Doi "artisti" in Muntii Vrancei-continuare

ZIUA 3 (sambata, 27 august)

 

6.30 , parca… Am dormit tare bine!…Spatele meu, altfel cu ceva probleme, se simte perfect. Poate e doar vointa. Ma uit la jarul de langa mine…inca e aprins…In jur, lucrurile noastre atarnate, aruncate, agatate…iar noi stam ca doua mumii… “Stai, nu te misca, vreau sa fac poze la toate astea” ii zic lui Liviu. Nu cred ca s-a suparat, era mai rau daca ii spuneam “Hai, iesi din sac!" :)

Pana la urma, ne mobilizam amandoi. Bucatarul de dimineata trece la actiune: cafeaua, ceaiul…si …ce credeti? Orezul cu lapte, evident!

-UNA-ALTA…DIN MERS…

Eh, primul pas e greu. Pima grija e sa mai fac macar un marcaj, iar Liviu sa curete niste crengi imediat dupa ce treci apa. Stiu eu de data trecuta ca acolo triunghiul albastru face o figura care incurca pe cel ce nu stie drumul.Constat cu uimire ca panza de paianjen pe care se dadeau uta elefantii mei de aseara e inca intreaga.

 Dup-aia, urmatoarea oprire e in locul numit “la mormant”( chiar e o cruce acolo), la intersectia cu punctul rosu, ce vine pe drumul forestier tocmai de la Casa lui Neag, marcaj mai vechi, dar vizibil si care nu impune sa fie urgent innoit. Dar avem de pus panoul de capat, ce sta ascuns in tufisuri, lasat de Liviu cu alta ocazie. Ne impartim iar treburile pe acolo, Liviu se lupta sa sape printe radacinile molizilor, panoul e gata, dam si cateva marcaje noi de intrare in traseu, mai curatim , mai finisam…si pornim la drum mai departe. Iam iam, dar cine are timp de galbiori acum?

 He, dar pe drumul asta mai merg si altii...

Continuand triunghiul albastru, savuram cate o fraguta din mers, pana ce ajungem aproape de capatul traseului, in zona poienii Sindrilita. Cand vii in sens invers, din poiana, catre padure, nu mi-a placut cum e marcata intrarea intre copaci…asa ca vrand, nevrand, Liviu are tema sa-mi curete doua locuri faine de pus niste triunghiuri. Altfel, nebuna nu merge mai departe. :)

Dar eu vreau sa vad poiana, mi-a zis mie Ioan ca e la dreapta, si il tarasc pe Liviu pana acolo, sa vad si eu ce si cum. Frumoase locuri, cica ar trebui sa fie banda rosie pe acolo, pe culme….E pe naiba….O vaga tenta de marcaj din epoca fierului tarziu parca-parca ar fi undeva, pe un copac…dar ma tem ca e doar autosugestie. Din pacate, asta nu e pe teritoriul Parcului si nu e treaba noastra…dar tare ma gandesc ce si cum ar trebui facut, ca traseul asta cu banda rosie ce vine tocmai de la Coza, pe care-l facem noi frumos pana aici, sa-si continue frumos treaba si pana la Nereju.

Ei, si de acum, viteza la stanga pe banda rosie, catre Saua Tisitei si Izvoarele Narujei, la canton. 

Marcajul e nou, dat de ai nostri in prima etapa, poteca e destul de curata, mai taiem cate ceva, in vreo doua locuri scot pensula rapid, sa mai scriu cate o banda….asa, pentru aia mai blegutii...:), dar mare lucru n-a fost de facut.

 Am mers admirand padurea, degustand fragutele (n-am mancat niciunde fragute mai frumoase, mai parfumate si mai dulci decat in Vrancea) si bucurandu-ma de peisaj in locurile de belvedere.

Ajunsi la cantonul de la Izvoare,constatam ca materialele pentru zona Dealului Negru au ajuns acolo. In sfarsit, ceva e bine. Omul ne primeste ospitalier, ne serveste cu un vin, asa, un pic, sa ne redea cheful de viata si mancam la masa noua si solida aflata la umbra unui fag maiestuos. Imi plac fagii. Sunt copacii mei preferati. Ma simt asa de bine aici…

-O NOUA CALE PRIN DESISURI

Ne facem planul. O sa mergem cu mainile goale, doar fierastraie si vopsele, sa deschidem poteca pana sus, prin padurea tanara, unde stim noi de data trecuta ca nu e nici urma de traseu si-i tare greu sa razbesti. In mare, cam de asta am venit…cam asta e centrul actiunii asteia. Suntem in urma cu tot planul, nu prea mai stim cum o sa iesim din munte in timpul stabilit, dar fara sa facem asta, nu plecam. Stim amandoi , nu trebuie sa vorbim despre asta. Nu e nevoie. Astept de doua luni sa revin aici. Mi-a placut la nebunie zona Dealului Negru atunci cand doar am trecut pe aici, in viteza, la prima actiune de remarcare. Atunci am improvizat cumva, folosind experienta lui Ioan, ca sa trecem de zona cuprinsa de desisul padurii. Acum vom deschide traseul,…noi doi…si am emotii, ma simt de parca as inventa lumea. Mi-a fost grija inca de acum doua luni pentru cei care vor sti ca traseul asta e refacut…si se vor impotmoli grav la partea asta a lui. Simt ca e o treaba ce trebuie facuta bine. N-am sa fac nici un compromis aici, indiferent ce va spune Liviu, pentru ca sunt om care merge pe munte, traseul asta este foarte frumos si foarte important…si nu ma joc.

Plec inainte, cu un fierastrau, peria si vopseaua rosie in mana. Am emotii. Deocamdata, merg pe marcajele vechi, mai adaug cate unul, unde cred…Ajunge si Liviu si incepem sa ne contrazicem, cand traseul se intersecteaza cu un drum…sa-l ducem pe drum…sa-l ducem fix pe culme…..nu e mare diferenta, dar eu nu vreau sa aud de drum, mai bine tai crengi si fac marcaje. Mai rational, calculat, asezat, pesemne ca Liviu simte ca suntem in criza de timp, ma impinge cumva, eu vreau sa dau marcaje, ma uit in ambele sensuri, ma intorc… Incepem sa ne certam si-i explic ideile mele, stiu ca sunt imposibila, cand am un fix…si nu e bine. Dar mai stiu ca un om care calca prima data aici, mai ales daca e seara, nu vrea sa caute semnele prin padure. Suntem tensionati, e clar…gata sa explodam…stim ca vine o munca grea, care cere rabdare si efort.

Iesim la un luminis. Un semn, apoi bosheti… Liviu are o inspiratie de nota 10 si gaseste imediat locul ideal pe unde se poate duce traseul , fara sa curatim prea mult. In cateva minute, totul e curat, eu ma ocup de intrarea in sens invers, din luminis in padure, vopsea, sageti… totul iese ca la carte si suntem amandoi multumiti. Dar stim ca greul urmeaza, ne amintim de data trecuta. Si da, gata, adio poteca, adio marcaj. Exploram, vad un ultim semn, sters ca vai de el, si de acolo, se intra in braduti cat omul, desi si neprimitori, clar ca pe acolo nu se trece. Bun, a sosit momentul. Lasam tot si pornim in sus, pe doua cai, sa incercam sa gasim pe unde e mai accesibil. Ne zgariem ca vai de noi, rupem crengi ca sa razbim, n-am inspiratia sa iau fierastraul, la naiba, unde l-am lasat? Nu-l mai vad pe Liviu, nici nu-l mai aud, nici el pe mine, ne strigam, amandoi am gasit ceva, iesim la alt luminis si strigam unul la altul, sa punem cap la cap ce-am gasit fiecare si sa alegem optimul. E bine ca am razbit, deci se poate. Liviu taie cararea, vrea sa faca treaba buna, curata tot, eu il tot opresc, ca nu-i timp de estetica, ci doar cat sa fie traseul evident. El dichiseste copacii frumos, deh, cu padurile se ocupa de cand se stie..are si el o placere si o dambla.:) Bun, numai sa mai stim calea inapoi. Dar inainte? Dau de niste cioplituri facute de localnici. Bune, domnule, sa le dea cineva sanatate! Le urmaresc, mai dispar, reapar…si ma duc si ma intorc, ma oftic ca n-am fierastraul in mana, trebuie sa astept sa vina Liviu de cate ori vreau sa curat un copac pentru marcaj. O fi mai putand? E greu! L-as ajuta...Cum naiba am lasat “utilajul” in poteca…ce inteligenta sunt! Simt ca ma solicit, e de gandit, poteca tot face serpentine, curbe, trebuie sa aleg bine copaceii cu semnul, unde dam sa se vada…mai, sa fie, parca ar fi o problema de matematica, asa ma solicita. Ma pun in locul mergatorului, pe unde imi vine sa ma duc, ce semn sa-i pun sa se duca bine? Gandesc ca aici trebuie o sageata, sa dea cu nasul in ea daca se duce aiurea…aici marcajul trebuie mai sus, aici mai jos, sa se vada de colo si de colo…Deja Liviu nu ma mai contrazice, ori a vazut ca nu are cu cine, ori a vazut ca fac tot ce pot sa fie bine. Il las si eu sa taie cate crengi vrea, daca n-are liniste lasand un copac alandala :). Doamne, dar cat a muncit omul asta azi…mi-e jena ca n-am cum sa-l ajut.

Gasesc un marcaj veeeechi, incredibil unde e, cum naiba s-a mers vreodata pe acolo, acum e imposibil sa arunci un bat in desisul ala. Si gata, de acum, am iesit la lumina, poteca e clara, greul a trecut, mergem fuga inapoi, luam vopselele si dam marcajele pe locurile pregatite. Hotaram sa urcam marcand pana ce s-o termina vopseaua. Deja avem deschidere, priveliste superba, dar n-am aparatul, of, ca de fiecare data cand sunt prea prinsa cu treaba. A facut Liviu in fuga poze la niste flori dragute...nu stiu cand....Atat...

E dupa-amiaza tarziu…incepem sa ne gandim…Unde dormim? Ce plan sa urmam? Deodata, cum merg eu inainte cu rosul, vad miscandu-se zdravan si aud pasi in bradutii aflati la doar cativa metri de mine. E ceva mare acolo. Ceva ce s-a speriat si a plecat cumva derapand pe pietre. Ceva mare. Mistret, probabil…Bine ca s-a dus. Inca ma lupt cu contradictia intre dorinta de a vedea animale si teama de ele. Nu stiu exact ce mi-as dori mai mult, sa fuga sau sa le vad. Stiu doar ca de data asta am fost altfel, n-am avut reactia aceea de a face zgomot, ci am tacut chitic…Probabil curiozitatea o sa domine si intr-o zi n-o sa mai merg cantand, fluierand sau strigand prin padure, numarand elefanti in mers sau bombanind cu voce tare.

Stim noi ca sunt niste poienite micute tare, dar superbe, dupa ce reintram in padure, mai sus…Am putea dormi intr-una din ele. Cu foc permanent si cu planton, asta e clar, aici animalele sunt la ele acasa si tare e pustietate. Dar nu e apa. Desi un vechi indicator zice “izvor”, e secat tot. Va trebui sa caram de jos multa, pentru seara asta si pentru maine pe drum. Nici lemne ca lumea nu-s, doar crengi uscate de conifere, astea ard repede si degeaba, cu scantei, e periculos. O sa fie o noapte de neuitat, cam la limita, dar clar, odihna nu prea va fi. Om vedea…Trecem si de ramificatia cioplita catre varful Dealului Negru, punct de belvedere, unde o sa avem de amplasat stalpi, sageata, panou… mai dam cateva marcaje si ne hotaram ca ne-am dus destul pentru seara asta, nici frontalele nu sunt cu noi, avem de coborat si de urcat inapoi cu toate cele, de pregatit tabara….

Lasam cutiile de vopsea si pornim la vale inapoi pe traseul facut de noi. E o placere sa vezi cum te duce poteca corect si cum marcajele sunt acolo unde ai nevoie de ele. Deodata, vine iarasi muza! Nu stiu cui sa multumesc pentru asta, dar ceva, cineva a avut grija sa ne dea idei pentru planul nostru, exact cand era mai mare criza. “Stiu ce facem! Noi ar trebui sa urcam cu mult prea mare bagaj pana aici si e greu, materiale, stalpi, sageti, panou, scule, rucsacii, multa apa…In plus, avem treaba prea multa in seara asta, foc, lemne…De dormit, nu prea, planton….o sa fim rupti maine. Mai bine facem un drum in seara asta cu tot ce se poate, aducem stalpii unde trebuie, si coboram inapoi la frontala, dormim jos ca lumea, iar maine, cu noaptea in cap si doar cu rucsacii, putem urca odihniti la treaba.” Iar am vazut un om fericit :).

Zis si facut. Coboram, ne incarcam cu tot ce putem, frontalele la indemana, si hai sus. Eu am un rucsac cu sageti, panou, scule, vopsea…Liviu duce stalpii si alte unelte. E urcus greu, dar nu stiu de unde am avut putere, am urcat aproape fara sa ne oprim, pana la zona de unde se deschid zarile si unde incep sa-l barai pe Liviu cu intrebarile despre ceea ce se vede. Fix de asta avea chef, cu stalpii in spate, pesemne :). E o lumina superba de amurg, cerul portocaliu in zare…eu tot n-am cu ce sa fac poze, de ce naiba am lasat aparatul ala iarasi jos? Ma umplu de frumos si energie, respir aerul muntelui. Facem galagie, e cam noapte si nu se stie de cine dam. Brusc, de la un anumit punct al potecii, se simte o racoare placuta, o resimt ca pe o briza magica, am simtit-o si cand am trecut mai devreme, tot de aici….ce e cu locul asta? Incepem sa lasam pe parcurs stalpii si sagetile, unde le-om monta maine…scapam de toata povara, spun noapte buna, cu o umbra secreta de regret, poienitei mirifice in care ar fi fost asa de fain sa dormim…imi zic “Lasa, o sa dorm eu aici vreodata…” si uite asa adaug un nou lucru ce-mi doresc sa-l fac in muntii astia minunati. Hotarat lucru, tre’ sa fac o lista.

Si fuga la vale, cu surle si trambite. E noapte. Uite asa testam traseul nostrum, cum e la frontala. Impecabil, te duci ata, in ciuda faptului ca are schimbari de directie si ca merge prin desisuri. Mai jos, aproape de canton, la padurea mare, pe unde ne-am cam limitat la a da doar semnele vechi, trebuie sa te uiti un pic dupa semn…si-i zic lui Liviu "Vezi? Ce-ti spuneam? “…si suntem un pic nemultumiti, carcotasii de noi, dar hei, stai asa, exageram, aici pana la urma n-ai cum sa nu nimeresti la canton, nu te ratacesti nici daca vrei. Hotaram ca treaba e de nota 10 , iar sentimentul este de nedescris. Am lasat ceva bun in urma.

S-a pornit vantul. E cam frig…sau suntem noi obositi. Imi fac curaj sa merg la izvor si sa ma spal, oricat de frig ar fi, apoi pun pe mine tot ce am (cam putin, e drept, din dorinta de a minimiza rucsacul). Planuiesc sa dorm pe marea masa de sub fagul asta superb. Gazda, primitoare, ne invita inauntru, sunt paturi berechet si loc destul…dar mie imi place afara. Vacutele din jur isi canta talangile in linistea serii….dulaii latosi ne dau roata, tot tot or primi si ei ceva…e tare idilica atmosfera. Urmeaza ospatul, nu inainte de a face bilantul alimentar si de a socoti proviziile pentru maine. Fasolea cu carnati si pastele mele cu imbunatatiri ne astampara foamea dupa o zi cu atata munca. Pana la urma, vantul ma alunga si pe mine inauntru, of, nu e cazul sa dorm afara acum, daca am unde, trebuie sa ma odihnesc cu adevarat pentru maine. Simt nevoia sa dau pe spate sticle intregi de apa cu vitamine, calciu, magneziu si alte nebunii…are si fizicul asta limitele lui…cred ca m-am deshidratat un pic…Si ma ustura zgarieturile de pe maini, dar nu mai zic nimic…Ma oblojesc cum pot…Dar odata ce m-am bagat in culcus, ma simt ca un bebelus fericit. Somn usor!

ZIUA 4 (duminica, 28 august)

E ziua in care ar fi trebuit, conform planului initial, sa ne trezim la Golici…dar noi suntem departe… Ne-am gandit sa incercam imposibilul, sa ne trezim devreme, sa nu irosim nici o secunda, sa facem totul cat mai eficient…sa recuperam ce-am pierdut…dar in sinea mea, imi dau seama ca nu prea e posibil. Minuni, minuni, dar cat de mari? Depinde si ce gasim pe traseu, ce treburi se ivesc. Om vedea…

-PRIMA DIMINEATA DE TOAMNA

Cert e ca ne trezim la 6 si iesim pe varfuri din canton, la masa mea draga de sub fag. Incerc sa folosesc fiecare secunda, treburi facute simultan si repede…fac rucsacul, ma pun pe mine la punct pentru drum, pregatesc de mancare…fac totul, incep sa strang pana si lucrurile lui Liviu, sa-i fac rucsacul, fac eu orezul, cafeaua si tot ce mai trebuie…numai sa se duca el glontz sa sape si puna stalpul cu sageata spre izvor, aflata la 100 de metri mai incolo, in traseu. Omul se conformeaza, nah…desi se vede ca n-a baut cafeaua inca :).

Iese si gazda noastra, cu treburi, se duce sa mulga vacile. Si pe cand suflam eu in focul de la arzator sa mearga mai repede, ca nu stiam ce sa-i mai fac, vine cu galeata de lapte si-mi zice: ”Beti o cana? Merge, acum, dimineata…”. Am impresia ca in clipa aia s-a facut mai lumina afara, nu stiu de ce...:). Zic un da cu un zambet pana la urechi…si peste putin timp, omul nostru vine cu ceaunul plin ochi de lapte fierbinte, pe margini cu coaja de la mamaliga…si ni-l aseaza pe masa…Sa fie sanatos, ca mult bine mi-a facut cu laptele asta fierbinte si adevarat. 

 

Treaba merge bine, e devreme….deja am reusit sa facem ceva, ne bucuram de ospat si ne vine cheful de pornit in sus, cu rucsacii usurei (nici macar mancare nu prea mai aveam), pe traseul nostrum nou si drag. Cu un vag regret…pe care nu-l mai marturisesc, ca sa nu fac mofturi aiurea: ajung a doua oara aici, tot cu treaba…si n-am fost si eu sa vad Lacul Negru...:(. Si uite asa se mareste lista “to do”.

Dimineata senina de toamna….albastrul acela pe care il astept de vreo doua luni…caldura aceea blanda, zarile largi, culmi peste culmi si vai dupa vai, valuri-valuri de munti...MUNTII VRANCEI! Dar suntem atat de grabiti, incat , desi trecem a 5-a oara prin locurile astea in nici 24 de ore, tot nu facem poze. Cu ce sa va bucur eu acum, dragi cititori, ce dovezi ale frumusetii locurilor sa va aduc eu? Dar mi-am propus sa nu pierd nici o secunda, doar atat cat sa-mi bucur eu sufletul si ochii…ca daca ma apuc de poze, timpul trece… Asa ca aparatul sta departe, in rucsac. Poate Liviu…dar constat acasa ca si el a fost grabit :(.

Ajungem la locul de plantare a primului stalp. Fac tot ce pot, tot ce depinde de mine,…

 La 10 fara ceva deja plecam mai departe, spre urmatorii stalpi. Unul e in traseu, indica locul de belvedere, altul trebuie dus pana la locul cu pricina, cam un sfert de ora, si montat acolo. N-am fost niciodata acolo. Dar raman sa mai rezolv una-alta pe aici...”Merita sa vii sa vezi” imi zice Liviu, plecand cu stalpul spre varf. Pana la urma, ma duc dupa el.

 Poteca e marcata cu cioplituri, dar am avut un moment de deruta, cand mi s-a parut ca am pierdut-o. Am bombanit, n-am vrut sa reprosez ceva lui Liviu, ca nu merita asta, dar imi venea sa-i zic “Ma, daca stiai ca locul asta e nemarcat, dar trimitem oamenii aici si punem panou sus si sageata jos, de ce nu mi-ai zis sa iau panglica si pentru poteca asta?“ Ar fi mers bine de tot niste panglici rosii (nu cu geoana :) ), macar vreo 10, din cand in cand, locul merita, iar privelistea de sus chiar e faina.

 Imi promit mie ca o sa am la mine panglici si o sa fac asta daca mai ajung vreodata pe aici. Si da, aici am facut amandoi o multime de poze. Se lauda Liviu de o saptamana cu o panorama de aici, dar cum nu-i gata, mi-am pierdut speranta, dragilor...Dar sa revenim la poveste. 

E un moment de pauza, il stresez  iar pe Liviu cu geografia, ochesc locuri pe unde mi-ar placea sa calc… Din nou privirea mea se pierde prin valurile de munti…in seninul asta de toamna… Vorba unui clasic in viata: “THIS IS VRANCEA!!”

Hei, Laura…ce-i cu relaxarea asta….trec minutele…..fugi la treaba!

-DISPERAREA IN ROSU SI ALB

Si cobor pusa pe fapte, incerc sa transmit si lui Liviu ceva din graba mea, il las sa se ocupe de stalpi si poteca, imi iau vopselele si plec. Marchez singura pana ce ies in creasta, la gol. Vine si Liviu. Inarmati cu tot ce avem de dus, sculele, rucsacii, cu cate un fierastrau in mana, cu cate o cutie de vopsea si pensula, eu si cu peria de sarma, incarcati ca pomii de Craciun, mergem intins, pe creasta aia care mi-a placut la nebunie de prima data. Si marcam de zor. Ne bucuram cand avem stanca sanatoasa si putem marca rapid, fara sa fie necesar sa mai curatim copaci. Am inventat un stil personal de a tine in aceeasi mana cutia, peria si fierastraul :). Nu pot sa cred ca am mers ore intregi asa, cu toate agatate pe cate un deget de la stanga, lunadu-le pe rand, ca din cuier, cu dreapta. Liviu e mai incarcat decat mine, are si rangile cu care s-au sapat gropile (of, ajungea una, dar am recuperat-o si pe cea parasita de noi in traseu acum doua luni, din cauza fulgerelor).

 Mergem repede, lucram ca robotii, din mers admir locurile, ne impartim crengile de taiat ale aceluiasi copac, ne sugeram din mers unde sa punem semnele…incredibil…, ne intelegem bine de tot, in sfarsit…Incepem sa glumim…ar trebui sa fie o meserie si asta…sa amenajezi trasee montane. Noi doi am avea inalta calificare, nu cred ca poate lucre cineva mai eficient, la cat ne-am straduit si am reusit sa optimizam totul. Liviu a zis ca imi da atestatul in acest sens, in calitatea lui de angajat al Parcului :). Sunt buna, ce sa mai...:)

La un moment dat, traseul trece la cativa metri sub creasta.  De ce oare nu trece pe sus? Marcam pe unde zarim semnele vechi, dar curiozitatea ne impinge sus. Mda, dificil de mers exact pe sus, dar de o pauza e tare potrivit locul.

 Atacam punguta mea de amestec de nuci, alune, migdale, fructe confiate…hrana mea “de urgenta”, socotim timpul, stam biiiiiiiiiiine, va urma o bucata care stim ca are un marcaj mai nou, poate nu mai facem nimic acolo…si suntem optimisti.

 Ne permitem luxul sa facem si poze, treaba altfel tare incomoda, cand ai vopsea in maini, totul se lipeste, totul e murder…nu-ti vine sa atingi aparatul foto.

Ne mobilizam cam greu dup-aia. Vad la mine delasarea si o simt si la Liviu. Nu e bine, dar tac, nu vreau sa fiu rea. Oricum, noi chiar si pe fondul delasarii muncim foarte mult, ar fi fost culmea sa bomban. 

Admir rocile interesante, structurile cum n-am mai vazut niciunde… si tot asa….ajungem, in sfarsit, la locul unde sta scris pe niste pietre Parcul Natural Putna-Vrancea. Si de aici, prin padure, marcaj nou. L-au dat acum un an Liviu si cu un coleg. Bun. Speram noi ca o sa mergem fara treaba. Asa ca ne tragem sufletul. Lucruri dragute se ivesc la tot pasul, numa' bune de pozat.

Ar trebui sa fie marcajul asta  pana la Golici, iar de acolo e marcajul nou, dat in vara asta. Pe naiba! Tot simtim ca trebuie sa mai facem ceva. Semnele sunt cam rare, le cam cauti…si sunt foarte mici…acum nu-i problema, dar nu prea e bine sa ramana asa. In plus, fara sa fie periat locul, deja vopseaua se cam stergea. Deh, omul cat traieste, invata. Vrem sa ramana ceva mai durabil aici, asa ca dam peste, mai facem altele…si uite asa, nu reusim sa mergem fara treaba. E drept ca ne ia mai putin, e bine ca sunt si semnele astea, dar moralul meu incepe sa pice de sus de tot………..pentru ca ma setasem sa se cam termine treaba si ea nu se termina. Bomban…dar n-as vrea sa-l jignesc pe Liviu. Oamenii au facut, totusi, o treaba…au venit si au dat candva marcaje…ma simt prost sa critic, sa fac eu pe desteapta…nu vreau sa-l ranesc. Incerc sa-I explic totul, incat sa nu se supere. Dar vad ca si el e de acord…deh….de cand tot marcheaza….acum e exigent chiar cu propriile marcaje de acum un an. N-as vrea sa aiba sentimentul ca n-a facut o treaba buna…adevarul e ca fara marcajele alea, era mult mai greu acum.

Recunosc unele locuri din traseu, dar incep sa fac confuzii. Sau poate doar nerabdarea si oboseala isi spuneau cuvantul: “mai e putin, asa-i? gata, dupa asta iesim la Golici, nu?” Pe naiba…mai era mult si bine…Liviu imi spulbera cu jumatate de voce toate sperantele….parca nu indraznea sa-mi zica ce mult mai e… Noroc ca traseul asta e frumos de tot, altfel cedam nervos. La un moment dat, dam de un copac imens….Liviu ii da vreo 300 de ani, e un mosneag  venerabil…ma uit cu un fel de respect la el…n-am mai vazut un copac asa de mare, sunt uimita. Acum imi dau seama ca nici nu m-am uitat ce copac este...

Apoi dam de o culme insorita, cu niste stanci ca niste ruine…cu fagi frumosi….si nu incetez sa ma minunez de frumusetea traseului asta. Mi-a dat putere sa continui sa-l marchez. As face niste fotografii, dar mi-e greu, cu atata vopsea pe maini...

 Dar cu toata bucuria mea, am inceput sa simt ca nu mai pot. Dupa un usor urcus, speram sa urmeze ceva ce-mi aminteste de Golici. Liviu ma previne ca nu-i asa, dar refuz sa-l cred, parca am innebunit. Imi vine sa mut Goliciul mai aproape. Daca nu e Golici aici, o sa-l aduc eu! Cand vad ca dincolo e tot padure si cobor iar… si iar e de mers o gramada, mi-a venit sa urlu, dar am strans din dinti. Un marcaj mai vechi, dat gresit, ma induce in eroare, facem semne si sageti aiurea…si cand trebuie sa le anulam, ma iau nervii si bomban iar…si incep sa zic tot mai des ”Nu se mai termina odata….nu se mai termina…..” Devenise o lupta cu rabdarea mea, cu vointa, cu nervii mei. Liviu era mut, facea ce trebuie si atat……….Eu nu mai puteam sa tac…”Nu se mai termina!!!...” Fiecare reactioneaza in felul lui cand ii e greu si e epuizat. Suntem murdari, mai ales eu, mi-am pus vopsea peste tot, manusile sunt inutile, a trecut vopseaua prin ele, s-au tocit de cat am frecat copacii cu ele…totul se lipeste de mine…vopseaua e pe sfarsite, pensula s-a jumulit de tot….dar nu mai vreau sa iau nimic nou….Am decretat, se va termina traseul exact cand se vor termina vopselele. Amandoua erau pe duca. Si mi-am jurat ca eu alta cutie nu mai scot! Daca se termina, pa…ramane marcajul asa cum e, mai rar…mai sters….eu nu mai fac nimic.

O curba usoara la dreapta imi da sperante. Dupa asta parca se iese in poiana de la Golici :) Imi revine zambetul. Era timpul, incepusem sa o iau pe ulei. Incepem sa ne stoarcem cutiile.”Mai ai de doua semne?” “Da, cam de doua. Tu?” “Si eu la fel...” Si in sfarsit…iesim in poiana mare, unde soarele trimitea ultimele raze, inainte de apus. 

Exact asa era si cand am fost prima data la Golici, pe acest traseu, acum doua luni. Amintiri placute. Atunci ne-am cunoscut, incercand, tot ca acum, sa marcam locurile astea. Atunci n-am reusit mare lucru. Atunci nu stiam cat de ambitios e fiecare. Atunci eu nu stiam daca el e intre cei buni sau cei rai, iar el nu stia cat de mult pot eu; ii vorbeam cu dumneavoastra, iar el nici nu stia cum ma cheama, eram una dintre cei 40.

Imi pastrez concentrarea pentru ultimul semn, incerc sa nu ma relaxez inca, sa-l dau temeinic….Ma ocup de ambele culori, Liviu a lasat deja totul din mana, e cu telefonul acum…

IN SFARSIT, AI VOIE SA CAZI!!!

E primul loc unde avem semnal, dupa 4 zile. Eu nu ma reped la telefon…mi-e frica sa-l deschid….trag de ultimul semn….tot aman…Vreau sa stiu ce e acasa, mai ales dupa visul acela ce ma facea sa ma gandesc la rau, dar ma tem sa deschid telefonul, sa nu sara pe mine mesaje cu vesti rele. Ciudata stare…M-as arunca pe jos. Imi zic “In sfarsit, ai voie sa cazi! “ Mi-e frica de telefon…si sunt obosita…nu prea pot sa gestionez momentul asta. Mi s-a facut si un pic rau…as vrea sa ajung jos, unde e soare…dar poate acolo nu mai e semnal…sunt murdara, cum sa scot telefonul…as manca ceva…mi-e si sete…mi-e frig…nu mai pot sa merg…mi-au crapat buzele rau rau si ma dor,…am transpirat si ma ustura zgarieturile,… ma dor bratele si incheietura mainii cu care am vopsit…si Liviu asta vorbeste in continuu la telefon…ce naiba sa fac?

Laura, revino-ti! Acum! Schimba-ti setarile! Acum o sa mergi…si atat…gata, ai legat traseele, ai legat muntii, ai ajuns la capat, la vopseaua pe care ai dat-o acum o luna si ceva, la stalpii aia uriasi. S-a terminat pentru azi!

Ma trezesc, ma spal bine cu diluant, nu mai vreau sa aud de vopsea, ciugul nu stiu ce de prin capacul rucsacului, scot telefonul cu teama….il deschid…nimic…sun acasa,….”Tata e cam bolnav…stai asa, suna peste 5 minute, sa vorbesti cu mama, ca nu e aici acum…”. Vine si Liviu…sunt un pic socata….am avut dreptate, cu presimtirile mele…dar cat de grav o fi….n-am inteles mare lucru…Liviu imi zice cam rastit “De ce te-ai oprit aici, ce vrei sa faci? Mergem la soare!“ Ma gandesc : “Asta ce-are?” Adevarul e ca nu prea stiu sa-i explic ce vreau sa fac.

Dar stai, cum ramane cu seara asta? Mai e mult de mers pana la capat, pana la Coza…ar tot fi de mers noaptea…ori noi suntem franti…si am lasa vreo doua treburi marunte nefacute, ce le mai avem pe lista, mai jos, de facut…. Fara sa vorbim despre asta, luase deja decizia sa ramanem inca o noapte pe munte, sa dormim acolo…vorbise la telefon sa ne ia masina a doua zi….Era clar ca e imposibil sa mai ajungem azi. Deja ma gandisem si eu ca e cazul sa mergem doar pana la Carnituri, mai avem o tura buna de mancare de gatit(rezerva ce-o iau mereu cu mine, in ture lungi, de zile multe), mancam bine, dormim bine, ne vom reveni si maine pornim cu noaptea in cap. Voiam acasa, in acest moment…cat mai repede… Propun o ora imposibila de plecat. Asa simteam atunci. Ca vreau acasa imediat. Liviu nu protesteaza. Si pleaca la vale, singur…catre soare…. Eu raman cu toate insirate pe jos si nu reusesc sa ma adun…tremur de frig…si cu telefonul in mana, asteptand…

-SMS-UL

Brusc, dau navala niste sms-uri. Panica…ce-i cu astea? Numar necunoscut.  Eu astept vesti de acasa…mama nu mai suna…ce naiba? Si citesc:

”Tradaaareee, ce marsavie, ce dezonorant, vom face o remarcare noua, NOUA nu voua,aceste cuvinte au fost scrise cu o mana, cu cealalta pipaiam insistent dupa ghioaga ieri seara cand cu ochii injectati de furie citeam decizia de a incepe remarcarea fara preaviz de o saptamana.Segregare-discriminare-apartheid.Discriminare pe criterii intelectualee?buun, citez[am si eu filozofia mea,alta decat cea pe care o invatati voi in universitatile voastre mucegaite].a-ti puso. Deci in acest moment d’soara Laura, nenea Liviu si tov.adeics-marius care nu si-a indeplinit indatoririle(era sa scriu conjugale) de AMC-ist,i-mi datorati cate 5 zile excursie pe nemarcate,accept si 3 in 1,crai sau retezat,altfel pun IO ghiara pe voi.apropo, uratul, nasolul si Exclusul de dega sunt”.

Sunt blocata. Recitesc. Panica. Teama. Cine ce are cu mine? Numarul de unde-l are? Si-mi aduc aminte ca intr-un moment de “inspiratie”, Liviu s-a apucat de l-a facut public pe site, acolo unde discutam despre remarcare. Si incep sa urlu: ”Liviuuuuuu!!! Vino repede repede aici! Lasa alea si vino!” Era jos deja  si ma intreaba de ce sa vina, tot cere explicatii, eu nu mai am voce sa strig…..”Vino naibii odata si nu ma mai intreba!“ Eram absurda ca-l puneam sa urce iar..el intelesese sa ia si alea cu el, urca inapoi cu toate cele….ne intelegeam ca nebunii…eu eram blocata acolo…in loc sa cobor spre el… Vine, citeste…nu intelege nici el nimic…nu prea credem ca e Dega, e altcineva…E o gluma, sau o amenintare? Cineva nebun? Un d-asta poate sa imi faca chiar rau…

RASPLATA

Pana la urma, nu mai stiu cum am ajuns dincolo de stana parasita, pe culme, la soare, imi amintesc ca mancam pasta de peste cu biscuiti dulci, ca paine nu mai aveam, si Liviu astepta, rabdator, sa mananc… Suna mama, vorbesc si ma umplu de un fel de liniste si bucurie, vorbesc si cu tata, nu e asa de grava treaba…si din acest moment, sunt alt om. La naiba cu nebunul, la naiba cu oboseala….e o seara frumoasa….hai sa mergem, incetisor, pe traseul marcat data trecuta, sa ne relaxam, sa ne bucuram. Va fi o noapte faina, sub cerul liber, asa cum imi place mie. Si am mai inteles ceva: vreau sa dormim maine cat avem chef, vreau sa cobor la pas, sa fac poze, sa casc gura…sa terminam si ce ne mai ramasese de facut in drumul spre casa, ca nu era mult si nu era greu… Nu mai vreau trezire devreme, graba…m-am razgandit. Iar am vazut un om fericit :)

.

Pornim spre Carnituri, pe poteca de nerecunoscut. Odata ce s-a deschis traseul, ciobanii n-au mai trecut cu oile pe sus, pe culme, ci pe poteca asta, pe curba de nivel, prin padure. Partea buna, poteca nu se va mai inchide, sigur…s-a mai latit un pic si e curatita de urzicile ce-mi ajungeau data trecuta mai sus de genunchi. Partea rea: se duce naibii solul din locurile mai accidentate, e oricum friabil, erau oricum niste traversari dubioase ale unor jgheaburi inclinate, de pamant instabil, iar daca data trecuta erau rezonabile, acum au devenit foarte greu si riscant de traversat. Solutii? Ceva cablu in zonele cu pricina? E o idee. Ramane de gandit si de vazut. Deocamdata, improvizatie la fata locului, mai pe sus, mai pe jos. In timp, poate s-ar putea marca traseul chiar pe creasta, am mers acum doua luni pe acolo, pe unde ne-a dus Ioan Stoenica, si e superb.

Deodata, auzim cum fuge la vale, prin padure, rupand fara drept de apel crengile pe care calca, cu zgomot si trosnituri, un animalut….da’ mai maricel, asa, dupa cum rupea tot sub labe, copite sau ce-o avea el :). Nu stim ce-a fost, dar judecand dupa imensele intinderi de zmeura coapta prin care trece poteca noastra si dinspre care cobora el, ar putea fi cumatrul blanos. Sa fie sanatos :). Dar ce-am zis? ZMEURA? Ooo, da! Multa! Ospatz! Intrebare: Cat se face de la Golici la Carnituri? Raspuns: Depinde daca traseul se parcurge in sezonul zmeurei. N-am maini sa culeg cata as manca. Liviu ma ajuta, sunt o rasfatata, imi culege si el. Si-mi aduc aminte o poveste, in care fata cea cuminte a familiei porneste, izgonita de acasa…si gaseste un par plin de omizi si-l curata, un cuptor paraginit si-l repara, un izvor colmatat si-l desfunda, o catelusa bolnava si o vindeca, iar la intoarcere, gaseste parul plin de pere coapte, cuptorul plin de placinte rumene, izvorul cu apa limpede si rece, catelusa cu o salba de aur la gat…Asa m-am simtit eu acum, dupa ce am marcat traseul asta data trecuta, impreuna cu doi copii draguti care m-au ajutat, si gasesc acum poteca plina plina de fructele astea parfumate si delicioase. Mi-ar fi placut sa guste si ei zmeura. E chiar ca in povesti.

Dar hai, avem de mers. Iesim din padure si lumina trandafirie a inserarii impodobeste zarile. Pauza. Vreau iar pauza. Vreau sa stau sa privesc. Liviu se conformeaza….ce sa mai zica…

E cam noapte. Izvor (La Uluce), un pic de ciondaneala din nimic, frontale, Carnituri, lemne, foc, mancare calda, culcus, noapte, steleeeeeeeeee, lumini superbe in vale,…dar m-as opri sa va povestesc cum am improvizat eu o “ograda” cu sfoara si rangile din dotare si cu toate fierataniile de le aveam (si slava Domnului, AVEAM! :)) ). Urma sa fiu iar fochist, ca mie imi place sa dorm aproape de foc, si sa mentin flacara toata noaptea, fara sa dau foc la paduri sau la sacul meu de dormit :). Dar ma gandeam ca, obosita fiind, o sa adorm bustean si adio foc si o sa ma trezesc cu ursul spalandu-ma pe fata. Asa ca am agatat pe toate laturile ogradei fieratanii si langa ele chei sau suruburi, de faceau zgomot daca miscai serios “gardul”, sa ma trezesc naibii inainte sa ma pupe cumatrul.:).Era mai mult de amuzament si stiam bine asta, dar era relaxant sa ma joc acum si imi placea sa ma minunez a doua zi de lucrarea mea. :)

 

ZIUA 5 (luni, 29 august)

-EMOTII DE TOAMNA

Am avut vointa, am tinut focul toata noaptea, am suflat in el, l-am rugat, l-am gadilat… Dormind cu fata la foc, spre est, am zarit spre dimineata lumina rosie ce prevestea un rasarit superb. Dar somnul, vicleanul, m-a furat…Cand am facut iar ochi, era ziua de-a binelea, era luni si era toamna. Ce toamna! Ce dimineata! Am zis ca azi o sa fiu cum n-am mai fost, o sa astept ceaiul la pat, pardon sacul de dormit, o sa las pe Liviu sa faca de toate, iar eu o sa ma rasfat. Asa ca iata-mi-l strangand ograda, in vreme ce eu dadeam ordine din sac, sa faca intai poze la aia si la aia.

 Il trimit chiar si la apa, destul de departe. Dar ma apuca jena si nah, pana la urma, zic sa fac si eu ceva, pana vine…ma strang de pe jos, strang ce mai era de strans… Duc lemnele ramase sub acoperisul vechii stane….or fi de folos cuiva, de ce sa le ploua?...(culmea, probabil le-om folosi tot noi, curand…) si ma apuc de pregatit micul dejun boieresc, de data asta din economie, ca asta e tot tot ce mai avem: o cratita de lapte (praf, evident), un baton cu cereale, unul cu susan si 3 biscuti, mari, ce-i drept, totul impartit frateste pana la ultima frimitura.

Trebaluim. Si nu stiu cum il vad pe Liviu stergand grijuliu si delicat…panoul !!!. Panoul de l-a reparat el saptamana asta! Fac poza imediat. Incredibiil, deci nu sunt singura !!! Pesemne ca e ceva normal, cel putin pentru cineva ca noi! Acum doua zile, stergeam sageata de sub goru cu servetel umed. O fi de ras? Parca e ceva trist aici, totusi…O fi vreo boala? :)

Mai facem poze, ii propun lui Liviu sa-i donez cele doua tricouri ale mele folosite la actiunile de remarcare, sa le depuna la un eventual muzeu al Parcului, le refuza, nu stie ce pierde, sau poate stie ca mai am nevoie de ele o data, si ne apucam si de treaba. Nu ne place cum incepe traseul cu punct rosu: panoul si atat, dar nu se vede nici un semn,  trebuie sa mergi serios pe poteca sa vezi un punct. Asta daca vezi poteca. Drept urmare, suntem chititi pe niste copaci cu potential, curatim crengile si facem o “poarta” de doua marcaje si sageti de toata frumusetea, care sa dirijeze mergatorul catre inceputul potecii. Ei, asa da...dar poza la treaba asta am uitat sa facem.

Ne pregatim de plecare. Liviu e gradinar, aseaza la loc frumos gazonul pe care n-am vrut sa-l stricam cu vatra noastra de foc si pornim la drum.

 Marcajul e bun, il stim, chiar daca mai carcotim noi un pic. Doar spre capat stim ca avem de dat niste rosu pe niste semne incomplete de le-am facut data trecuta Ioan si cu mine, fara sa mai avem vopsea rosie.

A venit toamna, chiar sunt frunze colorate. 

Ador fagii, sunt copacii mei favoriti, au un verde crud si sanatos, plin de viata,…si coaja aia alba si neteda, mereu tanara, crengile bogate si coroana rotunda si armonioasa, asa cum desenam copacii cand eram copil. Imi place cum fosnesc atunci cand ii bate vantul, imi place cum se intrezareste soarele prin frunzisul lor, imi place luciul frunzelor lor cand ploua, imi place cum se coloreaza toamna, ....

Aici, in Muntii Vrancei, am FAGUL MEU, nu va spun unde si nu va spun care este. Asa cum tot aici am mancat fraguta vietii mele, cea mai frumoasa, cea mai rosie, cea mai coapta si mai aromata, nu va spun unde. :)

Il intreb pe Liviu de toti copacii, e o padure cu de toate, numai stejari nu-s.

 Imi imaginez cum o sa arate mai tarziu un pic, in culorile toamnei. E de revenit aici. Si ajungem la intersectia cu drumul auto, poienita superba, loc de poveste, mi-l imaginez in toate anotimpurile si tot frumos imi apare.

 Pe cand ne minunam noi de locul asta, descoperim cu stupoare ca cineva a furat doua suruburi de la cele doua sageti de pe stalp, a lasat doar cat sa nu pice, cate unul la fiecare. Zicem de toate, dar nu ne miram, scoatem suruburi, completam, reparam…

Ne asezam in iarba, pe ganduri…

”Ti-am zis, Liviu…artisti….aia suntem….artisti…muncim pentru noi, sa ne simtim bine, sa ne placa, oamenii nu apreciaza…o sa punem iar suruburi, o sa vina iar cineva sa strice….asta e…” Dar parca n-am nici un regret c-am facut ce-am facut. Mi-as dori doar sa vina niste oameni faini, sa calce pe traseele astea si sa se bucure, ca chiar e frumos pe aici. In rest…

Cam de pe aici, stim ca sunt de scos vopselele, rosul ala, ca e ceva de completat. Dar asta e un fleac, o cutie si o pensula in mana nu inseamna nimic. A nu stiu cata oara azi, zic “Ce bine e sa nu te grabesti! “ si ma bucur cu toata fiinta mea de…ragaz. Ce cuvant interesant…ragaz…Suna aspru, rigid, dar il iubesc :). Asa ca las vopseaua, scot manusile si fac poze, da, fac poze. Si Liviu la fel. E ca o descarcare, ca o eliberare de frustrarea ca n-am putut sa fac asta pana acum, pe traseele acestea pe care am umblat atat in astea 5 zile.

 Am eu un regret, ca n-am facut si la micutele, dar incantatoarele chei ale paraului din stanga noastra, afluentul Cozei, of, am uitat cum il cheama…dar in rest, am facut poze la tot ce-am vrut.

 E un albastru… e un albastru..., vorba lui Liviu, “de n-ai nevoie de Photoshop”.:)

 Si atata catina….n-am vazut in viata mea. Halesc cateva boabe, sa-mi refac resursele de vitamina C, apoi ma minunez de frumusetea tufelor colorate.

Si ajungem la capat. 

S-a terminat.

Vreau inghetata!

Ne asteapta cineva cu masina: “Unde sunt restul?“

Izbucnim in ras: “Care restul?“

 

Da’ chiar! Unde sunt …restul?

Ascultati asta:

http://www.trilulilu.ro/serbynica/8ebe15c0581068

 Va multumim daca ati avut rabdare sa cititi ...

Poze: Liviu si Laura

Partea intai  a acestui jurnal se gaseste aici:http://www.carpati.org/jurnal/doi_artisti_in_muntii_vrancei/2494/

Luni, 5 septembrie 2011 - 02:10 
Afisari: 1,326 


lauramatei..