Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Septembrie 2017
LMMJVSD
123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930

Octombrie 2017
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031

Online

Vremea
Varful Mutu
Muntii Valcan

Reduceri

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Hoinari prin Cozia (17 – 18 oct. ‘09) (Muntii Cozia)

There are no unrightable wrongs

There are no believable gods

There are no impossible dreams

There are no incurable ills

There are no unsaveable souls

Do you know what I mean?

I don't ask much...

( http://hoinarind-prin-viata.blogspot.com/2010/11/i-dont-ask-much.html )


Acest jurnal a fost inceput luni, 19 octombrie 2009, adica a doua zi dupa weekendul povestit aici, cand am ajuns in mod neprevazut la tara, in satul bunicilor unde am crescut si copilarit si a fost terminat tarziu in noapte cateva zile mai tarziu. Jurnalul a fost scris intr-un caiet, in acele zile petrecute acolo, singur, pe o vreme autentica de toamna, cu ploaie, ceata, burnita, pamant reavan, ud si aburind, cu nori cenusii, mohorati, care scurtau linia orizontului coborand pe pamanat, cu suvoaie de apa siroind peste tot pe afara, namol si culori aprinse, rosietice, amestecate cu verdele inca viu al padurii de stejar ce se zareste in orice clipa de la fereastra casei bunicilor mei, precum si cu foc in soba si o cana de lut plina cu vin rosu, proaspat scos din butoi, alaturi... datorita vremii, au fost intreruperi ale curentului electric, asa ca seara scriam la lumina lumanarii.

Abia zilele astea mi-am facut timp sa transcriu jurnalul din acel caiet, pe calculator, laceva mai bine de un an dupa ce ele au fost asternute pe hartie.


_____________________________________________________________________________


TRASEU: Pausa – Cab. Valea Marului – Manastirea Stanisoara (drum forestier, 1 h 30 min.) – Cabana Cozia ( BA, 3 h si 30 min.); Cabana Cozia – Muchia Turneanu – Manastirea Turnu (BR), am facut 2 h si 45 min. dar am uitat cat este timpul oficial trecut pe indicatoare, presupunand ca l-am stiut vreodata.


Surse de APA: 100 m mai sus de cabana Valea Marului, pe stanga drumului, izvor amenajat; manastirea Stanisoara; cabana Cozia; la coborare, pe traseul de pe Turneanu marcat cu banda rosie exista un singur izvor, cam la 2-3 ore de la cabana Cozia, la 30 de minute dupa intersectia cu traseul marcat cu triunghi rosu, in sensul de coborare, dar nu are apa tot timpul.


DIFICULTATE  TRASEU: usor, accesibil tot timpul anului cu echipament adecvat anotimpului si conditiilor meteo prognozate; diferenta de nivel este de aproximativ 1200 m.


CABANA COZIA: 25 lei/pers. Incalzire cu lemne in sobe de teracota, asternuturi curate. Un singur cabanier care este si bucatar. Iarna, cabana nu are meniu, se serveste doar omleta si ce se nimereste sa fie gatit (vreo ciorba, ceva). Nu are apa curenta in anexa unde se doarme, buda e „in fundul gradinii”, apa curenta fiind doar la bucatarie si in baia de la sala de mese, iar preturile la bar sunt, in general, mai mici decat la un restaurant de oras.

_____________________________________________________________________________



                                               Hoinari prin Cozia (17 – 18 oct. ‘09)



"Nesupusi nici unui om, dependenti doar de vreme si de anotimp, fara vreun tel inaintea ochilor, fara acoperis deasupra capului, fara a avea nimic al lor si expusi cu totul hazardului, asa isi duc hoinarii viata lor copilareasca si viteaza, saracacioasa si ferma. Ei sunt fii lui Adam, ai celui alungat din Paradis, si fratii nevinovatelor animale. Ceas de ceas iau din partea cerului ceea ce li se ofera: soare, ploaie, ceata, zapada, caldura si frig, tihna si necaz. Pentru ei nu exista timp, istorie, nazuinti si nici acel idol ciudat al evolutiei si al "progresului" in care cred cu atata disperare cei asezati. Un vagabond poate fi aspru sau tandru, rafinat sau badaran, viteaz sau sfios, insa in inima lui va ramane mereu un copil, intotdeauna va trai precum in prima zi a lumii, inainte de inceputul intregii Istorii, intotdeauna viata lui va fi calauzita de instincte putine si simple. Inlauntrul sau poate sti cat de firava si trecatoare e intreaga viata si cat de jalnic si de sfios isi poarta orice vietuitoare putinul ei sange cald prin nesfarsita gheata a spatiilor, sau nu poate decat sa dea curs, copilareste si lacom, poruncilor bietului sau stomac; intotdeauna este opusul si dusmanul de moarte al celui avut si al celui asezat, care il uraste, il dispretuieste si se teme de el, pentru ca nu vrea sa i se aduca aminte de toate cate sunt: de efemeritatea intregii existente, de necontenita ofilire a tot ce este viata, de neinduratoarea moarte de gheata, care umple universul din jurul nostru." Hermann Hesse



Era ora 22. Vineri seara. De o saptamana si cateva zile (intrerupte de un weekend in Fagaras) schimbasem capitala cu Craiova. Mama m-a intrebat direct: “unde mai pleci weekendul asta?”. Chiar daca vremea se anunta cu ploi, ninsori si frig, nu-si facea iluzii ca as putea ramane in weekend acasa. Dar a surprins-o raspunsul meu: „nicaieri!” – asta neinsemnand neaparat ca nu voi pleca, ci ca in acel moment nu aveam nici un plan.La ora 22:30, in urma unei convorbiri la telefon, o anunt pe mama mea ca plec dimineata la ora 4 la munte. Si nu mi-a amintit nimic despre faptul ca doar ce zisesem ca stau acasa, nu mi-a zis nici de vreme, m-a intrebat doar unde plec. In Cozia.


Mancare aveam de gand sa iau ce voi gasi in frigider. Cum n-am gasit nimic, m-am apucat sa-mi pregatesc. Spaghete cu branza, ca nu aveam macaroane, clatite cu gem de gutui, facut in casa, oua fierte si melcisori cu lapte. Dar, inainte de a incepe povestea cu muntele, fac o paranteza cu pregatirea acestor melcisori.


In graba le-am facut pe toate. In paralel cu laptele, fierbeam si apa pentru ceai. Am facut un litru de ceai cremos de fructe, asortat cu oleaca de ceai negru si zahar dupa gust, care a fost gata inaintea melcisorilor cu lapte. Iar motanul meu, ca niciodata, a ales drept pat pentru siesta sa de seara un scaunel care aproape ca era lipit de aragaz. Cum eu eram ocupat cu turnarea ceaiului in termos, am uitat de lapte, care a dat in foc.O spuma alb murdara a inundat aragazul si, ceea ce-i de-a dreptul alarmant, a ajuns coada motanului, care a avut exact aceeasi reactie ca si cum un caine s-ar fi infipt in mandretea lui de coada. Dupa ce a ramas suprins ca nu vedea nici un caine si sarind agitat de pe scaun, a descoperit ca eu port toata vina, mi-a intors spatele, astfel manifestandu-si intentia de a intrerupe orice relatii cu un stapan incapabil sa protejeze mandretea de coada a celui mai plictisit motan din intreg sudul Romaniei.


Dupa ce am incheiat „operatiunea gatitul”, am inceput actul doi – bagajul. Aveam clar in minte fiecare lucru pe care vroiam sa-l iau, dar nici cea mai vaga idee unde se aflau majoritatea dintre ele. Inca nu terminasem despachetatul si aranjatul boarfelor rezultate in urma transhumantei Bucuresti – Craiova, asa ca intreaga mea camera arata ca un depozit de haine S.H. Am inceput cu sarg cotrobairea prin mormane dupa cele de trebuinta, fara sa observ ca intre timp motanul gasise loc prielnic de refugiu fata de un stapan iresponsabil, perna de pe patul din camera mea, unde si adormise. Si cum aruncam in stanga si in dreapta ceea ce nu-mi era necesar, i-am aruncat in cap o pereche de manusi de ski, fapt cu totul neobisnuit si prompt dezaprobat de parosenie, stingherit din visele-i dulci. Dupa ce s-a dezmeticit, s-a intins astfel ca intreaga dumisale fiinta paroasa sa exprime un enorm repros, ceva de genul „in casa asta nu mai e de trait”.


Bagajul a fost gata la ora 2 noaptea, iar la 4 trebuia sa plec. Am adormit, m-am trezit cand a sunat ceasul, dar nu complet, m-am imbracat, am chemat un taxi si am ajuns in gara fara sa stiu prea bine ce e cu mine, de unde vin si unde ma duc. Stiam ca trenul pleaca la ora cinci si cinci minute, dar pe tabelul cu plecari din gara nu vedeam nicaieri ora 17:05. Dupa ce am realizat ca de fapt e dimineata, am vazut si trenul personal la ora 5:05, cu plecare de la linia 26. La casa de bilete insa, in loc sa cer bilet pana in Valcea, initial am cerut pana in Petrosani. Intr-un final am urcat in trenul care trebuie, cu biletul bun, am gasit un compartiment gol in care era cald, mi-am pus rucsacul drept perna si m-am lungit pe bancheta, hotarat sa dorm pana la destinatie. Dar odata lungit a disparut orice urma de somn.


Afara era mohorat, frig, umiditate si ploua marunt. Norii erau asa de jos incat, chiar si in bezna noptii, ii puteam zari conturandu-se in lumina orasului, reflectata pe ei. Si vremea asa a ramas pana in clipa de fata cand scriu acest jurnal, la caldura focului din soba, ascultand rapaitul ploii pe tabla acoperisului ca o mitraliera ce rasuna in departare.


Dincolo de inceputul ei astrologic, pentru mine toamna a inceput mereu, nu odata cu prima frunza ruginita zarita, nici incepand cu oficiala zi de 1 septembrie, ci odata cu prima ploaie ce pare ca nu se mai sfarseste. O haina mai groasa, umbrela in mana cand iesi din casa si obligatoriu incaltari solide si impermeabile in picioare; ceata, umiditate si apa siroind pe strazi, amestecata cu frunze moarte – asta inseamna pentru mine ca a venit toamna.



PRIMA ZI


Pausa – Cab. Valea Marului – manastirea Stanisoara (drum forestier) – Cab. Cozia (BA, 5 h 30 min.)


In Valcea ne-am intalnit si am plecat mai departe, pana in Caciulata, cu un microbuz. Am trecut podul peste Olt si am pornit pe drumul forestier spre Manastirea Stanisoara, cu trecere pe langa cabana Valea Marului. In fata noastra ar fi trebuit sa se vada masivul Cozia. Dar nu se vedea. Era in nori. Era multa umiditate, atmosfera mohorata, pe jos ud, dar nu ploua. Prin jur, toamna incepuse sa-si intre in drepturi. Frunze uscate erau din belsug prin jur, altele cadeau... unii copaci aveau coroana galbuie, altii portocalie, altii rosie ca focul. Doar fagii dezamageau – coroana lor nu prea era colorata, fiecare frunza ingalbenita cazand imediat fara sa-si astepte suratele inca verzi, putin palide, sa ingalbeneasca si ele. Intr-o padure de fag, toamna se vede cel mai bine pe sol. Padurea de fag nu se coloreaza niciodata in acele culori incendiare in care toamna imbraca padurile de stejar. Stejarul e un copac tare. El isi pierde ultimele frunze, abie cand mugurii celor noi incep sa mijeasca. La fel se intampla si cu o dragoste mare ce salasluieste intr-un suflet puternic. Desi e moarta, ea inca se mai tine. Doar o dragoste noua, invioratoare, ii poate lua locul.


Oficial, drumul forestier pana la manastire se parcurge intr-o ora juate - asta daca in trecerea ta pe langa cabana Valea Marului, atunci inchisa, nu-ti ies in cale, alergand infometati, un caine si o pisica.


/Cozia/resize_of_dscf1978.jpg


N-am vazut niciodata o pisica sa alerge ca un caine in intampinarea unui om, precum n-am vazut nici vreo pisica atat de infometata incat sa manance si paine goala... Si trebuie sa marturisesc, rar am vazut o pisica asa frumoasa:


/Cozia/resize_of_dscf1981.jpg


Cum, cum ai putea, privindu-l, sa crezi ca nu inseamna nimic, ca nu are suflet, ca e condamnat doar pentru ca nu are constiinta de sine si de cele din jur? Ba dimpotriva, din moment ce ni se spune ca tocmai capatarea constiintei binelui si raului reprezinta condamnarea noastra, ce nu poate fi spalata decat prin botez (care se face doar in biserica si numai contra cost – dar asta-i alta poveste), atunci pot vedea in acest biet animal o fiinta mai pura si mai binecuvantata decat omul. El a ascultat povata primordiala si n-a muscat din fructul oprit. A ramas pur, natural. El nu stie ce e binele si raul. Omul stie si, tocmai din acest motiv, e mult mai grav ca alege sa faca rau.Suntem pacatosi pentru ca stim ce e bine si ce e rau, dar alegem raul. Un animal insa, ce stie el despre rau si bine?! Si doar pentru ca nu stie sa faca rau in mod deliberat si nici bine, desi aceeasi flacara palpaie si in el ca si in noi, suntem invatati ca nu are suflet. Si in baza acestei credinte omul, constient si doar pentru confortul sau interesul sau personal, a exterminat milioane de fiinte, mii de specii. Si pentru asta se crede Fiinta Suprema, fiul unui Dumnezeu inventat tot de el. Omul are suflet, animalele nu! – ca asa ne e mai usor sa le mancam, sa le sacrificam, sa le executam...

Ce copii suntem, cu totii!


/Cozia/resize_of_dscf1980.jpg


Dupa hranisrea „jivinelor”, ne-am ales si cu ghid pana sus, la cabana Cozia. Patrocle, care s-a dovedit a fi, de fapt, catea, ne-a condus pana la cabana. El a facut traseu dublu, pentru ca, avand tractiune 4 x 4, o lua mult inainte, apoi se intorcea la noi sa vada daca venim. Si parca ii citeam pe chip, intrebarea: „Veniti, sau va duceti?”


Drumul spre Manastirea Stanisoara e lin, are aproximativ 7 km si ne poarta pe sub coroane de fag. La aproximativ 100 m dupa cabana Valea Marului, pe stanga, este amenajat un izvor, care are debit tot timpul anului. Pe traseu, pana sus la cabana, apa mai avem doar la Manastirea Stanisoara. Cand mai aveam aproximativ 20 de minute pana la aceasta manastire, a inceput o burnita marunta, care nu-mi amintesc sa se mai fi oprit pana cand am ajuns la cabana.


/Cozia/resize_of_dscf1984.jpg


La Stanisoara, exact deasupra fanarului langa care ne-am oprit o clipa, cam cu o palma mai sus se odihneau norii. De aici in zilele senine e o priveliste fascinanta asupra masivului. Se vede foarte clar si cascada Gardului, se vad si Coltii Foarfecii... dar noi n-am vazut nimic. Doar nori si ceata. Patrocle, ghidul, ne privea dezaprobator pentru stationarea noastra pe asa vreme si intr-un loc neadapostit. A luat-o inainte sa ne arate calea si n-am vrut sa-l dezamagesc spunandu-i ca e a 10-a oara cand urc pe acest munte... l-am lasat sa creada ca el ne conduce, daca asta il facea sa se simta bine. Ploaia s-a mai intetit. Initial intentionam sa facem un ocol pana la cascada Gardului (cam 45 minute dus intors de la manastire), dar am renuntat datorita vremii nepotrivite pentru acea incursiune in inima muntelui.


/Cozia/resize_of_dscf1983.jpg


De la manastirea Stanisoara incepe, de fapt, muntele. Adica adevaratul urcus. Traseul este accesibil tot timpul anului, cu echipament adecvat anotimpului si conditiilor meteorologice prognozate. Diferenta de nivel este de aproximativ 1200 m, din Caciulata si pana la Cabana Cozia.


Cu ploaia in fata, am pornit la drum. In vreo 10 minute am ajuns la un adapost de vreme rea, cam precar, iar acolo am facut un popas pentru mancare. Pusesem gand rau melcisorilor cu lapte dinainte de a ajunge la manastire. Acum ii devoram, impartindu-i intre noi si cu patrocle, insa nu in mod egal. Dupa hranire, cu alimentarea facuta, ne-am avantat la drum prin ploaie si ceata spre ce-o fi sa ne astepte inainte.


Toamna este frumoasa in orice padure te-ai afla. Traseul urca ceva mai sustinut prin padurea de fag si printre trunchiuri de copaci cazute. Vantul nici macar nu adia. Ploua marunt si era atata umiditate in aer incat daca as fi dat mai hotarat din brate, cred ca as fi putut inota.


Culorile frumoase ale toamnei care ne inconjura din toate partile, inclusiv de sus, le-am admirat cu toata melancolia sufletului meu. Din pacate insa, vizibilitatea nu depasea 30 m. Cand am ajuns la primul punct belvedere (stanca aflata in stanga potecii, cand aceasta face un cot brusc la dreapta, situata la aproximativ 45 de minute de la manastirea Stanisoara), acolo unde peisajul mi-a secat izvorul cuvintelor de atatea ori, lasandu-ma aproape mut de uimire de fiecare data, acum nu vedeam nimic. Ba chiar aveam curaj sa stau drept, in picioare, pe buza stancii, pentru ca nu vedeam fundul prapastiei de sub mine. Frumoasa vreme pentru „prima data in Cozia”, n-am ce zice! Cristina intalnea prima data acest masiv.


Dar o astfel de vreme te indeamna sa-ti doresti atat de mult sa vezi cum arata locurile pe unde ai trecut, incat n-ai avea nici o retinere sa pasesti spre acelasi masiv, pe acelasi traseu, chiar in weekendul urmator, daca vremea se anunta frumoasa.In fata ne astepta zapada. Noi nu stiam. A aparut brusc, luandu-ne cateva clipe pana sa realizam. La inceput a aparut doar ca o amagire, ca o bruma depusa doar pe unele palcuri de vegetatie, sau pe trunchiuri de copaci cazute. Apoi a inceput sa devina mai insistenta. Urcam prin ceata, minutele treceau, petele de zapada se inmulteau, pana cand am zarit undeva in fata linia dincolo de care, spre varf, stratul de zapada devenea compact. O adevarata incantare. Am luat omatul in mana – era ud si rece.


/Cozia/resize_of_dscf2014.jpg


Zapada era bine agatata si pe brazii care incepeau sa se iveasca printre fagi, insa era cald, peste limita de inghet, asa ca de sus ne ploua mai serios apa care se topea din zapada de pe ramurile si frunzele copacilor.


Dupa o unduire mai lina a potecii, ajungem in locul unde batrana punte de lemn, care unea malurile unei rape, s-a prabusit, asa ca trecem prin dreapta, pe la baza stancii, unde exista si cabluri de sustinere. De aici incepe o zona cu urcus sustinut, care dureaza aproximativ 30 de minute. In prima faza, dupa trecerea cu cablu de care am amintit, poteca coteste putin la stanga si dupa aproximativ 20 de metri vireaza dreapta. Aici, dupa cativa metri, poteca trebuie cautata in dreapta (chiar daca nu pare a fi poteca pe acolo) si nu in stanga cum s-ar crede dupa constitutia solului. In stanga e doar o parere, nu e nicio poteca. Aceasta se afla in partea dreapta in sensul de urcare, dupa cum am zis, cam la 2 metri inaltime. Se vad un fel de trepte facute in pamant care faciliteaza urcarea (asta daca nu e zapada). Ascensiunea este abrupta doar cativa metri, dupa care se mai domoleste.


Aici am decis sa-mi schimb garderoba, pentru ca transpirasem bine datorita efortului depus la urcare, iar acest fapt, cumulat cu umiditatea excesiva, imi crea o stare de disconfort. Cozia nu este un munte periculos sau expus iarna, insa are si el gradul sau de dificultate mai ales la urcare si ma refer aici in primul rand din punctul de vedere al efortului. M-am oprit sub un perete de stanca si in timp ce ma schimbam, ne-a inghetat sangele in vene o bucata de gheata si zapada (poate chiar si o piatra), care s-au pravalit de sus chiar langa noi.


Am pornit mai departe si tocmai cand pare ca urcusul s-a domolit de tot, urmeaza partea cea mai accidentata a traseului, cu stanci si inclinatia pantei mare, avand si mici praguri de vreo 50 cm, zona fiind prevazuta cu cablu de sustinere in caz de nevoie. Cablul este pentru ajutare la ridicarea peste praguri si nu pentru ca ar exista risc de cadere in vreo prapastie. De altfel, intregul traseu nu este expus, nu contine prapastii aflate in vecinatatea potecii. Zona cu cablu are vreo 15 m lungime. Dupa trecerea acestui pasaj, in aproximativ 5 minute ajungem la cel de-al doilea punct belvedere, unde este amenajata si o bancuta. Acest loc ofera o priveliste uimitoare... noi insa n-am vazut nimic altceva decat norii care ne inconjurau din toate partile. N-am stat prea mult si ne-am continuat drumul spre cabana. De aici mai sunt aproximativ 50 de minute, iar poteca se strecoara numai printre brazi.


Am inceput sa ne intalnim cu alti turisti. Doua persoane coborau, insotite si ele de un ghid patruped (n-am intrebat lor cat le-a cerut), iar mai sus am depasit doi baieti care urcau, si ei dati in consemn altui ghid patruped.


Stiu sigur (din celelate 9 ture facute pe aici), ca poteca printre brazi este placuta. Acum insa, pe langa mormanul de zapada pe care un brad insolent a catadicsit sa mi-l tranteasca dupa ceafa, mai tot drumul ne-a „plouat” cu stropi mari din zapada care se topea grabita de pe cetina brazilor.


Cand am atins linia piciorului care urca spre varf, ca niciodata, vantul nici macar nu adia. Acolo e primul loc de unde se vad Fagarasii, atunci cand vremea permite acest lucru si, de obicei, mai ales iarna, e primul loc unde vantul aproape ca te tranteste la pamant, ca doar vine cu elan, tocmai din Alpii Transilvaniei.


Acum nu era nici vant, nu se vedea nici Fagarasul. Doar zapada. Si brazi. Si munte – Cozia, atat de incarcat de amintiri. Si noi. Si in curand a aparut cabana.


La iesirea din padure, pe viscol, de obicei poteca ce merge putin spre stanga nu mai poate fi gasita si urmata. Dar daca urcam drept, dupa circa 100 m ajungem in drumul forestier care leaga cabana de releu.Ajunsi la acest drum, cotim stanga si in cateva minute, urmarind drumul, ajungem in fata cabanei. Datorita acestui drum, care faciliteaza accesul auto pana la cabana, evit acest masiv vara. Chiar si acum, cu toata zapada din jur, in fata cabanei erau parcate vreo 4 masini.


/Cozia/resize_of_dscf1989.jpg


Acum am ajuns a 10-a oara la aceasta cabana (niciodata vara) si am fost intampinat de doua potai care vroiau sa-l ia la intrebari pe patrocle (neintelegeri intre ghizi). Tot in fata cabanei ne asteptau si 3 pisici lasate afara, aciuate pe pervazul cabanei. In interiorul cabanei galagie, oameni bucurosi ca au ajuns, haine la uscat, langa soba si caldura. Asta era bine.


Am baut ceai cald din termos, ne-am odihnit oleaca, am platit cazarea, am luat cheia de la camera si am pornit spre anexa unde eram cazati. In camera era frig. Nici un lemn langa soba. Am iesit afara si am adus un brat de lemne de la depozit. Inainte, am trecut pe la cabanier sa-i cer niste chibrituri si, pe langa acestea, mi-a mai dat o bucata de carton si cateva lemnusele subtiri si uscate pe soba personala, care mi-au facilitat aprinderea focului.Am aprins focul in cateva secunde, dar a durat mai bine de o ora pana sa se incalzeasca in camera. Mai tarziu insa, s-a facut atat de cald incat, de cateva ori, am simtit nevoia sa deschid geamul.


Fereastra dadea spre Fagaras. Dar nu se vedea nimic. Apa curgea din brazii aflati la cateva palme de fereastra camerei noastre . Zapada fremata, topindu-se.


/Cozia/resize_of_dscf1993.jpg


Ne-am schimbat, am mancat si, putin dupa ora oficiala a apusului, la crepuscul, am hotarat sa iesim si sa urcam pe varf, chiar daca nu se vedea nimic din cauza norilor. Ferm convins fiind ca afara este ceata si ca oricum e deja intuneric, am lasat aparatul foto in cabana. Cum am iesit, am observat doua lucruri: nu mai curgea apa din copaci si de pe cabana si, mult mai important, norii de la nivelul nostru se retrasesera, lasand varful Cozia si cabana deasupra celei mai spectaculoase mare de nori vazuta de mine vreodata, pana in acel moment. De la coltul cabanei, urmand cu privirea linia drumului, am zarit semetele varfuri ale Fagarasului, complet invaluite in zapada, cum se iteau semete dintre valurile de nori. Deoarece era tarziu si riscam sa pierdem privelistea datorita intunericului care se lasa, am luat-o aproape la goana spre varf, uitand ca de acolo nu se vede Fagarasul datorita padurii de brazi. Si cum ma grabeam eu spre varf, un alt ghid patruped a luat-o inainte, iar eu m-am dus dupa el si in loc sa ies pe varf, am ajuns undeva sub acesta, spre vest, insa intr-un loc din care am vazut in toata splendoarea ei, cea mai frumoasa si spectaculoasa mare de nori. Eram cu adevarat dincolo de nori, deasupra lor... si ce nori!


In departari se iteau intunecate deasupra norilor, semetele creste ale masivelor din partea vestica, de dincolo de Olt. Se ghiceau crestele Parangului, ale Cindrelului si ceva din Capatanii. Masivul Buila-Vanturarita nu se zarea, desupra lui fiind stransa o armata intreaga de nori grosi, sumbri, ce pareau inspaimantatori in slaba lumina a amurgului, care supravietuise intunericului. Acei nori mi-au crescut sperantele pentru o posibila ninsoare in acea noapte, dar in zadar.


Se ghicea si Valea Lotrului, dupa forma norilor care o inundasera. Privind spre apus, aveam impresia ca ma uitam la o pictura a unei mari extrem de agitate, cu valuri uriase si haotice si cu iluzia unor insule ce se zarea la orizont. Nemiscarea norilor lasau aceasta impresie de peisaj marin surprins pe o panza de catre un pictor genial. Dar cainele care se agita pe la picioare, precum si lumina ce se reflecta pe chipurile noastre vii si imbujorate, m-au facut sa inteleg ca totul e real. Pe crestele indepartate mai zaboveau luminile asfintitului.


Totul este frumos cand stii sa privesti la ceasul potrivit. Si cred ca cel mai frumos este faptul ca in afara de fericire te mai patrunde si un fel de tristete sau teama cand vezi ceva minunat. Vreau sa spun ca frumusetea n-ar parea, poate, atat de desavarsita, daca n-ai sti ca si ea isi are vremea ei. Daca ceva frumos ar dainui vesnic, poate ca m-ar bucura, dar as privi cu mai multa raceala si as gandi, poate, ca asta am s-o mai vad si altadata. Insa frumusetea clipei, a lucrurilor si intamplarilor trecatoare ce nu pot ramane neschimbate, le privesc nu doar cu bucurie, ci si cu compatimire. Multe lucruri sunt minunate tocmai pentru ca dureaza doar o clipa.Dar acest lucru nu e valabil pentru toate cate sunt. De exemplu, daca doi oameni se iubesc si se casatoresc, sau leaga o prietenie unul cu celalalt, atunci tocmai de aceea e frumos pentru ca e menit sa dureze si nu sa se sfarseasca imediat. Si chiar daca si aceste legaturi se pot sfarsi mai devreme sau mai tarziu, nu te gandesti la asta atunci cand le incepi. Toate patimile omenesti, cu cat sunt mai frumoase, cu atat alina mai putin si trebuie sa se stinga mai repede. Iar in ceea ce priveste relatiile intre oameni, fiecare pastreaza doar pentru el ce-i al lui si nu-l poate avea impreuna cu altcineva. Se observa acest lucru si cand moare cineva. Se boceste si se poarta doliu o vreme, dar dupa aia mortul e mort si dus si asta e. Viata insa, la urma urmei, trebuie sa aibe un rost, iar faptul ca unul e bun si prietenos in loc sa fie rau si dusmanos isi are valoarea lui. Dar daca totul e desertaciune, atunci ce importanta mai are ca esti bun si cumsecade? Atunci nu exista bunatate, daca raul e la fel de bun ca si binele. Atunci fiecare ar fi precum un animal in padure care si-ar urma firea, neavand prin asta nici vina si nici merit. Dar cum stim bine ca purtam vina pentru fiecare rau facut si meritul pentru fiecare fapta buna, pentru ca suntem constienti de ceea ce facem, asta inseamna ca existenta noastra nu e chiar atat de desarta pe cat spun unii. Viata noastra are si sens si scop si numai incapacitatea de a intelege care sunt acestea ii determina pe unii oameni sa afirme ca totul e desertaciune. Trecator nu inseamna neaparat si in zadar.


La disparitia soarelui sub linia orizontului inspre apus, norul imens, intr-o miscare rapida, se lupta cu stralucirea luminii care se retragea si, rasucindu-se in jos, catre profilul clar si dantelat al muntilor indepartati, ramase suspendat deasupra muntilor incetosati, aninat la mica inaltime, tacut si amenintatot desupra varfurilor nemiscate, tinand pe loc binecuvantarea fulgilor, hranind furia viitoarelor dezlantuiri, nehotarat, ca si cum ar fi meditat asupra puterii lui de a aduce binele sau raul.


Cand eram copil visam sa ating norii si sa ajung si deasupra lor, sa vad cum e dincolo de ei. Si iata ca acest munte drag, in aceasta a 10-a vizita pe care i-am facut-o, mi-a indeplinit doua din visele copilariei. Suntem doar niste vise de copii care asteapta sa se implineasca.


In jur se lasa o seara rece, invaluita in atmosfera aceea ciudata pe care o simti cand incepe inghetul, temperaturile incepand sa fie negative. Zapada troznea pe cetina brazilor, inghetand si trosnea si scartaia si sub picioarele noastre, strivita de bocanci si pastrand pe chipul ei, urmele noastre. Ce dor imi era de aceasta senzatie! Daca m-ar fi intrebat cineva in aceste clipe ce cred despre divinitate, i-as fi raspuns ca Dumnezeu este la fel ca gerul: desi nu-l vezi, il simti si te inconjoara din toate partile. Cand am inceput sa coboram de pe varf spre cabana, din suflet mi-a pierit orice speranta de a mai zari macar Fagarasul. Era prea intuneric si eram deja invaluiti de acei nori inspaimantatori pe care ii zarisem deasupra Vanturaritei. Luminile linistite si calde de prin camerele cabanei tremurau ca un murmur in intunericul ce se lasa si mi se parea ca vad o scanteiere nemaiintalnita in misterioasa stea ce se aprinsese deasupra varfului, inainte de a fi acoperita de nori. Privind inapoi, spre varf, mi se parea ca urmele si cutele din zapada inchipuiau o scara ce urca spre un loc tainic, deasupra copacilor. As fi putut urca pe treptele acestea si odata ajuns acolo, sus, as fi putut intelege, probabil, tot ceea ce nu reusesc sa inteleg, as fi putut sa sorb dintr-o data licoarea aceea nemaiintalnita, minunata. Dar altceva, la fel de puternic, ma tragea in jos, spre oameni, spre cabana... spre ea. Facusem si focul, probabil ca acum era cald in camera.


Scartaitul zapezii sub pasii de coborare, mi se parea ca-mi aminteste de ceva – un ritm ce scapa mereu amintirii, sau poate un fragment din niste vorbe uitate pe care le auzisem undeva, cu mult timp inainte. O clipa, am simtit cum mi se formeaza cuvintele pe limba si mi se intredeschisesera buzele nu ca sa inspir, ci ca si cum m-as fi luptat sa spun ceva. Insa buzele mele n-au scos niciun sunet, iar lucrul de care aproape imi amintisem avea sa ramana pentru totdeauna nerostit.Uitasem lumina aprinsa in camera. Coborand de pe varf, am vazut pata de lumina calda a ferestrei noastre – in atata bezna si ceata, era ca o floare a luminii intr-un camp al intunericului.


Revenit la cabana, am incins bine soba, am terminat de mancat ce mai ramasese din clatitele cu gem delicios de gutui, din melcisorii cu lapte si din spaghetele cu branza si apoi am lasat noaptea sa le stearga pe toate, sa ia cu ea si nevoia de a sti, de a planui, de a cunoaste, de a afla, de a citi, de a scrie, sa le ia cu ea pe toate, iar mie sa-mi lase doar linistea, vraja companiei placute si odihna.


Singurul animal care poate suferi pentru ceea ce nu este, acesta este omul. Dar eu sunt o specie aparte. Sunt un hoinar si ma simt hoinar in propria-mi piele. Nu sufar ca nu sunt altceva. Sunt o specie rara care nu umbla in haita cand vin vremuri grele. Mai bine mor de foame, decat sa-mi devorez un seaman. Haita o prefer atunci cand sunt vremuri bune si cand bucuria de a fi impreuna si placerea povestilor la gura sobei sau in jurul unui foc si a unei sticle de vin motiveaza adunarea. In rest umblu de obicei singur, sau pereche.Sunt prea putini oameni in lumea asta care sa fie constienti de ceea ce sunt ei cu adevarat. In general, credem ca suntem ceea ce spun altii despre noi. Limitele universului nostru se rezuma la cei pe care ii cunoastem. Nimic nu exista pentru noi in afara de flecareala plina de laude si invinuiri a oamenilor din jurul nostru si, dincolo de ultima dintre cunostintele noastre se intinde numai un vast haos, un haos de rasete si plansete care nu ne priveste. Rasete si plansete neplacute, vicioase, bolnavicioase, demne de dispret – pentru ca sunt auzite confuz de urechi refractare la sunete straine.


Afara, niciun fir de vant. Auzeam zapada cum ingheata pana departe, cu un sunet ce parea ca raspunde in maruntaiele pamantului, intr-atat era de mare nemiscarea. Era o noapte foarte intunecoasa.Vantul dormea sub valul acelui nor negru care se lasase toata dupa-amiaza purtat dinspre apus; urmarise soarele ce asfintea cu umbrele sale negre si cenusii, care pareau ca gonesc lumina, animate de ganduri sinistre si cu o staruinta rau prevestitoare, ca si cum ar fi fost constiente de mesajul de violenta si tulburare pe care il aduceau cu ele. Dar viscolul nu s-a pornit...




A DOUA ZI


Cabana Cozia – Muchia Turneanu – Manastirea Turnu (BR, noi am facut 2 h 45 min., dar am uitat care este timpul oficial trecut pe indicatoare, presupunand ca as fi stiut vreodata) – Caciulata


Exista in vietile noastre perioade scurte care nu-si pastreaza un loc in memorie, decat ca amintirea unui sentiment. Nu ne ramane amintirea unui gest, a unei fapte sau a unei alte manifestari exterioare a vietii; acestea s-au pierdut in stralucirea nefireasca sau in intunecimea nefireasca a unor asemenea momente. Suntem absorbiti in contemplarea acelui ceva incoltit inauntrul nostru, ceva care se bucura sau sufera, in timp ce trupul continua sa respire instinctiv, se fereste instinctiv sau, nu mai putin instinctiv, lupta - si poate chiar moare.

O astfel de clipa a fost noaptea petrecuta in Cozia.


M-am trezit cu greu si lipsit de motivatia de a ma da jos din pat urgent, pentru ca aveam toata ziua la dispozitie pentru un traseu pe care stiam ca il putem face in 3 ore. La Turnu am ajuns in doua ore si patruzecisicinci de minute.Peste noapte ma mai trezisem de vreo doua ori si intetisem focul in soba cu lemne groase. Era cald.


In tot acest timp, in aceeasi cabana se aflau doi oameni dragi mie. Dar nu am stiut nimic unii de altii, abia acasa am aflat ca fusesera si eu in acelasi weekend, pe acelasi munte si ca dormisera la acceeasi cabana, camera lor fiind foarte aproape de camera noastra. Jurnalul turei lor il gasiti aici http://www.carpati.org/jurnal/pledoarie_pentru_cozia/1691/


Am mancat ceva fara prea mare pofta, am strans bagajul fara niciun chef si inainte de a pleca de la cabana, m-am otravit cu niste coca-cola si o ciocolata cu alune. Si am pornit la vale cu putine clipe inainte de pranz.


/Cozia/resize_of_dscf1992.jpg


Era o ceata umeda prin care pluteau din cand in cand, ca roua, picaturi fine de apa. Zapada era uda, semn ca era cald si se topea. Pe sub brazi aproape ca ploua de la apa ce se scurgea din zapada de pe cetina lor. In jur era iarna si, ceea ce-mi placea si mai mult, mirosea a iarna. Ne-am strecurat printre brazi urmand poteca ce ne dadea jos de pe munte.


/Cozia/resize_of_dscf1995.jpg


/Cozia/resize_of_dscf1999.jpg


/Cozia/resize_of_dscf2004.jpg


Am iesit sub varful Cozia si, tot coborand, am vazut cum plafonul de nori se ridica, iar zapada se subtia.


/Cozia/resize_of_dscf2006.jpg


O senzatie involuntara de bucurie imi invada sufletul, urmand poteca printre brazii impodobiti cu zapada.


/Cozia/resize_of_dscf2009.jpg


Era abia octombrie, orasul nici nu visa inca la mantia d eomat a iernii, pomii inca nu-si pierdusera frunzele, iar aici...


/Cozia/resize_of_dscf2007.jpg


/Cozia/resize_of_dscf2008.jpg


Dupa padurea de brad, a urmat padurea de fag si tranzitia de la peisajul de vara spre cel de toamna.


/Cozia/resize_of_dscf2010.jpg


/Cozia/resize_of_dscf2016.jpg


Panta era destul de pronuntata. Paseam voiniceste, fara griji, atent doar asa, in treacat, sa nu alunec. Cand panta de coborare s-a accentuat, era cat pe ce sa cad, alunecand pe zapada amestecata cu frunze si noroi. Dar, prin miscari nebanuite dictate in regim de urgenta si concomitent de creierul meu in subconstient, trupul si membrele au executat niste miscari haotice si dezmembrate si astfel am reusit sa ma echilibrez si sa nu cad, ajutandu-ma si de betele telescopice. Mandru de mine, am purces hotarat mai departe, incercand sa reproduc in minte miscarile uimitoare care m-au echilibrat si atunci am alunecat si am cazut, intinzandu-ma pe spate cat eram de lung. Totul s-a intamplat insa atat de repede, incat nici n-am apucat sa schitez vreun gest de redresare. Creierul meu nu a avut timp sa priceapa ce se intampla asa ca, atunci cand eram deja intins pe spate, eu inca mai dadeam din picioare, ca si cum as pasi, ca si cum as merge. Apoi m-am ridicat imediat, ca un resort si am pornit la vale ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, dar ceva mai atent de data asta. Si iar am bulbucat ochii observand ca picioarele se grabeau si au luat-o la vale inaintea trupului si iar miscari uluitoare si o restabilire precara a echilibrului...


/Cozia/resize_of_dscf2011.jpg


Iar padurea... parca era desprinsa din povesti cu zane...


/Cozia/resize_of_dscf2012.jpg


Cu cat coboram mai mult, cu atat se inteteau stropii cazuti din copaci. Pana cand au incetat. Deja nu mai era zapada in jur. Si noi tot coboram... In jur era doar toamna, zapada disparuse aproape brusc, schitand o linie parca trasa cu rigla. Norii acopereau zapada de sus de pe munte si totul semana cu o zi de octombrie, incat puteai jura ca n-are cum sa fie zapada in jur. De aici in jos porneau sa se lateasca padurile de fag cu frunzisul ruginiu.


Cand am intrat in aceste paduri, a reinceput spectacolul – veritabile miscari de breackdance pentru a ne restabili echilibrul, in urma deselor si repetatelor alunecari pe terenul instabil. M-am si intins odata cat eram de lung. Pe jos era un covor de frunze umede, asezate pe un pamant ud, namolos, alunecos.


Ne-am intalnit cu un grup care cobora pe acelasi drum cu noi. Am mers o scurta vreme impreuna, pana cand i-am lasta in urma. Si ei aveau aceeasi problema ca si noi cu frunzele si noroiul de pe poteca.


/Cozia/resize_of_dscf2020.jpg


Si toate astea datorita covorului umed de frunze cazute. Frunzele cad, devin pamant si nu se mai ridica. Si totusi, uneori, din toata existenta unei frunze, singurul moment care ne starneste interesul il reprezinta caderea ei, drumul pe care il parcurge de pe ramul din coroana copacului de pe care s-a desprins, purtata de vant si pana cand atinge pamantul. Odata ajunsa aici, frunza isi imbratiseaza suratele intru suferinta si, resemnate, stranse gramezi-gramezi sau imprastiate, isi asteapta sfarsitul. Este in caderea si putrezirea acestor frunze un talc, dar nu-mi dau seama care. Asa ca nu incetez sa urmaresc melacolic drumul jucaus prin aer, intre ram si pamant, al frunzelor care mor. Cu totii fac asta. Unii, nostalgici, se intreaba ce poveste spune caderea acelei frunze, altii inteleg si urmaresc povestea, iar altii se gandesc ca se apropie iarna.


/Cozia/resize_of_dscf2025.jpg


Drumul nostru continua la vale printre fagii falnici. Ne-am oprit la toate punctele belvedere si din fericire, plafonul de nori fiind mai ridicat, am putut zari cate ceva. Izvorul pe care il stiam, aflat cam cu 20 de minute de mers inainte de a iesi la drumul ce leaga cele doua manastiri, Stanisoara si Turnu, era secat. Iar adapostul de langa el plin de gunoaie.


De sub manunchiuri de frunze moarte tasneau frunzele zvelte ale ferigilor, imprastiate in evantai, ca apa in fantani arteziene.


Am tot coborand, admirand culorile toamnei in Cozia, din fiecare punct belvedere.


/Cozia/resize_of_dscf2035.jpg


/Cozia/resize_of_dscf2037.jpg


/Cozia/resize_of_dscf2038.jpg


/Cozia/resize_of_dscf2045.jpg


/Cozia/resize_of_dscf2046.jpg


Apoi am dat in drumul mai sus mentionat. Imi place sa merg pe acest drum, mai ales toamna cand este acoperit cu frunze. Am mers voiniceste pe el starnind frunzele la fiecare pas, ascultand cu incantare scrasnitul bocancilor prin pietris si sunetul metalic al betelor atingand ritmic solul.


/Cozia/resize_of_dscf2056.jpg


Drumul se intinde lin in fata. Nu bate vantul, nu ploua, nu e zapada. E strajuit de fagi inalti si se pierde dupa cativa metrii, dupa vreo cotitura. Dar fiecare pas, mai face vizibil un metru in fata. Si tot asa, drumul mi se contureaza inainte. E atat de limpede! Pantru ca zambetul ei ma insoteste.


/Cozia/resize_of_dscf2057.jpg


Am ajuns si la manastirea Turnu. Aici am vizitat vechile chilii sapate in stanca si am admirat pentru o clipa linistea si armonia aceastei asezari monahale. Ceea ce mi-a atras atentia in mod special a fost o scarita de lemn, mica, imposibil de a fi urcata de om, ce facea legatura intre pamant si streasina unei case, acolo unde se afla o gaura prin care se putea intra in pod. Era o scara pentru pisicile aflate prin jur, pentru a avea unde sa doarma si sa se adaposteasca de intemperii. Un gest dragut.


/Cozia/resize_of_dscf2058.jpg


Pisicile din jur erau destul de curioase la aparitia unor straini... mai tarziu am descoperit ca daca nu scoteai nimic din desaga nu pierdeau mult timp prin preajma ta.


/Cozia/resize_of_dscf2061.jpg


/Cozia/resize_of_dscf2062..jpg


/Cozia/resize_of_dscf2063..jpg


Cand am pornit spre Caciulata, a inceput sa ploua. Am strabatut aproape intreaga statiune la pas pana cand am gasit un restaurant care sa ne atraga inauntru. In acest restaurant al unei pensiuni am descoperit ca eram singurii oaspeti pe o asa vreme – a trebuit sa fie chemata bucatareasa pentru a ni se pregati mancarea comandata, ca din lipsa de activitate nu se afla momentan la bucatarie. Am mancat pui la gratar cu cartofi prajiti si am inecat totul in Heineken. Grozava bere! – chiar si pe o asa vreme.M-am interesat telefonic de trenuri din Valcea spre Craiova, apoi am luat un microbuz din Caciulata pana in Valcea si de acolo drumurile noastre s-au despartit.


Eu am plecat mai departe cu un tren personal, care la clasa I avea un vagon din cele folosite pentru trenurile rapid. Mi-am alungat singuratatea cufundundu-ma in lumea plina de personaje din cartea pe care o aveam la mine. Eu purtasem cartea prin lumea de basm a Coziei, acum e ama purta prin lumea ei de poveste.


/Cozia/resize_of_dscf2067.jpg


Si asta a fost a zecea intalnire cu Cozia! Un munte frumos, pe care insa n-am pasit inca niciodata vara. Banuiesc ca e cald si haos la cabana datorita accesului lejer cu masina, pe vreme buna. Cu adevarat atractiv si intim acolo este iarna, cand niciun „cutezator motorizat” nu se mai incumeta spre cabana. Doar cativa temerari indragostiti de libertate, de viata, de aventura si de munte, veseli si rosii in obraji.Pentru mine (si am aflat ca nu sunt singurul), Cozia este si un munte de sacrificiu. Adica toamna, iarna sau primavara devreme, cand vremea se anunta nepotrivita pentru drumetii, adica ploi, viscole, etc., si nu ma incumet din prudenta la niciun alt munte, dar totusi nu vreau sa stau acasa, merg in Cozia. Oricum ar fi vremea, stiu ca voi razbate pana la cabana unde, iarna, daca suni cand pornesti in traseu, esti asteptat cu camera incalzita.


Dar sa nu credeti cumva ca acest masiv ar fi unul modest ca si lucruri pe care le ofera, sau ca ar fi un munte usor. Sa nu credeti asta pana cand nu mergeti macar o data acolo. Cozia este un munte modest doar prin atitudine. Dar el ofera privelisti pe care din niciun alt munte nu le poti vedea. Din pacate in acest weekend vremea nu a permis vederea prea multor minunatii. Data viitoare!


Uitam. Uitam multe si nu mereu datorita unor "defectiuni tehnice"... sau cel putin asa credem, ca uitam. Nici n-am avea cum sa tinem minte totul, mai ales din vremuri indepartate, cand viata isi revarsa tumultul ei zilnic asupra noastra. Iar lucrurile "vechi" le stocam inconstient in diferite sertare ale mintii noastre. Iar ceea ce uitam nu este continutul acelor sertare ci tocmai calea catre ele. Si nu de putine ori lucruri exterioare - o adiere, un parfum, o scena, un gest, o situatie, o soapta, un peisaj, un gust, un sunet, un obiect, sau altele asemenea, ne arata calea spre acele sertare trezind in noi amitiri ce pareau demult uitate. Fapte, gesturi, cuvinte, persoane... sau drumetii montane.

Sunt un hoinar, dar am sertarele mintii pline!



“De mult viu ma mult murisem”

http://www.trilulilu.ro/alejandrax/be5ea17b469dd3 (nu ezitati sa dati clic)


________________________________________________________________________

De la drumetia povestita aici si pana in prezent, am mai fost de 3 ori in acest masiv, ultima data weekendul ce tocmai a trecut. Detalii si poze in comentariile de aici http://www.carpati.org/planificator_ture/masivul_cozia_prin_padurea_si_muchia_rosiei_27-28_nov._/1543/



Miercuri, 1 decembrie 2010 - 18:16 
Afisari: 3,287 


Postari similare:





Comentariile membrilor (23)

dinudr
dinudr
Coarda
 
1
Foarte frumos jurnalul,atat textul cat si pozele.Felicitari


Miercuri, 1 decembrie 2010 - 20:25  

claudiu_plescan
claudiu_ples..
Busola
 
2
da. mie mi-au placut pisicutele. Carpati.org


Miercuri, 1 decembrie 2010 - 21:52  

vev
vev

 
3
"There are no unwinable wars"..frumos motto ales din Ozzy! Felicitari pentru jurnal! Numai bine !


Miercuri, 1 decembrie 2010 - 21:57  

doina68
doina68
Coarda
 
4
"Unii, nostalgici, se intreaba ce poveste spune caderea acelei frunze, altii inteleg si urmaresc povestea, iar altii se gandesc ca se apropie iarna."

Foarte placuta lectura gandurilor tale...ma bucur ca sertarele cu amintiri ti-s pline si ne arati cu generozitate caile spre ele ...


Miercuri, 1 decembrie 2010 - 22:01  

conrad
conrad
(admin)

 
5
Multumesc pentru ca v-ati facut timp sa-mi lasati opiniile voastre.

@ claudiu_plescan: si mie mi-au placut, de asta am impanzit jurnalul cu poze cu ele Carpati.org

@ vev: cred ca ar fi trebuit citate toate versurile melodiei Carpati.org. Melodia asta are un talc aparte! Si ma gandesc ca ar fi trebuit sa scriu avertizarea ca ascultarea acelei melodii (lasata in link) ar putea crea dependenta. Asta o spune un dependent.

@ doina68: si cei din jur imi arata mie calea spre multe "sertare" despre care uitasem. Totul este o reciprocitate involuntara.

@ dinudr: ma bucur ca ti-au placut si pozele. Niciodata n-am considerat ca as excela in acest domeniu Carpati.org


Miercuri, 1 decembrie 2010 - 22:22  

kya
kya
Coarda
 
6
Si tu folosesti acest "truc": o tura pe munte este un prilej atat de bun de introspectie, de evaluare. Muntele, in generozitatea lui, ne ajuta sa visam si sa intelegem, cateodata, mult mai bine ceea ce in viata cotidiana poate nu mai avem timp sa pricepem.

De aceea pentru unii, povestirea unei ture, poate insemna punerea pe tava a sufletului. Unui calator i se iarta mai repede acest lucru, pentru ca un calator este o persoana sensibila, care in drumurile lui incearca sa gaseasca raspunsurile.

Cel putin asa mi se intampla mie si am presupus ca e valabil si in cazul tau. Do you know what I mean? Carpati.org


Miercuri, 1 decembrie 2010 - 23:07  

conrad
conrad
(admin)

 
7
Yes, i know, but i say it again: I don't ask much... Carpati.org

Lasand gluma la o parte, inteleg perfect ce spui. Perfect.
De aceea unii nu inteleg cum de poti sa-ti pui pe tava sufletul Carpati.org. Am cunoscut oameni care erau mirati de cat de usor povestesc despre lucruri nu tocmai placute despre mine, despre ce am facut sau ce mi s-a intamplat. Dar putini inteleg efectul benefic al dezvaluirilor personale. Bineinteles, facand diferenta intre "a te dezvalui" si "a te plange". Auto-dezvaluirea inseamna a avea incredere in ceea ce stii ca esti precum si in ceilalti, a te deschide, a vorbi despre tine, despre ce simti, fara a cauta compasiunea celorlalti. Oamenii care au incredere in ceilalti se dezvaluie fara teama si nu e nimic rau sau negativ in asta. Sa ai incredere in ceilalti si in ceea ce stii ca esti suficient de mult incat sa ai curajul sa te dezvalui chiar daca e posibil ca ceilalti sa nu fie de acord cu tine e un lucru mare, pentru ca stii ca nu poti fi de acord cu toate. Ba mai mult, stii ca poti fi iubit, apreciat si admirat chiar si de cei care nu sunt de acord cu tine. Shall I say it again? Carpati.org

Iar mentionarea ta a cuvantului calator (cu toate semnificatiile lui), a mai deschis un sertar de unde se revarsa urmatoarea melodie: http://www.youtube.com/watch?v=bgjgQvrLTiA


Miercuri, 1 decembrie 2010 - 23:43  

c0nstantinne
c0nstantinne..

 
8
Fraate!..Ati ucis acest marunt mecanism: cursorul! Nu mai face fata!..I mean: WTF? ..ai fost la munte..si ce-i atat de mult de scris? Insensibilule, care sunt!..Lasa ca scot ei, chinezii, un laptop cu pedale, sa vezi atunci: fac si gambe si derulez si repede.Pana atunci ma mai chinui cu asta..si cu tot restul..!


Joi, 2 decembrie 2010 - 00:29  

conrad
conrad
(admin)

 
9
Constantine, iti recomand sa nu intri in librarii: te vei inspaimanta de cat de groase si voluminoase sunt unele carti Carpati.org.
In rest, iti recomand pe viitor ca daca ai dat clic undeva unde e prea mult pentru tine, sa nu mai dai scrol sa strici mouse-ul degeaba si sa te mai si frustrezi, pe deasupra. E o chestie de bun simt ca daca ceva nu te intereseaza, sa treci mai departe.
Altfel spus, ma inclin in fata inteligentei tale, care se simte lezata de dimensiunile unui text (nu neaparat de continutul acestuia) si comenteaza ceva ce nici macar n-a citit Carpati.org

Seara placuta.


Joi, 2 decembrie 2010 - 00:37  

c0nstantinne
c0nstantinne..

 
10
Carpati.org

Super tare!..Pai, ce sa zic, multumesc ca te inclini, dar sa nu ramai inclinat prea mult, pentru ca da, chiar nu citesc.Te asteptai sa citesc? Ma surprinde asta.. Hei, eu abia acum am descoperit cursorul, si-l folosesc frenetic, ce ai cu mine? ..Doar ca, la cat scrii tu, pare sa nu mai faca fata..La celelalte chestii merge..e posibil sa fie stricat pana la urma..hai, nu fii suparat! Ramai in sferele tale inalte!..Imi iau eu un cursor mare si gata, nu te mai deranjez!


Joi, 2 decembrie 2010 - 00:51  

siriso21
siriso21
Coarda
 
11
Multumim Claudiu pentru un nou jurnal. Stiam ca mai ai ascunse pe foi ingalbenite amintiri din turele ce ti-au ramas in suflet. Abia acum dupa ce am mers mult mai des decat de obicei pe munte realizez ca nu e atat de simplu sa scri un jurnal dupa ce te-ai intors dintr-un loc si sa il si publici. Ca dovada ca ti-a trebuit un an de zile si inca trei reveniri in Cozia ca sa ne dezvalui si noua prin cuvintele tale acest munte minunat.
In afara de peisajul pe care il ofera acest munte, atunci cand nu e ceata si te simti ca intr-o camera a oglinzilor, pe mine m-a bucurat enorm de mult intalnirea cu pisicile. Si cele trei de la cabana Cozia, si cele de la Stanisoara. Aceste ghemuri mici de puf mie personal imi fac viata mai frumoasa. De mica traiesc alaturi de frumoasele feline si ori de cate ori am ocazia sa rasfat un mogaldet cald un sentiment de liniste si bucurie interioara imi inunda sufletul.

Spor la scris in continuare, in stilul tau propriu plin de sentiment.


Joi, 2 decembrie 2010 - 09:36  

flintstonica
flintstonica..

 
12
1. Ti-ai luat headshot - rumega glontul.
2. Poti face mai multa economie de timp daca nu comentezi nimic.
3. In limba romana nu exista semnul ".."
4. "Nu" nu se asorteaza cu "fii".
5. Sunt treaz si lucid; sigur trebuia sa postez aici.


Joi, 2 decembrie 2010 - 13:20  

meetthesun
meetthesun
Busola
 
13
(ti-am comentat si pe blog, dar nu pot sa nu scriu si aici)

Cozia este un munte special, un munte frumos si am simtit asta din prima mea tura acolo. Nu m-am bucurat inca de Fagaras, dar privelistile asupra Vaii Oltului te lasa fara grai...

Despre jurnalul tau, parte jurnal, parte confesiune de suflet, nu am prea multe de spus, l-as mai citi o data recunosc, caci mai presus de descrierea si trairile unui traseu pe munte se ridica la suprafata (ca spuma untului din laptele batut) aceste ganduri pure, nepremeditate
si care, asa cum ai spus tu candva, te definesc caci esti "ceea ce indraznesti" sa fii.

Sunt multe fraze care mi-au placut si la care am reflectat, marcanta fiind aceea cu omul - singurul animal care sufera de ceea nu este...


Joi, 2 decembrie 2010 - 14:12  

ruxu_oac
ruxu_oac

 
14
Frumos jurnal. Cald ca o seara la gura sobei Carpati.org

Am si eu acasa doi pisoi care abia asteapta sa puna stapanire pe echipamentul de munte si sa il transforme in loc de joaca: gherutele sunt ascutite pe rucsac si izopren (spre disperarea mea), hainele devin camp de batalie, sireturile si orice fel de chinga se transforma in jucarii, bocancii sunt uneori loc de dormit iar pungile de plastic in care infasor toate cele, devin franjuri daca nu scot cele doua bestii din camera (cateodata in suturi Carpati.org)

In Cozia nu am ajuns inca, sper ca o voi face cat de curand.

Numai bine!


Joi, 2 decembrie 2010 - 15:07  

conrad
conrad
(admin)

 
15
@ flintstonica: foarte clar si la obiect comentariul tau Carpati.org. Sper ca a fost inteles de cine trebuie. Si nu fi rau, doar a marturisit ca nu citeste texte lungi si cum toate cartile sunt lungi (mai ales cele de gramatica, fiind si plictisitoare pe deasupra), e de inteles de ce nu le are cu gramatica limbii romane. Dar poate chinezii ii vor implini dorinta...
Dupa cum bine ai observat si tu, ar fi economisit timp si nervi daca nu comenta nimic, dar, din moment ce mi-a zis sa nu raman prea mult timp inclinat in fata inteligentei sale, ma gandesc ca a stiut el ce zice. Mai ales ca n-a priceput ce i-am zis si a continuat sa se mandreasca cu faptul ca a comentat pe marginea unui text fara sa-l fi citit.

@ meetthesun: am vazut comentariul tau mai intai pe blogul meu si ma bucur ca ai simtit nevoia sa comentezi si aici. Tu si cu doina68 ati extras din jurnal "fraze" care imi definesc foarte bine senzatiile de atunci si care inca isi mai cauta desavarsirea sensului lor, in mintea mea. Fraza mentionata de tine e doar inceputul unor lungi reflectii, o parte din ele fiind mentionate si in jurnal.
Si, apropo, tunetele de azi eu le-am ratat - adica nu le-am auzit. Vom ajunge ca de Craciun sa ne trazneasca, in loc sa ne viscoleasca. Carpati.org

@ ruxu_oac: fii mai pasnica cu bietele bestii paroase si nu le mai lua la suturi Carpati.org. Pana la urma ele sunt responsabile cu o mare parte din zambetele pe care le schitam intr-o zi si principala sursa de eliminare a stresului. Chiar daca fac cele mai neinchipuite traznai, pentru care probabil ca le-am da afara din casa, daca ar fi oameni. Dar tocmai inconstienta cu care fac aceste lucruri este atat de haioasa.
Iata un exemplu Carpati.org :
http://www.youtube.com/watch?v=I1qHVVbYG8Y

Cozia e un munte frumos, mai ales iarna. Merita sa ajungi si pe acolo.


Joi, 2 decembrie 2010 - 17:11  

ruxu_oac
ruxu_oac

 
16
@conrad; Eh, suturi era un fel de-a spune, ca oricum nu-i prinzi pentru o asemenea actiune Carpati.org Da-ti vine sa plangi cand ii vezi cum baga gherutele lor ascutite in izopren. Pe matza cea mica am spus ca o fac alpinista si o trimit cap de coarda pe trasee, ca are niste talente fantastice ... si vad ca mai nou a descoperit casca in care mai doarme cateodata (tre sa fac una pe masura ei).
Filmuletul e genial, il stiam Carpati.org si sunt fana decalara Maru (cauta-l pe youtube).

Gata, ca am fost offtopic total Carpati.org)

Ture frumoase in continuare si la mai multi pisoi intalniti la cabane!


Joi, 2 decembrie 2010 - 17:43  

c0nstantinne
c0nstantinne..

 
17
eheei...foarte, foarte acizi Carpati.org ..si gata oricand sa desconsidere, sigur ca da, cu trimiteri rapide: "..incult, agramat.."..Asta in ciuda acestei ..de-a dreptul risipe de sensibilitate Carpati.org dar simpatici, ok, ocazie cu care imi dau seama ca urarea onorabilei domnisoare de mai sus mi se implineste si mie tot mai des in ultimul timp: exact asta intalnesc si eu Carpati.org


Joi, 2 decembrie 2010 - 18:56  

crissie
crissie

 
18
Anumite lucruri nu ti se dezvaluie decat atunci cand sufletul tau e pregatit sa le inteleaga.

Prima data, Cozia mi-a ascuns departarile ca sa nu ma pierd in ele, pentru ca ceea ce trebuia sa descopar atunci se afla aproape, nu unde-mi ratacea mie privirea.A doua oara mi-a spus:''Hei,copil nerabdator, te-ai intors mult prea curand.Nu am nimic nou pentru tine de data asta.'' De-abea a treia oara mi-a dezvaluit ce ascunsese pana atunci, legandu-ma si aproape si departe.Si am primit sansa de a ma intoarce a patra oara.

Prima data in Cozia, prima zapada la munte, prima frunza ce-a cazut in calea ta!

"A cazut o frunza-n calea ta
Si cine stie cite-or sa mai cada.
Dar n-ai sa stii nicicand
Si nu-ti va da prin gind,
Ca prima frunza ce-a cazut ïn drumul tau…
Am fost eu."

Asa ca ai grija cum pasesti! Carpati.org


Vineri, 3 decembrie 2010 - 15:40  

mike
mike
Rucsac
 
19
Si jurnalul de fata imi confirma niste lucuri pe care le avem in comun: tudor gheorghe, pisicile, cozia, perechea. Si eu gasesc desfatare in a te citi Carpati.org...


Vineri, 3 decembrie 2010 - 22:31  

andrei.st
andrei.st
(admin)

 
20
Frumoasa tura si frumoasa descrierea ei Carpati.org Mi-a adus aminte de acele zile, am plecat de la toamna spre iarna si am coborat din nou spre toamna Carpati.org
In noaptea de 16 spre 17 am dormit la Cabana Valea Marului unde animalutele alea doua au mancat pana au adormit Carpati.org. 17-18 octombrie 2009 am stat la cabana Cozia, deci sub acelasi acoperis Carpati.org
Cat despre micul leut, ne-am intalnit cu el duminica la Stanisoara: fusese adoptat de o familie care venise sa se roage. Ne-am bucurat ca va avea o iarna usoara Carpati.org
http://picasaweb.google.com/ingeru/Cozia2009#5561053791076676978

Ture faine si pe viitor!


Miercuri, 12 ianuarie 2011 - 00:19  

conrad
conrad
(admin)

 
21
Hei! ca sa vezi cati am fost sub acelasi acoperis in acea noapte Carpati.org. Noi doi, Radu si Mike, voi doi...
Cum ati dormit la cabana V. Marului? Ca era inchisa pentru renovare!

Chiar au luat acel motanel de la cabana si l-au ajutat sa aiba o iarna usoara?! ce tare si cat ma bucur! Carpati.org In poza se vede ca deja e un rasfatat... Cineva, pe blogul meu, ma intreba ce s-a intamplat cu acem motanel... ma bucur ca am aflat un raspuns, desi nu-l speram. Si inca unul frumos.
Multumesc!


Miercuri, 12 ianuarie 2011 - 01:10  

andrei.st
andrei.st
(admin)

 
22
Cu multa placere Carpati.org
La V. Marului am rezolvat destul de repede pt. ca acolo sunt ceva oameni super. Florin a discutat cu cabanierul la telefon si a fost de acord sa stam acolo o noapte (rectificare: eram patru). Seara ne-a asteptat un domn ranger care ne-a lasat cheile de la lemne, camera, sala mese. Am stat cu dansul la povesti cam doua ore (ne-a dat si o harta noua a masivului) dupa care ne-a lasat singuri, cheile urmand sa le lasam cand plecam intr-un loc stabilit Carpati.org. Un Om cu dragoste de munte si care ave multe de povestit Carpati.org


Miercuri, 12 ianuarie 2011 - 01:34  

wanna_onutza
wanna_onutza..

 
23
"Si tot asa, drumul mi se contureaza inainte. E atat de limpede! Pantru ca zambetul ei ma insoteste." Ce frumoooooooooos. Carpati.org Nu ti se parea si cand vremea nu era tocmai prietenoasa ca parca e senin si bine? Cu prima ocazie vreau si eu sa merg in Cozia.Carpati.org


Luni, 19 septembrie 2011 - 00:09  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0994 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2017) www.carpati.org