Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Octombrie 2019
LMMJVSD
123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031

Noiembrie 2019
LMMJVSD
123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930

Online

Vremea
Varful Buhaescu
Muntii Rodnei

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Douazeci si trei... (Muntii Godeanu)


Imi plac oamenii care fac lucrurile cu implicare maxima, cu daruire, care cred in ceea ce fac. Asa, ca Alexandra.



Ne-am straduit noi sa facem treaba buna la marcarea din Godeanu, dar vopseaua aia, afurisita, s-a sters complet in doi ani pe unele segmente de traseu, din motive de chimie pe care nu le pricep. Iar acolo e locul nostru, asa ca vorbim cu Salvamont Gorj si planificam sa mergem singure, prin august 2017, sa refacem marcajele la Rau Ses. Da, singure. Oamenii stiu ca pot avea incredere in noi, ca stim sa avem grija de noi si ca stim si ce avem de facut acolo. Ne pun la dispozitie materialele si ne ajuta cu transportul de la gara pana unde vrem noi sa mergem. 



https://www.youtube.com/watch?v=Ziw4yd5R0QI



In tren, hlizeala: am conceput scenariul unei solemne trageri la sorti la sediul Salvamont Gorj, cine sa se trezeasca in creierii noptii si sa vina la 5 dimineata, sa ne ia de la gara si sa ne duca la Campusel. Iar cand am ajuns in Targu Jiu, la ora mai sus amintita, ne-am gandit ce dragut si “profi “ ar fi sa-l sunam pe Coco si sa-l anuntam ca am sosit :)))). Doar ne-am gandit :).



Adi, fericitul castigator la loterie, s-a prezentat prompt la gara, ne-a condus la intrarea in traseu, ne-a pus in brate pachetul cu vopsea, pensule, diluant, manusi … si ne-a urat drum bun. Nu voiam nimic mai mult. Doar libertatea acelei secunde, pe care o asteptaseram si-o planuiseram cu atata nerabdare. Sa evadam, sa ne bucuram de munte si de prietenie, sa facem un lucru bine, asa cum stim noi sa facem lucrurile in care credem. Impreuna. Asa ne-am cunoscut, incercand sa facem lucrurile bine.



Ne-am grabit sa ne inaltam din umezeala si intunericul vaii, catre culmile albe ale Retezatului Mic. Si-mi amintesc cum dormitam ca niste pui de gaina in soare, asezate pe iarba sau pe cate-o lespede. Aveam atata timp in fata, numai pentru noi! Mirosea a jneapan si-a cimbrisor,… si mai urcam in liniste printre tufe si flori,… si mai imparteam un baton dulce,…si valea se scalda in niste aburi albi, stralucitori… si ceva ne fura….ne tragea pe nesimtite intr-un fel de dincolo, numai de noi stiut, atat de drag.



/alexandra1/dscn9861.jpg



Alexandra e pentru prima data pe Piatra Iorgovanului. Ma straduisem de atatea ori sa-i descriu energia locului. Din toate locurile frumoase in care ajungeam, ii transmiteam un gand, de fiecare data, si-mi promiteam sa mergem candva impreuna acolo. Daca o sa avem timp…



/alexandra1/dscn9864.jpg



Am lasat in urma Piatra Iorgovanului si tot Retezatul Mic; gandul nostru era altundeva...



/alexandra1/dscn9869.jpg



/alexandra1/dscn9886.jpg


Din saua Paltina, am inceput sa ne simtim departe, foarte departe de lume. Incepea acel pustiu pe care-l iubeam noi cel mai mult: Godeanu! 



/alexandra1/dscn9887.jpg



/alexandra1/dscn9881.jpg


Eu nu stiu sa descriu Godeanu. E ca atunci cand nu stii sa descrii prea bine persoana pe care o iubesti. Sau ti se pare ca orice cuvant pe care il spui e sarac, inexpresiv, ca orice epitet e palid. De fiecare data cand vine vorba de muntii astia, nu stiu sa spun decat ca acolo e ceva, ca muntii astia au ceva. 



/alexandra1/dscn9895.jpg


Noi doua ne-am cunoscut in 2014, la o actiune de refacere a marcajelor din Fagaras. N-a fost dragoste la prima vedere, dar zilele si noptile acelea petrecute in munti ne-au dat ocazia sa ne descoperim, impartind aceleasi dificultati si razand la aceleasi glume, indurand ploile, povestind langa acelasi foc si impartind tot ce-aveam. Si ne-au legat pentru toata viata. Scurta, asa cum e ea…


In aceeasi vara ploioasa, aflu de marcarea crestei Godeanului. Amintirile mele din 2012, de cand rataceam singura prin ceata pe plaiurile astea pustii sau ma ascundeam de ploi si fulgere in cate o vagauna, m-au convins ca un marcaj decent pe creasta acestui munte ar apara si ar ajuta pe cei care se incumeta sa-l cunoasca. “Ba, marcare in Godeanu, trebuie sa vii, o sa vezi, nu stiu cum sa-ti explic, muntele asta are ceva…!”


Am stat vreo 8 zile impreuna la marcarea aceea din Godeanu. Lucram uneori chiar singure, departe de tabara, intorcandu-ne la lumina frontalei, uneori prin ceata, testand acuratetea marcajelor. Alteori stateam ore intregi in cort sub ploaia sacaitoare, printre haine atarnate la uscat si mirosind a caine ud, povestindu-ne vietile si razand cu gura pana la urechi de noi si de tot, organizand cine festive la primus in mijlocul cortului pe o fata de masa dintr-un sac menaj mov, la fel de festiv, pe care aveam mare grija sa nu-l stricam, sa fie frumos si maine. Si cand lumea a plecat acasa, s-a organizat o ceremonie prin care ni s-a inmanat un valoros si necesar sul de hartie igienica, festiv si el, apoi ne-am luat rucsacii in spinare si-am continuat sa ducem banda rosie cat de departe putem, sa nu lasam ceva neterminat. Asa era Alexandra. Iar cand n-am mai putut continua marcarea, am continuat plimbarea pe creasta pustie a muntilor Cernei…


Dupa un timp, intr-o zi oarecare, Alexandra imi zice “Ba, da, ai dreptate, in Godeanu e ceva.”



/alexandra1/dscn9902.jpg


Era dupa-amiaza tarziu si in Godeanu era ceva. Nu-mi amintesc sa fi avut probleme cu cainii de la turme, ciobanii au avut grija, am incercat si noi sa fim cat mai inofensive, sa nu provocam, si lucrurile au decurs lin. Mai putin urcarea Galbenei, caci tare grele erau rucsacurile cu tot ce trebuie pentru 7 zile si cu materialele pentru marcaje. 



/alexandra1/dscn9904.jpg


Inainte de Micusa, ii expun Alexandrei cele doua optiuni: sa mentinem creasta, urcand varful pentru o priveliste incredibila, sau sa trecem pe sub varf, urcand treptat etajele caldarii Scarisoarei, pana la lac. 


Alexandra nu se vaita deloc. Sub aparenta ei fragilitate, dincolo de infatisarea delicata si copilaroasa, ascundea o vointa de fier si o tenacitate incredibila, o tarie psihica si chiar o forta fizica aproape masculina uneori, ce-i veneau din interior, din dedicarea totala, din credinta in ceea ce facea. Dar cat sa mai putem? Votam in unanimitate varianta mai comoda. 



/alexandra1/dscn9909.jpg


O seara linistita, singure pe malul unui lac, in niste munti pustii si misteriosi, in care nu se intampla nimic. Aveam tot ceea ce ne-am dorit cand am plecat de-acasa.



ZIUA 2



Am iesit din caldarea lacului pe vastul platou al Scarisoarei, intr-o pacla aurie. Soarele risipea ultimele ceturi ramase de peste noapte.



/alexandra1/dscn9910.jpg



 Pana n-am ajuns acolo eu insami candva, nu mi-am imaginat undeva in muntii nostri un asemenea platou, atat de intins, atat de monoton si lipsit de repere, atat de uniform si fara vreo carare. Cand am vazut cu ochii si cu mintea mea cat de greu e sa te orientezi pe ceata intr-un asemenea loc, am stiut ca aici trebuie sa existe marcaje. Si le-am facut. Acum suntem usor emotionate, ne amintim de vara aceea si de amicii cu care am facut marcajele astea. De aici, Alexandra incepe sa-si vada munca. Cu ochi critic, bineinteles. Asa cum o stiu, dornica sa faca totul cat mai bine.



/alexandra1/dscn9915.jpg



  Si pentru ca pe traversarea prin spatele Pietrei Scarisoarei semnele erau sterse, am decis sa scoatem vopselele. Ne-am intrebat daca nu ne-o fi blestemat Gugulanul, domnul care ne-a certat data trecuta ca marcam. Dar unde-o fi acum? Ne-am uitat in jur, nu doar in gluma. Aici, totul e posibil.



/alexandra1/dscn9918.jpg


Saua Matului. O punte stancoasa si ingusta, marginita de vai uriase, o zona de abrupt crescuta de nu stiu unde, intre toate plaiurile astea nemarginite.



/alexandra1/dscn9921.jpg



I-am pregatit Alexandrei o surpiza. Lasam rucsacii ascunsi spre valea Matului, intre stanci, o sa luam rucsaceii mici cu strictul necesar si-o sa facem un circuit pentru sufletul nostru, fara bagaje si fara sa avem de lucru la traseu. Mergem pe varful Gugu, coboram la lacul Gugu si de aici pana in vale, apoi urcam de-a lungul vaii inapoi sub creasta, la rucsaci, si innoptam aici. 



/alexandra1/dscn9922.jpg


Pe varful Moraru ne intampina un alt plai nemarginit. Si vantul. Munti cat vezi cu ochii! Locuri dragi, prin care am umblat chiar amandoua candva si din care avem amintiri ale unor superbe momente din viata noastra. Locuri ce ne asteapta in zilele urmatoare, despre care i-am tot povestit. Locuri din care ii scriam sms-uri in turele mele, din dorinta de-a imparti frumusetea lor cu cineva care intelege despre ce vorbesc, fara sa-i spun prea multe cuvinte. Si altele, prin care n-am pasit nici eu, niciodata, si pe care ne promitem ca le vom descoperi candva, impreuna. Daca avem timp…



/alexandra1/dscn9928.jpg


Culmea spre Gugu e spectaculoasa, se ingusteaza, face zig-zaguri si urmeaza o succesiune de urcari si coborari accentuate, avand in stanga Raul Ses, iar in dreapta Valea Matului, cu caldari inalte imediat la picioarele noastre, sub abrupt, si cu lacul Moraru ascuns in etajele superioare. O sa ajung la el, vreodata, mi-am zis atunci si imi zic si-acum.



/alexandra1/dscn9939.jpg


Varful Gugu! Trec peste toate legendele, speculatiile, povestile legate de acest varf, ma rezum la ceea ce vad si simt eu insami. E un loc in care iti vine sa stai, sa taci si sa-ti asculti inima batand in urechi. Bate vantul, dar zabovim, caci e un moment din acelea… potrivit cu ceea ce suntem si cu ceea ce cautam.



/alexandra11/dscn9951.jpg




/alexandra1/dscn9948.jpg



/alexandra11/dscn9955.jpg


Coboram la lacul Gugu, iar pe malul sau o lumina ca din rai ma provoaca sa-i fac poze Alexandrei…O lumina ca din rai…



/alexandra11/dscn9959.jpg



De la lac in valea Matului am coborat candva cam prin boscheti. Eram putin ingrijorata de coborarea aceasta. Dar plimbarea noastra de acum e altfel, toate se leaga, toate cresc, asa ca de data asta ma duc instinctiv, fara sa ezit, direct spre o poteca buna. Iar ca bonus, trece pe langa tufe de zmeura coapta.



/alexandra11/dscn9960.jpg



In vale sunt stane, dar alegem sa mergem pe partea opusa a apei, departe de caini. Farmecul vaii asteia ne indeamna la popasuri dese, nu ne grabim. Afinele sunt coapte, soarele e bland, cainii sunt pe malul celalalt (sic-sic :) ), urcusul e domol, cascada ne racoreste privirile… 



/alexandra11/dscn9968.jpg



Stam de vorba cu ciobanul si ii spunem ca nu suntem singure, ca mai sus sunt si alti prieteni cu cortul, sus, pe creasta. Asa, ca sa fim prevazatoare… Inserarea mana oile la vale, strecurandu-se printre abrupturi, pe poteci numai de ele stiute, venind din caldarile ascunse pe care le-am admirat de sus. Odata trecute de ele, ne mutam si noi pe malul pe care cararea noastra gaseste urcare in etajul superior al vaii, cel de sub saua Matului.



/alexandra11/dscn9972.jpg




/alexandra11/dscn9974.jpg



Cortul e intr-un loc adapostit, o poienita pe malul potecii ce urca in serpentine catre creasta. Lumina soarelui de la apus inroseste stancile varfului Retezat, ce se inalta in zarea din deschizatura vaii. Un loc frumos, o alta seara cu povesti si hlizeala, cu stele si cu liniste. Si cu setimentul sigurantei, pe care ti-l da gandul ca esti unde trebuie, cu cine trebuie.




ZIUA 3



Iesim in creasta si constatam ca marcajele sunt cam sterse si cam greu vizibile. Aici m-am incurcat candva, intr-o noapte cu ceata, desi stiam bine locul. M-am trezit coborand pe poteca spre vale, in loc sa mentin creasta. Nu mai scot vopselele, le-am legat bine, sa nu-mi curga in rucsac, dar cladim niste momai. 



/alexandra11/dscn9975.jpg



Alexandra isi ia in primire rolul de architect si isi intra in pielea de artist, asa ca momaile nu puteau fi decat solide, bine echilibrate, dar si artistice, reprezentand curente si stiluri. Asta, de exemplu, e o momaie in stil manelescentist, cu pietre cu sclipici.



/alexandra11/dscn9979.jpg


Cat construim noi momai pe traseu, ne trezim incercuite de o trupa de latosi. “Daaaa, se rataceau multi p-aci, ii mai puneam pe carare, e rau tare cand e negura. Am gasit odata o familie cu copilul, la vreo 10 ani, asa, se ratacisera si ploua, erau aproape inghetati, i-am luat la mine la stana si au plecat a doua zi, cand s-a indreptat vremea. E bine-acuma, cu semnele astea.“ Ne-a crescut un pic pipota, dar nu suntem noi genul ala, sa ni se urce aroganta la cap. Doar ne-a prins bine, ne-a dat increderea ca e util ce facem si energia sa continuam.



/alexandra11/dscn9984.jpg



Cand am terminat de urcat diagonal pe versantul varfului Godeanu, am iesit in muchia ce urca pe varf si coboara spre Tucila sau spre firul Raului Ses.



/alexandra11/dscn9987.jpg



Am simtit cum mi se face pielea de gaina. Era bucuria revederii locului asta atat de altfel si atat de drag, valea Raului Ses, uriasa campie strabatuta de meandrele raului caruia cu greu am reusit sa-i inteleg drumul cand l-am vazut prima data. Plaiurile galbene, cu turmele alunecand lin, cu stanele ascunse dupa pliurile vaii, intinderile imense, fara repere care sa-ti permita sa le masori din ochi, nimicul si tacerea, misterul si nostalgia zarilor, toate fac din valea Raului Ses un colt de lume unic in muntii nostri, pe care nu mi-l va detrona din suflet niciun varf, niciun perete, nicio creasta, nicio vale de abrupt. Am fost in toate anotimpurile aici, am vazut valea asta in toate felurile, din toate unghiurile, i-am dat ocol pe toate partile. Am multe zile si nopti petrecute aici, am lucrat din greu la marcaje, am stat iarna singura in caldarea asta inzapezita, am petrecut aici seri cu oameni de treaba cu care mi-am insotit pasii si pe care i-am condus aici ca in casa mea. De cand l-am vazut prima data, vin in locul asta in fiecare an, si nu doar o data. Ma cheama, ma supun energiei lui, caci e unul din acele locuri in care eu sunt mai eu decat oriunde. E regatul meu.



/alexandra2/dscn0005.jpg



Avem amintiri de-aici, de la marcare, asa ca iubim amandoua locul asta. Ramanem mute cu privirile catre lumea ce ne asteapta si ni se deschide. Aici ne va fi casa pentru o vreme.



Stalpul din muchie, foarte important reper pe ceata, vreme rea sau iarna, a cazut. Cade mereu, nimeni nu face nimic sa-l fixeze, eu ma obosesc o data, de doua ori pe an, de cate ori trec pe aici, sa-l ingrop iar intre lespezile uriase. In fiecare an, mai adaug si mai adaug, pun tot mai multe, pana ce vreodata va ramane in picioare. Ma lupt cu viscolele iernii si cu vijeliile verii, caci stiu cat de mult il cautam din priviri prin negura deasa, candva. Acum suntem amandoua, caram lespezi tot mai mari, impreuna. Doua muieri muta muntii din loc. Ne imaginam cum aratam noi, de departe, doua doamne, doua nevoi, luptandu-ne cu lespezile astea uriase.



N-aveai cum sa nu razi cu Alexandra. Mai-mai sa-mi pice lespedea din brate pe picior, cand incepe sa bata campii cu glumele ei, sa faca scenarii, sa imagineze dialoguri si momente amuzante.



Cand scot vopseaua si incepem sa pictam la loc pietrele sterse complet, primul gand a fost :”ba, cum ar fi sa cad si sa vars vopseaua ?” Am zis cu voce tare, iar Alexandra, serioasa dintr-o data (caci gluma-i gluma, dar noi chiar vrem sa facem marcajele astea din nou), ma cearta: “Ba, nu face glume d-astea!!!!!” Nici urma de zambet pe fata ei, de data asta.Ne apucam de treaba, cu rucsacul in spate, urcand. Stiam fiecare piatra, mergeam direct unde stiam ca le-am dat data trecuta. Ajungem pe varf. Pun vopseaua rosie jos, misc stalpul de pe varf. Se cam clatina. Iau o lespede sa o fixez langa el si ma impiedic. Ati ghicit, am varsat cutia cu vopsea rosie!!!! 



/alexandra1/dscn9997.jpg



Nuuuuuu, si incep sa o culeg repede cu pensula si sa adun in cutie cat mai multa din ea. Alexandra incremeneste pentru cateva secunde, apoi rade, rade, rade, rade si-mi face poze. E de bine, m-a iertat, cred ca mai sunt inca prietena ei :). Radem amandoua aproape cu lacrimi in ochi. Cum naiba am reusit s-o comit? :) Imi venea sa strang vopseaua cu lingura, eram disperata. Cand am terminat, aveam ceva-ceva in cutie si treaba nu era intru totul compromisa. Dar ma simteam ca naiba pentru mizeria ce-am facut-o pe varful asta drag. Ma gandesc ce lucruri urate or spune, pe buna dreptate, toti cei ce-or vedea ce-am facut acolo. Murdarie e si marcajul, dar una e sa dai o linie micuta pe o piatra, alta e sa versi o cutie :(. Nu-mi iert nici acum asta, si de fiecare data cand ajung acolo, cer iertare in gand. Ma rog sa dispara, sa o macine vantul, ploile si zapezile, si sa ma ierte muntii astia. Oi fi copil la faza asta, dar eu asa simt.



/alexandra2/dscn0001.jpg


Merg inainte, caut, identific marcajele sterse aproape complet si le dau cu rosu, cat mai economic. Cand gasesc semne ce-si pastreaza rosul inca, e bucurie mare, facem economie. Alexandra face albul si ma uit la mana ei micuta, delicata, cu cata eleganta si cu cat stil manuieste pensula. Pentru ea, e exprimare, e suflet, e un fel de arta, ea nu stie sa faca altfel lucrul asta, mana ei nu are alte setari. A desenat de cand se stie.



/alexandra2/dscn0008.jpg


Ca prin minune, turmele sunt departe, le vedem cum se preling pe plaiurile indepartate ale vaii. Nu ne ameninta niciun pericol. Car rucsacii o bucata de drum, revin, pictez si eu cu stangacie rosul meu, mai recladesc lespezile sau le consolidez, mai desfac ceva bun de mancat si impart perfect egal la doi… “Stiu ca ma furi, oricum, stiu ca ma tragi in piept, uite, ai taiat stramb, o faci intentionat!” :)… Ne impacam si ne bucuram de gustare, privind cu nostalgie la panglica Sesului.



/alexandra2/dscn0013.jpg



Dupa o vreme, imi spune ca o cam doare stomacul. Incerc sa caut solutii, ce i-ar face bine? “Hai sa nu mai marcam acum, facem maine, hai sa mergem la locul de cort. Ajunge azi!” “Nuu, ca tot aia e, tot avem de mers, ce daca mai dau si doua linii?” Spre finalul zilei, al segmentului de marcat, al cutiilor de vopsea, suntem obosite rau de tot. Mi-e greata si mie. O vad hotarata sa termine, sa stoarca ultimii stropi din cutie. A ajuns si rosu, cu greu, sarind peste unele semne care erau inca foarte vizibile. S-a terminat tot. Am ajuns la ultimele lespezi, puse destul de aiurea, ca sa se lege cu ultimul stalp, pana una-alta, dar sustin ca stalpul asta trebuie neaparat mutat mai sus, spre creasta, caci te da jos de pe creasta Godeanului si te indruma gresit, pe drumul catre Ciocanasu si mai departe catre muntii Tarcu. Nu ne place ca tot gresita e treaba asta, dar nu tine de noi, nu avem ce face.



Alexandrei ii e destul de rau, atat a tras de ea, atat n-a vrut sa renunte, incat a acuns atat de bine cat de rau ii era. Imi vine s-o iau in brate, nu stiu ce sa-i fac, de mila, de necaz, de suparare ca poate din cauza mea se chinuie acum. Si tot nu se lasa. Ma ajuta la cort, la pregatit tabara. E seara si vin norii dinspre Tarcu. O sa fie furtuna, cred. Suntem murdare, obosite, flamande, insetate. Ma duc si amenajez o fantanita la izvorul din versant pe care il stiu prelingandu-se haotic, sap groapa cu mainile pe curgerea lui, asez pietre ca sa fac un fel de albie, pe care o inchid un pic, ca sa colecteze apa. Peste o juma de ora, aveam apa limpede ca lacrima in fantanita noastra. 



“Ba, pe bune, cum esti, mai poti?” “Ba, traiesc. Sunt pe moarte, dar mai pot.” Asa vorbeam noi, ca barbatele ce eram. De cand lumea. Intai in gluma, apoi a devenit modul nostru de a ne adresa atunci cand era vorba despre cele mai serioase treburi, acelea pentru care trebuia sa scotocim prin firile noastre de muieri dupa toata barbatia, toata increderea, toata taria.



  Nu vrea sa manance nimic. Ii e greata. Stiu cum e, n-o fortez, o rog sa soarba un pic de apa cu pastile de calciu si magneziu si cate un strop de ceai, macar sa se hidrateze. Nu inteleg de la ce-i e rau, am mancat aceleasi lucruri, am baut aceeasi apa. Apa din firul ala din susul vaii Matului o fi avut ceva, iar eu oi fi fost mai rezistenta? Bagata in sac, cu punga langa ea, pentru cazuri extreme, face haz de necaz si tot chicotim. E multumita ca a terminat treaba. De unde are atata putere, sa se gandeasca la asta chiar si asa, bolnava? 



Sunt increzatoare, stiu ca totul va fi bine, dupa un somn bun. Pana atunci, glume cat cuprinde. Putina lume rade cu atat pofta si sanatate, cum radea ea.



“Ma, tu vrei sa vina salvamontul sa te ia de-aici, nu? D-aia faci teatru p-aici, ca ti-e rau, ca alea…” “Stii vreun tip fain la ei?”, ma intreaba si-i sticlesc ochii. “Ce-ai, ma, ai uitat ce-ai acasa? “ “Nuuu, pentru tine, ma gandeam sa-mi iau rolul in serios, sa vomit mai cu spor, poate te marit.” Ne dam seama ca probabil aici vine Salvamontul de la Caras, daca e nevoie. Imi faceam planuri serios, sa fiu pregatita, daca trebuie, si nu glumeam deloc, in sinea mea. Dar lucrurile mergeau inspre bine, cata vreme ii vedeam zambetul si sclipirea ochilor mari si patrunzatori. “Ma, de la Caras nu stiu pe nimeni, dar stiu ca seful de trib se numeste Balaban, parca.” “Pai si cum o fi Balaban asta? O fi tanar? O fi fain? Hm…” Si ne facem noi imaginea despre omul asta pe care nu l-am vazut niciodata in viata noastra, care putea avea orice varsta si putea arata oricum. Ii cream noi un portret, ii dam o varsta… E usor de banuit ca, asa cum il construiseram noi, era barbatul ideal. Pe care-l asteptam sa vina, ca Fat-Frumos, sa ne salveze, mai ales ca incepuse furtuna. Dar nu ne faceam griji, eram in loc sigur, la adapost. Langa malul ala, nici in bataia fulgerelor nu suntem, nici viitura nu are cum sa vina, nici animale, cred ca e locul de cort in care ma simt cel mai in siguranta. E locul meu.



/alexandra2/dscn0017.jpg



Noaptea asta a fost minunata! Alexandra doarme si ploua linistit. Nu stiu daca o fi normal, dar mie imi place la nebunie sa fie vreme rea, iar eu sa fiu in cortul meu, cu toate la locul lor, cu tot ce-mi trebuie, sa stiu ca nu mi se intampla nimic. E o forma de adaptabilitate si de autonomie care imi da un sentiment de incredere in mine si in tot ceea ce ma apara. Pentru ca da, ceva ma apara. Si ne apara acum pe amandoua. Pentru ca amandoua credem ca aici, in muntii astia, in locurile noastre, ceva-ul nostru e mai aproape de noi decat oriunde. 




ZIUA 4



“Ba, cum esti?” “ Ba, mai bine, nu ma mai doare stomacul deloc, dar tot mi-e un pic greata, n-as manca nimic.” E vreme inchisa afara, umezeala multa, ceata alearga pe langa noi. Nu facem nimic azi, stam. Sa se indrepte vremea si mai ales sa se faca bine Alexandra. “E mai grav, vrei sa coboram? Chemam ajutoare? Putem face cum vrei tu, sa stii, nu avem nimic de bifat, solutii sunt. Duc eu rucsacii, iar tu cobori ca o doamna.” “Nuuuu, ba, ce-ai? Tu crezi ca mi-am dorit atat se ajung aici, ca sa plec?” “D-aia ti-e tie rau, ca sa mai stai aici? Pai spune asa, ca stam cat vrei, nu e nevoie sa-ti fie rau pentru asta :).”



Acum pe bune, azi vedem cum evoluam si luam o decizie. Sunt hotarata. Daca in cursul zilei de azi nu isi revine vizibil, ori duc eu rucsacii si coboram, daca poate merge, ori chem ajutoare.



Ieseam din cand in cand desupra malului ce ne adapostea, ca sa vad zarile, sa inteleg ce face vremea, cum vin norii si ce vor aduce. Se bateau norii din Caras cu cei din sud, dinspre Gorj si Mehedinti. Ne-am imaginat noi o batalie intre aia din Gorj si aia din Caras, care sa vina sa salveze printesele aflate la ananghie in valea Raului Ses. Se batea Balaban cu ... Nu stiu de ce, nu ne-am permis sa mai bagam in treaba asta inca un necunoscut, asa ca l-am ales ca reprezentant al Gorjului pe amicul Coco, ca e baiat de-al nostru si-l stim om de treaba. Balaban era ala raul, balaurul, monstrul care aducea furtuna, ca de la el a venit. Si-l invocam pe Coco, speranta noastra, caci inspre Oltenia se luminase vremea: “Uite, ma, ce baiat bun de pus pe rana, Coco asta!” Si-l boscorodeam pe Balaban, nu vreti sa stiti ce spuneam despre el, nu mai era craiul de ieri, barbatul ideal care venea sa ne salveze. Si el, afurisitul, ne-a mai dat o runda de ploaie.



/alexandra2/dscn0027.jpg



Stateam intinse in cort si bateam campii…mai atipeam….mai bateam campii, mai ascultam linistea…si mi se parea ca stam de cand lumea acolo. Era bine. Ne gandim ce ne-am dori acum, de ce-am avea nevoie. Pai sa facem o lista, sa sunam la Coco, sa vina Carlos, pilotul lor meserias, cu masina p-aici pe coclauri, sa ne aduca: “Pepene, inghetata…” “…Barbati…” completeaza Alexandra cu un ton firesc, de parca propunerea ei era perfect asortata cu ale mele. Izbucnim in ras…


Doamne, cat am ras in zilele acelea! Eu nu-mi amintesc in viata mea nicio imprejurare in care am ras mai mult, asa, insumat, in cursul unor zile la rand. Nu mai tin minte acum toate cate-au fost, imi aduc aminte numai rasul, rasul nostru, si-mi rasuna in minte rasul ei. Si-mi aduc aminte forma aia simpla de fericire, mai ales cand vedeam ca Alexandra e tot mai bine.


Pe la o ora oarecare, candva pe la miezul zilei, Balaban a obosit si-am vazut o lumina calda prin aerul cetos. Am iesit, sa ma asigur ca nu e o iluzie.


“Soareleee, uite soareleeee, se vede un pic discul, hai, iesi din cort!” 


Nimic. 


“Hai, ma, te rog, trebuie sa iesi, sa te misti un pic, sa respiri aer curat, sa vezi ce frumos se face afara. N-o sa te faci bine daca te lasi sa zaci. E totul in mintea ta, depinde de tine, trebuie sa te pui pe picioare…” 


Nimic.


“Ba, iesi din cort, n-auzi? “


Si vad un cap cret, cu bucle ravasite, itit din cort. Se uita in stanga sus…tace…, se uita in dreapta sus… tace…, apoi la mine, cu calm: “Ce-ai, ba, de ce strigi? Imi aranjam parul, sa fiu frumoasa cand ies, ca o doamna ce sunt.”


Ne-am invartit un pic in jur si-am simtit cum ma incarc de ceva minunat, parca as fi inviat.


Alexandra s-a asezat ca o piranda in usa cortului, iar eu m-am apucat de treburi, ca dupa ploaie. Am amenajat sarma de rufe, am spalat hainele la rau, iar Alexandra s-a ridicat si s-a apucat sa faca fotografii, sa caute unghiul ideal, sa prinda totul cat mai frumos, asa cum ii place ei. Sa surprinda starea, atmosfera, lumina, momentul… 



/alexandra2/dscn0024.jpg


Au trecut doi pescari in susul raului, fiecare pe cate-un mal, dadeau la pastrav. In primul moment, am avut o tresarire de teama, i-am zis Alexandrei sa stea in cort si mi-am luat rolul de femeie sigura pe ea, care e asa pentru ca (nu-i asa?) nu e cu o fata in cort, ci cu sotul/iubitul, barbat in toata puterea. Dar cand oamenii s-au apropiat si am vorbit cu ei, i-am simtit oameni de treaba si ne-am aratat amandoua si-am povestit un pic. Erau mirati de intalnire si ne-au spus ca, in cazul in care avem nevoie de ceva, putem sa cerem oricand ajutorul, la stana din vale, de pe malul raului, in jos, unde lumea e de treaba si suntem binevenite oricand, daca dorim. Am multumit si ne-am vazut fiecare de ale noastre.


Turmele au trecut pe versanti, departe, n-a trecut niciun cioban, n-am avut intalniri cu cainii, a fost liniste.


“Ba, fii atenta, o sa fac ceva bun si o sa iti placa. Dar am nevoie de ajutorul tau. Hai sa culegem afine.” Ne-am apucat sa adunam bobitele de pe versantul de langa izvor. Una in canita, zece in gusulita, si trecea timpul si vad ca Alexandra se tot catara pe abruptul ala, sa nu rateze cele mai frumoase fructe. 



/alexandra2/dscn0028.jpg


Am pregatit o budinca de ovaz cu lapte praf si am pus afinele proaspete in ea, asa, aburinda. Treceam cu lingura prin crema calduta si dare movulii de prospetime aromata se roteau in cercuri apetisante prin crema laptoasa. A fost una dintre cele mai bune gustari pe care le-am pregatit vreodata si poate cea in care am pus cel mai mult suflet. Am vrut sa fie ca o mancare magica, vindecatoare.


E primul lucru serios de mancare de care s-a atins, de ieri dupa-amiaza pana acum. Si a lins cana. Ne-am pus ca greierii bortosi pe izoprene la soare si gata, tot raul era trecut.


Era dup-amiaza tarziu si-am pornit la o plimbare in jurul vaii, pana pe Olane, ne-am dus pe poteca, pe sub culme, si ne-am inors pe muchie, in lumina apusului. Cum a fost, ce-am vazut, cum ne-am simtit, nu stiu sa descriu in cuvinte...



/alexandra2/dscn0037.jpg



/alexandra2/dscn0042.jpg



/alexandra2/dscn0044.jpg



/alexandra2/dscn0059.jpg



/alexandra2/dscn0070.jpg


Despre plimbarea asta, despre momentele acelea, despre cum ne-am simtit si ce-am primit, eu nu mai am niciun cuvant de spus. Mai ales acum, dupa astia doi ani, dupa tot ce-a urmat…



/alexandra2/dscn0074.jpg



/alexandra2/dscn0079.jpg



/alexandra2/dscn0096.jpg



/alexandra2/dscn0106.jpg



/alexandra2/dscn0108.jpg



/alexandra22/dscn0117.jpg



/alexandra22/dscn0122.jpg



/alexandra22/dscn0135.jpg



/alexandra22/dscn0136.jpg



/alexandra22/dscn0138.jpg



/alexandra22/dscn0156.jpg




ZIUA 5



Plecam spre Ciocanasu, saua Mlaci, Capul Prislopului…, pana in Muntii Tarcu. Ieri am urmarit programul si drumul oilor, ca sa stiu acum pe unde sa trecem, sa le ocolim cat mai bine. Pornim pe malul apei, ascunse prin vale, si trecem pe sub stana din stanga, cu caini multi, pe care am reperat-o de ieri seara, de pe culmea spre Olane. Iesim din vale aproape de stana cea mare, cu prispa, in care am dormit singura iarna. 



/alexandra22/dscn0158.jpg



E liniste in zona, ne apropiem si mergem sa-i arat Alexandrei iezerul pe jumatate colmatat si salbaticia canionului pamantos care brazdeaza plaiul. 



/alexandra22/dscn0159.jpg



/alexandra22/dscn0160.jpg



Pe drum, din vale, urca o masina care merge spre stane. Vorbim cu oamenii despre bordeiele ciobanesti din lespezi asezate in forma de iglu, legate cu pamant, muschi si iarba. Ne arata locul unuia aproape, chiar sub varful Sincu, pe care nu-l stiam. Nu ne incumetam insa intr-acolo, fix acolo se vede o turma, asa ca tinem drumul pe sub varf, pe dreapta. Dupa o bucata de drum, intalnim o alta turma, cu un pustan ciobanas cumsecade, care ne apara cu sarg de caini. Ne previne ca din stanga, mai sus, ne vor ataca niste caini, muuulti si tare salbatici, ai unei turme de dincolo de munte. Din fericire, chiar sunt dincolo, trecem in liniste, vantul bate de la ei la noi si nu ne simt.



/alexandra22/dscn0168.jpg



/alexandra22/dscn0173.jpg



 Din drum, vedem sub noi bordeie-iglu, unele parasite, altele folosite.



/alexandra222/dscn0203.jpg



Unul e “imbunatatit” cu o folie albastra drept acoperis, care-i strica aspectul autentic, dar nah, e de inteles, oamenii nu vor sa-i ploua. Candva am fost chiar langa el, nu era nimeni acolo, era primavara devreme, dar acum n-o sa dam navala in casa oamenilor.



/alexandra222/dscn0212.jpg


Unde s-a putut, am intrat si-am iscodit. Alexandra e fascinate de constructiile traditionale, iar imbinarile pietrelor care stau in echilibru in forma asta rotunda, sprijinindu-se una de alta sub propria greutate, o bucura ca pe un copil. 



/alexandra22/dscn0179.jpg




/alexandra22/dscn0187.jpg




/alexandra22/dscn0195.jpg




/alexandra22/dscn0196.jpg




/alexandra22/dscn0201.jpg


Stiam mai multe astfel de locuri, dar nu prea aveam cum sa le exploram acum, in plin sezon de ciobanie. Urma sa revenim…



Cum am trecut printre caini, nu mai tin minte. A fost aproape un miracol, d eparca eram de-acolo, din filmul acela, din firescul locului si al momentului, eram de-ale lor... N-a trebuit sa ne luptam cu ei in niciun fel.



/alexandra222/dscn0217.jpg



Din saua Mlaci descoperim grandoarea vaii Paraului Rece, ce ne desparte de insusi varful Tarcu.



/alexandra222/dscn0215.jpg



Minunata culmea Prislop, cu o priveliste coplesitoare, cu imaginea unor varfuri din unghiuri inedite. Am mai fost pe aici, iarna si primavara, si ma provoaca locurile sa le cercetez, sa gasesc treceri dintr-un loc in altul, potecile ciobanilor, carari uitate in salbaticia asta…



/alexandra222/dscn0220.jpg




/alexandra222/dscn0223.jpg




/alexandra222/dscn0224.jpg


Intr-o sa, decidem sa parasim culmea si apucam o traversare pe curba de nivel, pe drepta, pe deasupra vaii Sesului, pe o poteca buna, care, gandesc eu, ar trebui sa ajunga la lacul Pietrele Albe, pe la izvoarele Scheiului. Venisera nori aspri dinspre Balaban si varfurile inalte ce urmau pe culmea Prislopului nu erau o idee buna de traseu, daca incep fulgerele.



/alexandra222/dscn0231.jpg



Plimbarea s-a dovedit minunata, dosul culmii oferea tablouri incantatoare, am trecut o muchie si-am intrat pe o brana pe sub versant, plina de afine pe care nu le culegea nimeni. Lacul si abruptul Nedeii vis-a vis, toata valea salbatica a Scheiului si toata caldarea izvoarelor lui erau la picioarele noastre. Norii intunecati treceau repede spre Godeanu, Balaban se ducea sa-si ia revansa in fata lui Coco, dar ce treaba mai aveam noi cu lupta lor din Godeanu? 



/alexandra222/dscn0246.jpg



La lacul Pietrele Albe e o mica vacarie. Si un mic bordei, intre stanci si stevii. Punem cortul sub privirile curioase ale vacutelor si viteilor. Nu e nimeni in zona, vremea s-a indreptat, ne intindem la soare si ne vine gandul unei balaceli in lac. Care n-a stat el, asa, cuminte, cand am inceput sa-l tulburam, asa ca ne-am distrat de balaceala noastra cu picioarele in malul de pe fundul lacului. Faceam un pas si stateam pe loc, nemiscate, sa se limpezeasca apa. Ne jucam. Minte de copii… dar ne-am racorit si ne-a placut. Ne-am imbracat fix la timp, nici nu stim de unde a aparut nenea ciobanul, vorbaret si de treaba, care a inceput sa ne spuna povestile lui.



/alexandra222/dscn0263.jpg



Alexandrei ii placeau vacutele. Tare mult. De fiecare data cand am umblat cu ea prin locuri cu vaci, se juca cu ele, le facea poze si mereu imi spunea: “Ba, imi vine sa-mi iau o vaca, nu stiu cand, unde, dar candva mi-as dori sa am o vaca si sa stau pe pasuni cu ea, fara griji… “ Nu era doar gluma aici, era ceva-ul acela din ea care iubea linistea, natura, simplitatea curata, firescul, autenticul, traditia, radacinile…dincolo de toate farafastacurile moderne ale lumii in care traim si-n care ne prapadim puritatea si linistea.



/alexandra222/dscn0266.jpg



Am facut o plimbare superba dup-amiaza tarziu, am urcat in saua Scheiului, de-a dreptul pe varful inalt din stanga, de la capatul culmii pe care am venit, si-am parcurs portiunea cea inalta din culme, pe care am ocolit-o cand am venit. 



/alexandra222/dscn0279.jpg




/alexandra222/dscn0284.jpg




/alexandra222/dscn0287.jpg




/alexandra222/dscn0296.jpg




/alexandra222/dscn0309.jpg



Ne-am intors pe o carare veche pe fata cealalta a culmii, cea dinspre Paraul Rece, cu ochii la coplesitoarea vale, adanca si abrupta. Am traversat cu greu niste ravene unde poteca era surpata grav, dar ne-am descurcat, ca doar nu facem d-astea de ieri. Am cotrobait prin caldarea domoala din susul raului si-am iesit pe poteca ciobaneasca in saua Suculetul, langa lacul cu acelasi nume. 



/alexandra222/dscn0305.jpg




/alexandra222/dscn0317.jpg



Am fost rasplatite cu imaginea idilica a unei turme de oi alergand insetate spre apa, incercuind ochiul de viata, adapandu-se, oglindindu-se in el, in sunet bland de talangi, si cu intalnirea cu un cioban venit aici parca din alta era. 



/alexandra3/dscn0325.jpg




/alexandra3/dscn0328.jpg




/alexandra3/dscn03292.jpg



Apoi am ocolit varful pe traseul marcat pana in saua Scheiului si am revenit la cort.



/alexandra3/dscn0333.jpg


Alexandra a facut un filmulet la caderea noptii, cand pe fondul ultimelor raze de lumina se aude cantecul talangilor. Si atat. E un concert incredibil de linistitor si armonios, acela pe care noi il ascultam din cort, la caderea noptii si a pleoapelor.





ZIUA 6



Am urcat Nedeia incet, prin soarele verii, 



/alexandra3/dscn0345.jpg



admirand de sus caldarile salbatice de sub varf, 



/alexandra3/dscn0348.jpg



cautand cu privirea locuri pe unde vreodata as putea scotoci prin salbaticia lor. 



/alexandra3/dscn0349.jpg




/alexandra3/dscn0356.jpg



Si-am mers alene pe creasta Tarcului mai departe, cu rucsacii usurati de provizii, cu mintea usurata de neguri, libera, gandind la lucruri frumoase, razand de te miri ce…si-am ajuns pe Baicu si-apoi am coborat o mie de ani pana in coplesitoarea sa a Iepii, imensa adancitura in creasta, strajuita de varfuri mari, greoaie. 



/alexandra3/dscn0372.jpg




/alexandra3/dscn0379.jpg



Cand am plecat de-acasa, planuisem sa continuam, sa dormim inca o noapte la lacul Netis si sa coboram in Poiana Marului peste varful Bloju, pe piciorul desprins din varf. Dar dupa toate cate-au fost in calatoria aceasta, nu mai e nevoie de nimic. E de-ajuns. Mi-am lasat pe mai departe visul de a dormi la lacul Netis, care m-a cucerit candva, la prima vedere. Am gandit ca avem timp sa facem asta, altadata…. Ca avem tot timpul din lume…



Ne asteapta un lung drum forestier din Saua Iepii pana in Poiana Marului. Dar noi stim sa mergem foarte repede la drum drept, noi nu suntem in stare sa mergem incet nici prin parc, ne-am potrivit la pas intins chiar si pe strazi, prin oras.In sea, se aduna la povesti cu noi trei ciobani ai unei turme. Unul de p-aici, unul din Moldova si unul din Caracal :). Mai ceva ca in Miorita :). Si cand s-a apucat sa ne povesteasca al oltean despre patanii de-ale lui cu turisti straini, cu unii cu motoarele, cu unii cu atv-urile… am ras cu lacrimi, a fost inca o repriza de ras sanatos, ca pentru toata viata.


La vale, lucrurile s-au complicat, caci niciodata, niciodata n-am intalnit mai multe fructe pe un drum forestier! Mancaseram sus o tona de afine. Acum am dat de zmeura, tot mai multa. Mergeam si mancam, de-am simtit ca mi se face rau, la propriu. Mi-era deja greata de zmeura. Nu-i nimic, mai jos am dat de mure. Incredibil de multe si mari si coapte, pe ambele parti ale drumului. 



/alexandra3/dscn0396.jpg


La un moment dat, ne-am uitat la ceas. Era teribil de tarziu, pierdeam microbuzul spre Otelul Rosu. Am mers ca nebunele pe ultima parte, iar la final, eu am alergat la propriu cu rucsacul in spate, sa ajung la timp si sa-l rog pe domnul sofer sa astepte inca putin putin putin, ca e om de treaba, am mai mers cu dumnealui si asa mi s-a parut. Pana la urma, constat ca am alergat degeaba, microbuzul pleca cu vreo jumatate de ora mai tarziu fata de ora stiuta de mine. Ba nu, n-am alergat degeaba, trebuia sa avem timp si de dat navala la magazin si mancat toate tampeniile, nu? :)


La Otelul Rosu, ce-o fi, o fi. Nu mai e la ora asta niciun mijloc de transport pana la Caransebes, dar e devreme, nene, iar trenul e abia la miezul noptii, ajungem noi cumva. Dar nu prea se intampla nimic. La care Alexandra vine cu o propunere: “Ne scoatem tricourile? “ 



Si cum stateam noi pe bordura, linistite, cu tricourile inca pe noi, convinse ca se va ivi o solutie fara sa intreprindem nimic, apare un autocar de la Normandia si il oprim. “Pai pentru distanta asa scurta m-ati oprit? V-am vazut cu bagaje, am crezut ca meregti departe! Daca stiam, nu opream” “Va rugaaaaam, nu mai avem cu ce sa mergem…” .



Am continuat sa ne plimbam rucsacii in spate prin tot Caransebesul, inca proaspete si cu chef de hoinareala, de parca nu-i caraseram atatea zile prin munti. Am vizitat centrul, Alexandra a facut fotografii si a admirat arhitectura cladirilor vechi. 



/alexandra3/dscn0406.jpg




/alexandra3/dscn0408.jpg




/alexandra3/dscn0409.jpg




/alexandra3/dscn0412.jpg



Am tot intrebat cum ajungem spre gara, care nu-i chiar aproape si nici usor de gasit.


Iar la lumina apusului de august, Alexandra a facut ultimele fotografii. Unele cu niste vagoane dezafectate de tren, abandonate pe niste linii vechi, scoase din uz…



/alexandra3/dscn0415.jpg



Noaptea ne-a gasit pe o banca in fata garii, langa un izvor amenajat, loc unde sfarsesc in tihna toate calatoriile mele in zona. Am scos primusul, l-am pus pe banca intre noi, ne-am insirat tigania in jur si-am pus de ultima supa, cea care trebuia facuta la lacul Netis. 



Iar Alexandra … ce s-a gandit ea sa faca? M-a lasat singura pe banca. Da, m-a lasat singura pe banca. Si mi-a facut poza asa, cum stau eu, singura pe banca, de-o parte a primusului, iar locul de langa mine este gol, vizibil parasit, ea nu mai e..., i-a ramas doar rucsacul… Asa s-a incheiat totul, pana la urma...



/alexandra3/dscn0417.jpg




Am multe, multe, multe amintiri cu Alexandra. Momente incredibile! In munti, in trenuri, in gari sau halte obscure, pe plaja, in oras, la concerte, in carciumi la bere, la spital, pe borduri de strazi, in masina umbland prin tara, la mine acasa sau la facultate… plangand, razand, jucandu-ne si facand haz sau discutand despre cele mai serioase, personale, intime lucruri din vietile noastre. Dar evadarea aceasta in muntii nostri de suflet a fost absolut perfecta. Parca fuseseram intr-o lume a noastra si ne intorceam pline de tot ce-i mai bun. Nu ne mai trebuia nimic. A fost ultima noastra plimbare luuunga, singure. Acolo se petrecusera atatea momente magice, acolo am fost fericite intr-un fel in care niciodata n-am mai fost. N-am vorbit niciodata despre asta, dar stiam, simteam, fara cuvinte, ca pentru amandoua a fost ceva… ceva… ceva… Si ca pentru amandoua muntii aia au ceva.




Pentru mine, muntii aia au de acum ceva in plus: o au pe Alexandra, cea mai buna prietena a mea. Caci nu-mi imaginez alt loc in care si-ar dori sa fie. Si la cum o stiu de puternica, a ajuns!



Ieri implinea 23 de ani...







Joi, 20 iunie 2019 - 01:14 
Afisari: 1,676 


Postari similare:





Comentariile membrilor (13)

lauramatei
lauramatei
(admin)

 
1
Fotografiile din acest jurnal sunt facute de Alexandra, cu exceptia celor in care apare ea.

Cand am ajuns acasa, fiecare dintre noi s-a grabit sa caute pe net ceva despre...BalabanCarpati.org. Am descoperit ca este un domn serios, in toata firea, care, am sperat noi, nu s-ar supara daca ar sti ca a fost personaj in povestea noastra.

Pe amicii nostri de la salvamont Gorj ii salutam cu drag (stiu ca vorbesc acum si in numele Alexandrei).


Joi, 20 iunie 2019 - 02:45  

lauramatei
lauramatei
(admin)

 
2
Am sa rog pe cei care n-au citit cu atentie textul si n-au inteles finalul, sa se abtina de la comentarii de forma. Multumesc! Carpati.org


Joi, 20 iunie 2019 - 10:22  

bogdan.t
bogdan.t
Coarda
 
3
Recunosc, prima data am citit pe sarite acest jurnal si am ramas cu ideea acelei remarcari. Vazand comentariul tau, mi-am alocat timp de la serviciu ptr a citi tot si am inteles mesajul adevarat al acestui jurnal.
Sa-i fie tarana usoara!


Joi, 20 iunie 2019 - 11:14  

naludar
naludar

 
4
Nu stiu daca intamplarea nefericita are legatura cu starea Alexandrei din jurnal, dar imi pare rau! Daca memoria ma ajuta, ai mai avut un jurnal, scris tot la trecut, despre un alt prieten...(sper sa ma insel). Condoleante!


Joi, 20 iunie 2019 - 13:13  

martinsimona
martinsimona..

 
5
Ma pregateam de un jurnal frumos, din pacate n-a fost chiar asa. Am umblat putin in Godeanu, in ture scurte, nesocotindu-l in favoarea vecinului lui, Retezatul. Dar dupa acest jurnal o sa incerc sa-l inteleg altfel, sa-l vad cu ochii vostri din aceasta tura . Sunt convinsa ca o parte din Alexandra a ramas un pic aici asa cum cred ca o parte din fiecare dintre noi va ramane in locurile dragi


Joi, 20 iunie 2019 - 15:45  

lauramatei
lauramatei
(admin)

 
6
@naludar, iti amintesti bine....Carpati.org

Intamplarea nefericita a fost un accident..., o intamplare recenta cu niste trenuri vechi... Nu detaliile tehnice conteaza. Voiam doar sa povestesc despre ea si despre calatoria noastra. Sunt pe aici persoane care o cunosteau, care stiu ce s-a intamplat, care au mers cu ea pe munte, care o iubeau...

O fi sau nu vreo legatura intre ce s-a intamplat acum doua luni si pozele de la sfarsitul jurnalului, facute acum doi ani....asta nu avem cum sa stim...Carpati.org


Joi, 20 iunie 2019 - 17:12  

bogdan.t
bogdan.t
Coarda
 
7
Aminteste-ti momentele frumoase prin care ai trecut cu ea! Stiu cat de greu e sa vorbesti la trecut despre un om drag. Curand am sa merg pe un traseu unde si-a pierdut viata un prieten f bun. Nu ai ce face Laura, asta e...


Joi, 20 iunie 2019 - 18:20  

snowbest_of
snowbest_of
Cort
 
8
Am citit jurnalul în două reprize, prima parte până la ziua 4, apoi l-am reluat și am continuat de citit.. asta, după câțiva ani de inactivitate pe Carpati.org

Este un jurnal frumos scris, cu atenție la detalii;

Când am citit finalul, nu-mi venea să cred.. 😔
Laura, îmi pare sincer rău


Sâmbătă, 22 iunie 2019 - 12:58  

meetthesun
meetthesun
Busola
 
9
Din anumite motive egoiste, citesc tot mai rar jurnale de munte... și deși printre rânduri îmi răzbătea sentimentul de „la trecut”, de comemorare, mă gândeam că poate totuși Alexandra s-a căsătorit cu cineva care nu merge pe munte sau are copii și stă mai mult pe-acasă sau pasiunea a ajuns la final când vreo dramă sufletească și-a găsit liniștea, orice motive din-ăsta tipic și banal, dar nu finalul acesta Carpati.org
Altfel, un jurnal atât de bogat în cuvinte și simțiri încât mi-e și rușine să-mi mai fie dor de munte... mai știu eu ce-i acela munte?!?


Duminică, 23 iunie 2019 - 15:23  

luminita
luminita

 
10
Nu pot sa cred ca citesc al doilea jurnal despre oameni dragi tie trecuti in nefiinta..o doamne..imi pare tare rau...
Imi amintesc de o tura anulata de tine in care faceai referire la cea mai buna prietena a ta...atunci ma gandeam ca poate e prea mult...
Acum vad ce om minunat ai pierdut...
Sm citit jurnalul pe nerasuflate pt ca vorbeai despre un loc in care vreau sa ajung tot cu o prietena draga mie ..nu am intuit nici o clipa finalul..ci doar acea bucurie imensa de a fi in acel loc special al tau,al vostru


Duminică, 23 iunie 2019 - 18:18  

cosminandrei
cosminandrei..
Busola
 
11
Ultima plimbare pe care am apucat s-o facem a fost la sfarsitul lui martie. Am luat bicicleltele, un hamac si-am mers o zi prin locuri destul de cuminti. Ne-am frunzarit prin padure pe la Comana iar cand am iesit pe tarlale. catre satucul Vlad Tepes, Alexandra a facut ochii mari si m-a tras de maneca sa-mi arate niste falduri ale campurilor Carpati.org era incantata, i se parea ca seamana a valea Raului Ses - in miniatura, fireste.

Au venit apoi, cateva saptamani care, din pacate, au obosit-o tare si nu i-au permis nici sa iasa din casa mai mult de o ora-doua sau sa doarma suficient.Totul s-a terminat intr-o vineri cand telefonul-pus pe vibratii - imi zbarnaia in buzunarul gecii fara sa-l simt iar cand, in sfarsit, am vorbit la el, am aruncat punga de cumparaturi pe jos, inima a inceput sa-mi bata prea tare si-am inceput sa fug.


Miercuri, 26 iunie 2019 - 13:13  

mihaita_39
mihaita_39
Busola
 
12
Laura, încă de când am început să-ți citesc jurnalul, îi cunoșteam deznodământul … astfel că plăcerea lecturii fost-a permanent adumbrită …

Mă bucur totuși că ați petrecut împreună atâtea momente frumoase, prin locuri de vis. Puțini oameni au această șansă, a „poveștilor” de suflet.

Undeva prin ceața suavă a văilor din Godeanu, ori în nourii de peste coama lui înierbată, vedea-se-va din când în când silueta efemeră a unei fetișcane cuminți și cu zâmbetul pe buze …


Joi, 27 iunie 2019 - 17:13  

lauramatei
lauramatei
(admin)

 
13
Va multumesc tuturor pentru rabdarea de a citi si pentru mesaje!


Vineri, 28 iunie 2019 - 19:35  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0844 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2019) www.carpati.org