rău, iar prin cimitirele cuprinse de beznă se pornește o adevărată sarabandă a celor iașiți din pământ la adapostul întunericului, a spiritelor imateriale, hotărâte doar să-i sperie și pe cei mai curajoși.

 

   De obicei aceste spaime sunt trecute cu bine și omul devine mai atent la lucrurile mai reale, mai pline de materialitate.

   Ajuns în întunericul absolut, ochiul speră să mai găsească repere de orientare în spațiu, puncte de sprijin în realizarea unui traseu mintal, iar atunci când nu le află, mintea începe să-și producă singură imagini iluzorii.

   În concluzie, dacă liniștea desăvârșită naște tensiune, întunericul cel mai deplin produce adevărate iluzii optice.

 

   În necunoascut omul nu are numai reacții brute, directe, ca raspunsuri la stimulii simțurilor.

   Străbatând natura necunoscută, în om se naște o adevărată avalanșă de sentimente, lucruri mult mai comlexe decât trăirile directe de care aminteam.

   Pe lângă sentimentele de singurătate, de teamă, de înstrăinare, de tensiune și de apăsare, în omul singur se nasc și sentimente de încântare în fața unui peisaj frumos, la perceperea unei miresme florale pe care, iată, reușește chiar să o identifice...

   Și totuși, ca un corolar al acestor sentimente, care, fie spus, nu sunt tocmai la îndemâna omului de rând, se naște sentimentul de exaltare în chiar fața acestui necunoscut. E sentimentul urmat îndeaproape de sentimentul descoperitorului.

   Asta pentru ca omul are de cele mai multe ori un coportament neașteptat în fața necunoscutului, unul volitiv. Omul nu evită neunoscutul în mod instinctual, ci hotărăște să îl înfrunte.

 

   Sentimentul descoperitorului este unul copleșitor, căci, printre altele, el îți satisface și orgoliul.

   E greu de descris ce înseamnă pentru un temerar o explorare, o străbatere a necunoscutului, o descoperire a locurilor noi.

   După ce conștientizează situația, cum că dorința îl împinge în necunoscut și că curajul de care începe să dea dovada îl crește în fața propriilor ochi, va simți ceva și mai puternic, și mai acut, de parcă i s-ar înfunda urechile și n-ar mai auzi nici măcar vocea sa interioară.

   E dorința mistuitoare de a afla ce e mai departe.

   E trăirea intensă care te scoate din normalitate, care te face să nu-ți mai pastrezi ritmul tău, un ritm ca de metronom, ci să cauți să străbați cât mai repede câmpul vizual al momentului, pentru a vedea ce e dincolo...

   Totuși sentimentul descoperitorului poate fi și unul păgubos, pentru că nu mai ai răbdare să vezi bine locurile, lucrurile, peisajele, florile, lumea măruntă a gâzelor... Și nici răbdarea să mai fotografiezi unele dintre acestea...

   Sentimentul descoperitorului este răsplata omului pentru curajul său.

 

   Banca pe care m-am odihnit după ce am urcat ,,Cârligele”.

 

/Inelet/img_8443.jpg

 

   Arunc o privire spre malul celălalt al Văii Cernei și văd și acolo o gospodărie din cătunul Dealul Poienii.

   Iar mai în spate se văd ,,geanțurile” de calcare în spatele cărora se ascund ,,Crovurile” de pe creștetul Munților Mehedinți.

 

/Inelet/img_8441.jpg

 

   Când m-am ridicat de pe bancă am văzut un indicator spre ,,Peștera lui Taica Lazăr”.

    În primul moment l-am confundat cu un text din acela de incantație religioasă.

   Adică, băi, folosiți culori distincte!...

   Dar de fapt aici problema e alta, căci, după unii, această cărăruie spre stânga ar conduce, după vreo 200m, la o peșteră în gura căreia s-a amenajat așa, ca un loc de popas, o masa cu bănci de lemn, peștera nefiind atât de adâncă.

   În schimb, după alții, cărăruia spre peșteră ar porni mai de jos, de la casa lui Ghițulică, pe vechea potecă grănicerească, și după alți 200m ar ajunge în fața ,,Peșterii lui Ion Bârzoni”, numită mai tehnic ,,Peștera 40”.

 

/Inelet/img_8446.jpg

 

   Mai sus cărarea urcă la fel de tare, prin serpentine strânse, abia ghicită prin iarba mare a unei poieni înflorite.

   Din mijlocul poienii se vede foarte frumos partea dinspre aval a Văii Cernei.

 

/Inelet/img_8449.jpg

 

   Mă însoțesc marcajul triunghi roșu, dar care încă nu știu unde duce, dar și mereu alt citat din Scriptură, sau doar o rugăciune pentru drumețul tot mai ostenit, iar pe acestea din urma chiar nu le mai bag în seamă, nu-mi mai produc nicio emoție.

 


 

   Într-un final urcușul se termină și poteca continuă prin locuri mult mai primitoare.

 

/Inelet/img_8465.jpg

 

   Chiar pe această culme înierbată am surpriza să ajung la o masă cu băncuțe frumos așezată în fața zărilor dinspre munte.

   De partea cealaltă a muntelui pe care urc eu se adâncește Valea Iuta, iar dincolo de ea e cracul pe care se văd risipite casele din catunul Țațu.

   În partea din fund apare semeață Culmea Vlașcului, cu forma sa de trapez având la cele două capete vârfurile Vlașcu Mare și Vlașcu Mic.

   Chiar dacă ,,sentimentul descoperitorului” mă împinge înainte, zăbovesc pentru un timp în locul acesta cu priveliști deosebit de frumoase și-mi reiau gândurile...

 

 

   Deși se află pe paliere diferite, unul fiind instinctul, iar celălalt volitiv, adică mai omenesc, teama și curajul sunt într-o permanentă complementaritate.

   Mai mult chiar, teama și curajul sunt în raport invers de coplementaritate.

   Trebuie să fim atenți însă, căci atunci când teama lipsește cu desăvârșire nu e neapărat copensată, ori cauzată de un curaj deoasebit, putând să avem de-a face doar cu o periculoasă inconstiență.

 

   E discutabilă remarca conform căreia curajul e un atribut al tinereții. Dându-se aici ca exemplu vârsta frageda a soldaților trimiși în prima linie a frontului.

   Poate că de mai mult curaj vor trebui să dea dovadă cei care iau hotărâruile cele mai dificile în momentele grele.

   După caz, curajul poate fi insuflat in om, sau doar sporită bruma de curaj existent deja.

   Aceste lucruri se pot realiza printr-un bun diascurs motivațional, unul conținând idealuri abstracte, dar foarte înalte, ori cu doar câteva cuvinte mari; datorie, onoare, așteptari, generații trecute etc.

   Iar când a existat temerea că acest demers nu ar fi fost suficient, s-a apelat, după cum se știe, doar la... o cană de rachiu.

   Știm că înaintea luptelor, dacii se strângeau dimpreună și râdeau în hohote. Și asta nu pentru a arăta ca ei nu se tem de moarte, ci doar dorindu-se o alienantă pierdere a discernământului.

 

   Pentru că discernământul este cel care dozează curajul în funcție de riscul care trebuie asumat, și asta în urma unor calcule proprii.

   Printr-o bună cunoaștere a muntelui, a pericolelor sale, dar și printr-o bună deprindere a tehnicilor de mers în teren accidentat, se poate diminua riscul pâna la un nivel acceptabil, nivel al riscului care poate fi asumat în mod conștient pe tot parcursul ,,descoperirii”.

   Acesta este curajul sănatos, cel care conduce la rezultate bune.

   Curajul gratuit, doar declarat și nevenind din cunoaștere, cel care nu ține seama de pericole, ori care vine doar ca să înfrunte cu orice preț aceste pericole, se numește bravadă.

   Curajul nu trebuie să fie un scop în sine. El nu e un stindard cu care doar se defilează.

   Curajul trebuie să fie doar o unealtă pusă în slujba altor scopuri mai practice, și doar în cazuri mai speciale în slujba unor idealuri.

   (Aș zice ca ar fi bine să ne feresca Domnul de idealuri!)

   Curajul ar trebui sa fie doar măsura înaltă a ,,know-how”-lui, o scală gradată cu care să evaluezi știința de a face lucrurile cât mai bine.

   Să ieși dinaintea fricii fără nicio reținere, știindu-te blidat de cunostințe, dar și cu un ochi versat în evaluarea pericolului.

   Cu încrederea deplină că și singur poți face față desfășurarii lucrurilor până la celălalt capăt al ,,descoperirii”. Dacă ai puterea să-i hotărăști un capăt...

 

   Și cu o tresărire de demnitate: adică cineva e cineva, iar altcineva nu poate să fie și el cineva?

 

/Inelet/img_8466.jpg

 

   Spre amontele Văii Cernei se vede șirul de creste calcaroase de pe versantul stâng, dinți de piatră numiți ,,geanțuri”: Geanțul Țăranului, Geanțul Arșasca.

 

/Inelet/img_8468.jpg

 

   Case din cătunul Scărișoara risipite până spre fundul Văii Iuta.

 

/Inelet/img_8477.jpg

 

   De la masa cu băncuțe și o troiță sub forma unei cruci cu multe brațe, de parcă a fi fost făcută cu multă migală, cu traforajul, mai merg o vreme pe piciorul de munte și privesc înapoi.

   Sunt pe la o altitudine de circa 600m, iar de partea cealaltă a Văii Cernei se vede bine Fueroaga Tâmna, pe unde am urcat acum câteva zile cu Liviu Puiu în Crovuri.

 

/Inelet/img_8480.jpg

 

   Ceva mai în dreapta față de Fueroaga Tâmna e o gospodărie locuită și o pajiște cu vite la păscut.

 

/Inelet/img_8483.jpg

 

   Cărarea mă scoate repede în poiana cu livadă în capătul căreia descopăr bisericuța din Scarișoara.

   Toate cătunele de pe acest mal drept al Cernei, adică Țațu, Scărișoara, Ineleț, Prisăcina, Dobraia, Bedina și Poiana Lungă țin de comuna Bogâltin, localitate mai mare situata pe partea nordică a Munților Cernei.

   Ele nu au în comun cu Valea Cernei decât relativa apropiere de drumul asfaltat de pe vale, căci cu mai puțin de o sută de ani ele faceau parte din Imperiul Hasburgic și nu din Regatul Român.

   Pe atunci granița venea de la Dunăre până la Topleț pe Cerna, apoi pe culmea Munților Mehedinți până în Cheile Țesnei, apoi ținea Valea Cernei înspre amonte până la afluentul de pe dreapta Valea Craiovei, pe care urca în culmea Munților Cernei.

   Astfel că satele noastre țineau de Banat și nu de Mehedinți.

   Acest lucru făcea ca până în anul 1973 locuitorii cătunelor amintite să fie nevoiți să mearga până la Bogâltin pentru slujbele de duminică ori pentru alte feluri de evenimente religioase.

   Dealtfel și drumul de acces la aceste asezări, drum modest, de căruță, vine tot dinspre Bogâltin, ocolind Muntele Arjana prin sud, prin Poiana Lungă.

 

/Inelet/img_8487.jpg

 

 

Despre noi înșine.

 

   Tumultul nostru sufletesc se desfășoară pe două paliere: unul interior și altul exterior.

   În interior putem avea în suflet:

-rugăciunea. E dialogul cu divinitatea în urma căruia înțelegem adevărata noastră dimensiune ca om, locul care ne e hărăzit în lume, dar mai ales faptul că totdeauna avem nevoie de ajutor.

-dialogul interior. Acesta e de cele mai multe ori unul evaluator. În gând ne analizăm faptele, stabilim ce e bun și ce e rău în ceea ce facem, iar hotărârile pe care le vom lua vor ține cont de toate acestea.

   Nu e vorba aici de o meditație abstractă, ci clipe petrecute nu singur, împreună cu ,,eu”-l interior.

-cititul, lectura. E cel mai important dintre toate aceste trei moduri de lucru ale sufletului.

   Cititul e cel care aduce ideea nouă pentru a fi prelucrată de gândurile noastre.

   Asta pentru ca totdeauna vor exista măcar o mie de oameni mai deștepți ca noi, care ne aduc prin carte ,,cash”-ul care să ne sporească depozitul interior, să ne îmbogățească.

 

   De partea cealaltă, tumultul exterior al sufletului e totdeauna doar unul de tip relațional.

   El nu face decât să evalueze continuu relațiile noastre cu ceilalți, cu lucrurile cu care interacționăm, cu celelalte ființe de tot felul.

   Din păcate nu totdeauna aceste relații sunt unele bune, ori unele care doar să ne mulțumească. Iar acestea nu sunt lucruri care să ne facă mai buni. Dimpotrivă, de cele mai multe ori lumea exterioară ne dezamăgește și sfârșește uneori prin a ne înrăi.

   Dovadă a celor spuse pot fi, spre exemplu, pusnicii, mari rugători, care nu au fost niciodată niște oameni răi, sau care să dorească răul altora...

   Rândurile acestea sunt și un îndemn spre a ne apleca mai mult înspre noi. Prin prilejuirea unor clipe de reflecție, printr-o lectura bine aleasă și de ce nu, iată, printr-o tură solitară la munte.

 

   Muntele Vlașcu Mare văzut din Scărișoara.

 

/Inelet/img_8497.jpg

 

   Încă o privire spre ,,geanțurile” de dincolo de Valea Arșasca, cea pe care dumul DN67 trece din Valea Cernei spre Baia de Aramă.

 

/Inelet/img_8498.jpg

 

   Chiar din fața bisericii drumul coboară spre casele din Scarișoara și Țațu.

 

/Inelet/img_8506.jpg

 

   Biserica din Scărișoara a fost ridicată în anul 1973, prin sârguința credincioșilor din cătunele de sub munte.

   Până în anul 2013 aici venea și slujea preotul din Bogâltin.

   După acest an s-a hotărât ca biserica să țină de Mânăstirea din Băile Herculane, așa că acum la slujbe vine părintele Necatrie de la Băile Herculane. Și probabil că urcă pe scările de lemn de la ,,Cârlige”...

 

/Inelet/img_8507.jpg

 

   De la bisericuță prind poteca bine croită spre stânga.

   Ceva mai încolo, deasupra potecii, văd singurii oameni din această tură prin satele de munte. Câțiva localnici sunt la strânsul fânului.

 

/Inelet/img_8523.jpg

 

   În mai puțin de un sfert de ceas ajung ,, în centrul” satului Ineleț. Acolo unde îmi ies în drum Căminul cultural și Școala primară din Ineleț.

   Mă gândesc la elevii care vor fi mers peste timp pe aceasta potecuță spre școală... Cu grijile oricărui elev, cu gândurile lor la temele scrie, la lecțiile învățate, la visele spre viața de om mare.

   Apoi gândul îmi zboară la drumul meu spre școală, la acel ,,exact 1km”, unul la dus, altul la întors,  10 ani, zi de zi, fără nicio absență, fară niciun drum la care să fi mers altfel decât pe jos.

   Dar aici e cu totul altceva... Aici drumul până la școală poate fi o porție zilnică de frumusețe a naturii, în orice anotimp și în orice stare a vremii.

 

/Inelet/img_8525.jpg

 

   Banca din curtea școlii e înșelătoare. Ca dimensiune. Ai crede că în recreații pe ea se înșiră zeci de elevi, ca păsărelele alea mici ,de plastic în două culori, de pe numărătoarea ridicată din capacul penarului de lemn.

 

/Inelet/img_8529.jpg

 

 

   Dar nu, la Școala din Ineleț ,,tocesc băncile școlii” abia 4 elevi.

   Și asta dacă socoteala îi are în vedere pe cei din anul școlar care tocmai s-a încheiat, căci se pare că în toamnă vor veni la festivitatea de deschidere a anului școlar doar 3 elevi. Unul de-a cincea fiind nevoit să meargă la Școala gimnazială din Băile Herculane.

 

   Cei patru elevi ai Școlii din Ineleț.

   Fotografie realizată de Paul Pătrățanu, cu ocazia montării de panouri solare la școală.

 

/Inelet/scoala-din-inelet_free-miorita-2-e1392667161490.jpg

 

   Din curtea școlii, o privire spre satul Ineleț și locurile prin care voi ajunge cu cararea mea.

 

/Inelet/img_8537.jpg

 

   Școala primară din Ineleț, unde voluntarii de la ,,FreeMiorița” au montat panouri solare, dar și becuri electrice și calculatoare în incinta școlii.

   Dealtfel aceste locuri au fost făcute extrem de vizibile în media, școala și câteva gospodării neputând fi ratate nici măcar de Charlie Ottley de la ,,Wild Carpathia”...

 

/Inelet/img_8541.jpg

 

   Urmez ,,bulevardul” satului spre sud și ajung la izvorul de lânga casa lui Avram Bârzoni.

 

/Inelet/img_8546.jpg

 

   Bat la poarta lui nenea Avram Bârzoni, dar nimeni nu răspunde.

   Vorbesc cu voce tare, în speranța că mă aude cineva de prin casa, dar și vreun cățel.

 

/Inelet/img_8547.jpg

 

   Nu e nimeni acasă. Trebuie că gospodari să fie plecați cu treburi, căci cașul e lasat în curte la scurs.

 

/Inelet/img_8548.jpg

 

   Pe un afiș scris de mână cu stângăcie, proprietarul își declară disponibilitatea de a oferi drumețului o masă pregătită ,,ca la mama acasă”, cu omletă cu ciuperci și castraveciori murați, culeși din gradina de mai jos chiar în vara asta, mămăliguță cu brânză și de băut, rachiu din prunele culese din grădină.

   M-aș fi bucurat să am norocul unui asmenea ospăț, dar mai ales prilejul unor pălăvrăgeli îndelungi...

   Nu știu dacă e un lucru bun ca ,,lumea din afară” sa dea buzna peste tihna acestor locuri și a acestor oameni...

   E drept că e dreptul oamenilor de a avea acces la comfortul unor lucruri mai moderne, dar acestea vor deveni în timp necesități, iar economia locală, atât cât e ea acum, cu siguranță că nu le va putea susține necesitățile financiare, iar oamenii vor fi nevoiți să ,,coboare în lume”.

 

/Inelet/img_8549.jpg

 

   Mă învârt cu sfială prin mica curte interioară a gospodăriei...

   Parcă sunt într-un muzeu al satului, ori într-un sit arheologic renovat cu stângăcie.

   Fotografiez în liniște, fără grabă, după care ies și las poatra legată în urma mea.

 

/Inelet/img_8550.jpg

 

   Prind din nou cărartea care trece pe deasupra casei lui Avram Bârzoni, cu regretul că nu l-am întâlnit pe omul, poate, cel mai cunoscut din Ineleț. (În documentarul său, Charlei Ottley a fost mai norocos...)

 

/Inelet/img_8557.jpg

 

   De dincolo de casa lui Bârzoni, o privire înapoi, spre școală și valea superioară a Cernei.

 

/Inelet/img_8568.jpg

 

   Poteca mă poartă o vreme printr-o pădurice de fag, după care iese la lumină pe sub o fâneață cosită.

   Mai sus, sub coasta muntelui, zăresc și casa lui Vasile Cioancă.

   Nicio mișcare nici la el. Aici mi-ar fi fost necesară o indicație despre continuarea traseului meu...

 

/Inelet/img_8574.jpg

 

   Aici locurile se deschid și o priveliște spre Valea Cernei mă țintuiește locului.

 

/Inelet/img_8581.jpg

 

   Socotesc că mai departe poteca m-ar duce spre Cracul Mare și catunul Prisăcina.

   Hai să cobor până la marginea pădurii să văd dacă găsesc vreun marcaj!...

   Dealtfel aceasta a fost și principala grijă a turei: să nimeresc un traseu marcat pentru revenirea în Valea Cernei.

 

/Inelet/img_8583.jpg

 

   Am noroc și la intrae în pădure găsesc o potecă foarte bună, marcată mai vechi cu punct galben.

 

/Inelet/img_8593.jpg

 

   Cum mă așteptam, mai jos poteca ajunge în zona pereților ce se întind aici pe toată lungimea versantului drept al văii.

   Depășirea acestui perete se face foarte frumos, de parca te-ai strecura pe sub Cascada Vânturătoarea. Doar că aici firul săriotoarei înalte e sec.

 

/Inelet/img_8596.jpg

 

   O intersecție de poteci, unde fiecare potecă are băncuța ei, dar și marcajul ei, punct galben, respectin punct albastru, mă dumirește bine în ce privește orientarea.

   Recunosc marcajul punct albastru care vine de pe Cracul Mare. Am coborât pe aici cu ani în urmă și acum mă simt ,,rezolvat” în ce privește coborârea de pe munte.

 

/Inelet/img_8602.jpg

 

   Recunosc și izvorul de mai jos.

   Acum mă uit la captarea extrem de simplă, cu un gât de pet prins de un furtun, probabil pentru o casă de mai jos.

 

/Inelet/img_8605.jpg

 

   Mă opresc să fotografiez cosașii pe care i-a prins căldura amiezii...

   ...Și pereții pe sub care tocmai am coborât din cătunele de sus.

 

/Inelet/img_8609.jpg

 

   Pe versantul celălalt al văii, cam la aceeași altitudine, zăresc alte gospodării.

 

/Inelet/img_8614.jpg

 

   Același peisaj și mai spre dreapta.

 

/Inelet/img_8616.jpg

 

  În cele din urmă ies la apa Cernei exact la Podul Inelețului, dealtfel principala cale de acces spre cătunele Ineleț și Scarișoara, cănd vii dinspre Valea Cernei.

 

/Inelet/img_8623.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

  

 

 

 

  

 

  

 

  

 

  

  




Vineri, 25 noiembrie 2016 - 16:25 
Afisari: 2,481 


Postari similare:





Comentariile membrilor (5)

johnnutz
johnnutz
Caraba
 
1
O mica corectie daca imi permiteti: Poza lui Paul cu elevii si sala de clasa este facuta cu un an inainte de dotarea scolii cu panouri fotovoltaice. Intre timp scoala a fost renovata de primarie si adusa la standarde cel putin rezonabile, chiar si pentru o scoala de la drum din mediul rural. Din anul scolar 2013-2014 pana la sfarsitul acestuia invata 4 copii acolo, 3 dintre ei fiind frati. Din vara toti 4 vor cobora in Herculane pentru continuarea studiilor, scoala urmand sa se inchida definitiv... Cat despre gospodaria domnului Avramica,da, ati ratat o mancare excelenta Carpati.org


Sâmbătă, 26 noiembrie 2016 - 00:02  

gigicepoiu
gigicepoiu
Coarda
 
2
Pacat de scoala din Inelet! Se nascuse o poveste frumoasa in jurul ei... Si in vremea de pe urma nici nu mai arata asa de rau. Daca ,,dam o pagina inapoi", sa vedem cum arata o scoala darapanata...
Scoala din Ghebari, Vrancea, in ultima fotografie a jurnalului:

http://www.carpati.org/jurnal/mun%C5%A3ii_vrancei_v%C3%A2rful_pie
trosu_1676m/3411/

Iar casa domnului Avram, poate ca-si mai mentine ,,oferta" pentru multa vreme.
S-auzim si de bine!


Sâmbătă, 26 noiembrie 2016 - 09:54  

midan
midan
Rucsac
 
3
Jurnalul ăsta mi-a trezit niște amintiri.

În aprilie 2011 s-a întâmplat să urc scările alea alături de Avram Bârzoni, care la 79 de ani se întorcea acasă după ce tocmai ieșise din spital. Am fost surprins să vad un om în vârstă, "abandonat" de familie la marginea șoselei și pornit fără griji spre casă.

M-am mai întrebat uneori ce-o mai fi făcând, mă bucur să aflu că e bine.


Duminică, 27 noiembrie 2016 - 19:02  

zentai
zentai
Coarda
 
4
Foarte faine locuri și parcă și mai faine prin descrierea dl.Gigi!
Păcat că nu mai apuc să tocmesc și eu un plan cinstit și sincer de a vedea acele locuri!

Felicitări! Sincere! Carpati.org Și pentru vederea unor asemenea locuri și pentru scriitura despre ele!


Luni, 28 noiembrie 2016 - 15:01  

remuss
remuss

 
5
Dupa culoarea murelor, ai fost cam in aceeasi perioada cu noi - un grup de vreo 6 persoane. Faina zona!


Marți, 6 decembrie 2016 - 15:40  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0740 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2019) www.carpati.org