Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Decembrie 2019
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031

Ianuarie 2020
LMMJVSD
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031

Online

Vremea
Varful Mieru Mare
Muntii Latoritei

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Hai-hui pe creste albe (Creasta Parangului de la Ranca la Petrosani, 6-8 februarie 2016) (Muntii Parang)



E februarie, joi si noapte. Am planuit vag si fara chef o iesire la Omu. Dar am adormit cu gandul ca de fapt n-o sa merg nicaieri. N-am mai mers pe munte de-o luna, doar o plimbare scurta de-o zi. N-am simtit, n-am putut, poate n-am vrut cu adevarat. Uneori sunt atat de obosita, incat imi doresc sa stau acasa, pur si simplu, sa dorm si sa nu fac nimic. Sau sa-mi ocup timpul cu cele 1000 de lucruri dragute pe care ma gandesc uneori ca le voi face cand o sa am timp. Timp… 




https://www.youtube.com/watch?v=MP9evk0f7Qg




M-am trezit pe la 2 noaptea de parca visasem ceva. O neliniste misterioasa imi tulbura somnul. Eram intr-un fel de stare de alerta, trebuia sa ma ridic din pat sa fac ceva neaparat, dar nu stiam inca ce. Pana la urma, nu stiu de ce si cum, am inceput sa ma gandesc din senin ca as pleca sa-mi indeplinesc un alt vis al iernii asteia: creasta Parangului. M-am ridicat din pat si-am deschis laptopul.


Vreme perfecta! Vant sambata, dar nu poti sa le ai pe toate. Am obiceiul sa urmaresc zilnic evolutia stratului de zapada, in raport cu evolutia vremii, cam prin toate zonele montane care ma intereseaza. Sunt sigura ca e zapada putina si tare, de coltari, cu risc redus de avalansa. E ce trebuie. Stiu creasta bine de tot, de la plimbarile mele, de la marcari… Intre Parangul Mare si Petrosani am mers chiar si iarna. Singurul loc de care ma tem este varful Carja, pe care l-am coborat atunci pe o zapada beton. E un loc periculos acolo, n-ai voie sa cazi.


E 4 noaptea si eu caut solutia optima de transport si de organizare a turei. Va fi de la Ranca la Petrosani. Peste cateva ore am examen cu studentii. Noapte buna!


Singura? Iar singura? Pe drumul spre serviciu, dau un telefon si propun tura unui barbat :). Dupa lungi negocieri, ma refuza. Eh, nu-i nimic, m-am obisnuit. Nu mai sun la altul, n-as mai suporta inca un refuz azi, am si eu mandria mea:). 


A trecut ziua ciudat, am fost agitata. Entuziasmata, dar si ingrijorata. Atat de intens simt tura asta si reusita, dar imi dau seama ca Parangul nu-i creasta Cernei si ca poate e cea mai serioasa treaba pe munte in care ma bag singura iarna. Sun amicii de la Salvamont. De la Petrosani, nu prea ma simt incurajata, ne cunoastem destul de putin, iar omul face fix ce trebuie. Teoretic, meseria nu-i permite sa-mi spuna mie, o muiere singura, “da, ma, bine, du-te pe creasta singura! “, dar imi ofera informatii si ramane ca dau vesti, sa stie ca sunt bine. De la Gorj nu-mi raspunde, mai astept. E 6 seara si eu nu stiu daca plec, nici n-am scos rucsacul de sub pat. Alexandra: “Du-te, ma, nu faci asta pentru prima data. Mai mult decat sa vezi ca nu e ok si sa te intorci, ce se poate intampla?” 


Mai trece o ora… Gorjul: “E bine de mers, e cum trebuie, … vorbeste si la Petrosani, vezi cum e… ma, da’ tot singura? Hm…vezi ce faci,…” Si urmeaza un sir de sfaturi, stim amandoi locurile si vorbim in detaliu, stabilim si cel mai potrivit loc pentru dormit in prima noapte, imi recomanda sa tin creasta matematic, sa nu ocolesc nimic, ca nu se stie… “Si cand dai de semnal, dai cate un semn!” Si imi transmite o energie incredibila, o stare de bine; si simteam ca se bucura pentru mine, caci ma stie si ma intelege. Stie ce pot si stie ce mult o sa-mi placa. Faptul ca are incredere in mine are asupra mea un efect extraordinar: imi da mie insami incredere in fortele si deciziile mele si in acelasi timp ma responsabilizeaza . Simt ca nu trebuie sa-i tradez increderea si parca totul e ca o promisiune indirecta pe care o fac fata de el, ca am grija, ca tin seama de sfaturi, ca fac ce trebuie. Atitudinea sa mi s-a parut de un tact desavarsit; n-am copii, dar ca profesoara, ca om care tot timpul trebuie sa indrume pe altii, m-am gandit mult la nuantele din dialogul acesta si cred ca am invatat ceva nou. 


E 8 seara, la 23.45 am tren, rucsacul iese de sub pat, pregatesc un termos cu ceai fierbinte, care nu stiu daca va tine macar pana maine, dar sa fie… fac cateva cumparaturi in fuga si iata-ma in tren, incercand sa dorm cat mai mult si rugandu-ma sa intarzie vreo doua ore:).



SAMBATA, 6 februarie



N-a fost sa fie intarzierea dorita. A trebit sa dorm vreo ora si ceva in gara din Targu Jiu, rezemata de rucsac. Mi-era un pic rau, de la atatea nopti in care am dormit putin, de la emotii… La 7.30, am luat microbuzul pana la Ranca. Si-apoi, pe la 10, am luat rucsacul urias la spinare si asfaltul la batut, cu bocancii rigizi in picioare. 


Muntele joaca pitita cu mine, dupa niste nori care se zvarcolesc pe creasta. Nici gand de schi in zona, statiunea pare pustie. Am trecut pe langa vreo doi oameni si-apoi am ramas singura, sa urc de-a dreptul spre creasta, pe varful Papusa. Am promis ca nu merg pe sosea si adevarul e ca zapada aceea, putina cata era, viscolita si adunata unde n-o vrei, statea fix pe drum. Imi tot stabileam de departe traiectorii dar, pe masura ce ma apropiam, constatam ca orice incercare de a usura urcusul e in zadar. Oricum as da-o, tot in sus si tot abrupt si tot greu e. E zapada putina, dar inghetata bine. Panta e mare si ma gandesc sa nu fac gafa aia clasica, sa ma trezesc in locuri abrupte si alunecoase fara coltari in picioare, incercand, in pozitii dubioase, sa-i fixez pe bocanci. Vantul ma scutura tot mai tare si-mi ingheata fata. N-am unde sa ma opresc aici sa mai pun chestii pe mine, trebuie sa urc varful. Simt iarna taioasa si asprimea muntelui. Si e abia inceputul. Am inima destul de stransa. Poate ma speriau frigul si vantul care muscau din mine, norii care alergau si inchideau orizonturile; poate aveam nevoie de soare, sa-mi dea incredere. 


Simt cum ma indepartez de zona sigura, de confort, de siguranta asezarilor omenesti si a situatiilor stabile, pe care sunt convinsa ca le controlez. Oare chiar e asa? Credem ca suntem in siguranta jos, in spatiul in care ne ducem viata de zi cu zi, dar oare nu-i o iluzie? Cu gandul asta, am inceput sa depasesc ezitarile si teama de a ma trezi singura in pustietatea unei creste de 2000 si cateva sute de metri, in mijlocul iernii. In fond, fac ceea ce stiu. 



/parang/img_5828.jpg


Aproape de varf, suna telefonul. Cand eram pe panta inghetata! Il ignor, am altceva de facut si chiar e important. Insista. Ajung sus si nu stiu ce sa fac mai intai: sa ma imbrac, sa scot coltarii, caci urmau locuri fara probleme, sa fac poze, sa-mi potolesc setea, sa vad cine m-a sunat… Nu prea eram in apele mele. Gandeam greu si ma mobilizam greu. M-a sunat mama. E ciudat, de 1000 de ani ne sunam de regula seara, doar cand e vreo problema ne sunam la alte ore. Mi s-a pus un nod in gat, m-am gandit ca poate e ceva cu tata, ma si vedeam coborand inapoi varful asta si plecand spre casa. Adevarul e ca ma urmareste gandul ca se va intampla candva ceva rau si eu voi fi departe, pe munte, si nu voi sti nimic…si voi primi vesti…. Vad filmul asta des si stiu pe cineva drag care l-a trait. Am inceput sa ma rog sa nu fie nimic rau. Mi-era teama sa sun si nici semnal nu mai gaseam. Vantul batea destul de tare si ma gandeam cum sa fac sa nu creada mama ca-s pe Everest. Nu i-am zis ca plec. Cand am vorbit si am aflat ca nu era nimic grav, am simtit o usurare care parca mi-a luminat mintea si mi-a intarit trupul. “Esti singura? E viscol?” “ Bate vantul, dar e ok, nah, asa-i pe munte iarna, e vreme buna, e senin, stai linistita. Sunt cu doi baieti.” Eu nu mint. Aceasta este singura chestiune in care trebuie sa fac asta, ca sa nu faca infarct nimeni acasa. Nu-mi place ca trebuie s-o fac, dar e cea mai buna solutie. Stiu ei ca merg si singura, stiu de cele 23 de zile singura in Meridionali, dar nu e bine sa stea chiar in momentul acela cu gandul ca eu sunt singura pe munte. Inchid telefonul, gata, nu mai vreau sa stiu nimic.


Norii incep sa dispara, dar imi crapa fata de la vant. Am uitat ochelarii de schi pe care ii folosesc pe viscol, cum naiba? Stiam foarte bine ca e vremea lor, cum sa-i uit? Sunt suparata pe mine si intru intr-un fel de panica. De regula, nu fac greseli cu lucrurile astea, sunt foarte atenta la detalii. 



/parang/img_5830.jpg


Fac trei poze si …”incarcati acumulatorul!” Poftiiiim? Vorbesti serios? Pai sunt primele trei poze si am plecat cu el plin si n-a stat in frig decat o ora, e deja gata? La gat, pe sub toate hainele, am saculetul cu baterii pentru frontala, telefonul, o bricheta si 2 acumulatori foto , dar sunt atat de nelinistita, incat nu mai am chef de poze. Oricum, mainile sunt gheata, nu-mi vine sa stau acum sa schimb ceva, da-le naibii de poze, asta e.


Sunt deja pe creasta si-mi aduc aminte ca-mi place ce fac si ca pentru asta am plecat de-acasa. In nelinistea mea si preocupata de ale mele, nu mi-am dat seama cand s-a facut soare si cand s-au nascut pe albastrul adanc niste nori lenticulari superbi, ca niste farfurii zburatoare. Nici nu mai simt ca i-as fotografia, raman uitandu-ma la ei cu un fel de egoism, de parca ar fi numai ai mei si ai mei as vrea sa ramana. Pe varful Urdele, incerc totusi sa schimb acumulatorul, dar durerea imi cuprinde mainile imediat si apuc doar sa-l bag in buzunar. 


In saua dinaintea varfului Iezer, ma uit in sus la urcusul inghetat ce ma astepta si pun din nou coltarii. Bine am facut! Cu rucsacul mare si greu tragandu-te la vale, echilibrul este precar, stabilitatea este redusa, orpirea in piolet devine aproape un mit, iar urmele pe care le faci doar cu varfurile rigide ale bocancilor tehnici nu sunt cea mai sigura solutie. 


Pe Iezer, scot acumulatorul din buzunar, acelasi, si-l pun fara speranta in aparat. Merge! Incep sa se schimbe energiile, e bine.



Mohorul! Masiv, greoi, inalt. Traseul il ocoleste mult pe sub linia crestei, e o traversare luuunga, cu o zona mai dubioasa aproape de saua Mohorul. Dar eu l-am urcat. Greu! Ultimul urcus mare de azi.



/parang/img_5831.jpg


Privind inapoi, vad ca pe varsantul cu soseaua era zapada putina. Probabil as fi putut sa o urmez si sa ocolesc varfurile, dar am facut o promisiune si nu regret ca mi-am tinut-o. Am facut mult efort fizic in plus, dar siguranta psihica a unui traseu fara riscuri valoreaza mai mult decat cateva picaturi de sudoare. 



/parang/img_5836.jpg


E ceva cu mine. Parca nu sunt eu, parca nu ma bucur de ajuns, parca nu traiesc momentul, merg cumva robotic si stresata, cautand sa ajung cat mai pe lumina la locul unde imi propun sa innoptez. Imi impun sa ma opresc pe varf si sa ma adun, sa privesc zarile, sa identific masive si varfuri. De regula, imi place mult sa fac asta. De ce acum nu-mi iese?! Si sunt foarte obosita, simt ca e ceva acumulat, fizic si psihic. Merg greu, mai tot traseul am numarat pasi, ca sa-mi impun sa nu ma opresc prea des. Mi-e foarte frig la maini, degetele au ramas cu o durere surda, desi am manusi si supramanusi. In rest, sunt bine. Degetele de la picioare se simt surprinzator de bine; e una dintre temerile mele cele mai mari, in urma unei experiente mai vechi. Dar ce-i cu mainile?



Parangul Mare pare aproape. Distanta nu e mare, insa creasta nu e liniara, face zig-zag-uri care te pacalesc si traseul e de fapt mai lung decat crezi. Stiu asta, capcana asta nu-i pentru mine, nu ma poate prinde. 



/parang/img_5835.jpg


Nu stiu exact daca mi-e foame. Nu-mi vine sa mananc nimic, desi e deja dupa-amiaza. Am cautat sa ma hranesc si sa ma hidratez serios in cursul noptii, in tren si de dimineata, pana la intrarea in traseu. Iau o gura de apa din sticla mare, e receeee, si nu stiu cum fac, dar o pun pe rucsac, din reflex. Nu umblu inca la termosul dosit in mijlocul lucrurilor din rucsac, ala e pentru vremuri de restriste. Asa fac mereu si deseori a fost de mare folos.


N-am mai scos coltarii, desi vedeam ca nu-mi mai sunt utili. Nici in spate nu-i usor sa-i car. Or sa trebuiasca mai incolo. Am vrut sa-mi protejez mainile, sa nu le mai scot din invelisuri. Simteam ca e ceva important cu ele si am preferat sa trag de coltari degeaba, decat sa sufar degeraturi. Am ales raul mai mic.


Prin saua Mohorul nu mai vedeam nimic, nu mai suportam cagula, ochelarii se abureau la fiecare 20 de pasi, ma tot opream sa-i sterg; fara ei nu puteam sta, stralucirea zapezii inghetate ma orbea, iar curentul rece imi biciuia ochii. Am renuntat la cagula, m-am infasurat cu o bandana care sa-mi permita sa respir mai departe de ochelari. Tot drumul am simtit ca ma enerveaza detaliul asta, imi dadea o stare proasta care nu ma lasa sa ma bucur de traseu si sa-mi fac un ritm corect de mers si de respirat. Ce mult conteaza sa ai ce-ti trebuie, de ce naiba am uitat ochelarii de viscol? 


E frumos, sunt unde vreau, dar nelinistea ma urmareste ca o negura. As da un telefon, as culege vorbe bune, dar nu gasesc semnal si nici nu prea-mi vine sa mai caut. Mainile inca sunt sensibile la frigul aspru, iar vantul asta nu se mai potoleste. Urcusul domol din zona varfurilor Plescoaia, Setea Mare si Setea Mica pare interminabil. Numar pasi. Care 100, care 70, care 50? Deja ma bucur la 40. Buni si aia. Oricum, ma apropii de capatul drumului de azi, e timp destul pentru cort.



/parang/img_5838.jpg


De pe ultima portiune de creasta dinainte de saua Piatra Taiata, am analizat atenta posibilitatile de coborare sub saua Gheresu spre sud, unde am stabilit ca voi pune cortul. E locul cel mai potrivit, altitudine mica, versant domol, locuri adapostite pe langa stanci, doar sa gasesc o linie sigura de coborare si una de urcare maine inapoi in traseul de creasta, fara sa tai fete cu zapada acumulata. Se vad de departe locurile cu acumulari si posibile placi de vant, trebuie sa le evit. E primul moment serios. Ceva s-a activat in mine si ma simt pe deplin in stare sa aleg cu atentie si rabdare o traiectorie sigura. Da, sunt eu. Constat cu recunostinta ca cine m-a construit a facut-o bine, ca am setari potrivite pentru astfel de situatii si ca dispozitivele din mine functioneaza totusi cum trebuie, in ciuda faptului ca toata ziua am simtit ca nu ma regasesc.


As fi urcat Piatra Taiata, e un loc drag, am dormit intr-o noapte superba de toamna acolo, sub cerul liber, intr-o calatorie faina prin Parangul mai putin umblat ( http://www.carpati.org/jurnal/albastru..._toamna_in_parang_/3051/ ). Dar e bine sa folosesc timpul ramas ca sa gasesc un loc bun si sa instalez cat mai sigur cortul. Pentru ca e zapada putina si destul de tare, am dat-o la vale de-a dreptul, alegand locuri unde erau stanci si se vedeau bine smocurile de iarba, evitand zonele unde piciorul se afunda in zapada acumulata de vant. Locurile plate erau mai jos, in fundul caldarii, dar erau expuse vantului. Asa ca m-am oprit sub niste stanci care ofereau un bun paravan in calea vantului, doar ca de sub ele pleca un mic culoar in usoara panta, cu zapada inghetata. Va trebui sa sap si sa amenajez o platforma. Sunt gata sa dau la lopata oricat, stiu ca n-am un cort de iarna si stiu ca el va rezista cu brio la conditii vitrege, doar daca eu am grija sa-l ingrop bine.


Cand am dat rucsacul jos, am descoperit ca tocmai carasem pe el o sticla cu vreo 1,5 kg de gheata!!! Dar gheata adevarata, nici un strop de lichid. Nu mi-am mai dat seama ca apa a ramas pe rucsac. Nu mai bausem, uitasem de sete si de tot. Alta apa n-aveam, singura speranta era termosul cu ceaiul facut aseara, ce-o mai fi de capul lui. E greu sa pornesti din gheata sau zapada uscata, cum e acum, si sa faci apa. De regula, se evapora apa pe masura ce se formeaza, am ars oala asa candva. Am invatat ca trebuie sa pornesti de la o cantitate mica de lichid, asa ca ceaiul ala ar putea fi extrem de important. Mare gafa! Cum naiba sa cari atata gheata degeaba in spate, cand e zapada peste tot in jur? Si ce naiba faci apoi fara recipient? Noroc ca am doua sticlute mici, goale, prin rucsac. Sunt usor de adapostit in buzunare, in san, pe sub haine, pun apa calda in ele si in felul asta o pot pastra la temperatura rezonabila. De ce azi n-am avut grija de apa?



/parang/img_5841.jpg


Se apropie inserarea si ma multumesc cu nuantele orizontului dinspre sud. Apusul nu se vede, e in spatele varfurilor. Si chiar am treaba. Scot ochelarii si-i agat cumva de o chinga a rucsacului. Nu stau acum sa-i bag la locul lor. Apoi imi vine ideea sa mut rucsacul. Iar dupa vreo 15 minute, imi aduc aminte de ochelari. Nu mai erau! Cand am miscat rucsacul, s-au desprins din chinga si atat i-a trebuit vantului. E clar ca i-a dus la vale, nu stiu cat de mult. Singura speranta e sa se fi proptit in cele cateva coltane de stanca ce se iveau din zapada intarita. Mai jos erau si petice unde zapada afanata era viscolita si transportata. In catva timp, ar putea fi ingropati. Am dat un ochi mai jos, nu i-am gasit. M-au apucat nervii. Alta gafa!! Fac lucruri nepermise. Bine ca sunt marunte! Dar n-am voie! N-am voie sa fiu neatenta, n-am voie sa ma joc cu siguranta mea. Nici nu vreau sa ma gandesc cum voi merge maine pe zapada stralucitoare, sub soarele aprins, fara nici un fel de ochelari. Am mai avut probleme cu ochii, stiu cum e, nu e de glumit. De partea materiala nici nu mai vorbesc, va trebui sa-mi cumpar altii si nu-s deloc ieftini. Unde e atentia mea fata de detalii? Unde-am disparut eu din nou? De ce gandesc greu, de ce uit, de ce ma pierd? Eram atat de dezamagita, atat de descurajata… M-am asezat pe rucsac. Vantul s-a apucat sa vuiasca pe la urechile mele, lumina se preschimbase in crepuscul. N-am gasit semnal, n-am vorbit cu nimeni, nu stie nimeni unde sunt…un singur om banuieste unde as putea fi, pentru ca am stabilit impreuna ca voi dormi aici. Daca patesc ceva, cine ma ajuta? Cine si unde ma cauta? “Ce naiba faci? Laura, trebuie sa te mobilizezi, sa pui cortul, poate fi o noapte grea, poate fi viscol, poate fi orice, poti pierde lucruri, poti uita chestii, dar n-ai voie sa te abandonezi, n-ai voie sa te descurajezi din nimic, trebuie sa ai grija de tine, trebuie sa nu patesti nimic!!!!”


M-am apucat sa sap, nu prea stiam cum sa amenajez locul, imaginatia si spiritul tehnic parca se atrofiasera, ceva in mine era blocat, inhibat. Nu reuseam sa apreciez dimensiunea corecta a platformei, nu ma decideam cum sa asez cortul, cum sa-l ancorez, cat sa sap. Il asezam si nu era bine, schimbam ceva, montam si demontam, dar o grija ma urmarea constant si bine facea: sa nu-l las neasigurat, sa nu mi-l zboare cat lucrez la el!!! Lucram si ma gandeam ca e prea mult ceea ce fac; ca poate nu trebuie sa cer atat de mult de la mine, ca poate nu e bine sa ma supun la asemenea eforturi. Ma intrebam ce caut acolo. De ce n-am ales sa petrec o seara linistita la o cabana, cu oameni de treaba? Unde e locul meu? De ce fac asta? Merita?Mi-am adus aminte cum am vorbit vineri cu un drag student care stie ca merg pe munte si i-am zis “Vorbim saptamana viitoare, daca ma intorc teafara:) “. Am glumit atunci, dar oare chiar e o gluma? Sigur ca o sa ma intorc teafara, ce naiba? Pot rezista la mult mai mult. E chiar ok. Am simtit cum mi se intind intr-un zambet buzele arse de soare si vant. Ma usturau.


Tot puneam zapada peste foaia cortului, se micsorase spatiul interior sub presiunea zapezii cu care il ingropam, dar aveam loc destul. Facusem cariera, scoteam cu lopata caramizi de zapada intarita si zideam peste punctele de ancorare si peste foaie. Intrarea era spre vale; pe aceea nu aveam cum sa o blochez. Vantul falfaia vela din fata cu putere. O ancorasem cu coada de la lopata. Cand sunt doi oameni, sunt 4 bete, 2 pioleti, 4 coltari, ai cu ce sa ancorezi cortul. Cu toate la jumate, solutiile erau putine. Am pus zapada in niste saci menaj si am asezat incarcatura peste punctele importante. Am observat ca zapada lucrata se consolida repede la lasarea serii si a frigului. Era bine. A durat mult; nu mi-am dat seama cand noaptea se strecurase tip-til in jurul meu.


Dar eu nu eram bine. Ma durea capul. Mi-am dat seama ca n-am avut nici un fel de nevoi fiziologice de azi dimineata si nici acum n-am, ceea ce inseamna deshidratare. Pur si simplu organismul nu avea apa de eliminat. M-am repezit la termosul de ceai. Inca era cald. Dar nu-l puteam devora, pana ce nu incepeam sa fabric lichide suficiente. Incepuse sa-mi fie frig la maini si la picioare, era timpul sa ma bag inauntru, sa ma imbrac bine, sa ma incalzesc. Cu ultimii stropi de putere, am umplut un sac de zapada buna si-am intrat in cort, cu sacul in veranda, am bagat totul in cort, inclusiv bocancii si-am inceput sa adaug straturi. Aveam ce-mi trebuie, m-am incalzit imediat. De mancat, nu prea-mi venea, voiam o fidea calda, dar asta tot de apa depindea. Chestiile reci pur si simplu nu intrau. Am inceput sa musc totusi dintr-un codru de cascaval si sa rontai nuci. Ce bine am facut ca le-am luat si ce bine a facut mama ca mi le-a curatit!


Am pregatit apa in cort, cu multa grija, fara sa dau pic de zapada pe jos, fara sa vars sau sa ard ceva. Sticla de gheata era greu de topit, desi salivam la apa adevarata din ea. Am decis s-o las pe langa mine, in cort, si poate maine o sa am mai mult chef de ea, sa o tai si sa topesc cuburi de gheata. Am aruncat in oala 3 pastile diferite, calciu, magneziu, minerale si-am dat peste cap nenumarate cani de lichide de toate felurile. Abia apoi si-a gasit rand si fideaua calda. Si vreo doua suluri de miere, din cele ce se servesc la ceai. Atat. N-am mai iesit afara. Inca nu aveam lichide de eliminat. 


Cand m-am culcat, vantul batea tare. Mi-a dat prin cap ca, daca smulge foaia de la veranda, va scoate coada de lopata din zapada si ea va aluneca la vale ca si ochelarii… si-o voi pierde. Restul statea bine. Nu mai vreau sa pierd nimic. Asa ca am legat coada de lopata de cort, cu o sfoara. M-am mai linistit. Am gandit ca ar fi bine sa ma mai trezesc pe la 12 noaptea, sa verific ca e totul ok. Am pus alarma. La 12.00. Asa m-a dus pe mine capul. Si m-am culcat.



DUMINICA, 7 februarie


M-am trezit. Liniste deplina. Apasatoare. Si vantul? Inca n-a sunat alarma. Adica nu e miezul noptii? M-am intors pe partea cealalta… M-am trezit iar. Se auzea iar vantul. Tot nu e miezul noptii? Nu mai puteam sa dorm. Doamne, ce fac pana maine? Ce noapte lunga si grea! Frig nu mi-era deloc si stateam comod. Dar de ce nu mi-e somn? Deschid cortul, ma uit afara. Noapte neagra. Stele. Deschid telefonul. 4.30. Cum? Pai si de ce n-a sunat ceasul? Si mi-a picat fisa: pai nu venise ora 12.00. Aceea urma sa fie mai incolo, pe lumina, la pranz:). Ce varza sunt! Putea sa ma ia vantul cu totul, asa avusesem eu grija sa pun ceasul sa sune la 12 noaptea!


Am decis sa ma culc la loc si sa dorm pe saturate. Vreau doar sa ajung la Carja, e timp destul, mai am o zi, nu ma grabesc sa plec acasa, ador locul acela si vreau o noapte acolo. M-am trezit odihnita cu adevarat. Era soare si mai cald decat ieri, nici vantul nu mai batea. Era o zi perfecta. Singura grija era sa ies totusi din caldare inainte sa bata soarele prea mult in zapezile de pe versant. Aveam eu fixata o linie pe care o analizasem de ieri, prin care sa nu tai nimic si sa ies cat mai repede de pe varsant, dar e de preferat sa fie inca zapada tare.



/parang/img_5844.jpg


Pana la urma, m-am mosmondit mult. S-au ivit si cateva picaturi in sticla de gheata. In cele din urma, am taiat-o si am topit o mare parte din sloiul acela, a fost delicioasa apa adevarata! Am iesit cu rucsacul aproape facut si am inceput sa strang cortul. Zapada se intarise pe el, am muncit sa-l dezgrop. Apoi mi-am dat seama ca am uitat sa-i fac o poza:). Dupa ce am strans totul, mi-a venit un gand: ma, trebuie sa te duci ca omul dimineata, trebuie sa functionezi normal…. Si daca esti cuminte, o sa gasesti si ochelarii. Asa ca am coborat din nou spre caldare, m-am invartit pe micile platorui de jos, am rezolvat ce era de rezolvat… si-am inceput sa urc inapoi la rucsac, cu ochii pe jos. Langa niste coltani de stanca… ochelarii!!!! M-am inchinat, am multumit. Sunt cel mai norocos om de pe pamant! Mi-am luat rucsacul la spinare si am stiut ca ziua de azi va fi minunata. Era 10 cand am plecat. Am iesit in creasta mai usor decat as fi banuit, zapada era inca tare si am tinut o linie dreapta intre doua stanci, cu coltarii in picioare, de-a dreptul in sus, fara probleme. Apoi i-am bagat in rucsac, era clar ca zapada se va inmuia de la caldura si soare si azi voi merge foarte bine fara ei. 


De la locul de cort si pana pe varful Iesul, cum aud ca se numeste, sau Lesul, cum scrie pe harta mea, sunt peste 300m diferenta de nivel. A fost greu, dar tare frumos. Ma simteam bine, chiar daca era foarte obositor. Imi reuseau succesiuni de 70-80 de pasi intre scurtele opriri de cascat gura si de privit inapoi si inainte. Fata de 30-40 de ieri, era bine. 



Minunata priveliste de pe Iesul!!! Se vedea fain si Fagarasul.



/parang/img_5847.jpg


Doua urcusuri mari am in fata. Gruiul si Parangul Mare. La picioarele mele, lacul Mandra hiberneaza.



/parang/img_5852.jpg



Creasta matematica ce avea sa urmeze a fost incantatoare. Pe aici ninsese, era mai multa zapada decat pe unde am mers ieri. Iarna adevarata. Exact ce-am vrut. M-am simtit minunat, am pus acumulator nou la aparat, m-am bucurat de locuri, de poze, de zapada, de soare, de aer curat, de miscare, de libertate si de toate ce le caut cand plec de acasa. Si m-am bucurat din nou de mine, de echilibrul meu, de linistea mea, de starea de bine din mine. As fi vrut sa gasesc semnal, sa vorbesc cu cei care ma stiu acum aici.



/parang/img_5855.jpg



/parang/img_5858.jpg


Tocmai ce-am inceput sa urc Gruiul…. Cand vad deodata miscare dupa niste stanci si niste capete de schiuri. Cineva in rosu. Ia te uita, exista oameni iarna in Parang. Ma asteptam sa fie bulevard in partea dinspre Petrosani, dar toti urca numai pe varful cel mare si apoi se intorc pe unde au venit. Mai nimeni nu trece dincolo, spre Ranca. M-am bucurat ca dau de un suflet de om…iar cand m-am apropiat, surpiza!! Era un suflet de femeie:). Singura, ca si mine, dar pe schiuri, plecata la o zi, urcase dis-de-dimineata dinspre Petrosani si cobora pana la Transalpina, de unde avea de gand sa coboare pe sosea pana la Obarsia Lotrului. O astepta cineva cu masina. Minunata intalnire. “Unde ne sunt barbatii?” “Pai uneori e bine sa mai….” “ …sa mai stea si la cratita:) “ am completat eu, in gluma. “Nuuu, sa ne dovedim noi ce putem”, raspunde ea. Fiecare cu motivele sale pentru care e singura prin munti, acum, aici, dar oricum, amandoua avem destula experienta incat sa stim ce riscuri ne asumam si ce gasim in schimb aici, in inaltul muntilor. Din tot sufletul i-am urat cele bune si i-am zis sa aiba mare grija de ea. Poate nimeni nu ne intelege mai bine decat ne intelegem noi, una pe alta, oricat de diferite ar fi personalitatile noastre, probabil. 



/parang/img_5860.jpg


Am revenit la urcusul meu pe Gruiu. Greu de tot, cu rucsacul mare. Nu e mai usor decat ieri, n-am mancat mai nimic si mi-am dat seama ca, oricat am calculat eu mancarea, tot car multa in plus, pentru ca pur si simplu nu pot manca. Trebuie sa ma mai studiez, sa inteleg mai bine cum functionez in asemenea conditii, mai e loc de optimizat cate ceva. S-o arunc nu-mi vine, e pacat, altii n-o au. Dar ma pot opri de cate ori vreau, nu ma grabesc, ziua e perfecta si timpul e destul.



/parang/img_5861.jpg


La urcarea pe Parangul Mare mi-am pus coltarii, vazusem de departe ca am de strabatut niste zone inclinate cu zapada sigur intarita. Eram putin sub varf, cand am auzit un racnet de barbat victorios. Of! Urasc manifestarile de genul asta, de parca ar fi avut lupte de purtat, teritorii de cucerit, de parca cineva vrea sa-si racneasca in gura mare superioritatea fata de cine? Fata de ce? N-am inteles niciodata genul asta de manifestare a bucuriei cand urci un varf. Poate sunt rea, poate nici eu nu fac doar lucruri pe placul altora, rog sa fiu iertata, dar nu pot sa-mi ascund gustul amar pe care mi l-a trezit ragetul ala si modul brutal in care mi-a sfasiat bucuria proprie, impacarea, linistea. Avusesem si eu luptele mele de purtat, aveam si eu biruinta mea, dar n-am vrut sa le-o tip altora in urechi.



/parang/img_5864.jpg


In rest, omul parea de treaba. Am reusit sa trimit un sms la mama, apoi semnalul a disparut definitiv, nu stiu unde. Peste vreo 10 minute, a aparut si colegul de tura si a trebuit sa mai suport un strigat victorios. S-au luat ei la justificat, fiecare de ce a mers mai repede sau mai incet, la gadilat orgolii, dupa care colegul codas zice ”Da, ma, da eu am reusit sa ajung pe Mont Blanc!” Ma intreaba de unde am aparut si dupa ce-i raspund, concluzioneaza “deci e mai simplu pe acolo”. Ramasesem cu ochii in gol, nu intelegeam de unde a dedus el asta, din ce parte a raspunsului meu. Sau doar pentru ca i se parea inadmisibil, imposibil ca eu sa fi venit pe undeva pe unde era mai greu decat pe unde a venit el. Nu stiu daca s-ar putea spune ca e pe undeva mai greu, dar e cert ca e mai lung si ca, daca mergi matematic, urci si cobori destule varfuri. Ma multumesc doar cu observatia “nu stiu ce inseamna mai greu, dar oricum, merg de ieri, am dormit in cort …”. Dup-aia imi trece prin minte o intrebare:”Dar cunoasteti masivul, ati mers vreodata in partea aceea?” “Nu, acum venim pentru prima data.”



/parang/img_5871.jpg



 “Pe afara ati facut ceva?” ma intreaba. Mi-a venit in minte sa-i raspund “N-am fost pe Mont Blanc”, dar am zis ca nu e frumos sa fiu acida, asa ca am raspuns sincer ca nu, dar nici nu mi-a trecut prin cap cu adevarat sa plec intr-acolo, nu ma atrage nimic, deocamdata simt ca am atatea locuri de vazut in muntii nostri, de n-am eu timp destul pentru tot… “Noi i-am cam facut pe toti!” “Da? Cum naiba, ca numai in Fagaras, de exemplu, ai de mers o viata pe muchii, prin caldari…” “Pai facem din fiecare masiv varful cel mai mare si ce rost mai are?” “Aaa, aia e altceva, asta nu inseamna ca ati epuizat traseele din muntii nostri. Sunt atatea locuri faine, unele mai putin umblate, unele chiar nemarcate, incat ati fi surprins sa vedeti ce lucruri minunate si ce experiente deosebite ratati, limitandu-va la varful cel mai mare. Pana si Parangul. Am mers pe creasta de doua ori si nu mi s-a parut asa de spectaculos. Apoi am plecat la batut cararile, marcate sau ciobanesti, prin caldari, pe la lacurile de jos, trecand muchiile astea, admirand apele limpezi…si-am descoperit ca e mult mai frumos decat pe creasta. Daca aveti timp, incercati sa reveniti prin munti si sa mergeti si pe alte trasee decat varfurile cele mai mari, s-ar putea sa va placa foarte mult”. “Nu, mie asta imi place, sa fac varful” “OK, cum doriti.” 



/parang/img_5874.jpg



Intreaba care o fi Moldoveanu si ma apuc sa arat unde cred eu ca e, cu rezerva ca nu sunt chiar sigura. Cand ajungem la Retezat, zice “L-am facut si p-ala, am fost la Bucura si pe Peleaga…” M-am lamurit, fiecare vede muntele cum doreste, important e sa ne fie tuturor bine si sa nu ne deranjam cu nimic unii pe altii. In rest, oamenii chiar erau cumsecade, au vrut sa-mi dea sa vorbesc la telefon de la ei, chiar am apreciat bunavointa lor. Erau pur si simplu altfel.



/parang/img_5875.jpg


Am stat cam jumatate de ora pe varf, fara sa simt cam nimic. Oamenii faceau filme cu telefonul, unul avea semnal si pentru net, “sa va luati alt telefon” … Era trecut de 14.30 cand am decis ca eu ma duc, si ca nu ne luam inca ramas bun, pentru ca sigur ma vor ajunge si ma vor depasi. Initial am plecat cu coltarii in picioare, dar mi-am dat curand seama ca zapada e cu totul altfel decat pana acum. Aici ninsese recent. Nu mult, dar era zapada afanata, nealunecoasa. Baietii m-au depasit grabiti, dar ne-am vazut fiecare de drum. N-aveam nici un gand sa incerc sa ma tin de ei, obosita cum eram, cu rucsacul meu greu, cu nevoia mea de liniste. 



/parang/img_5879.jpg


Era taiata poteca pe toate traversarile posibile si pe toate fetele de munte. Nu se stresase nimeni ca prin unele locuri era alunecos sau ca in vreo doua locuri era zapada acumulata. E drept, situatia nu era grava. Asa ca am mers pe urme, caci dupa ce trecusera niste oameni dus-intors, n-o fi afurisita ea, zapada, sa nu ma suporte si pe mine. 



/parang/img_5882.jpg


Se profila o seara frumoasa, cu un apus colorat, cu Retezatul in pacle rosiatice. Ma opream si savuram momentele acestea desavarsite.



/parang/img_5884.jpg



 De data asta, ma simteam bine. Am avut in rucsac, bine infasurate, sticlutele cu apa fierbinte, care acum era calda inca si din care imi impuneam sa iau din cand in cand cate o inghititura. Oboseala ma cuprinsese, dar aveam in plus multe alte motive sa nu ma grabesc:



/parang/img_5886.jpg



/parang/img_5889.jpg



In lumina inserarii, peisajele pareau ireale. Asta visasem, pesemne, cand m-am trezit si-am stiut ca vreau sa vin aici.



/parang/img_5891.jpg



/parang/img_5893.jpg



Ma mobilizez in fata ultimului urcus al zilei: Carja. Stiam ca dincolo e coborarea periculoasa; daca trec de ea, tot greul a trecut. Pe varf, ma surprinde simpaticul insemn sub forma de carja:), nu-l stiam. Ajunsa la marginea zonei plate, privesc in jos coborarea si refugiul unde vreau sa dorm. 



/parang/img_5901.jpg



Surpriza minunata e ca ninsese suficient, incat sa fie zapada buna de coborat, in care piciorul sta bine. Era poteca mare, coborasera oamenii inaintea mea, erau mult inainte, ii vedeam pe continuarea crestei. Oare ei ma vedeau pe mine? Sunt singura aici si nu am voie sa cad. Spre deosebire de ei, am in spate un rucsac greu care m-ar trage in jos precum plumbul.



/parang/img_5898.jpg


Ma opresc sa-mi pun coltarii si sa iau in mana pioletul, pregatita, doamne fereste, pentru orice. Ar fi stupid sa alunec din mandria ca eu nu pun coltarii, ca nu-i nevoie, ca stiu sa merg si fara ei. O sa cobor incet, poate dura oricat. Eram linistita. Am deschis telefonul si aveam semnal. Am trimis mesaje. Pe sustinatorul meu de la Targu Jiu l-am sunat, pentru ca chiar voiam sa-l aud. Stiam ca-mi vor prinde bine o vorba calma si o incurajare, asa ca m-am hranit cu asta si-am pornit linistita la vale.




/parang/img_5902.jpg


 Soarele apunea si ma opream pur si simplu sa ma uit la el stand pe loc in pozitii sigure, sa nu fiu tentata sa casc gura aiurea in timp ce calc. Ba chiar mi-am permis si luxul sa fac poze, atat de fain se cobora acum temutul pasaj riscant.



/parang/img_5904.jpg



 Cand am ispravit, m-am simtit, totusi, de parca as fi coborat din avion, de parca as fi pus piciorul pe pamant. Se vedea zapada mare la refugiu, mai sus decat usa; acolo se aduna nameti inalti si deseori refugiul este complet acoperit. Nu e cazul in iarna asta.



/parang/img_5907.jpg


Am urmarit ultimele raze ale apusului, am scris un ultim sms la Targu Jiu sa-mi anunt aterizarea cu succes, apoi am parcurs ultimii pasi pe muchia ingusta, pana in vagauna unde este asezat refugiul, convinsa ca urmeaza o portie buna de lopata.



/parang/img_5911.jpg



 Surpriza era ca aveam deja un mic tunel facut pe langa zid, pe dupa marele namete, si o intrare in refugiu prin usa intepenita in pozitie intredeschisa. Minunat! Ce bine ca usa nu era inchisa, caci ar fi trebuit sapat pana la pamant. Asa era sapat numai cat sa incapa un corp de om. Am aruncat cu greu rucsacul inauntru si m-am strecurat si eu dupa el, ca o omida. 



Inauntru, raiul pe pamant! Un covor de zapada curata,neatinsa, provizii zdravene de mancare buna, nici un pic de vant, un loc perfect. Era si o sticla de tuica si am sarbatorit reusita mea cu o inghititura mica. Mai mult nu mergea, eram oricum obosita, nemancata, asta mai lipsea… :). Mi-am instalat cortul fara sa-i fixez veranda, lasandu-l larg deschis spre masuta scunda din mijlocul refugiului. Sa stau in cort, cu masuta langa mine, sa fac apa, sa gatesc pe ea… M-am rasfatat cu servetele umede si haine curate si calduroase, nici nu mi-au mai trebuit atatea cat in seara trecuta, era cald si refugiul oferea un adapost minunat. De data asta, am mancat bine, am baut cu placere apa la temperatura potrivita si ceaiuri calde. M-am uitat la poze, m-am gandit la lucruri frumoase, la oameni dragi… As fi vrut sa scriu un sms cuiva, dar ar fi trebuit sa ies pana in locul cu semnal…mai bine lasa, o sa-i transmt ceva prin puterea gandurilor mele. Momentul sublim in care stateam in sacul de dormit, la caldura, tinand in mana cana calda de ceai de soc, aromat si imbietor, la lumina unor lumanari aprinse pe masa, ascultand muzica faina in casti si gandindu-ma la intamplari minunate din trecut si din viitor, e poate motivul suprem pentru care a meritat sa fac toate astea si sa fiu acum aici.




LUNI, 8 februarie


M-am trezit devreme, dar n-aveam cum sa vad rasaritul. Lumina colorata a diminetii invaluia crestele si-am iesit din cuibul meu ca sa o admir.



/parang/img_5921.jpg



/parang/img_5926.jpg



 Mi-a lipsit cana de lapte cald, pur si simplu n-am gasit lapte praf la plecare, in graba mea. Nu reuseam sa-mi dau seama daca vreau sa ma grabesc sau daca imi permit sa lenevesc la soare pe creasta toata ziua si sa plec cu trenul de noapte. Nu prea aveam chef sa fac nici un plan. Mai e timp, abia a rasarit soarele:).



/parang/img_5927.jpg



/parang/img_5935.jpg



 Am tras de timp. Parca nu-mi venea sa strang cortul si sa plec din locul asta care-mi place atat de mult.



/parang/img_5940.jpg



In cele din urma, cand bagajul s-a strans si am fost gata de drum, era 10, era tarziu, iar eu nu reuseam sa scot rucsacul din refugiu. Aveam un capat de sfoara si ma gandeam sa ies si sa-l trag afara cu ea, dar in cele din urma am reusit sa ma descurc. Primesc sms cu mersul trenurilor. Aveam unul din Petrosani peste 3 ore si ceva, dar cum naiba sa ajung la el, cand eu sunt inca la Carja? Pare imposibil, mai am de mers o bucata de creasta, apoi sa cobor pe sub telescaun la sosea, apoi sa dau si de o masina care sa ma duca la Petrosani, la gara…



/parang/img_5949.jpg


Nu m-am grabit deloc, nu prea aveam de ce, era o cauza pierduta. Lasa, o sa iau trenuri cu schimbare sau pe cel de noapte, e prea fain, de ce sa nu ma bucur si de bucata asta de creasta? 



/parang/img_5951.jpg



/parang/img_5954.jpg



Am mers pe urmele facute de altii, pe traseul de vara, dar cand am vazut cat de frumos se vedea ultima bucata din creasta matematica, pana pe Parangul Mic, am zis ca nu ma mai intereseaza urmele de pe traversarea finala cea plictisitoare. 



/parang/img_5956.jpg



Am gandit ca merit sa inchei tura asta minunata ca un alpinist adevarat :), pe creasta, nu pe sub ea, asa ca am urcat cu mare drag varful si mi-am vazut visul implinit pana la capat. In urma mea, minunata creasta a Parangului straluceste in soarele diminetii, de data asta numai pentru mine.



/parang/img_5961.jpg



In statiune, in dreptul Salvamontului, m-am oprit sa mai dau jos din ce-aveam pe mine si sa rog oamenii de acolo sa-mi dea niste apa adevarata. Un domn cumsecade vine cu termosul plin, razand: “Am uitat sa va intreb daca vreti calda sau rece.” “O, doamne, rece vreau, desigur, m-am saturat de apa fiarta, vreau o apa de izvor, ce gluma e asta?” :), dar se pare ca omul stia deja foarte bine ce vreau.


Am coborat cu mare spor, m-am trezit jos parca prea repede. Mai aveam o ora pana la tren, cum naiba am facut? Mergand vreo 2 minute pe asfalt, trec pe langa niste domni de treaba care s-au minunat cat de bronzata sunt si m-au invitat sa gust din pranzul lor. Am multumit si m-am scuzat ca-i refuz, desi tare bine mirosea minunea ce tocmai se frigea, dar eu trebuia sa dau din picioare si sa fiu acolo, in strada, gata sa opresc prima masina ce m-ar putea duce la gara. Si da, ca de obicei, masina a aparut imediat si un domn din Medias m-a dus unde aveam nevoie, desi se grabea si dansul la treburi si am insistat sa nu intarzie pentru mine. De ce ma mai mir? “Nu stiu cum fac, domnule, am un noroc extraordinar; de fiecare data cand cobor de pe munte, gasesc un om foarte de treaba care ma duce cu masina unde am nevoie. Absolut de fiecare data. Va multumesc tare mult!” “Pai asta ar trebui sa fie normal, ar trebui sa fie toata lumea de treaba, sa nu ne mai miram de asta.” 


Mai am vreo 40 de minute pana la tren si nu inteleg cum am ajuns acum, aici. Am sentimentul ca m-am teleportat, pur si simplu. Vorbesc la telefon: “ S-a intamplat iar minunea, stii tu, masina fix unde trebuie, cand trebuie, care sa ma duca pe mine special…” “Nu stiu de ce te mai miri…” 


Nu prea stiu ce sa fac cu timpul asta, sa ma bucur cat mai bine de el. Ma opresc pe pasarela de peste liniile de cale ferata si ma uit spre Parang. Se vede minunat Carja, in toata maretia ei. Pur si simplu stau si privesc. Merg mai departe si-mi vine sa zambesc si vad cum se uita oamenii la mine… ce-or gandi? Oi fi chiar asa de bronzata, de se uita asa la mine? 


Mesaj catre Alexandra: “Stau pe rucsac pe peron, trec marfare pe langa mine. Langa gara e umbra si frig, eu stau ca musca la soare si-mi usuc bocancii spalati in prealabil pe linie cu Borsec, in uralele unei locomotive. Si ma zgaiesc la varful Carja, cel mai delicat pasaj din creasta, la baza caruia e refugiul in care am dormit. Acum trei ore jumate eram acolo, nu stiu cum am ajuns.”


Vine trenul. Am reusit.







Miercuri, 17 februarie 2016 - 01:22 
Afisari: 3,311 


Postari similare:





Comentariile membrilor (29)

andruska
andruska

 
1
Nu am apucat sa il termin. Trebuie sa ma grabesc putin acum. Dar ce am citit m-a tinut legat...Parca sint copilul acela care asteapta acel "va urma" de pe timpul celor 2/3 ore de televiziune. Tensiunea povestirii a ramas si astept sa prind "fereastra" sa ma intorc la citit.

Nu prea stiu ce sa iti zic Laura: bravo, felicitari? Parca nu gasesc cuvintul potrivit pentru ce citesc in jurnalele tale...

Sint deja in intirziere...

Ps. Multumesc pentru amanuntele organizarii turelor de iarna pe care greu le gasesti!


Miercuri, 17 februarie 2016 - 07:24  

rzv
rzv

 
2
Am vrut sa scriu ceva,altceva,din nou am schimbat....totul de bine .
Nu iese si nu a iesit nimic pentru ca nu gasesc cuvintele.Probabil nu exista cuvinte pentru asa traire,cred....

Jos palaria!


Miercuri, 17 februarie 2016 - 12:25  

bogdan.t
bogdan.t
Coarda
 
3
Foarte fain jurnalul! Felicitari ptr reusita!
Daca tu ai norocul de a prinde masina foarte repede,cand cobori de pe munte, spre a ajunge intr-un anumit loc (de obicei gara), eu sunt la polul opus. Astept pana-mi ies ochii ca la melc Carpati.org)
Cat despre cei care zbiara atunci cand ajung pe varf, nici eu nu-i inteleg. Intrebasem un astfel de specimen, pe Negoiu daca-mi amintesc bine, care-i faza cu urletele. Mi-a raspuns: "imi descarc toata bucuria din mine!" ... Bun nene ... esti un zeu!
Inca o data felicitari ptr tura si jurnal! Carpati.org


Miercuri, 17 februarie 2016 - 14:17  

crursu
crursu

 
4
Frumos povestit.
Fii mereu puternica.


Miercuri, 17 februarie 2016 - 17:50  

bogdan.t
bogdan.t
Coarda
 
5
P.S: Ce a zis un amic de drumetie: " Super tare gagica. sa o luam cu noi!" Carpati.org)


Miercuri, 17 februarie 2016 - 20:33  

bogdan.t
bogdan.t
Coarda
 
6
stabilesti traseul Carpati.org


Comentariu modificat de autor!

Miercuri, 17 februarie 2016 - 20:43  

dany
dany
Cort
 
7
foarte frumos jurnalul!mi-a placut mult!ture frumoase!


Miercuri, 17 februarie 2016 - 21:06  

aditza
aditza

 
8
Frumos. O fata solo iarna pe creasta e ceva neobisnuit.Curajoasa.


Miercuri, 17 februarie 2016 - 21:23  

baumwolle
baumwolle
(admin)

 
9
Of, îi mare durere cu ăștia care...fac munții. Făcuți îs ei deja, făcuți de-un amar de vreme și nu de noi.

Tare fain, măi, Laura! Muntele a dat câteva zile tare frumoase în iarna asta și pare că ai profitat de ele la maxim, fugând departe de lume, spre zări albe.

Știi conceptul de sincronicitate? Mi se pare tare fain că te-ai întâlnit cu S. din senin... pe-o creastă senină! Amândouă singure pe munte, amândouă în căutarea unui ideal. Îți cam dă de gândit. Carpati.org


Joi, 18 februarie 2016 - 07:26  

lauramatei
lauramatei
(admin)

 
10
Multumesc tuturor de vizita!

Bogdan: Carpati.org Carpati.org Am inteles, de fapt vreti sa va iau cu mineCarpati.org. Nu stiti in ce va bagati. Nu va intrebati de ce ma refuza invitatii? Carpati.org. Sau te-ai satuat sa tot astepti masini spre gara la capatul drumetiilor?Carpati.org

Adi: ei bine, iti dai seama ce neobisnuit e sa se intalneasca doua fete "solo iarna pe creasta"Carpati.org.

Bumbacul: Da, si eu ma gandeam ca am mers tare putin pe munte in iarna aceasta, dar au fost niste zile minunate si niste ture deosebite. E drept ca stau la panda, nu e nimic intamplator.
Cat despre intalnire, chiar imi da de gandit. M-am bucurat, mi-a placut tare mult sa stam de vorba, am simtit ca urarile si binele pe care i-l doresc se desprind de undeva foarte din mine (niciodata nu adresez urari formale, nici macar de sarbatori, dar acum chiar am simtit ceva altfel). Am ramas gandindu-ma la rostul intalnirii asteia, caci da, mi se pare ca chiar are un rost. Simt ca nu reusesc inca sa patrund cu adevarat sensul acestei intamplari, dar stiu ca va veni raspunsul la timpul sau. Simt doar ca e ceva important. Si mi-a venit sa fiu discreta, sa nu dau numele ei aici, mi s-a parut ca, daca l-as scrie, parca as invada ceva al ei, personal, parca i-as incalca intimitatea. Desi sunt convinsa ca si ea povesteste undeva, intr-un spatiu public, tura ei. Dar mi s-a parut ca nu trebuie sa fac eu publica experienta ei, inainte sa o faca ea insasi, asa cum vrea ea, daca vrea.


Comentariu modificat de autor!

Joi, 18 februarie 2016 - 09:57  

bogdan.t
bogdan.t
Coarda
 
11
Laura: Carpati.org Challenge accepted! Carpati.org


Joi, 18 februarie 2016 - 15:21  

lauramatei
lauramatei
(admin)

 
12
Mi se sopteste in casca faptul ca si Silvia a povestit pe blogul ei despre tura sa pe schiuri. Da, chiar a fost o intalnire faina! Carpati.org

Bogdan: tocmai mi-am angajat impresar, nu mai fac fata solicitarilorCarpati.org. E foarte exigenta! Sa vedem daca treceti de selectia eiCarpati.org.


Joi, 18 februarie 2016 - 17:58  

bogdan.t
bogdan.t
Coarda
 
13
Laura: nu mi-am angajat eu , ca inginer, impresar, te lauzi ca profa de mate )) cat de exigenta poate fi ? Carpati.org


Joi, 18 februarie 2016 - 19:06  

bogdan.t
bogdan.t
Coarda
 
14
vezi cum citesti ...


Joi, 18 februarie 2016 - 19:24  

lauramatei
lauramatei
(admin)

 
15
Ma Bogdan, nu batem noi campii prea mult p-aci? E ceva de inteles printre randurile tale de mai sus? ca eu nu vad subantelesul... Au vreo legatura job-urile noastre cu mersul pe munte? e vreo ironie si n-o inteleg eu?Carpati.org Parca nu-i aici cadrul pentru hihaiala noastra. Jurnalul chiar e dintr-o tura serioasa.

Nu stiu exact cum s-ar putea concretiza vreodata o tura impreuna, eu n-am nimic impotriva, dar nu stiu exact ce, cand, cum si unde ar trebui sa se intample. Totusi, nu ne cunoastem, mai ales eu pe voi. Mai vedem.


Joi, 18 februarie 2016 - 19:58  

petreu
petreu

 
16
Fain jurnal Laura! Bravos!
De apreciat că ai împărtășit și cu noi experiența asta frumoasă.
Cu siguranță inspiri.


Joi, 18 februarie 2016 - 20:07  

costel2007
costel2007
Busola
 
17
Adaugă-mă și pe mine, te rog, printre cititorii tăi! Orice aș spune mai mult sunt doar vorbe.


Vineri, 19 februarie 2016 - 02:15  

dodo79
dodo79

 
18
Frumos scris, ca de obicei.
Apropo de intalnirea cu Silvia, citeam pe blogul ei despre plimbarea prin Parang dupa ce am citit jurnalul tau si chiar ma intrebam daca nu cumva v-ati intalnit... inainte ca ea s-o si confirme in text. Pt. cat de mari sunt muntii si cat de vaste sunt distantele si posibilitatile se pare ca lumea celor ce merg pe munte este f. mica.


Vineri, 19 februarie 2016 - 11:04  

mihaela
mihaela

 
19
Felicitari pentru calatoria frumoasa! Ce-mi plac jurnalele in care se vorbeste , dincolo de traseu sau chestii tehnice si despre om, trairi, perspectiva personala...Mi-a facut o reala placere sa calatoresc cu ochii mintii pe urmele tale Carpati.org

Parangul e tare frumos si sunt de acord cu tine ca nu creasta este realul deliciu, frumusetea acestui munte ascunzandu-se in caldarile acelea de poveste, in care as vrea sa merg de cate ori se iveste ocazia. Totusi creasta pe timp de iarna mi se pare minunata Carpati.org

De atata vreme de cand tot citesc despre oameni care merg solo, m-am obisnuit cu ideea ca e ok Carpati.org) Eu nu as merge ca-s fricoasa cand vine vorba de jivine, dar ii aplaud pe cei care isi realizeaza visele, chiar daca ajung sa si urce muntele singuri

Numai bine!


Vineri, 19 februarie 2016 - 11:11  

neco
neco

 
20
Alelei, voinicii mei, cat curaj, cata determinare ! Am citit tot, cu nesat, pe nerasuflate pe alocuri cu convingere ca citesc un articol SF ! Asa ceva mai rar ! Jos cu palaria ! Pentru tot : actiune, articol, poze. Va multumim ca existati ! Cum zicea un poet candva, "daca unul si cu unul, nu mai vor sa faca doi" (in sensul ca se intampla lucruri extreme), aste e si pentru ca d-na Laura Matei face ce face. Ca tot le are la maxim cu matematica !


Vineri, 19 februarie 2016 - 11:34  

neco
neco

 
21
"Daca nu orice lucru iesit din comun este in mod necesar de valoare, orice lucru de (MARE, nota mea, determinata de tura comentata !!) valoare este iesit din comun !"


Vineri, 19 februarie 2016 - 12:35  

vulpitza
vulpitza

 
22
Felicitari pentru tura si multumim ca ne prezinti atat de frumos plimbarile pe care le faci Carpati.org.

Citesc mereu cu placere jurnalele tale si de fiecare data abea astept urmatoarea aventura Carpati.org).

Carari insorite in continuare!


Vineri, 19 februarie 2016 - 17:25  

siby
siby

 
23
Frumos scris, imi plac jurnalele tale si de fiecare data le citesc cu sufletul la gura nerabdator sa vad ce apare in urmatoarea fraza Carpati.org


Sâmbătă, 20 februarie 2016 - 10:02  

nanifar
nanifar

 
24
Buna, Laura!
Frumos jurnal, frumoase poze, mie mi-a placut cea cu cortul si toate cele prin prejur. Intotdeauna m-am intrebat, citindu-ti jurnalele, ce te determina cu adevarat sa pleci singura pe munte? Te simti mai implinita? Sau este o nevoie a ta de singuratate, de a trai in maretia muntilor de una singura? Oricare ar fi motivul, tare curajoasa esti. Iti doresc numai de bine.


Sâmbătă, 20 februarie 2016 - 13:25  

jujea
jujea
Cort
 
25
Fain! Am fost pe acolo chiar in aceiasi perioada. Carpati.org Dar pe alte parti ale Parangului. Deci, data viitoare cand mai ajungi in coltul asta de rai, da sfoara in tara. Carari cu soare!


Duminică, 21 februarie 2016 - 20:19  

markbv
markbv
Caraba
 
26
Felicitari pentru tura si pentru jurnal! Imi place!

Ai avut noroc cu refugiul. Anul trecut, cam pe vremea asta, am sapat cateva ore bune ca sa intram in refugiu.

Toate bune! Fate favours the bold!


Luni, 22 februarie 2016 - 11:15  

mihaita_39
mihaita_39
Busola
 
27
Marele Alb al Laurei, al singuraticii Laure ... s-ar fi putut numi acest jurnal frumos.
Rindul carui munte vine acum ?


PS Te intreb io, retoric si mucalit: de vreme ce-ai inceput sa-ti numeri pasii dintre doua opriri ... n-o fi oare timpul sa iei totusi cu tine vreun tovaras de drumetie ?!
Carpati.org


Marți, 23 februarie 2016 - 22:38  

celu
celu

 
28
M-a relaxat mult lectura jurnalului tau, avand in casti rapsodiile lui Enescu.
Am mers si eu in Piatra Craiului (8 si 9 febr.) Singur... Dar eu am gasit o pereche de ochelari.
Succes in tot de iti propui !


Marți, 23 februarie 2016 - 23:21  

iancudan
iancudan

 
29
Frumos!


Joi, 25 februarie 2016 - 11:50  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0934 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2019) www.carpati.org