Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Septembrie 2017
LMMJVSD
123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930

Octombrie 2017
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031

Online

Vremea
Varful Timbalul Mic
Muntii Piatra Craiului

Reduceri

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Elbrus - "The Dome" - Actul final (Muntii -- Munti din afara Romaniei --)


        Warning: persoanele copleșite de pioșenie trebuie să știe că pot citi acest jurnal, cu excepția a câtorva „ispite” dar care trec ușor pentru un suflet antrenat întru cele bune!


„Pentru că întotdeauna există o poveste”


Într-o zi, un amic m-a întrebat ce am făcut pe Elbrus.Și eu am rămas mirat de întrebare, pentru că nu făcusem nimic spectaculos, decât să încerc o chestie, si nu ar fi nimic de povestit, decât banalul, banalului! Dar zicerea lui, mai sus citată, mi-a stârnit o oareșcare curiozitate... chiar poți povesti ceva banal? Eu, mai jos, am încercat, fără să am pretenția că am surclasat corifeii site-ului! Vă mulțumesc!


        După patru ani, perspectiva mea asupra Elbrusului nu se schimbase prea mult.Bănuiam că urma sa reiau de unde rămăsesem în urmă cu patru ani.De data asta,însă, m-am pegătit altfel si temeinic. Nu știu care era starea de spirit a prietenilor mei, la plecare, dar eu când am urcat în avion, la aeroport, îmi luasem deja rămas bun de la absolut tot ceea ce-mi era drag pe lumea asta, oameni, locuri, lucruri... Am vrut să urc „dezlegat” de toate! Ca să pot hotărî corect! Iar în caz de eșec să-mi asum toată vina, să nu pot avea nici o scuză! :) 


Totuși, viața e o „jmecherie” care n-ar trebui pierdută pe metri!



        Apoi, de prin ianuarie, am început lungi antrenamente sportive... mai degrabă sincere penitențe. La început erau mai scurte, apoi au început să se lungească. Ajunsesem să termin antrenamentul pe la 12 noaptea. Îmi lipsea somnul, perioada de recuperare. Ajunsesem să mă învăț cu starea de permanentă oboseală. În ultimele două luni am combinat alergările lungi și istovitoare, cu turele lungi de biclă și mă recuperam la reprize strașnice de înot. Nu e excesiv. În general, așa fac de-o viață. Doar că acum nu mai era nici un dram de milă. Aveam în minte noaptea în care m-am perindat pe Elbrus și că atunci m-a salvat, pe lângă multă luciditate la combinație și cu ceva noroc, și forma fizică de zile mari. Propusesem, încă din toamnă, lui Iuliu, prietenul meu ardelean, să încercăm un Elbrus în vară.Spre surprinderea mea, a acceptat destul de repede.Cu el a mai intrat in „club” si Tudor, prietenul lui.Îmi plăcea foarte mult de Tudor, cu accentul lui de ardelean, cu șarmul lui ireductibil la altceva. Nu puteai să nu-ți placă! Prezența lui, cu un umor excelent,și „prestația lui artistică” îl făceau extrem de agreabil. Știa și limba rusă.Chestia asta, pentru un grup care merge în Rusia, nu trebuia ratată! :)


         Am luat biletele de avion încă din martie. Cu o inspirație de zile mari, nu am optat pentru vaianta Istanbul-Nalcik, ce mă tot ispitea de ceva vreme, fiind o rută directă.Am ales calea mai sigură, de la frații noștri din Chișinău, via Moscova, și de acolo la Mineralnye Vodi.Ruta par-avion, în afară de emoțiile inerente zborului (nu mai zburasem cu avionul din copilărie), presupune și-un oareșcare calcul de efervescență și inventivitate într-ale făcutului bagajului. Astfel, am renunțat la colțarii și pioletul meu, socotind să nu mă risc cu bagajul de cală, urmând să închiriez de la Cheget, și am făcut să încapă la bagajul de mână tot restul echipamentului necesar ascensiunii.Sfătuindu-ne, așa au făcut și ceilalți. Dacă ni se rătăcea rucsacul, noi puteam efectua tura efectiv cu ce aveam la bagajul de mână.


/Caucaz/dscn2678_1.jpg


          În ziua cu pricina ne întâlnim cu toții în Suceava, unde de la 12 noaptea am plecat spre Chișinău. A fost un drum din care țin minte doar ploaia pentru că ploua infernal. Eu n-am condus, ci doar Ina, urmând ca la întoarcere să conducă tata socru.Băi frate, toți m-au sprijinit în nebunia mea! . Ne-am oprit de vreo două ori doar pentru a fuma, acest obicei binefăcător uneori pentru bunul mers al minții ce se mai lasă furată de simțirea inimii!


          La aeroport, fiind o problemă cu parcarea, nu prea am mai avut timp de emoții, de rămas bun, de îmbrățișări și pupături. Evident, îmi părea rău, socotind că poate e ultima dată când îmi mai văd soția. Pornisem cu un clar în minte că o să fac vârful sau o să mor încercând... așa, ca un samurai! :))))) La acel moment nu mai puteam accepta că ar mai putea urma alți patru ani...în care să aștept „valul perfect”. La o discuție pe lângă niște beri, un prieten al meu îmi spune că a citit sau a auzit pe undeva că, în zilele noastre, un samurai nu mai este decât un tip care caută o luptă în care să moară onorabil. I-am replicat că mi se pare o definiție acceptabilă. A sorbit dus pe gânduri, din bere, și apoi mi-a replicat că sunt prost, pungă.Nu există nici un dram de onoare să încerci să mori pe un munte și că, dealtfel, moartea nu are nimic onorabil, doar viața, și că oricum, moartea pe un vârf de munte anulează toate posibilitățile de a ajunge pe celelalte vârfuri de munte, ulterioare. Și nu și-ar putea imagina o înfrângere mai copleșitoare pentru mine. Ar înțelege dacă aș încerca să salvez de la înec vreo fetișcană, vreun prunc nevinovat dar chiar și atunci instinctul meu de conservare ar trebui să funcționeze ireproșabil. Mi-a rămas pitită pe undeva prin minte această discuție. La final, când coboram de pe munte, am realizat că un munte mare, dar cred că orice munte, se urcă doar cu dragoste, detașare și foarte multă smerenie, smerenia aceea simplă ca a unui copil, fără nici un dram de orgoliu, de eroism sau de parșivenie („sunt smerit pentru că așa o cere momentul”). Sunt doar un tip oișnuit care iubește munții, din cale-afară de mult, și ceva ce se iubește devine total incombatibil cu „cucerirea”. La final, am urcat muntele ca un simplu om, ca un suplicant, fără să mai fiu Gabi... și am fost cel mai fericit, chiar dacă peste cinci minute ar fi urmat să mor! În viitor cred că-mi va fi teamă de starea asta, a ucigașului de sine, bine plătit! :). Vorbe spuse din entuziasm, desigur!Am iubit fiecare clipă în care am fost pe munte, și acum, și-n trecut, și tot restul vieții... Dealtfel, promisesem soției că, orice ar fi, o să mă întorc în viață la ea!



           Și ne-am urcat în avioane și dă-i tată goană, zi de vară până-n seară, când am ajuns și-n Cheget, la locația cu pricina. Evident, nu m-am putut abține să nu arunc o privire în spatele hotelului, unde în urmă cu niște ani poposisem o noapte la cort.Mi s-a părut un moment sfâșietor de trist pentru că o vedeam mai peste tot pe Ina, cu fesul ei pe cap,căutând un loc fain de fumat, bucuroasă nevoie mare, la final, că mă scosese din brațele morții și mă aducea acasă...aproape ca nou! :) Dar, „cine m-a făcut om mare”... a trebuit să trec cumva de acest moment și să ne punem în mișcare planul de a ajunge pe vârf.Am mâncat câte ceva, am făcut duș și ne-am băgat la somn. Urma o zi mare! A doua zi, ne-am luat calabalâcul, am dat o raită la magazinul de închirieri să ne completăm cu ce lipsea și ne-am urcat in telecabină. In toată perioada cât am stat în Cheget, nu a existat cineva de la Pilgrim care să mă întâlnească și să nu-mi spună ca de data asta să am grijă!  Asta mă punea, oarecum, pe gânduri. Pentru că nu mă simțeau eroul momentului, ci un fel de piază rea!  :) Desigur, m-am revăzut și cu Anna și Mișa, ghizii care acum patru ani au reușit să mă găsească, în imensitatea care e Elbrus.



           Am ajuns la „Butoaiele” lui Pilgrim, ne-am instalat iar Iuliu și cu Tudor au pornit într-o tură ușoară de aclimatizare. Când au revenit am mâncat ceva , am mai căscat gura la peisaj, am mai socializat cu Dașa, tipă care era ghid dar atunci, probabil, era de rând la bucătărie, căci la Butoaiele proprietatea Pilgrim se poate și mânca. Dașa era o rusoaică zveltă, frumoasă tipic slav și ușor distantă. După ce a aflat de la Tudor că vrem să abordăm vârful din prima, chiar în noaptea aia, când ne-am mai văzut pe acolo nici nu mi-a mai zâmbit.A avut doar o gimasă gen „știu sigur că tot tu ai avut ideea asta cretină, nebunu dracului!” Dar toate astea nu fac nici cât o ceapă degerată când în cap ai un plan. Am ciugulit ceva și ne-am băgat la povești și la somn, în sacii de dormit. Evident, nu se lipea de mine niciun dram de somn. Cred că am picotit un pic între orele 22 și 23. La primul țârâit de alarmă de pe telefon, am sărit din sacul de dormit ca un iepure gonit de-o haită de lupi. Tudor se simțea foarte rău, astfel că a declinat oferta noastră generoasă de a încerca vârful din prima. Ne-am echipat, am verificat dacă nu am uitat ceva și la 12 noaptea am pornit spre vârf. Era o noapte frumoasă, cu multe stele. Vântul adia ușor. Zăpada era tare, frigul destul de cinstit...și noi urcam tare.Desigur, lipsa de aclimatizare ne punea deja probleme. Iuliu avea un ritm nebunesc de urcare. Odată, l-am strigat să mă aștepte.După aia iar a luat-o strașnic la deal. Știam sigur că după trei ore se va opri dintr-un motiv sau altul. Pe lângă noi deja treceau ratrack-uri. Eram în cărți. Știam că suntem pe cel mai înalt vârf din Europa. Și stelele ce mai străluceau, Doamne!... În spatele nostru se vedeau mici șerpi de lumină, ce unduiau spre vârf. Erau alți montaniarzi care porneau spre vârf sau repetau „finala”, într-o tură precoce de aclimatizare.Undeva pe traseu, mult înainte de ratrack-ul părăsit îl ajung pe Iuliu din urmă și-mi spune că îi este extrem de frig la picioare și că-i „pică ochii în gură de somn”. Dacă Iuliu spunea că-i este frig, el care n-ar recunoaște asta nici dacă ar sta în șlapi și o bască pe vârful capului, la vreunul din poli, vreo juma de zi!Și poate nici atunci! Dar dorința de somn avea o explicație pe care o știam amândoi, doar că n-o ziceam. Tot atunci mi-a spus și că s-ar putea să se întoarcă. Eu nu simțeam frigul. Nu că eram mai eschimos ca Iuliu doar eram mai înfofolit și cu geaca de puf, peste care așezasem cochet geaca de gore-tex,bașca plasticii mei prin care nu treceau nici atomii, darmite frigul! Mai sus mă așteptam la vreo slabă ninsoare spre dimineață.


/Caucaz/dscn2701_1.jpg



          Cand am depășit Stâncile lui Phastukov, l-am așteptat pe Iuliu să mă ajungă din urmă. Se îngâna noaptea cu ziua și nu deslușeam prea bine în urmă.Și parcă mă lua și pe mine frigul, mă încerca parcă și teama de nereușită. Clar, lipsa de aclimatizare își făcea, de-acum, mendrele și cu mine! Îmi zic, „să vezi frate ce de bucluc o să fie când o să dea lumina”. Din experiența anterioară știam că dacă mișc brusc capul în vreo direcție, să „pontez” peisajul, amețesc ca o cumătră la „răscol”! Dar aveam un plan de șmechereală, man, privirea-n pământ, ochii-nainte,așa...timid! Dar Iuliu-al meu nu mai venea! Ulterior mi-a spus că m-a strigat că se întoarce dar eu nu l-am auzit. Când mi-am dat seama că s-a întors, evident, mi-am pus și eu întrebarea aia de bun-simț: „să mă întorc și eu, sau să „bag” un remake?! Mi se părea că e la indigo, ca acum patru ani, doar că vremea era bestială.Ca-la-mare, man! Evident, balanța a sărit ca o catapultă la zidurile Troiei! Am mai privit odată în urmă apoi am luat-o încrezător că n-o să leșin până-n șaua dintre vârfuri. Încă nu mă simțeam foarte rău...da nici foarte bine! Mergeam,totuși, alert.Uneori mă uitam la peisaj care era absolut fan-tas-tic!Data trecută nu văzusem nimic.Dar de ce urcam, de ce mă îngrozeam. Abia acum îmi dădeam seama că acum patru ani am fost incredibil de norocos. În loc să merg pe traseu, am luat-o direct pe vârful mare, pe coasta lui, unde am ajuns la stâncile din stânga, care arată ca o spinare de dinozaur. N-aș fi avut cum să le uit!Le-am avut în minte patru ani. Acolo m-am oprit să mă reorientez atunci, moment în care, acum realizez, că am văzut vârful din dreapta (în sensul de urcare), ceea ce m-a descumpănit, crezând că într-acolo ar putea fi vârful. De acolo, m-am oprit si am stat vreo jumătate de oră, neștiind ce să fac, apoi am hotărât să mă întorc la Butoaie. Doamne, ce departe eram de vârf și nici nu bănuiam cât mai e de mers! Credeam că e colea! O.K. Atunci a fost atunci dar acum? Cum dreacu atunci am putut să zburd o noapte întreagă pe platou, de am ajuns pe ruta nordică, pe frig și viscol, și acum abia mă târâi, ca un lăutar care nu știe piesa dar se face c-o știe?!Ajung pe coasta vârfului din dreapta, trec de stâncile de pe cale și deja văd șaua dintre vârfuri. Hai c-ai reușit, fire-ai-al dreacu! :).



          Și ajung în șa. Era un pic cald...dar după ce m-am mai descotorosit de rucsac și mi-am dat jos gluga, mi-am dat seama că nu era chiar așa de cald pe cât nădăjduisem eu. Mă așez culcat pe rucsac, căci efectiv picam de somn. Să trag o repriză de vreo zece minute de somn mi se părea un plan bun. Dar pot? Nu, pentru că pe lângă noi există mereu câte un binevoitor, în cazul meu o binevoitoare, care nu ne lasă să murim în liniște și pace.  De la vreo cinci metri, tipa își dă seama că ceva nu e în regulă cu mine. Mă strigă, ușor îngrijorată, și-mi spune să vin la ea. Îmi dă să beau dintr-o sticlă de Pepsi-Cola și-mi dă un energizant. Nu le-am refuzat. Mă uit la ea și o analizez rapid din priviri timp în care îmi ajunge la cap și dialogul avut cu ea anterior. După accentul cu care vorbea engleza părea clar rusoaică. Mă uit la fața ei. Era frumoasă și cu-n ten ferm, părea genul de intelectuală care făcea mișcare presupun eu, loco! Îmi spune să nu adorm pentru că pot îngheța și muri în somn. „Ha, spune-mi ceva ce nu știu. Dar mai e un plan, planul B, să adorm un pic și să mă trezească careva, de exemplu tu, doar că ai făcut-o prea devreme”, îmi zic eu înciudat în gând. Dar dialogul mă înviorează. Îmi spune că prietenul ei ar vrea să facă vârful. O întreb și eu dacă aș avea șanse la vârf. Îmi spune că dacă pot să-l fac în două ore e OK, dacă nu, n-o să mai am timp să mă retrag la bază pe lumină. „Corect”, zic eu în gând, „parcă seamănă cu Frații Jderi, varianta asta. Carte citită, soro,chiar aici,acu' patru ani”! Și pleacă spre prietenul ei. Cred că a fost și până atunci prin preajmă dar pe acolo legăturile noastre cu realitatea sunt foarte vagi. Suntem mai mult atenți la noi înșine și să evităm să ne „achităm”. De-asta suntem într-un discret dar permanent calcul de șanse.



           Și după ceva moșmondeli o iau și eu spre vârf. Îmi revenisem, aproape complet și mă așteptam la aria aia, a învingătorilor, din Rigoletto! Și după prima treime o văd pe rusoaică că se întoarce, oarecum îngijorată, „it is to dangerous for me. My husband’l try”...îmi ajunge pe la ureche, trase de vânt. Ce naiba poate fi periculos!Panta?..îmi dau eu cu presupusul în gând. Și ajung la jumătate. Ajung rusul, soțul/prietenul (?) salvatoarei mele, din urmă și rămân în urma lui. Îmi dau seama că vântul se întețise puternic. Eu înaintam aproape chircit, din calcul să nu mă dezechilibreze vântul. Rusul ajunge din urmă un spaniol care și el stătea în îndoială. Astfel ajungem la trei sferturi din lungimea pantei. Eu, în urma lor, trag cu urechea la dialogul lor. Nu cred că mă observaseră la acel moment. Erau prea încordați pe realitate. Și spaniolul îl întreabă pe rus dacă vrea să facă vârful și-i propune să încerce împreună. Rusul e de acord și continuă să urce,o vreme. Chestia era că vântul aducea zăpadă pe pantă, care creștea văzănd cu ochii, ceea ce făcea traversarea foarte instabilă. Cred că cei doi din față s-au gândit că, mai ales, trebuie să coboare ulterior pe acolo și s-ar putea să se ducă la vale. Văd că se opresc și mai vobesc ceva...Prind din zbor cum rusul îi spune spaniolului că de acolo mai e o oră până pe vârf. Situația se agrava de la un moment la altul. Spaniolul, care părea mai bătăios, începuse să fie și el reținut de îndoială. Mai stau ei ce mai stau, și eu fix în spatele lor, și văd că se întorc. Asta a fost precumpănitor și pentru mine. Rusul și cu spaniolul erau doi gealați. Pe lângă ei, păream copilul lor. Vedeam cum se retrag din traseu și o iau la vale și nu-mi venea să cred... că vârful îmi va scăpa printre degete. Mă uitam prostit în vale, după ei, cred că am stat așa aiurit chiar vreo oră, neștiind ce să fac, astfel că rusul cred că deja ajunsese în șa. Spaniolul cobora lent și se uita, când și când în urmă, să vadă ce fac eu. Când au trecut pe lîngă mine, spaniolul m-a întrebat dacă vreau să fac vârful și mi-a spus că e extrem de periculos pentru că pe pantă se așează un strat consistent de zăpadă instabilă...dar mi-a urat noroc.


            Stăteam acolo să evaluez situația. Știam, urma să hotărăsc, că pentru mine se terminase încercarea. Cu mult calm, mi-am zis că i-am promis Inei că mă întorc în viață și unde nervu’ meu simte că nu mai duce, acolo să mă opresc. Mă ridic un pic din poziția ghemuită în care stăteam să pitrocesc situația și, cumva bucuros că a fost așa ușor să mă hotărăsc și nu m-am aruncat iar în plină nebunie, nu am stat acolo să mă dau cu cu „capul de pereți” și să îmbătrânesc văzând cu ochii, neștiind ce hotărâre să iau, mă întorc și eu cu tot corpul spre vale, hotărând să mă retrag.Vântul se întețea, eram și așa destul de obosit. Cred în sinea ma că am luat hotărârea cea bună și încep s-o iau spre vale. Mă resemnasem. Pe la apoape de jumătatea pantei, fără nici un fel de semn prevestitor, pur și simplu izbucnesc în lacrimi pe cărarea traseului. Nu că-mi dăduse o lacrimă, așa, ca atunci când îți dai jos ochelarii de schi și lumina soarelui îți umezește ochii. Îmi șiroiau lacrimile pe față! N-am plâns, în sensul propriu acestui verb, decât o singură dată în viață, deși am avut vreo câteva motive în anii care s-au perindat prin mine. Dar la moartea bunicii, am descoperit că așa se va întâmpla și cu mama, și cu tata, și cu toți cei pe care-i iubeam. Acum mi se făcuse îngrozitor de rușine dar nu mă puteam opri. A fost cel mai jenant moment al vieții mele, greu de descris.Era stupoare, rușine de mine însumi, consternare... Când brusc îmi dă prin cap că poate sunt în pragul unei căderi nevoase severe și cine știe unde naiba o să mă opresc, de o să ajung acasă și n-o să mai cunosc pe nimeni și o să fiu hrănit cu lingurița. Acest gând m-a înghețat de frică. M-am oprit din lacrimi la fel de brusc pe cum începusem, ca atunci când te pregătești să te bărbierești și dai drumul la robinet da-l oprești instant pentru că sună mobilul sau sună la ușă. Acest episod, dealtfel sinstru, momentul meu de slăbiciune, nu cred să fi durat mai mult de cinci secunde! 


           Îmi ridic ochelarii de schi să-mi șterg fața de lacrimi și mă uit să văd dacă m-a zărit careva la acest moment. Mă mai uit odată în susul pantei.Îmi zic că poate ar trebui să „încarc” cu orice preț. Dar știu că e inutil, că am evaluat corect și că momentul meu a trecut, așa că mă ridic și o iau ușor la vale. Mă durea sufletul îngrozitor și simțeam un gol imens în suflet. Reiau mental tot parcursul vieții mele și mă întreb cu ce, oare, am greșit în fața lui Dumnezeu?! Cinci ani am asediat zidurile unei cetăți care nu s-a lăsat cucerită. Ani în care am trăit un stres permanent, până la pragul nebuniei. Cinci ani din viața mea pieduți prostește. 

Ce irosire! Dar ar fi fost biletul meu spre Everest. Asta e! Oamenii nebuni fac planuri nebunești! :). Îmi zic că meritam acum o revanșă, în fața sorții.



           Mă cobor pe cale, agale, ca un damnat! Ajung la prima platfomă, unde urcă cel mai sus ratrack-ul și agonizez acolo, în voie, vreo oră și ceva. Mi-era foame, mi-era somn, mi-era ...da’ ce nu-mi era?! Aș fi fumat o țigară dar le-am lăsat la baza noastră. Al dracu prost! Îmi uitasem și trabucul victoriei! A fost o lungă și grea agonie să mă întoc „în lume” fără „plată”, deși-mi dădusem toată silința. O vreme am cochetat cu ideea să iau un ratrack dar m-am pedepsit, zicându-mi că sunt prea fraier ca să-l merit.Pe drum îl întâlnesc pe Tudor care se împrietenise cu niște sârbi și făcea cu ei o tură de aclimatizare până la Phastukov. Aproape că alergase după mine când m-a rcunoscut după căciulița mea veselă, ce-o aveam pe cap. Atunci m-am întrebat fățiș, oare de ce tipul ăsta superb nu are în viața lui o gagică pe măsură, care să-ți înghețe sângele în vine când o vezi?! Ajung la Butoaiele Pilgrim, pe la 17 și ceva și-l văd pe Iuliu cum mă aștepta febril, mult pe cale, aproape de intrarea în traseu! Îmi ia rucsacul și ajungem în pragul ușii. Îi spun că nu am făcut vârful. El a ajuns înapoi spre dimineață,se odihnise, mâncase, dormise și aranjase cu-n ratrack să reia la două noaptea. A încercat să mă convingă să reiau cu el în acea noapte dar ar fi fost o irosire pentru mine. Nu mai aveam „gaz”.Cred că atunci am văzut-o prima dată pe Oana, o tipă ce va deveni foarte importantă în economia turei. După impresii despre încercarea mea de a aborda vârful ajungem cumva și mă trăsnește cu vestea că e stewardesă, la fel și colegii ei. Cred că dacă mi-ar fi spus „mi-a zis mă-ta că ești poponar”, aș fi fost cu mult, mult mai puțin mirat, că aș fi luat-o ca pe o provocare sau o glumă scăpată prin percepția lipsei de oxigen. Reanalizez rapid...Nu că nu avea „prestația artistică” necesară dar mi s-ar fi părut mai la locul ei uneva în Zanzibar sau Republica Dominicană. Așa, chestii de astea, precum un eschimos cultivând lalele, mă scoteau din zona mea de șabloane mentale. Oana, în fapt, era o tipă plină de farmec, foarte delicată, cu un șarm excepțional, știa să fie valoroasă pentru că știa despre ea că e. Dar mai era și cum eram noi odată, la începuturi, entuziastă, încrezătoare, un pic necunoscătoare într-ale muntelui și conștientă de asta, și dornică să trăiască sincer o aventură frumoasă pe Elbrus. Se bucura sincer că ne-a găsit pe noi pe acolo, conaționalii ei.

Dar eu atunci voiam să intru în baraca noastră și să mă trântesc în amărăciunea mea și nu simțeam nevoie de bunăvoința nimănui.


            Între timp a apărut și Tudor, am mâncat ceva și ne-am retras în „dormitor”. Iuliu avea e făcut o tură în noaptea aceea. Lui Tudor i-a fost foarte rău în acea seară. Cred că a vomitat de vreo cinci ori. Mi-era clar că nu va putea să meargă cu Iuliu în acea noapte. I-a devenit clar și lui Iuliu. La 1 noaptea m-am trezit ca să ies cu Iuliu afară, să-l însoțesc. Tipul cu ratrack cu care vorbise îi dăduse țeapă, și plecase, dar a găsit altul. Baraca unde dormeau șoferii de ratrack era lângă noi. Am stat cu el, răstimp în care am fumat o țigară și l-am condus cu privirea până sa urcat în ratrack. În noaptea cu pricina fusese furtună cu fulgere și tunete până pe la 11-12 noaptea. Oricât de aprig ai fi, un moment tot te gândești dacă e bine ce faci! Dar Iuliu avea încredere. Vremea se liniștise oarecum.Apoi m-am dus în baracă și m-am culcat! A doua zi era o zi grea pentru mine. Trebuia, fie să mă împac cu ideea, fie să scot un iepuraș din pălărie.


            A doua zi m-am trezit cam mohorât. Nu că n-aș fi avut motive! Prima tresărire înspre bine a fost constatarea că nu sunt așa de rupt precum mă așteptasem. Brusc mă fulgeră o idee genială. Cum Tudor nu mai voia să urce cu sârbii la noapte, ce-ar fi să urc eu în locul lui?! Dar nu mai aveam cazare și nu mai aveam ce mânca.Tudor se hotărăște să coboare în Terskol să închrieze o pereche de schiuri și clăpari, așa că urma să rămân și să mă fierb singur. Apuc să-l întreb dacă ar mai sta o zi la baracă. Chita lui, căci se va da cu schiurile până la disperare, pe pantele de sud ale Elbrusului. Așa că o sun pe Tatiana, doamna noastră de la Pilgrim și o întreb dacă ar mai avea pentru noi, în cărți, o noapte la Butoaie dar cu tot cu masă. Așteptam mesajul cu înfrigurare. Țin minte că atât de tare îmi bătea inima că mă uitam prin jur să văd dacă n-o aude careva...și mi se pusese taman în gât și-un nod ... Vine mesajul Tatianei că e OK însă doar noaptea ce vine și plătim jos tot, cînd ne întoarcem la hotel! Doamne...dacă ar fi fost lângă mine, rusoaica asta s-ar fi procopsit cu-n rinichi pe care mi l-aș fi scos și i l-aș fi dat chiar acolo, pe loc! Brusc, mă luară, fraților, toate căldurile! O caut pe Oana și o întreb dacă aș putea urca în ratrack cu ei. Întreb și ghidul. Afirmativ!!! Era ziua mea de mire. Trimit mesajul lui Ina că am „reconfigurat traseul”, îl înșfac pe Tudor să luăm micul dejun. Planul era simplu: mâncare și somn, toată ziua. L-am aplicat cu o consecvență aproape religioasă.


               Vine și Iuliu și nici nu-l las să-și tragă sufletul și-l rog să-mi arate pozele cu vârful! Apoi îi spun c-am mai luat cazare o noapte și meniul complet de pensiune pentru toți trei. Restul au fost glume, încurajări. Mă bucuram că Iuliu a reușit vârful pentru că m-aș fi simțit vinovat dacă nu l-ar fi făcut niciunul dintre noi. Seara Iuliu îmi zice că s-a uitat atent la un ghid, cum acesta impunea ritmul grupului de turiști de trei pași, pauză, trei pași.El, în general vorbind, așa a făcut și crede că așa ar trebui să fac și eu, să am răbdare și să urc cu pași puțini, poate nu chiar trei, dar cu pauze între reprize.Seara la cină, plătesc partea mea la ratrack, ghidul ne spune că micul dejun va fi la 12 noaptea și plecarea la unu. Dar că are în vedere că vremea e posibil să se strice. Și s-a stricat! Afară fulgera, tuna, ningea, ploua...parcă toată meteorologia voia să-și dea în stambă chiar în seara când ar trebui să cânte „Marșul învingătorilor” din „Aida” lui Verdi. Pe la 11 noaptea ghidul a bătut în ușă. A coborât Iuliu mai repede. Mi-a transmis că micul dejuns s-a amânat la ora unu și plecarea la două dar cu o ședință după micul dejun în care se va discuta fără ocolișuri șansele turei. Clar n-am mai închis un ochi. Speranța mea de tură se fleșcăise ca zăpada de mai când dă de ea soarele și se nedumerește!




               În fine, la 12 noaptea ne adunăm, mâncâm și sîrbii insistă să plecăm în tură, lumea era voioasă, încrezătoare. Doi dintre ei participau la concursurile internaționale de „Iron man” dar asta nu ar mai fi contat dacă vremea rea ne-ar fi prins prin șaua dintre vârfuri. Dar am tăcut mâlc. Aveam interes să mergem. Sus urma să mă descurc eu, cumva, cum am făcut-o și acum patru ani. Oricum, ghidul sîrbilor mai luase cu el alți doi ghizi, colegi de-ai lui, ca măsură de precauție având în vedere vremea deosebit de rea și faptul că grupul nu era omogen ca experiență și formă fizică.

Ne-am urcat apoi în ratarck. Eu nu mi-am pus colțarii de jos. Iuliu spusese că erau, oricum, inutili până în șa. Era noapte și jos, la noi, ningea. Lumea își punea colțarii și nimeni nu mai zicea nimic. Era o liniște ca la priveghi, căci se pare că murea șansa noastră! Prin preajmă era și Oana. La discuțiile de la miezul nopții și anterior, ne căutam din priviri. O simțeam că, într-un fel inexplicabil, îmi poartă de grijă, probabil raportat la faptul că eu eram străin printre prietenii ei. Și ne urcăm în ratrack. Am stat chiar în spatele cabinei și mi-am făcut tot felul de gânduri în noaptea neagră și umedă și friguroasă. Mi-am zis că măcar o să ne alegem c-o plimbare cu ratrackul.Iar sentimentele mele erau dintre cele mai funebre...

               Am ajuns sus pe platformă și am coborât cu toții. Am rămas să-mi pun colțarii. De fapt, am vrut să fiu singur. Am vrut să reiau tura de unde o „lăsasem”acum patru ani! Am privit întâi spre grupul care se îndepărta, incercand să-mi dezleg o întrebare care mă încerca încă de jos, de când am urcat în ratrack, fără să pot da un răspuns onest, acea că eu ce voi hotărî dacă ghidul cu grupul se întorc din drumul spre vârf?! N-am găsit atunci în mine curajul unui răspuns onest...așa că ce rost avea să insist cu întrebarea?! Mi-am pus colțarii și am privit în vale. Se oprise ninsoarea, se înseninase, incredibil, nu mai bătea nici vântul și de jos se vedeau luminițele de la fontalele celor care urcau la picior de la Butoaiele de mai jos, de la Priut, de le Diesel, de pe unde se mai aciuiseră fiecare pe unde putuse și avusese loc. Parcă era noaptea Învierii și lumea urca cu lumânările aprinse. A fost un moment printre cele mai faine pe munte, din acea tură. Mai că mergea aprinsă o țigară...Dă-o dracu, totuși, îmi zic eu în barbă, că prea aș fi sfidător! Alaltăieri mă boceam pe aici și azi vreau s-o fac pe marlboro-man! Dar brusc, nu m-am mai simțit singur! Și nici nu a mai avut importanță întrebarea „aia”. M-am bucurat pur și simplu de tură. Am început să urc agale, cu mici pauze, în care m-am bucurat de această situație în care mă aflam. Am vrut, de data asta, un Elbrus doar pentru mine. Pe drum, cei din spate au început să mă ajungă din urmă și să mă depășească! Nu mai conta! Azi vârful va fi acolo și pentru mine.



              În șa am ajuns grupul de sîrbi și am urcat aproape împreună. I-am propus Oanei să urcăm împreună pentru că dincolo de șa lucurile se puteau înăspri pentru ea. Aproape de vârful fals, de la sfârșitul pantei, am stat în spatele Oanei îndemnându-ne să urcăm, înfingând cu poftă vârfurile colțarilor în zăpada tare. Am socotit că la întoarcere , pe acolo, o să fie nașpa cu zăpada „încărcată” de toate trecerile succesive ce vor urma, peste zi, acolo! Pe vârful fals am făcut o pauză. Al dracu, mai urma o pantă! Îmi bâzâia prin cap o „jamaicană”...wa’da’fuck it’s peack,man?! Ne-am mobilizat, cu toții care eram la acel moment și am făcut și panarama aia de pantă, ajungând pe un platou de unde am putut zări, pentru prima dată, Vârful Elbrus! Eu am zis că arăta ca un dom.Pe crucea mea dacă știu de ce mi-a rămas în cap chestia asta cu domul! Dar am hotărât că, emoțional, pentru mine,Vârful Elbrus, e un dom. Pe platoul acela lumina cădea filtrată de nori ca o ceață galbenă. Era ireal.Parcă eram pe lună. Și o liniște deplină!



             Am ajuns și pe vârf... aproape singur, deși era o hărmălaie și-o veselie de nedescris. Sârbii făceau atmosferă, făceau poze cu steagul Serbiei, se strigau, mă strigau...Oana...explozie. Pauza. Replay. Aud prin emoția din mine frânturi de fraze, de cuvinte, deși eram pe la a patra, a cincea poză, când eu, când Oana dincolo de aparat. Țin minte că i-am zis „dacă crezi, dacă vrei, poți să plângi un pic”! Momentul era, totuși emoționant. Iar Oana îmi răspune „ cred că chiar o să plâng un pic”! M-a înduioșat sinceritatea emoției ei. Aud cum unul dintre sârbi strigă, de mai multe ori: „where it’s the flag of the Romania”?!Oana se uită la mine cu un firicel de speranță. Îl avea mandea la rucsac, puii mei de suflet de românaș! Și dă-i alte poze, cu steag, cu grup, solo, tandem...


/Caucaz/dscn2708_1.jpg


/Caucaz/dscn2715_1.jpg


/Caucaz/dscn2712_1.jpg


/Caucaz/dscn2730_1.jpg

             Ce-am simțit în prima clipă când am atins piatra de pe vârf? M-am simțit dezlegat de un demon care timp de patru ani, când eram mai liniștit, mai mulțumit, mai fericit, când îmi era lumea mai dragă, îmi șoptea tandru la ureche „Da. Dar te-ai întors din drumul spre vârf! Ca bou’Și ce-ai rezolat?! Tot o noapte de doi bani ai avut...cretinu’dracului!”



             Ghidul ne anunță că se stă maxim 15 minute pe vârf pentru că și alți montaniarzi vor să imortalizeze momentul lor de grație. Oricum, faza se răcise. Ne-am mai felicitat odată și am început să vâjâim spre vale. La pasajul ce anterior o cam emoționase pe Oana era vânzoleală mare. Am văzut că ghizii vor să-i asigure pe „nevoiași”, ceea ce însemna că avea să dureze, așa că am luat-o abrupt și rapid spre șa, cu gând ca acolo să scot camera GoPro și să filmez toată coborârea Oanei și a celor din preajma ei. Dar în șa, camera video mă surprinde total neplăcut cu o atitudine de lașă și de petrecăreață, căci bateria nu mai avea energie nici măcar pentru un sughiț. 


/Caucaz/dscn2733_1.jpg


               Din șa ne-am răsfirat. O colegă din grupul Oanei a leșinat după câțiva pași de la coborârea de pe vârf și doi ghizi, efectiv, o cărau pe-un rucsac trăgând-o la vale.Fata nu mai avea nici un dram de reacție. Eu n-am recunoscut-o din prima când ghizii au trecut pe lângă mine. Credeam că e o tipă care se alintă! Până la platforma unde în noapte a oprit ratrack-ul, eu am lălăit-o foarte tare! Acolo iar ne-am regrupat și Oana îmi spune că prietenii ei ar vrea să ia un ratrack. I-am spus că slabe șanse să urce unul până acolo la ora aia din zi, pe o zăpadă așa înmuiată. Așa că am luat-o toți la vale, însă acolo a reușit să urce un snowmobil, chemat de ghizi, și s-o încarce pe fata ce leșinase și care nu-și revenise cine știe ce.Ei, din acest moment, eu am putut să-mi fac oareșce părere despre căldura din iad. Închipuiți-vă că sunteți la Mamaia și de pe la 9.30 până pe la 14 vă plimbați pe plajă, cu bocanci de plastic, șosete de iarnă, izmene (mă rog, colanți de lână de la Millet...da’ tot un drac, sub aspectul simțămintelor), supra-pantaloni, și o cămașă de corp. Și mi se terminase și apa! Mai jos dau iar de Oana și o întreb dacă nu are ceva apă...și-mi dă Katadyn-ul ei în care mai erau cîteva molecule de apă, răvășite pe fundul sticlei. Ce dracu să bei?! Mă fac că trag o dușcă, cât să-mi umezesc buzele. Oana se plânge că curg apele de pe ea. Eu îi spun că dac-mi desfac hainele de pe mine, pe-o rază de un kilometru, moare tot ce-i viu! :))), astfel că gluma parcă a mai ușurat greutatea acelui moment al zilei.Și apare și Tudor, pe lângă Phastukov, cu schiurile în spate și încălțat cu clăpari de schi. Ne îmbrățișăm, mă felicită pentru vârf și stabilim să-i fac câteva poze când o să coboare. Voia să coboare de la platforma de sus, de unde Stâncile lui Phastukov se vedeau ca niște șerpișori încremeniți în piatră. Mai avea de urcat până acolo!


/Caucaz/dscn2748_1.jpg


/Caucaz/dscn2770_1.jpg

/Caucaz/dscn2742_1.jpg

              Eu și cu Oana o luăm agale spre vale, eu tot uitându-mă îndărăt, ceea ce scădea din viteza de coborâre a Oanei, astfel că îi spun s-o ia înainte că eu o să-l aștept pe Tudor să-i fac câteva poze și ne vedem jos. După câtăva vreme, o oră, o oră și ceva mă sună și Tudor pe mobil, anunțându-mă că a început coborârea. Astfel, la o sincronizare perfectă, i-am făcut câteva poze demne de Cupa Mondială și am luat-o apoi spre vale. Parcă aveam ciment prin vene și mă chinuia setea de parcă nu mai băusem apă, ca un cactus. Da’unde e vremea aia nasoală care se anunțase de cu seară, man?!Mai jos, apoape de Butoaie, mai ferit de drumul bătut de montaniarzi, ratrack-uri și snowmobile dau de o baltă limpede, oarecum, de apă ce ieșea din ghețar și nu mă mai pot abține, astfel că mă arunc pe burtă și beau cu nesaț din balta aia. Cred că asta a avut o oareșcare înrâurire ulterioară asupra esteticii mele.


/Caucaz/dscn2747_1.jpg

           Eram un pachet de nervi. Efectiv tremuram de nervi, de disperare, mă înnebunea căldura. Când am ajuns jos, m-am dezbrăcat de colanți, mi-am luat tenișii și am coborît toți trei spre telecabine, să ajungem în Cheget, la cazare.La hotel am intrat fiecare în programul de voia lui. Iuliu a urcat ulterior și pe Cheget, Tudor a închiriat schiuri și a mai urcat o zi pe Elbrus, de era cât pe ce să ajungă pe vârf pe schiuri. Eu aveam de terminat de citit „Șalimar clovnul” și ieșeam doar pe balcon, la scurte pauze de țigări. Voiam acasă! Oricum, pe față aveam arsuri de gradul I, iar la nas și la gură arsuri de gradul doi! Unde dracu să ieși cu fața asta?! La telefon, chiar am râs și am zis Inei că dacă arsurile se infectează, în țară o să fac operație estetică și îmi trag o față de „bradpit”.Nu prea a gustat gluma, deși mie mi s-a părut una reușită!

Când ne-am reunit, am ieșit în Terskol, în Cheget, la degustări de șașlic, bere și vodca autentic rusească. Nu am ratat nici o vizită de curtoazie la „Motan”, un local/bar/crâșmă unde clar se face cel mai fain șașlic. Dar s-a făcut și ziua de plecat. Un avion ne aștepta să ne ducă spre cei dragi, cei pe cae-i iubeam și care ne iubeau și ne așteptau! Back to life, man!



         P.S.contrar cutumelor de pe site, precizez că nu voi mai adăuga vreun comentariu ulterior la jurnal. Mi-am citit comentariile ulterioare la alte povestiri și am avut sentimentul amar că am deturnat voința inițială, aceea de a dărui o poveste simplă, fără să doresc ca ulterior să complic lucuruile. Tocmai de aceea, eu vă mulțumesc de pe acum pentru răbdarea și bunăvoința cu care ați citit această povestire despre care cred că prea mult de folos sufletului nu este...Dar contează Clipa! Dacă ar fi să fac un rezumat al turei, aș zice doar, „trăiți-vă viața! Chiar contează! N-o lăsați să treacă pe lângă voi!” Dracu’ prin această portiță a putut pătrunde în lume, prin îndoiala de sine, prin neîncrederea în existența binelui. Lăsați răul în afara sufletului vostru. Nu simțiți mânie pentru cele rele. Întotdeauna există o plată și nu știm sigur cine e la rînd, căci socoteala o ține bunul Dumnezeu! Noi doar să avem încredere!


         Inimă bună și ture la max!



          Zentai




Marți, 24 ianuarie 2017 - 22:01 
Afisari: 913 


Postari similare:





Comentariile membrilor (7)

rivas
rivas
Caraba
 
1
as fi vrut să scriu ceva filozofic , ceva profund ... dar nu pot să spun decît : BRAVO ! pentru tenacitate si curaj . Si lasă-te de fumat !


Miercuri, 25 ianuarie 2017 - 10:11  

teo77
teo77

 
2
Felicitari pentru reusita varfului si pentru originalitatea jurnalului! Si eu am in plan Elbrusul in 2017 si sper sa se concretizeze caci ma straduiesc de ceva ani sa ajung asa ca o sa te mai deranjez in privat cu diverse detalii despre expeditie.


Miercuri, 25 ianuarie 2017 - 11:10  

danutzvasile
danutzvasile..

 
3
Super tare, felicitari pentru ambele(tura si jurnal) si eu zic sa lasi modestia,esti la corifei(parerea mea...)
Sanatate si spor.


Joi, 26 ianuarie 2017 - 07:39  

gigicepoiu
gigicepoiu
Coarda
 
4
Mi-a placut jurnalul!
Din fiecare rand s-a vazut ca nu-ti era indifernt la ce se intampla acolo sus, pe munte. Iar fotografiile de pe varf m-au bucurat, de parca eram in echipa ta de sustinere...
Felicitari pentru reusita!


Vineri, 27 ianuarie 2017 - 21:24  

lawr
lawr
Caraba
 
5
Bravo pentru reusita. A doua oara e cu noroc intotdeauna. Oricum e un privilegiu daor sa te afli acolo.


Luni, 30 ianuarie 2017 - 08:35  

mugurel.ilie
mugurel.ilie..
Caraba
 
6
Elbrus a fost Golgota ta si ma bucur ca ai avut taria si nebunia sa incerci din nou, de data asta cu succes. Jurnalul e cel putin la inaltimea turei, felicitari pentru ambele.


Comentariu modificat de autor!

Joi, 2 februarie 2017 - 00:27  

leovit
leovit
Busola
 
7
Lumea e plina de oameni buni ,de locuri absolut superbe si de experiente ce se merita traite si impartasite cu altii,,,Ai avut picul de curaj...acum 4 ani,,,acum gandurile ???,,Felicitari,,Ture frumoase...Carpati.org


Luni, 6 februarie 2017 - 18:58  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0871 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2017) www.carpati.org