Doi "artisti" in Muntii Vrancei

Nu ma-ntrebati de ce merg mereu in Vrancea. E intre lucrurile care ma cheama, nu stiu de ce… Merg acolo pentru ca simt, pentru ca vreau. Si daca vreau, atunci trebuie.

Vrancea 4. Doar Liviu si cu mine. Planuri mari, foarte mult de mers, de carat, de montat, vopsit, curatit, reparat…dar stiu ca putem. Presimt o tura plina, un inceput de toamna superb, o atmosfera deosebita…De asta am nevoie acum.

Plec miercuri in amurg, singura…Trec Bucurestiul si ma indrept catre furtuna, e cod nu stiu de care si nu e degaba. Brusc, se face noapte, desi e doar 7 seara. “Corabia nebunilor, corabia mea….”(Travka; culmea, baietii astia au inceput sa cante chiar in Focsani, unde merg eu acum). Si cant… si masina inghite kilometri…ploua…noapte…trece timpul si ma apropii de Tulnici. “You can buy me with a coffee…”, ce cald suna chitara aia de la Urma.

http://www.youtube.com/watch?v=O_kFevKifug&feature=related

Si telefonul: “Ai grija cum conduci” (Liviu sta cu grija, nah…).In sfarsit, ajung, ne salutam, schimbam cateva idei, planuri, unii mai norocosi se pun la odihna, iar eu, off, imi iau laptopul in brate si ciocolata neagra, pun castile la urechi si ma apuc de lucrat, trebuie sa termin un capitol si sa-l trimit musai in noaptea asta la profu’, sa-l desfiinteze.

ZIUA 1 (joi, 25 august)

-DRUMUL

Dupa trei ore de somn, sunt ca noua. Mai golesc din rucsac, e mic, dar il vreau si mai mic, trebuie sa ne miscam bine de tot. Dormim cel putin trei nopti sub cerul liber, sa nu caram cort…o sa ne descurcam cumva…De-o ploua, om gasi noi un molid mai bogat, sa ne facem un culcus sub el, cu foliile de supravietuire deasupra…sau si mai bine, vreo stana, vreun canton…

In curtea Parcului, vine masina cu care urma sa ajungem la Lacauti. Fusesem prevenita ca nu vom avea cea mai placuta companie pana acolo si incercam, din respect pentru Liviu, sa ma abtin, sa nu zic ce-mi venea a zice… E greu sa stang din dinti, in situatii d-astea. Lupta cu cele rele incepea: era sfidare. Insusi seful salvamontului, un pustan de-i razbea nesimtirea prin piele, ca aceia dintre studentii mei pe care nu-i suport pentru atitudinea lor, statea revarsat pe scaunul din fata si dormita. Era absolut nepasator la ce faceam noi si mai ales la ce aveam de facut, treaba ce-l privea in realitate direct si care ii dadea lui painea. Treaba pentru care primise el bani, de se imbracase pana in crestet in Mammut. Nici un gest, nici macar sa ma salute, ca e barbat(???) si eu is femeie si asa se cade. Soferul, tot salvamontist in Mammut, un baiat mai dezghetat si mai in priza, dar asta nu insemna ca ar fi dispus si interesat sa ne ajute cumva. Vede ca incarcam masina cu uneltele necesare si materiale si ma intreaba, cu un zambet batjocoritor: “Da’ ce credeti voi ca faceti cu astea, cine munceste? “ Ma apuca ceva instinct de carnivora mare, dar ma abtin si zic doar “Pai salvamontul ar trebui, daca eu n-oi putea…”. Al treilea personaj din masina, un oarecare neica Dan, cica padurar in zona Lacauti-Goru, e cunostinta veche, e cel care a insotit echipa din care am facut parte si eu, la prima etapa de remarcare, de trista amintire…N-a mai calcat prin padurile alea de atunci, adica de doua luni…da’ ce, e treaba lui padurea? Nu ne agream, si atunci ne-am certat, actiunea de acum doua luni a cam esuat si din cauza lui, nu s-a facut ce trebuia, iar ce s-a facut, a fost prost…parca raul ne-a urmarit. Dezinteres, ignoranta, rea intentie, nu stiu ce-a fost atunci din partea lui…cert e ca mergem acum sa reparam aproape tot.

Si pe cand mergem noi doi, Liviu si cu mine, la treaba, de dragul unui lucru ce vrem neaparat sa reuseasca, cele trei personaje care au avut enorma bunavointa sa ne faca loc in masina lor mergeau sa studieze terenul pentru…vanatoare!!! Fiecare cu ale sale, nah. Fiecare isi dovedeste cum poate ca e cineva, ca e puternic…Daca se poate trage cu arma chiar din masina, ar fi si mai bine, sa nu ne murdarim costumele Mammut.

Pe drum, oamenii postesc o sticla, refuz categoric, nu vrau sa ma spurc dupa asa oameni. Drumul e interminabil, astia lalaie, vor sa-si faca si cumparaturi, de mancare si de baut pentru cheful ce-aveau sa-l faca seara, noi ne-am umplut deja rucsacii cu mancarea dramuita si socotita pe hartie pentrui cel putin 4 zile pe munte. Pierdem vreme pretioasa pentru noi, deja incepe sa se compromita planul, fiecare ora conta. Tin in brate baxul lor de bere. Incep sa-l desfac, sunt hotarata sa le iau una fara sa cer voie si sa zic doar multumesc. Macar atat sa fac si eu, sa-i sfidez, sa ma racoresc. Stiu ca n-o sa le pese, dar e pentru mine. Incep oamenii sa povesteasca ce vremuri aspre au prins ei pe munte, intr-o toamna, la vanat, la cort…si nu ma abtin de la a replica: “Pai cum, ca vad ca sunteti echipati pana in dinti, voi va vaitati de frig? Vad ca v-au dat astia pana si sepci Mammut, ca sa aveti cu ce sa mergeti la vanatoare!” Sincer, mi s-a parut culmea nesimtirii si mare sfidare, sa profiti de niste bani cu care se pot face chestii utile, ca sa-ti iei o asemenea sapca…Imi venea sa-i intreb ceva despre marca lenjeriei lor intime…dar ma abtin si de data asta.

-PRIMA ZI DE LUCRU

Ajungem la Lacauti, descarcam toate cele, oamenii nostri postesc sticla lor, scrutand zarile cu ochii dupa locuri bune de vanat, eu le iau frumusel o bere, o desfac si beau cu sete, ei nu prea ma baga in seama, eu sunt impacata ca am zis “Multumesc” si n-am furat-o. Postim si noi doi berea asta, ne luam in spate materialele si plecam la treaba, pe banda rosie. 

N-am chef sa ma mai otravesc cu ganduri despre aia trei.

Ma uit in zare, munti…munti…vad Goru, vrem sa ajungem si acolo azi. Apoi intram in padure, pe poteca linistita.

 Ne pierdem in verdele viguros, natura e plina si e vie, urme de animale, ciuperci, afine, intinderi adormite de muschi…

lumini si umbre…

arome…sunt departe de tot raul. De-asta am venit. Nici nu simt ca am in spate trei stalpi si o ranga de fier. Ma bucur ca un copil de covorul de muschi,

 imi vine sa ma culc acolo, dar mi-e mila sa-l calc, as face zeci de poze...

Lasam o parte din materiale la Poarta Vanturilor, mergem mai departe, pana in poiana “La Butuci”. Aici, probleme…Cum continua traseul, unde e marcajul? Ne despartim, cautam, gasim…regret ca nu avem cu noi si ceva vopsea, sa evidentiem semnele un pic, dar pana la urma, ca de obicei, gasim noi solutii. Ne sfatuim in legatura cu pozitia panoului si a sagetilor, avem doar doi stalpi, va arata totul ca naiba, dar incercam sa fie cat mai util pentru orientarea turistilor. Eu curat copaci, Liviu sapa de zor gropi, ne cacaim cam mult, dar pana la urma, treaba e bine facuta, mi-e drag, se vede bine panoul de acolo de unde trebuie si n-ai cum sa ratezi traseul. E bine! Mustele confirma directa corecta spre Poiana Hartanu:).

Ne dam seama ca trebuie sa fim mai rapizi. Pornim inapoi in pas grabit, dar ne lasam timp de savurat niste afine si de adunat niste hribi…sper ca Liviu stie ce aduna, o sa am incredere in el…oi vedea…Om gasi o tabla de i-om frige… Cu zbor greoi, se ridica un cocos de munte. Ne bucuram de intalnire si mergem mai departe.

 Montam rapid si panoul si sageata de la Poarta Vanturilor. Deja cam stie fiecare ce are de facut, el sapa, eu aduc pietre, el gaureste stalpii, eu ma ocup de suruburi, montez, strang sculele, tin de colo si de colo…fac si eu ce pot, …

Ajungem inapoi in zona varfului Lacauti. Se aduna niste nori si ma bucur, altfel am muri de cald. E placut. Lumina faina, admir zarile.

 “Prietenii” au plecat, bine ca nu-i mai vad. La statia meteo,ciugulim ceva si mai usuram astfel rucsacii cu cateva grame. Reorganizam materialele, impartim frateste toate cele si pornim la vale pe crucea albastra, pe care a marcat-o echipa din care faceam parte acum doua luni, condusa de mintea stralucita a lui Dan padurarul-vanatorul. Pe alocuri, constatam ca marcajele nu-s chiar la indemana, ca nu sunt taiate crengile care le mascau (n-am stiut noi la inceput, prima data, cum trebuie facuta treaba). Asa ca pun stalpul jos si scot vopselele si fierastraul si ma apuc de dres poteca. Mai tai o creanga, mai tarasc stalpul… Ma depaseste Liviu si undeva, in fata, aud cum taie si el crengi. Bun, e de-al meu, vad ca nici el nu zice “Lasa, merge si asa”. Asta e bine, prind curaj, sunt sigura ca o sa facem echipa buna.

Ne apropiem de stana parasita dinainte de varful Goru. E dup-amiaza tarziu. Planuiam noi ca azi o sa ajungem mult mai departe, dar cum oamenii nostri ne-au dus in teren abia la pranz, clar trebuia sa ne reorganizam din mers. Sunem cam obositi, plus ca vad ceva nori….ori noi nu avem cort… Imi vine o idee! Cred ca e prima idee pentru care Liviu s-a felicitat ca a pornit cu mine la drum:).”Stii ce zic eu? Mergem la stana, lasam bagajele, continuam cu rucsaci mici pane pe varf, facem ce-i de facut pana acolo, vedem apusul, revenim, dormim, iar maine ne continuam treaba devreme.” Am vazut un om fericit :).

La stana, surpriza! Uriasul stalp de fier, pus bine in ciment data trecuta, dar mult prea langa drum, era lovit de TAF si indoit, inclinat…Tot raul spre bine, oricum nu-i era locul acolo, asta am zis-o din prima, dar n-am avut curaj sa-l contrazic pe Dan-Stie-Tot data trecuta. Maine , prima grija, ne ocupam de stalp. La naiba, uite asa se aduna treburi neprevazute, e clar ca nu prea mai incape actiunea noastra in 4 zile si nici s-o lasam din nou neterminata nu e cazul. Om vedea.

Lasam bagajul si mergem catre varf, inarmati cu fierastraie si cu panglicile bleu, apolitice si elegante, cu care sa marcam poteca prin boscheti si braduti, in locul panglicilor rosii, din pungile de plastic cu geoana. Strabatem poiana,

apoi padurea...; nu-mi place pe drumul de taf, dar nah, asta e…pe bucata asta, trebuie sa accept… Ciudat e ca sunt nemultumita chiar de marcajele facute acum doua luni de mine. Parca s-a schimbat ceva, parca au mai cazut copaci, parca e un drum nou de TAF, imposibil sa fi lasat eu nemarcata ramificatia asta…. E ciudat sentimentul asta de nemultumire. As mai da acum un semn, dar n-am luat vopseaua. Stalpul de sub varf indica aiurea timpul de coborare, mult prea scurt, iar locul nefericit in care s-a ales montarea lui a facut ca sagetile sa nu poata indica exact directiile potecilor, gaurile fiind deja date. Dar cu Dan nu aveai cum sa explici asemenea treburi, asa ca niste marcaje suplimentare pe copaci au incercat atunci sa dreaga anomaliile, astfel ca, pana la urma, nu te ratacesti, doar ca trebuie sa fii tolerant :).Zambeste si Liviu, nah, am facut si eu ce-am putut, data trecuta…sa fie bine…

Pornim pe urcusul final catre varf. E zona de protectie absoluta si nu trebuie sa taiem jnepeni sau ienuperi, dar cineva a taiat deja, a curatit intrarea printe tufe. Eh, asta e…Curatim bradutii pe care e marcajul, sa fie mai vizibil, culegem plasticul ala odios si punem panglicile mele; mi-e drag sa fie frumos marcat varful ala, e cel mai inalt din masiv. Nu incetez sa-i laud pe cei 4 baieti care au carat doi stalpi imensi de fier spre varf, ciment, apa, au sapat gropi cu greu, prin piatra….Liviu se minuneaza de treaba facuta; stalpii aia stau acolo pana la sfarsitul lumii, asta e clar. Se vede ca am fost singuri atunci si n-a fost Dan cu noi. E treaba facuta cu suflet si fara compromisuri. Imi admir marcajele si-mi aduc aminte cum m-am straduit data trecuta sa fac treaba buna, cu ce am avut. Ajungem pe varf si ne asezam la odihna.

Apus!...

 N-am cuvinte. As sta acolo toata noaptea.

 Lumini si culori se perinda prin fata ochilor nostri…

Nu ne mai oprim din fotografiat. Rontaim cate ceva, ce aruncasem in micul rucsacel din spatele meu, impartim frateste fiecare frimitura. Si ne bucuram de momentul asta sublim, de liniste, de natura. Fiecare se gandeste la ale sale…Ce fain ar fi sa dormim pe varf, dar n-avem ce ne trebuie…si vin si niste nori…Armate intregi de musculite ne mananca de vii, ne infofolim cu tot ce putem, ne distram, radem noi, radem, dar nu-i rasul nostru, o sa dam in scarpineala cronica, n-am luat cu noi lotiunea pentru insecte si vai, cel mai grav, n-am luat frontala cu mine, unde mi-a fost capul?

Asa ca imediat ce soarele se ascunde definitiv, apucam poteca la vale in graba. Se aud in departare niste tunete vagi, stelele apar si dispar, e clar ca se plimba niste nori… Ajunsi la stana, prima grija e sa coboram la izvor pe poteca marcata de mine cu “APA” sau “A”, sa facem plinul, apoi fuga fuga lemne, avem noroc, gasim din belsug lemne uscate, ne gospodarim, Liviu le taie, eu aranjez priciul sa fie confortabil pentru doua persoane, si incepe ploaia. Ploaie usoara, linistita, trecatoare, dar suficient cat sa ne incurce daca nu aveam un adapost.

Seara linistita, pregatim cina, langa foc. Savuram niste paste delicioase, made by Laura, specialitatea casei, cu ardei si carne de pui, 

povestim, glumim, la lumina focului…

Umbre lungi ni se preling pe fetele obosite si multumirea unei zile pline se prelinge in suflet…somnul pe la gene…liniste…ploaia a stat…ies afara un pic si surpriza! Cerul e pliiiiin de stele! As dormi afara, dar totul e ud, asa ca ma multumesc sa stau cateva minute cu gatul pe spate, iar Liviu n-a avut incotro, a trebuit sa iasa din sac si sa vina sa vada ce are nebuna de tipa de incantare:). Pana la urma, adormim…

 

ZIUA 2 (vineri, 26 august)

-OPERATIUNEA "MONSTRUL"

Suna alarma. E 6.30. Sus! Am visat urat tare, ceva nasol acasa, ma gandesc la ai mei, sunt departe si cateva zile n-am semnal… Stiu eu ca am un simt al meu, ...si ma tem… Cred in puterea mea de a alunga raul, asa ca ma bat cu gandul trist si-mi fortez starea sa se schimbe. Si sper ca totul va fi bine. Trebuie, trebuie sa cred in bine!!!

E clar, eu sunt bucatar la cina, Liviu e specialist la micul dejun. Intai cafeaua lui, ca sa poata functiona, si ceaiul pentru mine. Apoi orezul cu lapte! Genial! Strangem bagajele, ciugulim una-alta, se face ziua de-a binelea, e soare si frumos afara. Lasam toate cam alandala, ne mai pastram cate o gura de orez, si ne apucam de treaba. Chinul zilei: stalpul de fier! Mergem in recunoastere. Unde sa-l punem, cat mai in centrul poienii, sa lege marcajele de la intrarile in padure? Terenul e mlastinos, ciment nu avem, tafurile umbla pe acolo ca la ele acasa, dar decidem noi ca la cat loc e , daca il plasam in zona unde se pare ca n-au calcat, n-or fi culmea sa se duca acum drept spre el. E clar ca trebuie o groapa adanca-adanca, stalpul e urias, o sa-l ingropam adanc, cu multe pietre…dar de unde pietre aici, in ditaimai poiana? Car pietre de la naiba, cu sacosa. Intre timp, Liviu sapa si sapa…da’ cat mai sapa?

 Si urmeaza caratul stalpului, cu copita lui de ciment cu tot. E imens si e greu tare. Ne luptam cu el, sa-l ducem, sa-l montam, sa-l fixam…

Il las pe Liviu sa bata acolo pamantul si pietrele, eu dau cu vopsea un semn mare cat capul meu pe stana, sa se vada de departe, mai pun un “APA” catre izvor, sa-l gaseasca omul mai usor, mai inghit o lingura din deliciosul orez cu lapte, si vorba aia, “bagajul si marcajul”.

-SINGURA

Da, plec singura. Asa ne-am gandit noi ca trebuie sa facem, ca sa finalizam si marcajul cruce albastra pana la Paraul Gorului, lasat incomplet data trecuta, dar sa ajunga cineva mai repede si catre punctul albastru, unde erau de reparat stalpi si sageti. Eu aveam mult de ocolit, de mers repede, dar voiam sa fac si treaba asa cum trebuie, sa las in urma mea traseul asa cum mi-as fi dorit sa-l gasesc, ca nu ma duc degeaba. Liviu cobora pe o poteca nemarcata, direct de la stana, pana in traseul cu punct albastru, scurtatura de-o stiam de la prima etapa de remarcare. N-avea mult de mers, dar avea de dus scule si stalpi si de muncit la repararea lor, in vale.

Trebuie sa nu uit sa fac poze la toti stalpii din traseu, sa avem dovada ca ei sunt acolo. Incep cu minunatul nostru stalp de fier, a cui o fi fost idea sa fie de fier? 

Intru in padure, cu surle si trambite, au trecut niste afinari inainte, dar parca tot e bine sa fac un pic de zgomot, sa nu ma intalnesc cu vreo carnivora mare :). Incep sa ma nemultumeasca marcajele, o buna bucata nu vad nimic pe drumul ala…poate ar trebui unul de confirmare, dar molizii au crengile pana la pamant, asa ca ma apuc sa curat unul si asa de mult a trebuit sa tai, de-am avut impresia ca am taiat o padure intreaga. Noroc ca merge bine fierastraul asta…si nici eu nu-s chiar asa lipsita de forta, de vointa nici atat. Trasez repede marcajul pe copac, dau fuga spre urmatorul stalp, aflat, din fericire, la locul lui. Curand, mai sus, revad noua ramificatie, facuta de un nou drum de TAF, aparut dupa marcarea de acum doua luni, fara sa fie un marcaj evident acolo. Iar scot pensulele si vopseaua, iar le bag inapoi….uite asa trece timpul si ajung si la stalpul cu sagetile aiurea, de sub Goru. Il misc un pic si ma ia ameteala. Ieri nu vazusem ca e rupt. Avea un defect din fabrica si cineva il fortase, cedase…era crapat bine de tot. Cum sa-l salvez, macar pentru o vreme?

 Am un tub de Picatura, il torn acolo, presez, pun o bucata de folie groasa, ca pansament, o lipesc strans, il bandajez cu scoch, vai de el, ma gandesc ca poate l-o vedea cine trece si-l duce mintea sa nu-l mai miste si sa nu se mai sprijine de el. Atat pot face. Imi ia ceva timp. Ma uit cu mila la el, parca ma doare.Sageata e murdara de degetele  celor ce l-au montat. Ma trezesc ca scot un servetel umed si-l sterg. Sunt nebuna. Am innebunit de-a binelea. Laura, trezeste-te! Iau pasta corectoare si markerul, modific timpul aiurea de pe sageata de coborare, adaug cat de frumos pot, pe sageata spre varful Goru, “ZONA DE PROTECTIE ABSOLUTA”, intrebandu-ma daca asta nu va instiga mai degraba la deteriorare, decat la protectie…fac poza

 si fug pe marcajul balbait, dar corect, pana la urma, ce porneste spre paraul Gorului.

Dar nu merg doi pasi buni si ce naiba? Marcajul si potec se pierd in niste braduti; cineva legase o punga drept marcaj. Ceva imi spune ca pesemne Ioan Stoenica, atunci cand a mai trecut, recent, pe acolo,a simtit ca trebuie sa imbunatateasca marcajul. Treaba, nenicule! Las jos toate cele, iar fierastrau, iar vopsele...bun! Plec iar…Zbarrrr, din nou un cocos…ii vad bine printe crengi coada lunga si neagra-albastruie-verzuie, nu mai stiu exact. Brusc, imi aduc aminte ca trebuie sa fac galagie. Incep a bombani cu voce tare, asta stiu cel mai bine sa fac, sa bomban, nu e greu deloc :). Merg pe poteca marcata, dar plina de crengi, pana cand rabdarea mea ia sfarsit si decid sa nu mai las fierastraul din mana, tai, tai, marcajele incep sa se vada. Ajung in vreo doua zone unde am multa treaba, bradutii inghiteau poteca, derutanta treaba. Mai dau si cu vopsea pe alocuri…Tare greu e sa te deplasezi, cu rucsacul, cu toate cele in maini, le lasi jos, iar le iei…le schimbi…Incep sa ma doara bratele de la taiat. Hotarat lucru, asta nu e treaba de muiere.

La un moment dat, vad ramaturi proaspete in iarba de langa poteca. Mai, sa fie… Fac galagie. In boschetii de deasupra mea, incep sa aud fosgaiala serioasa, miscari grele, de animal mare, ma trec fiori pe sira spinarii, strig cat ma tine gura, bietul animal se duce…nu l-am vazut, dar parca nu-mi pare rau ca l-am ratat :). Imi vad de pensulele si de fierastraul meu, cu rucsacul in spate, cu plasa cu vopsele in mana,cu peria de sarma, sa mai racai cate un loc de pus marcaj...As vrea sa mai am vreo 3-4 maini in dotare, dar ne descurcam cu ce avem. Mult mai e pana jos, domnule! Padure neagra de conifere, fara o poteca bine conturata, ma tot holbez printre copaci dupa semnul urmator si asta nu-mi place. Data trecuta, a fost marcat seara, in mare graba, si cu economie de vopsea. E de inteles ca e loc de mai bine. Repar cum pot. Astept sa ajung odata la locul de unde am inceput si eu sa marchez data trcuta, impreuna cu Simona, stiu ca acolo marcajele sunt puse foarte vizibil si destul de dese, ma stiu maniaca, acolo stiu ca nu-mi mai trebuie decat albastrul pe care nu l-am avut data trecuta. De acolo, o sa capat viteza. Dar cand ajung acolo? Ciudat, multi copaci marcati cu placute rosii. Nu-mi miroase a bine. Exploatare? Pai se duce naibii tot traseul!... Sunt cam confuza. O sa-l intreb pe Liviu, el stie. Aproape ca alerg, fac totul rapid, robotic…si totusi mai e… Pana la urma, imi recunosc semnele si merg numai cu albastrul la indemana. Poteca si marcajul ma duc ata pana jos. Gasesc stalpul din drum in picioare, intreg, ce bine, ba chiar muncitorii forestieri il protejasera, ornandu-l cu un rest de plastic rosu, sa fie vizibil… Buna treaba, mai sunt si oameni de treaba…Le-as multumi, dar sunt mai incolo, lucreaza. Scot markerul, corectez timpul de urcare, il inlocuiesc cu unul mai realist si ne-maratonistic, imi iau toate cele si fuga fuga pana la cantonul de pe drum, urmand sa merg pe marcajul cu punct albastru, pana la intalnirea cu Liviu. N-ar trebui sa mai am nimic de facut, dupa planul nostru, decat sa merg repede.

-NERVII ("AM CEVA CU MINTEA TA!!!"- Luna Amara)

http://www.trilulilu.ro/Edith13/1cab640c9d3846

La cantonul asta au innoptat “prietenii” nostri de ieri. De ei n-am dat, ce bine. Dau insa de ceva care ma face sa lacrimez de ciuda. Fara cuvinte, n-am ce sa mai povestesc.

 Urlu de necaz, injur ca birjarii (da, ma pricep, rusine mie…), vreau sa ajung odata la Liviu sa-i spun, sunt prea suparata si sunt singura. Si pornesc grabita pe punctual albastru. Stiu ca am de trecut apa de multe ori, dar acum e mai mica decat acum doua luni si treaba merge lejer in bocanci, pe pietre. Numai ca punctual albastru se cam lasa cautat. O vreme, pana ma pun ca lumea pe drumul de pe vale, nu-l mai vad. Noroc ca stiu pe acolo, am mai fost. Nu-mi place, as da niste marcaje, pana la intrarea in drum, dar timpul nu-mi mai permite. Trebuie sa accept ca el este undeva, dar l-am pierdut eu. La naiba, nu prea pierd marcaje, de felul meu…dar acum… Oi fi nervoasa din cauza panoului, obosita, dezamagita…poate d-aia….Hai sa cred in ce-au facut altii….punctul albastru e acolo…iar odata ajunsa pe drum, il vad, confirmandu-mi ca sunt unde trebuie…Si ma gandesc “Lasa, ma, ca asa se va descurca si cine va mai trece, ca si mine”…Chiar cred ca e acolo si nu l-am vazut eu, din prea mare graba.

Merg cu nervi, calc prin apa, sunt necajita, incepe sa ma apese un sentiment ciudat, ca muncim degeaba, pentru un ideal…pentru ca visam noi sa fie bine si frumos….si uite, lumea in jur se trezeste, pricepe…am ramas doar noi doi, niste poeti, niste visatori….niste aerieni….doi artisti in Muntii Vrancei. Fara sa insemne ca suntem superiori altora, fara sa insemne ca ne amagim cum ca am avea vreo calitate in plus….fara sa ne laudam cu asta. E doar o constatare. Merg bombanind in sinea mea. Si uite si marcajul asta….ce prost e dat…ce naiba se intampla aici? Are vreun rost? Pentru cine, pentru ce facem asta? Sunt trista si nervoasa. Am nevoie de un cuvant de incurajare. Mai facem ceva? Mai vreau?

Imi fac un pic de chef, gandindu-ma la zona draguta, unde marcajul evita mlastinile din firul vaii si urca pe versant. Ajung acolo, urc frumos, marcajul ma duce bine, apoi, printre braduti, se rareste brusc. Merg aiurea, dupa amintiri, dau de un mare semn ratacit pe un copac, apoi orbecai iar, dupa ciopliturile facute de oamenii locului, prind o poteca buna, cobor dincolo de canton si vacarie, revenind la drum. Dar foartre dezamagita, din nou. Marcajul, aproape inexistent, m-a abandonat in boscheti. Ca sa nu mai vorbim ca in sens invers, nimic nu-mi indica sa urc pe versant. Aiurea rau e pe aici, ma! Ce naiba a facut lumea asta din echipa mea, la prima remarcare? Nu e frumos sa critic colegii, dar n-am putut urmari in mod natural marcajele lor. Nici nu m-am ratacit, dar nici pe marcaje n-am mers. O fi bine?

Curand ma intalnesc cu Liviu. Dezamagit de ce-a gasit si el in teren, lasase toate cele si venea inaintea mea. Erau 5 ore de cand am plecat de la stana, am facut mai mult timp decat planificasem, de aceea venea spre mine, dar nu prevazusem ca va fi atata treaba migaloasa si obositoare pe traseu. E clar ca fiecare avea nevoie sa povesteasca celuilalt… Bucurie mare ca ne vedem, dar imediat incep sa-i tip cat de suparata sunt, ce-am facut, ce-am gasit…Ma asculta si vad cum se intristeaza. Il intreb ce-a facut el…dar il inteleg cu greu, la cat de obosita sunt. Inteleg ceva de stalpi rupti, scosi, sageti sparte, lipite…etc…si-mi zice ceva cum ca traseul cu punct albstru nu urca pe unde ar trebui, ci pe alt drum…si ca nu stie ce e sus….E opera lui Dan, …el a incurcat drumurile…de-ar fi traseul ok…nici nu stim….Liviu imi arata cum a facut el puzzle cu sageata ce indica drumul forestier de legatura intre punctual albastru si triunghiul albastru. Ma gandesc ca pot aduce o imbunatatire…mesterim amandoi…facem ce putem…

 E deprimant, sa vezi ca doar atat a tinut munca de acum doua luni! Ca cineva terfeleste tot! Ca trebuie sa carpim! Intretinerea e treaba salvamontului. Astia au trecut pe aici, doar cu ochii dupa drumurile lor de vanatoare. Noi facem treaba lor, pentru ca ne pasa. Ne luptam cu rautatea, cu indiferenta, cu prostia, cu nesimtirea celor care nu lasa intacte indicatoarele astea, dar si cu a celor care nu se ocupa sa le intretina! Doar noi doi, singuri,…si aia rad de noi si-si vad de ale lor. Ma enervez tot mai tare si cand vad ca mai nimic nu apare multumitor in urma, incep sa strig la Liviu: “Ce-ai facut tu azi, de fapt? Pana la urma, ce se vede? Ce facem acum? De ce-ai venit dupa mine, daca n-ai terminat aici? Si sageata asta de ce se misca, ce-i cu suruburile astea?” Nu prea stie ce sa-mi zica, mi-a povestit omul o data ca a peticit si a reparat si a pus alti stalpi in locul alora rupti…, alta sageata…da parca n-am priceput nimic. “Se misca…n-am avut cheile cu mine, n-am stiut ca e si asta stricata…” “Pai tu cu ce vii aici, nu vezi ca tre’ sa repari tot? Nu vezi ca tre’ sa avem la noi de toate?” Eu urlu ca nebuna, urla si el… E derutat, traseul e dus prin alta parte, nu are cum sa stie ce e mai sus, nu stim ce urmeaza, unde e alt stalp cazut, daca isi are rostul sau nu…Ajungem la al doilea stalp cu sageti, unde a deviat Dan padurarul-vanatorul-minune traseul din firul vaii, mai inainte decat trebuia. Un stalp scos zace rezemat de un tufis, dincolo de apa. Liviu imi arata ca stalpul e degeaba acolo, a curatit un copac mare, “dam un marcaj acolo mare cat capul meu si nu trebuie nici un stalp, il lasam naibii…” E clar ca e si el descurajat si demotivat. Eu vreau sa mananc ceva, mi-e aproape rau, am alergat continuu 5 ore si am muncit singura, nu m-am oprit deloc, n-am gustat nimic, nici macar apa…trebuie sa stau. E cam ora 16. Nu stim incotro. “Cat iti trebuie sa mananci?”Ii raspund:”Mananc cat vreau, pana diseara, apoi ma pun si dorm, nu mai fac nimic, fac ce vreau, muncim degeaba, gata, de acum ne plimbam si mergem acasa!!!” Dar nici eu nu ma credeam, doar ca voiam un ragaz, cat sa ma calmez si sa ma gandesc ce-i de facut de acum. Era clar ca nici Liviu nu prea stie asta. Ia cheile si porneste inapoi catre stalpul din urma, sa fixeze sagetile de le-am criticat eu .“Ai o juma’ de ora sa mananci! “

Ma pun pe un bustean, cu salamul si painea si… harta. Si ma gandesc eu ca in sus, pe punctul albastru dus aiurea de Dan, nu avem ce lucra, daca tot e dus aiurea. Sa mutam acum traseul pe unde trebuie, e treaba multa, se duce naibii tot ce ne-am mai propus. Trebuie mutati stalpii, plantati unde le e locul, sterse marcaje, trasate altele…Poate o fi bine si pe unde l-a dus Dan. Cine stie?

Revine Liviu, il iau cu binisorul, incerc sa-i zic ce propun eu…sa ne intoarcem un pic sa dam partea aia pe versant, pe unde marcajul e aproape inexistent, pe unde am venit eu, apoi sa urcam pe scurtatura direct la triunghiul albastru, si sa lasam deocamdata harababura lui Dan pentru cand o fi timp de ea. Discutie grea cu Liviu, acum eu sunt calma, el nervos, orice zic, nu ma lasa sa vorbesc, striga la mine, eu intreb una, el raspunde alta, vorbim impreuna, dar ne intelegem separat si incep sa ma tem ca actiunea e compromisa. Munceste omul asta, si se zbate singur sa faca treaba asta….e normal sa-l apuce nervii…Incep si eu…nu ne mai intelegem…dam vina unul pe altul, ne reprosam lucruri de care nu suntem de fapt vinovati…si-mi zice: “Echipa ta e de vina!!!” Ii explic ca in echipa aia eu am fost doar un om, care s-a certat cu Dan si s-a simtit prost pentru asta, ca nu aveam de unde sa stiu eu traseul corect si ca oricum, eu in timpul ala am fost pe Goru sa facem marcarea acolo. Imi dau seama ca Liviu stie toate astea, dar la nervi, n-a gasit pe cine sa-si verse focul, cum am facut si eu mai devreme. Incerc din rasputeri sa ma calmez. Daca nu reuseste asta unul dintre noi, iese rau.

Ca prin minune, nu stiu cum, ne calmam, incepem sa o dam la pace, si-i propun sa mergem sa refacem in urma ceva ce stim ca sigur trebuie facut si va fi corect. Intre timp, nu stiu ce naiba am gandit noi, am dat marcajul ala mare mare pe copac, dincolo de apa, in speranta ca traseul propus de Dan pe acolo e ok. Ii propun lui Liviu sa nu abandonam stalpul ala aiurea, ca poate e bun la ceva…si-l aduc la bagaje.” Il car eu”. Dar Liviu il leaga cu celalalt de-l avea de dus si pornim inapoi. Dupa 5 pasi, imi pica mare fisa: “Gata, stiu ce facem! Tu du-te in sus pe traseul lui Dan cu punct albastru si vezi ce-i cu el si daca e ok sa ramana asa si ce mai e de facut pe el, eu ma intorc si fac marcarea pe versant, printre braduti, vin apoi pe scurtatura, ne intalnim la baraca lucratorilor, unde ajunge drumul meu la triunghiul albastru.” Liviu cauta scuze, motive sa nu facem asta, parca nu vrea sa mergem iar separat…adevarul e ca nici eu, e deja 5 si ceva seara, o sa ma prinda noaptea mergand catre locul de intalnire, singura…dar il asigur ca va fi ok si ne despartim iar. Azi am stat impreuna doar cat am pus stalpul ala mare de fier de dimineata si cat ne-am certat. Maine sper sa fie altfel.

-MARLBORO COUNTRY...ALONE

Gata, sunt singura iar, bag viteza…de unde oi fi mai putand? Ajung la poienita lunga unde am innoptat o seara la prima remarcare, la sageata –puzzle, ascund rucsacul, imi iau punga cu vopsea, peria de sarma si un fierastrau in mana si pornesc decisa. Pe o zona cu potecuta ingusta si plina de noroi, inainteaza alene …vacile de la vacaria ce-o ocoleste traseul pe versant, cu mizeria ei cu tot. Nah, belea….le e asa lene….eu asa ma grabesc….pur si simplu n-am pe unde sa trec…si nu e nimeni sa le mane. Asa ca-mi aduc aminte de originile mele sanatoase si rurale, si incep a le impulsiona cum am auzit eu ca faceau oamenii la mine la tara cand conversau cu vacile: “Niiii, boala, niii!“ Si ridic mana dreapta, cu fierastraul inspre ele. Si “boalele” pricep :). O iau ele din loc binisor, si eu dupa ele, pana ce ajung din urma un junc , fata de care ma jenez sa ma exprim cu “boala”, ca deh, domnul impune respect. Astuia cum sa-i zic? Plavan? :) Noroc cu limbajul non-verbal, ca a luat-o si el din loc cu restul cirezii. Ajung aproape de domiciliul bovinelor, unde un dulau ma intampina neprietenos, ii explic eu cum e cu “cutu-cutu”, dar nu coopereaza, noroc ca apare o tanti: ”Asa, mama, mana-le incoace”. O salut, ma intreaba ce treaba am acolo, ii explic si caut cu privirea un loc bun de facut un prim marcaj, care sa te urce din drum usor pe versant. Si in timp ce trec la fapte, ma apuca rasul…Vedeam o reclama la Marlboro, filmata in Muntii Vrancei, cu mine “la aparat”, cu fierastraul in mana, in tricoul asta albastru plin de praf si vopsea si nu numai, pe care il port de doua zile, parte deja consacrata a uniformei mele de remarcare :). Genial momentul de afirmare a talentului meu zootehnic! Ma distram singura in timp ce taiam crengi, cautam poteca, asa incat sa o intalnesc cat mai corect cu cea care vine din fata, sa prind si marcajul deja existent, unicul, pe marele copac, sa nu dublez vreun marcaj deja facut, pe care nu l-am dibuit eu, sa se vada bine in ambele sensuri…. Alergam pe acolo, printre braduti…cu fierastraul in mana, ma duceam si ma intorceam, imi luam repere…sa stabilesc intai pe unde si ce marchez. De jos, de la cantonul de langa vacarie, niste baieti incep sa-mi strige diverse, noroc ca nu auzeam ce.

Pentru un moment, m-am simtit pierduta, epuizata psihic. Am simtit ca m-am ratacit intre bradutii aia, desi nu eram cu adevarat ratacita, putem sa cobor si gata. Dar imi ratacisem propriile repere, nu mai reuseam sa-mi leg traseul, propriile marcaje de la capete…as fi avut nevoie de inca cineva, cu care sa ma sfatuiesc la distanta…am simtit ca nu mai am resurse, ca ma lasa nervii si rabdarea.Toti bradutii erau la fel, potecute de animale se tot rasfirau, oamenii imi strigau de jos nu stiu ce…era halucinant, eram ca intr-un labirint. M-am oprit cateva zeci de secunde si am privit cerul. Senin, frumos….venea inserarea.Trebuie sa imi revin, trebuie sa fac asta…hai, Laura!!!!…Exact la timp, lucrurile au inceput sa se lege. Am gasit si marcajul dat de fete data trecuta, un semn mic, amarat, care cobora undeva la canton, nu traversa toata zona….nu era avantajos, ideea e sa treci de toata zona aia noroioasa si murdara, din vale….degeaba cobori in mijlocul ei. Reusesc sa duc marcajul coerent pana dincolo de canton si vacarie.

Si pe cand trasam ultimele semne, vad doi baieti pe urmele mele, ce nu prea indrazneau sa se apropie. Ii salut de departe, ei prind curaj, vin si vorbim: “ Ce faceti aici? “ ma intreaba. Le raspund. “De jos ne tot intrebam toti ce cautati singura pe aici, am crezut ca sunteti o nebuna, ni se parea ca aveti o drujba in mana…ne-a fost si frica…” Radem toti trei. Unul isi aprinde o tigara. Nu-s de acord, dar nu mi se pare ok sa-i tin predici. Le explic ce fac, ce important e un marcaj daca vine cineva care nu stie zona, ce importanti sunt si stalpii, si sagetile…Imi zic ca si ei au mers prin zona si s-au ratacit si ca e bine sa fie marcat…si ca daca acum am marcat, vor face sigur si ei o plimbare pe Goru. Sunt doi baieti ok, in clasa a 11-a, veniti in vacanta aici, sa-si ajute familia. Vorbim despre scoala, sunt hotarati sa urmeze o facultate, se mira ca sunt profesoara si ca vin asa de departe ca sa fac marcaje in muntii lor…si ma roaga sa ii las pe ei sa continue cu vopseaua, sa ma ajute. Mi-a crescut inima, vazand ce frumos si cu grija pictau punctele albastre. Cand am coborat in drum, vine un al treilea, un pic mai in varsta decat ei, ii explic si lui ce fac, se ingrijoreaza ca am de mers singura o bucata pana ma intalnesc cu “restul lumii”, ma sfatuiesc sa fac galagie pe drum…apoi propun sa ma conduca, daca nu ma deranjeaza…Ar trebui sa ma tem, dar instinctul imi spune ca nu sunt in pericol. Le multumesc  si fug singura catre rucsac si apoi pe drumul forestier catre Liviu, multumita de treaba facuta.

-LAURA SI ELEFANTII

Cade noaptea, cadeeee….tot mai negri imi par copacii, versantii…si tot trec apa…si tot mai e…vorbesc tare…cant…fluier…aproape ca alerg, cu rucsacul in spate, cu punga cu geoana in mana…murdara si obosita. Of ,am uitat sa citesc cati kilometri de drum sunt pana la triunghiul albastru, pana la Liviu…or fi vreo 7-8, am incurcat-o…unde mi-a fost mintea, de n-am citit? Ma, dar parca data trecuta, acum doua luni, n-am mers asa mult. E greu sa faci galagie si sa mergi repede repede si cu bagaj….nu mai ai suflu. “Un elefant /Se legana/Pe o panza de paianjen/Si pentru ca/Nu se rupea/A mai venit un elefant…”Rasuna padurea, pauzele intre versuri erau tot mai lungi, cantam tot mai prost, dar –fatalitate!!- tot mai tareee :).Cand m-am plictisit de elefanti, am inceput sa strig ce-mi doresc: “vreau o bere!!!” “ vreau inghetata!!!” “ vreau pepene galben!!!” Dup-aia mi-am dat seama ca nu vreau destule lucruri, cate ar trebui, ca sa tin departe atatea carnivore mari. Asa ca am revenit la elefanti. Am ajuns la 20 si mi-am dat seama ca e prea greoi si nemuzical versul cu 21 de elefanti, se cam rupea panza…asa ca am decis sa o iau de la capat. Acum ma gandesc ca as fi putut sa salvez panza si sa gonesc cate un elefant, numarand inapoi. Ar fi fost mai interesant, decat sa ma repet.

Dar pe la 18 elefanti din a doua strigare, vad constuctia aia de la rascruce, …am ajuns!!!!! Liviuuuuu!!! Of , unde e? Si iese si Liviu de prin albia paraului, lua apa, pregatise niste usi de lemn pe care sa dormim langa foc, aranjase lemnele taiate frumos, era totul gata pentru o seara linistita la foc si odihna bine-meritata.

Ii povestesc cu bucurie ce-am facut, el imi zice cum minunatul traseu al lui Dan urca, urca, iar cand da de naiba si e prea abrupt, o lasa moarta…asa ca trebuie desfiintat si mutat pe unde trebuie. Eh, e de revenit in zona intr-o zi, fir-ar, tot nu putem spune ca s-a terminat. Asta e. E bine ca ne-am despartit, altfel nu ne alegeam cu nimic bun facut azi, doar cu munca in zadar, ca sa constatam tampenia unora. Ma gandesc ca ar trebui sa fie frustrant pentru Liviu, sa vezi ca ai muncit si ai umblaat si ai carat o zi intreaga, fara sa vezi si rezultate satisfacatoare, fara sa simti ca ai terminat ceva…si sa fii neputincios in fata a ceea ce au stricat altii. Cum e vorba aia, cu nebunul care arunca o piatra si inteleptii ce se chinuie s-o scoata. Bine macar ca s-a bucurat de privelistea spre Goru

Dar trecem peste tot...Reusesc cu greu sa ma schimb, sa ma spal, sunt obosita rau de tot. Pana la urma ma apuc de gatit, mancam ca spartii, orez cu carne, apoi o fidea delicioasa, pe care o servim cu… hribii curatiti si fripti de Liviu pe o tabla, tavaliti prin praf de usturoi si prin branza de burduf, topita… deliciosi…Momentul ala, cu hribii sfaraind in foc, cu puzderia de stele, cu siluetele negre ale molizilor ce ne inconjurau, “mi-a facut ziua" :) … Am uitat sa facem poze la minunile culinare, of...

Ne punem cu fetele in sus si cu ochii la cerul plin plin de stele, eu langa foc, Liviu langa mine, urmand ca eu sa fiu fochist si sa mentin focul toata noaptea…ca sa nu avem vizitatori. Noapte frumoasa, adormim glumind, cu psihicul refacut si cu planuri mari pentru a doua zi.

 

ZIUA 3-sambata:…………………gasiti continuarea aici: 

http://www.carpati.org/jurnal/doi_artisti_in_muntii_vrancei-continuare/2496/

Poze: Liviu si Laura. 

Sâmbătă, 3 septembrie 2011 - 16:14 
Afisari: 1,148 


lauramatei..