Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Decembrie 2017
LMMJVSD
123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Ianuarie 2018
LMMJVSD
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031

Online

Vremea
Varful Leaota
Muntii Leaota

Reduceri

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Groaznica noapte in peretele Kaiserului (Muntii -- Munti din afara Romaniei --)

Este sambata, 15 Iulie si imi astept prietenii din Cluj; la ora 19:22 suna mobilul. Raspund. Mihaela imi spune ca mai au inca 70 km pana la Munchen; raspund ca in circa trei sfert de ora am sa-i astept la iesirea de pe autostrada spre Garching unde locuiesc.


Ne intalnim si facem prima cunostinta "live", pentru ca ii cunosteam numai prin intermediul Internetului, din cauza unor pasiuni care ne leaga: muntele, cataratul, ghetarii, informatica…


Foarte fericit ca au venit si am in sfarsit niste parteneri cu care pot face ascensiunea pe Matterhorn, ii invit in apartamentul meu si facem cunostinta: Mihai si Mihaela Constantinescu din Cluj, Mihaela, prietena mea si eu ...


Stam la masa si discutam…


Planul era sa facem impreuna ascensiunea pe Matterhorn si ma bucuram si eram emotionat ca un copil mic ca am cu cine sa o fac.


Ma gandeam ce traseu as putea sa fac cu ei impreuna inainte, ca sa ne acomodam si sa ne cunoastem mai bine; nu concep o ascensiune de genul acesta fara a cunoaste cine ma tine sau pe cine tin la celalat capat al corzii, cu siguranta nici ei nu ar fi perceput o ascensiune de genu asta fara asi cunoste partenerul de coarda.


Vorbisem cu Mihaela inainte pe Net cum si ce am putea face, inainte de a ne arunca intr-un asemenea tura cum este Matterhorn, toate aceste detalii de proba de catarat un tur mai usor de o zi… Toate aceste mici detalii erau cuoscute.


Duminica mergem la o gradina special amenajata de catarare cu un perete de circa 15m cu diferite grade de dificultate. Constatam ca la catarat avem cam accelasi nivel tehnic si imi spun in gand ca e totul ok; asigurarea o fac cu mare prudenta si ca pereche sunt foarte respectosi unul fata de celalalt astfel ca orice suspiciune dispare si ma gandesc ce traseu am mai putea face sa ajungem la o faza critica pentru a ne testa comportamentul in cazuri emotionale.


Decidem sa facem traseul "Kopftörelgrad" din Wildenkaiser, un traseu care trece peste 5 creste ale Kaiserului, un traseu nepitonat la gradul 3, maxim -5.


Traseul are o lungime totala de 1400m de catarat prin trecerea a 5 turnuri si o coborare de 600m la rapel.


Il mai facusem odata si stiu ca mi-au trebuit vreo 8 ore cu rapel cu tot. Si descrierea in ghid era de 4-8 ore.


Karacterul acestui tur era catarare sigura la gradul 5, un pas sigur la catarare expusa, stapanirea constructei proprie locurilor de regrupare prin anouri si nuci cat si asiguarea traseului.


Duminica seara mai fac cateva plati pe internet si prelucrez cateva proiecte pentru luni si in sfarsit pe la ora 22 plecam spre Austria/Kufstein/Elmau.


Pe la ora 24 ajungem in parcare de unde o luam pe jos pana la Gruttenhutte (1600m).


Eu nu-mi luasem nimic de dormit cu mine, la ce imi trebuie sac de dormit cand echipamentul pe care il am are toate calitatile anti ploaie, apa, vant…?; ajunge daca-mi iau numai strictul necesar.


Prieteni mei par a avea mai multa experienta cu dormitul improvizat, asa ca ei isi iau sac de dormit, polare, apa, mancare,,,


Ne gasim un locusor simpatic plin de vegetatie, deschid termoizolantul, il pun pe jos si ma culc.


Nu trec nici 30 de minute si incepe sa ma stranga frigul, gandesc ca oricum noaptea nu mai e lunga; nici o problema; incerc sa ma linistesc si sa inchid ochii insa nu trece nici jumatate de ora si ma scol si incep sa fac gimnastica pentru a ma incalzi; mai fumez o tigara, mai fac niste miscari si incerc sa ma culc din nou; bate un vant usor umed, roua, simt recele cum ma patrunde prin inspiratia aearului, bag palmele in manecile gecii de gore pe care o aveam pe mine.


Nici o sansa, cu frigul in spate ma gandesc de ce sa ma chinuiesc in felul asta cand la nici 100 de metri e cabana; asa ca-mi iau rucsacul si ma duc la cabana, dandu-le de stire si prietenilor ca ma gasesc dimineata la cabana.


Bat la toate usile, nu deschide nimeni... bucluc... gasesc o bancuta de lemn si ma culc pe ea cu speranta ca noaptea va trece repede, temperatura scazuse sub 5 grade si roua umezise tot ce aveam pe mine.




Facusem prostia din tinerete cand la 16 ani plecasem in luna mai cu niste prieteni pe Ceahlau inbracat subtire cu o punga de plastic si sandale, in Bacau erau atunci peste 20°C, pe Ceahlau era zapada, dara atunci aveam 16 ani, acuma am 40 si...



In sfarsit, incepe sa se lumineze, dupa o noapte de frig si nedormita, m-am gandit ca am mai trait o experienta care nu strica, dar ce avea sa urmeze avea sa puna toata aceasta experienta a mea in umbra.



Pe la ora 8 ma duc si-i trezesc si pe partenerii mei si stam la o cana de cafea austriaca pe terasa refugiului cu o priveliste de vis, este o zi insorita; in dreapta in jos este valea care ne oferea vedere spre toate oraselele vecine si in zare se vedea Grossglocknerul iar in stanga aveam masivul Kaiserului.


Intr-un tarziu, ne ridicam de la masa, lasam rucsacii grei la cabana si luam numai "strictul necesar", bineinteles vazut din prisma fiecaruia, ce inseamna strict necesar.



Eu nu iau nimic cu mine inafara de echipamentul de catarat, imbracat subtire pentru ca se anunta o zi calduroasa si plina de soare; mai iau doar un tricou in plus sa am de schimb daca transpir.



In graba uit sa iau si sticla de apa pe care, de fapt, aveam de gand sa o iau, asa ca ne trezim in traseu cu aproape nici 1 litru de apa de persoana . In fine, in gandul meu spun ca o sa ne ajunga pentru ca in 4-5 ore suntem la cabana si ca ma voi revansa cu o bere rece dupa o zi de soare.


Prima parte a ascensiunii incepe cu o catarare asigurata stil "via ferrata", trecem pasajele bine asigurate si la circa 1 ora intram in adevarata portiune de catarare, traverseuri expuse, stanca sfaramicioasa si teren nepitonat; ca punct de reper sunt pietrele usor rotunjite de la cei care au mai facut traseul.


La fiecare lungime de coarda am facut schimb de cap de coada cu Mihai, dificultatea era intre 3 si 5 numai ca odata gresit, traseul devenea repede dintr-un 3 un 6.


Traseul este usor atata timp cat ramai pe el, si asta inseamna sa urmaresti urmele celor care au mai fost pe acolo… pitoane puteam sa cautam mult si bine.


Factorul acesta imi era cunoscut pentru ca traseul il mai facusem odata prin anii 2000, il facusem in cca. 8 ore cu tot cu urcat si coborat la baza peretelui.


Atunci il facusem cu o prietena, Andrea care catara trasee de grad 5 si acesta a fost motivul pentru care nu mi-am facut de data aceasta nici o problema.



Dar am gresit omitand ca: am 2 oameni in coarda si nu unul, ca intre timp eroziunea a facut cam multe schimbari in traseu, piatra sfaramicioasa care ne dadea de multe ori de furca, pe ce pune-ai mana nu puteai fi sigur ca tine… ca un fel de mers pe oua, ca eram obositi toti de la dormitul afara. Inaintam greu, timpul ne fugea, lumina zilei era pusa la grea incercare si nu stiam cum se comporta alcineva cand merge pe un traseu nepitonat sau cand este grabit. Sa nu uitam ca, am intrat obosit, nedormit in traseu, fara sa ma gandesc ca pun si pe alti in pericol, ca nu am luat nici ghidul cu descrierea traseului cu mine, ca pe traseu sa-mi mai pot planifica inca un puct de rapel in caz de intarziere.


La un moment dat o intreb pe Mihaela cat e ceasul; ea imi raspunde ca este ora 18 si ma intreaba daca mai avem mult pana la punctul de rapel; eu spun ca mai avem 2 turnuri.


In gandul meu imi fac socoteala si gandesc ca in 2 ore facem turnurile de aproximativ 3-4 lungimi de coarda pentru un turn.



Eu sunt cap de coarda, dupa vreo 30-40 m fac regrupare si le spun sa vina, Mihaela confirma ca vine, trag coarda Mihaelei cativa metri inainte si spun si lui Mihai sa vina si el, care confirma si el plecarea din regrupare.


Vad ca rucsacul pe care-l cara este inca la baza si-l intreb pe Mihai daca lasa rucsacul acolo; el rade, si spune ca era cat pe ce sa-l uite; deja simt primele semne de oboseala si neconcentrare, situatia ma nelinisteste, devin tacut si ma repet, trebuie sa ne grabim.



Timpul ne preseaza, ajungem la un punct unde il trimit pe Mihai sa scaneze ruta, in timp ce eu il asigur si ma mai odihnesc putin.


Mihai vine inapoi si spune ca nu o gaseste; eu vad un cui cu un inel, semn de loc pentru rapel gandesc eu, dar nu eram sigur.


Vorbesc cu Mihaela si Mihai si spun ca poate e bine sa incercam sa facem rapel.


Deja psihic intrasem putin in panica, fara a arata un semn de nesiguranta le spun ca mai avem timp dar trebuie sa ne grabim, avem oricum un perete de 600m de coborat si nu doream sa ne prinda noaptea in el.


Mihaela imi spune totusi sa mai incercam si sa ma mai uit eu poate gasesc traseul; ma asigur si incep cautarea, pun mana pe fiecare piatra, gasesc ruta si parca usurat le spun ca e totul ok, mergem mai departe ca am gasit.


Inaintez repede, fac putine asigurari, in mintea mea gandesc ca suntem inca in timp.


La vreo 40m coarda merge foarte greu , fac regruparea si ii chem si pe ei.


Mihaela la coarda rosie, Mihai la verde, trag coarda rosie cu vreo 5 m inaintea celei verzi ca sa las distanta intre ei si sa fie ok.


Totul dureaza, timpul trece, eu incep sa fierb in mine, ma gandeam sa ajugem macar la ora 20 la punctul de rapel.


Ajung in sfarsit si ei si ma repet ca trebuie sa ne grabim, si mai intreb o data cat e ceasul.


Avem o trecere expusa, cu Andrea o facusem fara asigurare, le spun si lor daca sunt de acord sa o facem neasigurata sa inaintam mai repede, cadem de parere ca totusi sa ne asiguram ca sa nu se intample nimic din cauza oboselei si a stresului.


Se face ora 20, ajungem la un alt turn de aproximativ 120m, 4 lungimi de coarda.


Trimit pe Mihai inainte, gandesc ca daca raman secund poate pot grabi putin ritmul.


Vorbesc intre timp cu Mihaela si incerc sa-i fac clar ca trebuie sa ajungem la rapel pana-n ora 8-9, altfel vom avea probleme. Ea imi spune ca nu are sens sa ne stresam ca pericolul este mare oricum.


Intre timp ii spun (si sa nu se supere) dar nu ma vad in stare sa merg cu ei pe Matterhorn, mi se pare ca suntem toti prea inceti si la stres dezorientati, si aici avem de a face doar cu un perete de 600m la o altitudine de 2300m.


Scopul era sa ating o coarda sensibila sa vorbeasca cu Mihai sa se grabeasca putin.


Ea, o fata foarte calculata, cu nervii bine tinuti sub control, observa in ce situatie ne gasim si totusi spune: "lasa-ne sa facem incet si sigur".


Intre timp ne cheama si Mihai, a asigurat totul si putem veni, Mihaela o ia inainte, si eu dupa ea; observ ca "sfoara" mea e cu vreo 3-4 m plus si strig la Mihai sa traga si "verdele", vreau sa evit sa calc pe coarda dar, a dracului coarda, numai sub bocanci o simteam; parca nici coarda nu era de acord cu mine sa inaintam mai repede.


Ajungem sus, la punctul de unde asigura Mihai, si le spun sa ne grabim sa trecem si de ultimul turn.


Mihai, asigurat, o i-a inainte, dupa cativa metri striga la noi ca a ajuns pe Virf la Lanterna,(pe vart era instalata un projector si de aici numele de "Leuchsturm") si portiunea este foarte expusa; ii spun sa asigure ca venim si noi.


Ajungem la Mihai in varf; acum vad si punctul de rapel, avem inca vreo 100m de traversat pe perete, extrem de expus, piatra sfaramicioasa ..,


Deja soarele incepe sa apuna.


Le spun lui Mihai si Mihaelei ca portiunea aceasta am putea sa o facem fara coarda, insa ei spun ca la oboseala si graba poate e mai bine sa o facem asigurati.


Cad de acord cu ei si le repet sa se grabeasca.


Plec in cautarea punctului de rapel, Mihai ma asigura, zaresc puctul rosu de rapel si gandesc ca e totul ok, mai avem putina lumina si ar ajunge sa intram macar la puctul de rapel.


Regrupez si strig ca pot sa vina, ca e ok.


Astept, trec mai bine de 30 minute, si in gandul meu, ma intreb ce dracu’ fac de nu se grabesc.


Leg coarda si o asigur si ma duc pe perete neasigurat inapoi sa vad ce se intampla, vad ca Mihaela era pe traseu si Mihai inca era la punctul de asigurare.


Strig la Mihaela si-mi spune ca s-au innodat corzile si trebuie eliberate de noduri.


Imi pun mana-n cap si-mi zic: exact asta ne mai trebuia! In fine, ma misc pe peretele ala dreapta-stanga de parca era autostrada fara sa ma mai gandesc ca daca se desprinde o piatra intru in statistica mortilor din Kaiser de luna asta.


Timpul se scurge repede, parca era cineva la "potentiometrul" soarelui si il stingea.


Se facuse deja ora 22, exact ce nu-mi doaream, si in sfarsit ajung si ei la punctul de rapel.


Eram agitat, incercam sa ascund orice reactie necontrolata, mi se parea ca totul se misca prea incet.


Pentru mine un asemenea traseu nu era neobisnuit, de multe ori ma intrebam in gandul meu daca ei, prietenii mei, realizeaza situatia in care ne gasim.


Ei realizau foarte bine situatia, dovada faptului ca controlul materialului si a-l punctelor de siguranta erau multe si dese. Era un lucru care in multe momente ma scotea din papuci dar fiecare are stilul lui de a reactiona in momente dificile.


Totusi, imi spun ca se va termina totul cu bine si sa nu dau semne de imprudenta, ma calmez.


Ajungem la punctul de rapel toti trei, gasim un cui batut lipit chimic in perete, nu avea semn de rapel, da gandesc ca aici trebuie sa fie punctul, asa ca le spun sa pregatim sforile pentru rapel.


La dracu, se incurca din nou si ne mai ia inca o jumatate de ora pana le descurcam.


Eu fac primul rapel si cum am aruncat corzile in jos, s-au incurcat iar printre niste pietre taioase; sau agatat, nu facusem nici 10m de rapel si acum incep sa scot restul de coarda incurcat si agatat intr-o fisura.



Timpul trece, deja se innoptase. Cobor aproximativ 30 m pana la prima platforma.


Vin si ei, si deja se simte o agitatie subtila; ce facem?. Ramanem in perete pana dimineata, sau riscam rapelul si cautarile de cuie noaptea la lumina frontalei.


Ma gandeam la inca o noapte nedormita, frig, sete, foame.. simteam ca de data aceasta am intins "coarda" la maximum.


Mihaela foarte calma spune ca ar fi bine sa incercam totusi sa cautam cuie de rapel.


Aveam numai doua frontale, de fapt aveau ei doua frontale, ca eu la ce sa mai car material inutil cu mine!?


Limba mi se lipea de cerul gurii de sete, buzele-mi erau vinete, oricum se facuse ora 24, eram deja de 14 ore in perete.


Coborarea in rapel era de 2 ore pe timp de zi cand se vad semnele.


Din pacate cuiele nu erau unul dupa altul direct in jos; erau semne pe perete unde este alt punct de rapel, numai ca noaptea sunt mai greu de gasit.


Eu deja incerc sa ma obisnuiesc cu ideea ca vom mai suferi o noapte de frig si ca vom dormi in perete, exact ce spusese si Mihaela.


De coborat un perete de 600m cu surplombe, caderi de piatra si coarda care se innoada la fiecare rapel, gandesc ca e moarte sigura.



Iau mobilul si o sun pe Mihaela, prietena mea care ramasese acasa, ca sa nu-si faca griji ca noi suntem in siguranta dar a durat traseu mai mult decat am planuit.


Gandesc, ce rost are sa-si mai faca si altii griji, ma sufoaca gandul ca-si mai fac si alti dureri de cap pentru prostia mea.


Mihaela C. spune totusi sa incercam sa coboram, asigurati in coarda cu un rapel cu nod prusic astfel incat in cazul in care nu gasim cuiul sa putem urca din nou.


Mainile-mi erau obosite de la rapel, sustinandu-ma in coarda si incercand sa scot restul de coarda cazuta si agatata in fisura.


Mihai preia initiativa si spune ca incearca si el.


Cele doua frotale sunt folosite de primul si ultimul, adica in cazul de fata, Mihai si eu ultimul.


Coboara Mihai vreo 10m pe sfoara si striga inapoi ca a gasit un cui de rapel, nu stiam sa ma bucur sau..., ok, coboram si noi la cuiul respectiv.


Deja se vedea numai pe raza pe care bateam cu frontalele, restul peretelui era un secret care trebuia sa fie descoperit pe timp de noapte.


Mai coboara Mihai inca o lungime de coarda si gaseste inca un cui de rapel, trec ore, frigul ne strange, incercam sa ne intelegem la rapele prin "piu" pentru ca ecoul facea orice discutie imposibila.


Un "piu" ca e sfoara libera si 2 "piuri" pentru ca "vin".


Mai face Mihai vreo 2-3 rapeluri iar la un moment dat strigam la el, fara succes; auzim niste ecouri, e Mihai.


Mihaela striga ca vine, auzim de la Mihai ceva de o surplomba, coboara Mihaela vreo 15m si face legatura acustica intre Mihai si mine, si spune ca nu a mai gasit nici un cui si este o surplomba de cel putin 15-20m.


Eu gandesc ca asta a cam fost; la coborare vad sageata rosie care indica mult spre stanga.


Nu vad cum as putea sa-i scot pe ei din surplomba aceea ca sa nu ratam traseul de coborare, si-mi spun in gand ca trebuie sa ramanem impreuna.


Cobor la ei, si le spun ca sageata este mult spre stanga; nu stiu ce le-a trecut lor prin cap dar eu eram stresat la maxim; sigur la suprafata nu lasam sa se manifeste si sa observe vre-unul din ei, mai ales ca in rapel trecusem peste o muchie destul de taioasa; incercam sa ma balansez cat mai putin sa nu se taie coarda.


Cozile erau de 60m, destul de elastice si greu de evitat balansul.


Ei imi spun sa incerc sa mai uit mai la stanga poate vad un cui.


Pe peretele inclinat pe care ma rapelasem erau pietrele destul de instabile, dar aveam pe ce sa pun piciorul.


Le spun sa vina si ei pana la mine si ca voi renunta la unul dintre anouri; vin si ei, tragem sfoara, o asiguram in anoul sacrificat cu o carabina.


Ei raman la piatra de asigurare destul de instabila si sunetele de „scartaeala" a pietrii, dupa spusele lor, erau destul de ingrijoratoare.


Fac rapel si incerc sa traversez in directia unde vazusem indicatorul, gasesc iar o sageata care indica mult la stanga; le transmit si lor.


Mai cobor vreo 10m, iar nu mai vad nimic.


Arunc o piatra in vale sa aud daca dupa zgomot este ceva; trec secunde pana la primul zgomot acustic; era clar, sub noi mai avem.


Le spun si lor sa coboare, oricum mai facusem aproximativ 45m. Si sa vada si ei in coborare, poate cineva are mai mult noroc si vede si cuiul de coborare.


Coboara Mihaela pana la punctul unde eram si ii spune si lui Mihai sa se uite si el poate vede vrun alt indicator pe peretele din stanga.


In coborare vede si Mihai sageata, trec minute zeci de minute, rabdarea mea parea pusa la mare incercare.


Mai arunc o piatra si vorbesc cu Mihaela si incerc sa o conving ca nu mai avem mult, dar ecoul pietrii nu certifica convingerea mea.


Chiar radeam de necaz; deodata spune Mihai ca dupa semnul care indica la stanga a mai vazut o bulina rosie mult spre stanga.


Deja incepe sa se lumineze de zi, zaresc si eu acea bulina rosie, era mult in stanga, trebuia traversat pretele, urc cativa metri si ma indrept spre stanga.


Coarda nu-mi ajunge, ma dezleg, le spun si lor ca nu mai sunt in siguranta.


Ma misc cu atentie spre stanga pe peretele expus si mai dau de o bulina rosie, deodata zaresc si cuiul de rapel.



Doamne ma gandesc, mi-ai mai dat o sansa!


Strig la ei ca am gasit cuiul si sa vina cu grija ca coarda e libera fara nod la capat.


Astept la cui, ma tin in maini de un cant de piatra.


Asteptandu-i ma cuprinde frigul si atipesc un moment cand observ ca-mi pierd echilibrul; speriat ma trag de perciuni, imi dau o palma si ma gandesc sa nu fac cumva o prostie dupa o noapte de chin.


Ajung si Mihaela cu Mihai la cui, mai facem si ultimul rapel si vedem cararea de "ferata" care ne face sa ne simtim in siguranta si parca speranta ca a trecut acel vis urat care ne-a tinut toata noaptea in suspans.


Ajungem la cararea destul de ingusta unde sunt cel putin 150 m expusi la cadere libera.



Oboseala ne-a ajuns pe toti trei, era a doua noapte nedormita si chinuita, acum ma gandeam numai sa nu adorm mergand si sa nu fac vreo prostie ca "tiganul la mal".


Se luminase de zi, era deja ora 6 dimineata, si pe carare faceam glume ca ajungem numai bine la 7 la deschiderea cabanei sa servim o cafea visata toata noaptea.


Ajungem si la cabana pe la 6:30, toata noaptea a fost lumina la cabana aprinsa, clar ca si-au facut toti griji, stiind ca suntem in perete, vazand frontalele licarind, caderi de piatra si comenzile noastre de "piu" a caror semnificatie nu cred ca l-ea inteles vreun austriac.


Oricum primele persoane intalnite la cabana se uitau la noi ca la stafii, ei se pregateau de ascensiune, noi o facusem deja!


Le-am dorit din inima si lor o zi cat mai frumoasa.


Cabanierul se uita la mine usor zambind si-mi spune ca nu e bine ce am facut; eu ii raspund ca-mi este clar si mie, dar asta e.


Imi comand o cafea si ii cer celuilalt cabanier o tigara, el imi da o tigara si spune ca nu am meritat-o, recunosc si spun ca e greseala mea, orice alt comentariu nu avea sens.



A fost greseala mea, fara nici un plan, dupa o noapte nedormita, fara strictul necesar in cazuri de dificultate, fara un plan "B", fara sa ma documentez din ghid care sunt puntele de rapel intre statiuni, ce fac in cazul de mai sus.


Pot sa spun ca norocul a fost ca Mihai si Mihaela si-au pastrat calmul, si in mare parte trebuie sa le multumesc lor ca situatia a trecut cu bine.


S-au spulberat gandurile sa merg cu ei pe Matterhorn? Nu cred, ba imi doresc mai mult ca niciodata, cu ei doi, macar la ei stiu la ce ma pot astepta, poate o sa inghet de frig la calmul lor dara sigur nu o sa cad de pe perete.



Sper ca si ei sa gandeasca la fel ca mine; ieri la plecare in Italia le-am spus ca daca fac Dufor(4630m) am curaj sa vin cu ei pe Matter, altfel sunt greu de convins.


Am facut traseul pe Leone, stiu ce ne asteapta, ca dificultate technica nu e mai grea, dar criteriul de dificultate consta in altitudine, vreme instabila, frig si caderi de piatra.



Sper sa savureze acum ghetarii din Monte Rosa!


Emanuel Molner




p.s. fotografi facute pe parcursul turului:


www.molner.de/klett.htm (ultimul link de jos)



Luni, 7 august 2006 - 11:51 
Afisari: 3,700 


Postari similare:





Comentariile membrilor (4)

curls
curls

 
1
Am citit ieri acest jurnal, cand inca nu era postat aici :-)) Este incredibil cat de repede situatiile aparent comune (sau cel putin cele in care ai impresia ca detii controlul) pot deveni tragice, si cat mult te mobilizeaza teama de a-ti pierde viata. Muntele pe langa partile spectaculoase ascunde si o parte ceva mai sumbra.
Frumos povestit, in plus detine calitatea sinceritatii.
Felicitari celor trei temerari.


Vineri, 4 august 2006 - 13:36  

urlea2002
urlea2002
(admin)

 
2
Desi nu practic sportul asta, m-a impresionat mult ceea ce ati realizat. Felicitari multe si la mai mare....in deplina siguranta! Bravas !!!!!!!


Vineri, 4 august 2006 - 16:12  

ariciosu
ariciosu

 
3
foarte frumoasa descriere
am considerat mereu ca muntele nu pierde nici o ocazie ca sa imi arate ca e mai destept ca mine. si uite ca se aplica si la altii...

pana la urma asta e...trebuie sa ne asumam ideea ca alpinismul este un sport periculos si sa ne comportam ca atare: cu prudenta, cu trusa de supravietuire in ranitza, etc.

eu te felicit pentru tura facuta! sincer.
faptul ca muntele ti-a aratat ca "te face" daca are chef nu trebuie sa te mire. e firesc sa fie asa la orice nivel, de la mine la messner si de la tine pana la boninghton.

ma bag si io in seama.......

matei


Marți, 8 august 2006 - 00:45  

eupaul
eupaul
Caraba
 
4
Bine scris?! Am citit cu sufletul la gura?!
Mda... dar sa ne fereasca Dumnezeu pe toti de astfel de situatii!
In sfarsit, totu-i bine cand se termina cu bine!
Cred insa ca cel mai mult m-a impresionat (de fapt m-a intristat) faptul ca limita dintre bucuria pe care o cauti plecand pe munte si astfel de situatii neplacute (putin spus) e aproape insesizabila, dar cat se poate der reala.
si lasand la o parte alte alea, eu personal apreciez curajul pana la urma de a scrie asa ceva si, concret, iti multumesc pt o lectie!
NoroC!


Marți, 8 august 2006 - 19:27  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0779 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2017) www.carpati.org