Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Decembrie 2017
LMMJVSD
123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Ianuarie 2018
LMMJVSD
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031

Online

Vremea
Varful Rebra
Muntii Rodnei

Reduceri

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

De treci codrii de smarald, din Vrancea vei fi venind (Muntii Vrancei)


Trecuseră vreo 4 zile cumplite de când nu mai călcasem pe munte, de la tura din Retezat. Simțeam acut o mâncărime în talpă, semn că era timpul să pornesc din nou la drum. Vara era pe sfârșite și voiam să profit de ultimele șanse de a vedea încă verzi ținuturile Vrancei. Sentimentul dominant din seara de dinaintea plecării era un amalgam ciudat între bucuria evadării din cotidian și emoția drumului solitar. De ce emoție?! Păi pentru că aveam înainte un traseu lung, cu precădere împădurit, unde prezența animalelor sălbatice e o certitudine; pe de altă parte, știam că o parte din traseu este nemarcată și nu aveam informații proaspete despre starea traseelor marcate, nici măcar o hartă recentă. Apoi, una e să pleci singur în Retezat, unde numai dacă te ascunzi scapi de prezența semenilor, alta e în Vrancea, unde nu găsești picior de om nici de-l cauți cu lumânarea. 


Nu confund emoția cu teama sau cu angoasa, toate sunt lucruri distincte. Teama e proiectată către ceva ce poți numi, pe când angoasa e teama de ceva necunoscut, nedefinit. Emoția nu e nici teamă, nici angoasă. E drept că sălășluiește dincolo de așteptări și îți amplifică trăirile de moment, asemeni angoasei, dar spre deosebire de aceasta poate avea conotație pozitivă. E deseori antrenantă și nu-ți frânează impulsul de a acționa. Am alungat grijile târziu în noapte sau mai bine spus le-am amânat pentru dimineața următoare, adormind cu gândul că din astfel de momente îmi clădesc încrederea pentru viitor.


Prin iunie am luat primul contact cu munții Vrancei, când am mers pe o culme sălbatică din nord-vestul masivului, între pasul Mușat și poiana La Butuci, culme ce delimitează practic munții Brețcului de cei ai Vrancei. Despre acea drumeție puteți citi aici:

 http://www.carpati.org/jurnal/prin_munti_uitati_cu_coama_rară_-_singurătăti_prin_muntii_bretcu-oituz/3395/


Am ales să traversez munții Vrancei din Coza spre Covasna. E sensul indicat celor care vor să-și facă safteaua cu acești munți, pentru că în prima parte a traseului marcajul e bun și te familiarizezi cu toate tipurile de teren fără să te pui în primejdie. Vei ști apoi la ce să te aștepți în zone în care poteca se dibuiește mai greu, marcajul e mai rar sau, cum am făcut eu, te vei descurca dacă părăsești potecile marcate. Măsurând harta cu un instrument avansat, de ultimă generație – ochiometrul, 3 zile mi s-au părut suficiente pentru a ajunge la destinație, astfel că am împărțit traseul în 3 etape:


Ziua 1: Sat Coza – Șaua Geamăna – Golul Cozei (marcaj BR / 4,5 ore): dormit într-un canton forestier

Ziua 2: Golici – vf. Bulboace – Poiana Șindrilița (marcaj BR) – Șaua Gorului (nemarcat) – vf. Goru – vf. Lăcăuți (marcaj CA / ~12 ore cu tot cu pauze): dormit la cort în zona vârfului

Ziua 3: Lăcăuți – Pilisul Covasnei – Covasna (marcaj PA / 6 ore)


NB: timpii sunt orientativi. Țineți cont că eu când merg singur încerc să-mi întrec umbra, fac pauze foarte scurte sau nu mă opresc deloc. Luați-vă o marjă suplimentară de timp pentru parcurgerea traseelor în siguranță.


***Ziua 1***


Până în Focșani, autobuzul și trenul fac aproape același timp. Am ales trenul pentru că pleacă mai devreme – la ora 5 – și îmi e mai comod că pot să mă mișc, pe când la autobuz aș fi stat țintit în scaun și cu emoții că nu prind legătura spre Coza, fiindcă prima cursă din București e după ora 6. În lumina difuză din compartiment, troncănitul roților pe șine mi-a fost cântec de leagăn, iar rucsacul perna cea mai dragă. M-am trezit pe la Buzău, când trenul a stat mai mult în gară. Până în Focșani am tot studiat harta, ronțăind două sandviciuri și câteva unghii.


Știam că mașina de Coza se ia din autogara aflată în nordul localității. Sunasem cu câteva zile înainte pentru a fi sigur și așa mi se spusese. De fapt, șoferul a mai făcut o buclă prin oraș la plecare, preluând și alți pasageri din centru. În autogară am fost constrâns să fac un gest pe care niciun bărbat nu-l face, de neiertat în tagma noastră, a masculilor, anume să întrebe. Știu, îmi e rușine, dar trebuie să înțelegeți că am avut circumstanțe atenuante. Efectiv nu știam care este cursa de Coza, pentru că pe bordul mașinii scria cu totul altă destinație. Ce ți-e și cu amatorii ăștia! Hopa, am zis amatori? Voiam să zic scamatori de fapt! Cred că baronul local... scuze, am vrut să spun transportatorul public profită de monopol, iar tarifele de pe ruta asta sunt foarte mari: biletul m-a costat vreo 28 de lei, mai mult decât am dat pe tren până în Focșani! Goosfraba! Cred că șoferul a achitat benzina consumată numai din banii mei. În fine, mi-am scos pârleala prin faptul că în următoarele zile aveam să dorm gratis la hotelul de mii de stele. De n-ar fi fost așa, m-aș fi văzut nevoit să îi înțep măcar un cauciuc pentru a-mi potoli clocotul din vene. Gooooosfrabaaaa!!!


Conturul muntelui se vedea încă de pe valea Putnei și simțeam fluturași în stomac de nerăbdare. Cobor în Coza pe la 12. Microbuzul are capătul de linie imediat după podul peste râul Putna, unde găsesc și primul marcaj turistic BR. Drumul principal al satului urmează firul pârâului Coza, traversându-l în câteva locuri pe poduri solide din lemn. În mare parte este asfaltat, exceptând capătul dinspre munte, dar se poate parcurge în întregime cu orice tip de mașină. 


Pentru prima zi am ales un traseu mai scurt. Chiar dacă zilele sunt încă lungi în august, am de urcat aproape 1.100 m, iar efortul va fi pe măsură. Plus că vreau să am timp să caut un loc de înnoptat în siguranță la stânele din Golul Cozei. 


Deocamdată profit de ziua fără cusur pentru a-mi zugrăvi în minte imaginea satului vrâncean. Satul Coza e așezat în valea pârâului omonim, iar pe culmile mici care îl flanchează sunt livezi și pajiști unde sătenii își pasc animalele. Sunt multe case noi, dar încă se mai găsesc gospodării țărănești autentice, cu grădini de legume și zarzavaturi sau bătături sterpe spre care orătăniile se furișează prin găuri numai de ele știute. Bătrânii din poartă mă întreabă dacă urc pe Coza și îmi zâmbesc larg. Tare frumos trebuie să fie acolo sus dacă oamenii zâmbesc numai când se gândesc la acest munte! O gloată de copii aleargă fără astâmpăr după o minge dezumflată, alții se joacă gălăgioși la umbră, duelându-se cu spade închipuite. Vacanța mare se apropie de final și nu-i loc de șovăială dacă vrei să ai cât mai multe de povestit colegilor de clasă când va suna clopoțelul. 


/vrancea/1.jpg


E atât de mult verde în jur încât ochii primesc o infuzie de clorofilă! Apare în zare și culmea înaltă a muntelui Coza, în spatele căreia voi ajunge la finalul primei zile. Rezervorul din stomac cere combustibil și după ce trec de ultimele gospodării, găsesc un loc cu verdeață și nimicesc un sandvici, salvându-l totodată de momentul expirării care se apropia necruțător.


Gata, începe aventura! De-acum, muntele-mi va fi tovarăș, iară codrul mumă. Emoții? Nici vorbă! Așa se întâmplă când ieși pe scenă, te scuturi de toate gândurile și încerci să te bucuri de moment. În lumina reflectoarelor... pardon, a soarelui nu văd cum ar mai putea simți cineva fior în loc de exaltare, teamă în loc de elan, friguri în loc de dorință.

/vrancea/2.jpg

Traversez pe malul stâng al pârâului pe un podeț improvizat și merg de-a lungul apei spre strâmtura Cozei. La dreapta urcă un drum pe coastă, însă marcajul nu duce pe acolo, ci avansează pe un mal puțin înălțat deasupra albiei, pe care trebuie mers cu grijă din cauza pământului sfărâmicios, pentru ca mai apoi să treacă printr-o pădurice tânără. 

/vrancea/3.jpg

La întâlnirea unui afluent al Cozei ce vine din dreapta – Dumbrăvanu – sunt nevoit să traversez pârâul pe un trunchi de copac. Alternativa, prin apă, nu mă atrage. Pe malurile umede găsesc izmă și rup câteva frunzulițe pentru a-mi aroma ceaiul de seară. Mirosul lor e atât de plăcut! 


Apa ce se zbate între maluri creează o larmă de nedescris. Sunt camuflat acustic și deopotrivă expus, fiindcă animalele aflate în preajmă nu ar putea să mă audă, dar îmi asum o întâlnire de gradul III și merg cât de tiptil îmi e cu putință. Era o vorbă: cine caută adevărul, să-și asume riscul în cazul în care-l găsește! La mine, adevărul e ursul.


Și așa ajung în strâmtură, un loc foarte spectaculos! De ce s-o numi astfel afli numai când te cuprinde! Admit că la prima vedere m-am poticnit o clipă, nevenindu-mi să cred că trebuie să trec practic pe buza unui perete aplecat spre pârâu. Stânca pare friabilă și alunecoasă în locurile în care e udă, iar apa – pe măsurate – are chiar și până la un metru adâncime. Nu-i mult, ați putea spune, dar dacă pic în apă am să mă ud suficient de tare încât să fie nevoie să-mi petrec tot restul zilei uscând trențele. Aderența bocancilor îmi dă încredere și trec cu bine. Un pic asudat, dar de două ori mai uscat și protejat, vorba reclamei. În tot cazul, cine ține să-și ude scutecul ar face bine să traverseze pe unde e mai mică apa, cum am desenat eu cu roșu în poză. Dacă aluneci de pe traverseul cu săgeată verde, nu te mai salvează nici scutecul, sigur uzi canapeaua!

/vrancea/4.jpg

După strâmtură, poteca părăsește valea Cozei și urcă printr-un torent de pământ. Pe urcare admir straturile de fliș care alcătuiesc terenul. Eroziunile au scos pântecele versantului la vedere.

/vrancea/5.jpg

Frumusețile care-ți fură ochii se succed amețitor, iar în capătul superior al urcării intru în împărăția verde a Vrancei! În ascunzișul acesta ai impresia că ai nimerit dacă nu în rai, măcar în curtea din spate a grădinii Edenului. Nu bănuiam că dincolo de vâltoarea din vale și de pereții ei înalți voi găsi tunelurile de verdeață și pajiștile acestea de basm!

/vrancea/6.jpg

Atât de puternic m-a impresionat acest munte încât în toamnă am revenit cu prietenii ca să găsim împreună aceeași grădină edenică îngălbenită!

/vrancea/7.jpg

Dacă în seara de dinainte am avut oarecare îndoieli în ceea ce privește parcurgerea traseului de unul singur, acum n-aș mai putea să-mi potolesc bocancii din mers. Parcă sunt mânuit de forțe oculte (!), ochii nu se mai satură de ceea ce li se oferă și cer să vadă tot mai mult! Cum spuneam, nu doar că am alungat definitiv orice fărâmă de teamă, dar sunt copleșit de extaz! În drum, un măr pădureț și-a împrăștiat sub coroană poamele coapte și, la cât belșug am la picioare, îmi permit să fac mofturi dacă un fruct nu îndeplinește standardele de prospețime și calitate. 

/vrancea/8.jpg

Valea Cozei a rămas în urmă, ascunsă acum de-a stânga mea după o măgură, dar sunt însoțit de afluentul său, Dumbrăvanu, pe care l-am traversat mai devreme înainte de strâmtură. Însoțit e poate mult spus, pentru că de fapt el curge spectaculos într-un canion adânc din dreapta mea, contorsionându-se și prăvălindu-se în cascade. 


Un podeț de lemn face punte între malurile sale acolo unde firul apei a întâlnit stânca și nu a mai putut să se reverse în voie. Traseul meu nu traversează podul, ci continuă deocamdată de-a lungul apei. Dacă vă întrebați, podul servește trecerii turmelor cozenilor spre munte pe o rută ce ocolește strâmtura. Poteca respectivă e pe alocuri greu de urmat dacă nu ești de-ai locului, e întortocheată și în câteva poieni chiar discontinuă. Ea urmează câteva brâne stâncoase, trece apoi printr-o pădure de mesteacăn și iese la marginea satului Coza, pe o coastă unde sunt câteva gospodării ciobănești. În cele din urmă coboară în valea Cozei pe drumulețul pe care-l văzusem urcând la dreapta înainte să intru în strâmtură.

/vrancea/9.jpg

La ieșirea din valea Dumbrăvanului sunt purtat printr-un culoar de un verde crud al pădurii de foioase...

/vrancea/10.jpg

... până într-o poiană. Speram că în luminiș voi putea să aflu cât am avansat și dacă m-am apropiat de muntele Coza, dar arborii înalți mă împiedică să văd ce se ascunde dincolo de ei. Poate e un gest firesc, dar întotdeauna când sunt într-o pădure caut să răzbesc cu privirea spre luminișul ce se întrevede. Limitat în cuget și-n simțiri, câteodată uit să apreciez lucrurile simple, normale, precum pădurea asta frumoasă care îmi transmite prin toți porii ei bucuria de a fi încă în picioare într-o lume gata să culce totul la pământ. Iată că uneori îmi mai amintește ea că e acolo. 


Într-o a doua poiană e așezată o mică gospodărie părăsită. Căsuța pare ținută sub cheie, nu am verificat dacă se poate intra, iar staulul din anexă este destul de degradat și nu oferă prea mare adăpost peste noapte la ce animale se perindă pe aici. Există dovezi care să le ateste trecerea. Solide.

/vrancea/11.jpg

Mă surprinde înălțimea ierbii și chiar am dificultăți în a urmări poteca, probabil din cauză că nu a mai trecut nimeni înaintea mea pe traseu de o bucată bună de timp. Merg la nimereală spre capătul superior al poienii și ajung în șaua Zmeurișului, pe unde trece transversal cu poteca un drum forestier. Aici sunt mai multe panouri montate de cei care au muncit la remarcarea traseului în urmă cu câțiva ani. De pe unul dintre ele aflu că în spatele unui vârfuleț împădurit este Groapa cu pini, o rezervație aflată pe cursul Cozei în versanții căreia s-au descoperit depozite de faună fosilă. 


Din dreapta se aude huruind pe drum un camion și după sunet pare că se apropie. Când iese din pădure observ că e încărcat cu bușteni. Stai puțin, aici nu e parc natural, rezervație în care activitățile oamenilor se împletesc armonios cu natura? Mda, vorba aia, altă întrebare! Bag aparatul în teacă... în toc și aștept să treacă, imaginându-mi cum leg fedeleș muncitorii forestieri și îi conduc în zăbrele spre temniță. Și cum îi altoiesc! Vă învăț eu minte să mai rânjiți fasolea pe sub mustăți, jap! Comentezi? Jap! Din păcate, în realitate mă văd nevoit să adopt atitudinea neputincioasă a războinicului casnic, cunoscută de toți bărbații adevărați în războaiele purtate (și pierdute) în familie: dacă între prieteni sunt viteji, când soția tună și fulgeră să îi auziți cum tac!... Poate sunt laș că nu îi iau măcar la întrebări, dar nici nu văd cum i-aș sări în ajutor naturii cu capul spart de giboni. Trec, se duc în plata domnului, nu le-ar cădea cerul în cap!


Pe unul dintre indicatoare e semnalat un izvor despre care nu știam, aflat la 350 m în spate, probabil în apropierea căsuței din poieniță. Na, nu mă mai întorc până acolo! E drept, din cauza căldurii am băut foarte multă apă și rezervele mi s-au împuținat, dar mă bazez pe izvoarele din zona La uluce, unde ar trebui să ajung ceva mai târziu. Până acolo voi fi mai cumpătat. Urmează un nou pasaj prin pădure, are să mă răcorească suflul ei proaspăt.


/vrancea/12.jpg

  La intrarea în pădure dibuiesc două poteci, una cu un marcaj vechi, aproape șters, ce urcă în câteva serpentine scurte și alta marcată nou, mai directă, pe care se urcă pieptiș. Se întâlnesc amândouă câteva minute mai sus. Pădurea deasă mă ferește de soare, dar nici vântul nu adie deloc și când mă opresc atmosfera sufocantă mă toropește. 

/vrancea/13.jpg

Poteca lată suie în serpentine și efortul e minim. Nici în culme nu am vizibilitate din cauza arborilor, dar măcar e mai multă lumină. Razele soarelui străpung perdeaua de frunze și îmi alintă obrajii. Foioasele se împletesc cu pâlcuri de pini, iar gândul îmi fuge către potecile insulei de smarald, Thassos, dar aici vegetația e mult mai bogată!

/vrancea/14.jpg

Culmea golașă trebuie să fie aproape, dar încă merg pe teren aproape plat. Adun de pe jos conuri și le miros parfumul nobil. Găsesc și păstăi de jir și le desfac coaja în căutarea gustului de migdală, dar semințele sunt prea crude și multe dintre ele sunt seci. Cu perseverență, îmi satisfac pofta în cele din urmă. Îmi amintesc de copilărie, când scuturam caișii din curte și nu iertam niciun sâmbure. Iată că în munți regăsesc copilul din mine.

/vrancea/94.jpg

În ziua asta de nimic nu-mi pasă! Nu-mi pasă nici că n-am să întâlnesc alți oameni sau că e posibil să dau nas în nas cu vreun animal – ba chiar îmi doresc asta! De-aș întâlni în sfârșit ursul pe care-l caut de atâția ani, mi-ar plăcea să-mi iasă în cale mai cu seamă când sunt singur, să apreciez cum se cuvine solemnitatea și intimitatea momentului nostru. Să îl întreb din priviri unde a fost până acum, să îmi răspundă mormăit că s-a pregătit pentru iarnă și să stăm așa la taifasuri mute. De când îl caut am ajuns să idealizez prea tare imaginea întâlnirii. Am prostul obicei de a cere prea multe de la viață, de la mine, de la oricine, dar mă mulțumesc întotdeauna cu ceea ce primesc. Și orice îmi rezervă muntele ăsta, am să primesc și să prețuiesc totul ca pe un dar. 


Parcă pe nesimțite, pinul și molidul iau locul foioaselor. Urcarea devine mai pronunțată, poteca se îngustează și intră în câteva tuneluri întunecate de vegetație pentru a ieși apoi în culmea înierbată. Sunt deasupra pădurii, dar urcarea nu s-a sfârșit. Zăresc o stână și merg într-acolo, hotărât să fac o pauză când ajung sus. Un pic de chiu și niște vai și gata, răstorn rucsacul din spate. Sunt la Cârnituri, o stână părăsită cu o poziție extraordinară, strategică aș putea spune dacă ne referim la timpuri apuse. De aici se vede toată întinderea Vrancei. Am impresia că pot să-mi iau zborul spre câmpii și, în mintea mea, biata construcție de bârne deșirate pare un aeroport de proporții internaționale. Când veți ateriza în acest loc veți înțelege rațiunea gândului meu.

/vrancea/15.jpg

Muchia împădurită ce coboară spre dreapta este cea pe care am urcat până aici. Jos e valea Cozei, iar în capătul ei sunt gospodăriile oamenilor. Mai departe, în depresiunea Vrancei se văd satele aflate pe malurile Putnei sau ale afluenților săi, sate ce poartă numele celor 7 fii ai Vrâncioaiei, răsplătiți cu câte un munte pentru vitejia lor de însuși marele Ștefan. De acolo, adunați în fața porților, bătrânii din sat îmi fac cu mâna și, chiar dacă eu nu-i văd, mă opresc o clipă și îi salut înapoi, purtându-i cu mine spre culmea Cozei. 


Din apropierea stânei se desprinde marcajul punct roșu spre Golul Roibului. Puțin mai sus de aceasta, marcajul meu mă cruță de urcarea pe vârful Cârnituri – ce se fălește înainte – și cotește la dreapta pe un brâu prin pădure. De unde vine probabil și numele de cârnitură, cotitură. Ocolind astfel vârful, ies din nou pe muchie, la lumină. Dincolo de valea Dumbrăvanului e o altă stână (a Vidrenilor), construcție nouă. Am găsit din întâmplare un articol editat de oficialitățile din județ și știu că la etaj s-a intenționat amenajarea unui refugiu montan. Nu am trecut pe acolo să aflu în ce stare este, deși mi-aș dori să ajung – poate o voi face când voi porni prin Cheile Tișiței.

/vrancea/16.jpg

Poteca e în câteva locuri surpată, dar nu pune probleme la trecere. Pentru un munte care nu impresionează prin altitudini, muchiile sunt departe de a fi netede și cuminți și spectacolul în care m-am trezit proiectat e doar la început. Turnurile Cozei, niște pereți stâncoși, de o verticalitate și masivitate uluitoare, mă invită la cățărat. 


Las rucsacul în iarbă și urc pe buza hăului. Traseul nu trece prin zonele expuse, dar celui care vrea să vadă mai bine turnurile Cozei îi recomand să iasă puțin din potecă pentru a avea un punct de vedere mai amplu asupra prăpastiei. Cu atenție.

/vrancea/17.jpg

Dincolo de valea Cozei e prelunga culme Munțișoarele, aflată deja la o altitudine mai mică decât cea la care mă aflu eu. În imaginea de mai sus e unul dintre vârfurile sale – Piscul lui Ianolin, printre cele mai mici, e drept. Am citit un lucru interesant despre această culme, anume că are 7 vârfuri proeminente care se văd distinct dinspre depresiunea Vrancei, iar unii localnici le hiperbolizează considerându-le munții feciorilor Vrâncioaiei.


Mai am foarte puțină apă, setea crește invers proporțional, iar izvorul mult așteptat parcă nu se mai arată. Noroc că urmează un nou pasaj de pădure, în urcare ușoară și pe la umbră. O poiană largă, sub vârful masiv și împădurit al Cristianului, o urcare pe un șleau pământos și sunt în șaua Geamăna. De pe câteva indicatoare a fost jupuit autocolantul cu informații, în batjocură față de munca depusă de voluntari, dar locul îmi este cunoscut, l-am mai văzut în poze și știu că trebuie să merg înainte, în coborâre.

/vrancea/18.jpg

Mai jos, la marginea pădurii din dreapta trebuie să fie izvoarele de la uluce. Departe în zare, în ultima poiană din fotografie, pare să fie o căsuță. Am presupus că e o stână, dar aveam să constat odată ajuns acolo că e un canton forestier. În spatele său, punctul cel mai înalt al culmii împădurite e Piscul Seciului, care nu pare să fie deloc în acord cu ceea ce exprimă numele său (seciu – loc despădurit și plin de butuci). La dreapta, marcajul triunghi roșu conduce către vf. Cristianu și Golul Roibului. Spre stânga nu există marcaj, deși e și aici o culme. Împădurită, cum altfel?


Cobor pe versantul brăzdat de potecuțe firave, săpate de turmele perindate spre izvor. În câteva minute sunt La uluce. Apă bună, rece, care iese la suprafață prin multiple guri și e captată în... uluce. Ah, ce senzație plăcută!

/vrancea/19.jpg

Îmi astâmpăr setea și umplu ambele bidoane disponibile – pe cel de 750 ml pe care îl țin la îndemână pentru băut, într-un buzunar exterior al rucasului, plus rezerva de 2 l pentru gătit. Mai am puțin până la locul unde intenționez să rămân peste noapte, dar nu vreau să umblu cu jumătăți de măsură și să fie nevoie să revin la izvor pentru apă. Oricum, rucsacul este foarte ușor – cântărește în jur de 12 kg cu tot cu apă – și sunt mândru că am reușit să iau la mine strictul necesar.


Acum, că m-am revergorat, am din nou ochi pentru frumusețea din jur. Priviți cât verde, risipă!

/vrancea/20.jpg

După formă, după port, muntele cel mai înalt din fundal pare să fie Zboina Frumoasă. Din punctul în care sunt nu se mai vede nimic ridicat de mâna omului, nici cantonul pe care-l reperasem din șaua Geamăna. Dacă aș scoate din peisaj ulucele, aș putea jura că mă aflu într-un loc întru totul sălbatic. Zările se ivesc după alte și alte culmi împădurite. 


Întorcându-mă la stânga, pufnesc văzând culmea cheală pe creștet. Este culmea despre care spuneam în șaua Geamăna că nu e marcată. Golul de sus promite vederi extraordinare spre depresiunea Vrancei! Am să o urc odată, doar pentru priveliște, cred că e super! Pardon, cuvântul super nu există în limba română și am zis că mă voi strădui să vorbesc cât mai corect românește. Superb ar fi o variantă... sau aș putea traduce termenul în română: supra. Așadar, reformulez: Priveliștea de sus trebuie să fie supra!

/vrancea/21.jpg

De la izvoare, marcajul intră în pădure și ține curba de nivel. Dacă aș fi ales poteca ciobănească de mai jos, ce urmează liziera, mai încolo aș fi fost nevoit să urc o bucată de drum pentru a ieși în plai. 


Un vechi străjer al pădurii, rămas demn deși vremea lui a apus. Ca el vom sfârși cu toții, numai că unii aleg să o facă în picioare.

/vrancea/22.jpg

Pitit în spatele zidului de copaci, zăresc trecând prin poiana în care e așezat cantonul un car tras de un cal, pe care-l mână doi oameni. Aștept să văd dacă intră în căsuță, dar o ocolesc și se duc pe drumul larg spre pădurea din vale. Îmi cam luasem gândul că voi putea dormi înăuntru, dar acum că au plecat îmi revin speranțele. N-am nimic cu oamenii, dar aș prefera să fiu singur, am văzut eu la știri că păstorii ăștia intră la idei noaptea! Acum, na, fiecare cu ideile lui, problema la noi românii e legată de cum le pui în practică! 


Câțiva pași mai încolo ies în golul de sub șaua Cozei (de s-o numi astfel), deasupra potecuței cu stâlpii de marcaj, unde aștept să văd dacă se mai întorc. Îi tot aud îndepărtându-se fiindcă strigă ceva necontenit, iar roata carului scârțâie din ce în ce mai stins. 


Începuse să îmi cotrobăie foamea prin stomac. Aș mânca ceva, dar ce? Ce?? Știți melodia aia latino: Ce ce re re ce, ce ce re re ce, ce ce ce ce? Ai, ai, aiiiiii! În fine, tot cântând-o găsesc în rucsac o punguță de covrigei cu măsline, cu care mă întovărășesc fără tăgadă. Las rucsacul în potecuță și dansez... chm, vreau să spun mă așez lângă el. E momentul în care se întâmplă ceva deopotrivă neașteptat și neplăcut. Sunt convins că vouă o să vă placă, de aceea vă spun: rucsacul meu, mânat de o voință supra-firească, o ia la vale rostogolindu-se. Începe cătinel, ca hopa-mitică, dându-mi impresia că se va opri în pragul imediat următor, apoi mai smucit până când devine un bulgăre de neoprit. Salt în picioare și-i ordon să stea! Tactica nu dă roade. Supra! Cobor milităria jos din pod, mai concret dau fuguța după el, adunând din drum geaca și bidonul ce căzuseră victime grozăviei. Nu s-a oprit, nenică, decât în fundul văii și până am ajuns la el am isprăvit toate înjurăturile pe care le cunosc. 


Măcar a decis altcineva să cobor la canton, nu eu. Primesc tot felul de semne divine (sau oculte?) în ultima vreme, dar partea bună e că nu sunt decisive. Și nici eu nu sunt neascultător. Mi-a zis să cobor la canton? Mi-a zis! Înseamnă că aici trebuie să dorm, nu la stâna de mai încolo, unde sigur o să năvălească lupii la noapte. Eee?


/vrancea/23.jpg

Recuperez rucsacul prăfuit, constat că nu sunt daune și fac ultimii pași spre căsuță, frământat de întrebări: oare e locuită?, o fi descuiată?, Ion Iliescu e nemuritor?, de ce nu pot zbura pinguinii?... lucruri la care se gândesc toți drumeții în astfel de cazuri. Deschid ușa și, odată intrat în canton, mă cuprinde sentimentul acela de: I believe in miracles...you sexy thing! Adăpostul e pentru pretențioși: are 3 paturi și o saltea pe jos, o masă și o sobă. E clar, îmi spun, aici rămân! Iau în primire unul dintre paturi și cercetez mai bine rucsacul să mă asigur că nu s-a rupt. 


E încă devreme, ora 4 și jumătate, așa că am timp să plec în recunoștință în jurul cantonului. Dintr-o întâmplare fericită, la liziera pădurii găsesc un mănunchi de hribi. Căutând și mai jos, printre arbori, mai găsesc câțiva. Culeg cu înflăcărare, rostind ca un retardat: a’ meu, a’ meu, a’ meu, a’ meu!

/vrancea/24.jpg

După ce curăț zona de hribi lărgesc căutarea spre adâncul pădurii, ca un copil nesătul: Mai vreau. Mai ai? Mai vreau! Nu mai găsesc însă nimic și mă întorc la canton, înșirând prizonierii la apel. Pentru azi am ce mânca, dar mâine seară nu vă văd bine!

/vrancea/25.jpg

Nu știu dacă ați trecut prin asta, dar înserarea vine atât de greu când o aștepți! Cad într-o letargie neprevăzută și îmi fac de lucru curățând bureții, dar gândul îmi fuge necontenit spre creastă. Vreau să urc în golul Cozei să admir apusul care va cădea dincolo de culme. Puțin după ora 6 bag proviziile în bârlog, iau cu mine aparatul foto și o tai în sus pe Coza. Urc gâfâind până la un drumuleț ciobănesc ce merge spre șa, un adevărat supliciu. De la nivelul drumului deja se vede stâna aflată pe un alt picior de munte, ceva mai încolo, a Hăuleștenilor. Când am coborât în goană nu am avut prea mult spirit de observație (nu că nu aș fi vrut, dar mi-am canalizat resursele pentru situații de urgență), dar acum vreau să-mi cristalizez cunoștințele despre zările ce mă înconjoară.

/vrancea/26.jpg

Sub potecă găsesc un conglomerat de gresii, măruntaiele muntelui scoase la vedere.

/vrancea/27.jpg

De partea cealaltă a șeii mai e o stână. Niciuna dintre ele, nici aceasta, nici cea a Hăuleștenilor nu par folosite acum, deși este doar sfârșit de august și turmele ar putea să mai pască mult și bine sus la munte. În șa caut zadarnic o potecă pentru a ieși în golul muntelui și, după câteva piste care nu duc nicăieri, mă las păgubaș. Încerc o variantă pe versantul sudic, pe sub pădurea deasă de molid, urcând la nimereală câte un prăguleț ieșit în cale și din hop în hop pășesc în creastă, bucurându-mă din nou de lumina soarelui dat dispărut în valea din care tocmai am urcat. 

/vrancea/28.jpg

În peisaj tronează vârful Cristianu Mare, împădurit de-a-ntregul. Creasta până acolo pare ademenitoare, dar dacă nu e nicio potecă tăiată prin pădure, cu greu mi-aș face loc prin vegetație și oricum nu aș vedea nimic tot drumul. În extrema stângă e muntele Zboina Neagră.


Dacă v-a atra atenția culmea aceea stâncoasă și golașă, vă mărturisesc că și eu am remarcat-o! Este culmea Gurguiata, pe care sper că voi ajunge curând. Iat-o aici în prim plan!

/vrancea/29.jpg

În spatele ei se vede o localitate, foarte departe. În acea direcție nu e decât Onești. Și de n-o fi Onești, atunci sigur e Moscova!


Întorcându-mi privirea spre nord, sunt copleșit de multitudinea de culmi împădurite ce se suprapun sub linia orizontului. Pădurea ține cât vezi cu ochii! Cu ajutorul hărții recunosc culmea Între Tișițe – numită astfel pentru că se află efectiv în interfluviul demarcat de cursurile Tișiței (Mare și Mică) – cu vârfurile mai înalte către dreapta. Undeva mai în spate ar trebui să fie culmea Babovici, iar muntele acela înnegurat din fundal probabil că este Nemira, pe creasta căruia am mers iarna trecută.

/vrancea/30.jpg

Spre vest sunt vârfurile cele mai înalte din munții Vrancei, de interes pentru mine pentru că acolo vreau să ajung în ziua următoare: în stânga, vârful piramidal al Gorului, în dreapta – cu aspect de culme prelungă – Lăcăuți, iar sub ele, împădurită, culmea Dealu Negru.

/vrancea/31.jpg

În aer plutesc tot felul de muște și musculițe care mă asaltează, de-mi vine să cred că melodia asta a fost scrisă pentru mine:

Mă iubește insectele

Și e moarte du pe mine, 

Toată ziua îmi șade pă cap, 

Nu știu ce să fac ca să scap. 

Domne, toate mă cere, toate mă vrea,

Zice că le place din stink-ția mea.

Zău, io nu știu ce-i aia, dar dacă vrea

Le-o dau pe toată, ce să fac eu cu ea?!


Spre sud sunt alte culmi care zac enigmatic sub pădure, tipic pentru această zonă. Vârful acela masiv cred că este Pietrosul, deși mă așteptam să fie mai golaș, iar în spate de tot este Penteleul, pe care îl pot recunoaște de oriunde. Dacă îmi amintesc bine, un domn de la stația meteo de acolo mi-a spus cândva că între Penteleu și Lăcăuți ar fi 30 km măsurați în linie dreaptă, așadar mă mir și mă bucur deopotrivă că zările sunt atât de limpezi pe o distanță așa de mare!

/vrancea/32.jpg

În amintirea vremurilor frumoase, îmi fac o poză alături de tizul meu. În prim plan Cristianu cel Mare, flancat din spate de Cristianu (mai puțin) Mare :) 

/vrancea/33.jpg

În așteptarea apusului, sufăr o cădere pe gânduri. Doamne, cât îmi mai plac munții, cât îmi place să îi urc la pas, să le descopăr cotloanele, să le ascult doina și să îi aștept să mi se destăinuie! În firicelele astea de iarbă, în lumina asta călduță, în țărâna de sub tălpi sunt strămoșii mei, sunt cu mine oamenii dragi pe care i-am pierdut, cei pe care încă îi am alături, până și o parte din mine e tot aici în ele! Iar când eu nu voi mai fi, în ele am să mă întrupez. Și sufletul... sufletul va pleca să cațere munții de pe lumea cealaltă. Până atunci, hai să mulțumesc că sunt tânăr, sănătos, curat la trup, curat la suflet, că sunt aici, în locul ăsta minunat, îmbătat de soare și de viață, asemeni gâzelor ce roiesc deasupra mea! 

/vrancea/34.jpg

Coza. Ce rezonanță siciliană are numele ăsta! Se spune că toponimul ar însemna capră, nucă sau foc, în funcție de proveniență (slavonă, turcă sau cumană), dar uzual s-ar putea referi și la coadă – Valea Cozei (Cozii). Golul Cozei e deosebit, poate cel mai frumos loc din acești munți, și unul dintre cele mai frumoase din țară, cu creasta lui îngustă, nemarcată și sălbatică, de pe care se văd toate culmile împădurite de la orizont. Și pentru toate astea, cu tot respectul pentru italieni, Coza noastră e cu siguranță mai frumoasă decât cosa lor.


Ca să nu amorțesc, umblu încolo și încoace, făcându-mi planul pentru ziua ce urmează. În capătul vestic al golului, culmea coboară spre pădure. Sunt nenumărate poteci de oi, semn că au mai trecut și alții pe aici și mâine aș putea încerca să cobor spre Golici de sus, din culme. 


Pe măsură ce astrul zilei se apropie de apus, lumina sa devine mai blândă. Caut un unghi perfect pentru o fotografie de care să îmi amintesc cu drag de momentele petrecute singuratic în creastă. Și o găsesc filtrată printre ramurile unui brăduț care mi-a ținut și pavăză față de vânt. Conturul vârfurilor îndepărtate devine aproape o umbră.

/vrancea/35.jpg

În partea opusă, către depresiunea Vrancei, ultimele raze ating doar vârfurile muntelui. În plan (mai) apropiat e culmea Munțișoarele cu care m-am delectat încă de cum am ajuns la Cârnituri, mai departe măgura Odobeștilor se întinde prelung, iar vârfulețul acela piramidal din centru-dreapta e dealul Răiuțu.

/vrancea/36.jpg

/vrancea/37.jpg

E gata, soarele a apus după munții Brețcului, între vârfurile Mușat și Hârtan. Deja nuanțele devin albăstrii. E vremea să mă întorc la canton. Încerc să găsesc o potecă prin pădure dinspre culme, dacă din șa nu am găsit. Intru astfel într-un desiș aproape impenetrabil de molid, cu doborâturi, răgălii (!), de mi-e mai mare dragul! Aprind frontala, să-mi fac cunoscută prezența dacă sunt animale pe aici, să nu le iau ca din oală. După câteva sforțări prin desișul pădurii, îmi ies din pepeni. Che coza mumă-sii caut aici?! Imediat cum găsesc o breșă printre copaci, ies pe versantul sudic și cobor alene spre canton.


Nici urmă de om la orizont, am să-mi petrec seara singur în creierii munților. Pesemne că și cei doi oameni văzuți mai devreme s-au tot dus la vale. E bine că sunt la adăpost și nu sunt nevoit să stau la cort în împărăția asta a pădurilor! Așa, în canton, poate să cânte lupul la ușă pe ce glas vrea, eu tot nu-i deschid! 

/vrancea/38.jpg

După ce dau cu cuiul la ușă, mă pregătesc să-mi fac o supă. Hmm, dar ce-avem noi aici? Păi ce-avem? Asta e întrebarea: ce... avem... noi... aici? Vă amintiți că mai devreme rucsacul meu a luat-o de-a dura la vale și n-a pățit nimic? Pot să revizuiesc această afirmație? De cum desfac punga cu merinde, mă întâmpină un miros organic și numai ce văd o smecleală împrăștiată peste toate cele. A, ia uite, Gogule, am găsit fructele de avocado cu care plănuiam să-mi îmbogățesc cele două mese de dimineață! Numai puțin, tovarășe, să le adun de pe toți pereții pungii!


Mi-a luat mai bine de jumătate de ceas și 3 pachete de șervețele să curăț desaga și proviziile, mânjite toate fără excepție. Iar de avocado pe munte m-am lecuit! După masă, am spălat vasele cu o parte din apa rămasă și m-am lungit în pat pentru un somn cu mult mai confortabil decât anticipam cu o seară înainte.


***


Poate să vi se pară ciudat că eu prefer să dorm o noapte singur în munți, departe de civilizație, într-un canton din pădure. Voi ce ați fi dispuși să faceți pentru a vă regăsi spiritul? V-ați întrebat vreodată de ce vă atrag munții? De unde vine impulsul de a fugi din cotidian, de ce ne simțit atât de bine în natură? 


Viața omului contemporan e luată cu asalt de tehnologie. Creierul nostru nu e pregătit să facă față năvalei de informații, gândiți-vă numai că în urmă cu 170 de ani nu puteai să comunici la distanță cu cineva decât prin scrisori sau mergând în persoană acolo. Infomațiile și căile de comunicare ce progresează astăzi cu o viteză nemaiîntâlnită erau de neînchipuit acum două secole. Ori mintea noastră a observat și asimilat legile firii la care s-a adaptat pe o perioadă de milioane de ani! Ce însemnătate să aibă în această ecuație o perioadă de câteva decenii? Ne este practic imposibil să asimilăm și să-i transmitem următoarei generații în bagajul genetic toate aceste schimbări. De aceea, indivizii nou-apăruți se confruntă cu aceleași situații de neadaptare.


Pe de altă parte, natura a fost acolo din toate timpurile, încă de când am luat ființă ca specie, e decorul împlântat în genele și în amintirile inconștiente ale fiecăruia dintre noi. Simplul fapt că mintea noastră e proiectată să gândească în termeni de fight or flight (luptă sau fugi!) e un semn de adaptare la legile naturii, care însă nu mai sunt necesare în viața noastră de zi cu zi. Astăzi nu mai e nevoie să dormi iepurește în jurul focului, nici să-ți aperi spatele când mergi la buda din curtea peșterii. Nu, astăzi avem totul la un clic distanță. Suntem în siguranță în orașele în care locuim, dar mintea nu s-a adaptat încă acestui stil de viață și se încarcă cu tot felul de energii de luptă sau apărare care nu au când să fie folosite și ele refulează în stres și frustrare. Natura a fost și va fi parte din noi chiar dacă nu suntem capabili să recunoaștem acest fapt. Să ieși în natură nu e un capriciu, e o nevoie de a-ți afla locul în lume. Când vei ajunge să fii conștient de asta, îți vei îmbunătăți calitatea vieții.


***Ziua 2***


Cunoașteți senzația aia minunată când razele soarelui îți mângăie genele dimineața, iar tu te înfofolești mai bine în așternut știind că mai ai ore bune de somn? Ei bine... eu nu o știu, nu o înțeleg și cine merge cu mine pe munte nici nu are să o afle! Sunt în picioare la crăpat de ziuă, pentru că am un drum lung de parcurs. 

/vrancea/39.jpg

La 6:30 sunt deja în urcare spre șa, iar lumina rozalie a răsăritului ce se apropie mă zorește. Anticipez un răsărit din spatele vârfului Cristianu Mare și e greu de crezut că voi avea un cuvânt de spus în a schimba asta. 

/vrancea/40.jpg

Mda, soarele răsare fără ca eu să-i permit și își răsfrânge razele peste golul Cozei, parcă făcându-mi în ciudă!

/vrancea/41.jpg

La un sfert de ceas de la plecare sunt aproape în șa. Încă nu am ieșit din zona umbrită. Căsuța mea dragă a rămas atât de jos! 

/vrancea/42.jpg

În schimb, soarele a ajuns suficient de sus pentru a lumina piciorul unde se află stâna Hăuleștenilor.

/vrancea/43.jpg

Arunc o privire de partea cealaltă a șeii, către stâna aflată în imediata apropiere. Culmea Condratu se bălăcește în soare. Parcă și aud animăluțele codrului căscând și făcându-și siesta!

/vrancea/44.jpg

Speram că voi surprinde vreun animal pe partea cealaltă a culmii, pentru că nu ar fi avut cum să mă simtă, dar în apropiere nu sunt decât doi corbi care îmi și dau de gol prezența, croncănind nevoie mare pe măsură ce se ridică din iarbă. 


Aș fi avut mai multe șanse de a mă lăfăi în soare mai curând de la canton...

/vrancea/45.jpg

La ora 7 îmi instalez tabăra în creastă și pun pe foc o cafea.

/vrancea/46.jpg

E o dimineață perfectă! Vârful Goru, una dintre țintele mele pe ziua de azi, nu mi se pare nicidecum departe, mai ales dacă aș compara distanța cu cea parcursă în urmă cu o săptămână în Retezat. Totuși, rămân rezervat în ceea ce privește dificultatea traseului. Sunt multe zone împădurite unde fără marcaj îmi va fi foarte greu să mă orientez, iar din poiana Șindrilița oricum am de gând să părăsesc traseul marcat pentru a scurta drumul până pe Goru. 


Mănânc niște nuci și migdale și în jumătate de oră sunt gata de plecare. Hei, Cristi, nu crezi că ai lăsat ceva în urmă?, îmi strigă de colo aparatul foto. Ah, cer scuze, te recuperez acum!

/vrancea/47.jpg

Pe alocuri, creasta Cozei e îngustă și stâncoasă, dar nu este periculos de parcurs. Iată nenumăratele potecuțe făcute de turme în periplul lor continuu.

/vrancea/48.jpg

O intrare scurtă în pădure, pe o potecă – deși nemarcată – bine bătută și ies înapoi în luminiș, deasupra stânei Săcăluș din Golici.

/vrancea/49.jpg

Degeaba stau la pândă încercând să surprind mișcarea unui animal în poiană. Mistreții sau căprioarele caută de obicei rădăcini și iarbă fragedă în apropierea pădurii, le-am văzut urmele pretutindeni, dar acum nu-s nicăieri. La animale de pradă nici nu îndrăznesc să sper, ele nu părăsesc adăpostul pădurii la lumina zilei pentru că și-ar pierde camuflajul, elementul surpriză. Oricum, multe dintre ele dorm ziua și ies din văgăuni doar la lăsarea întunericului. 


Și înapoia mea e liniște.

/vrancea/50.jpg

Stâna este împărăginită, nu-i chip să te adăpostești înăuntru decât în caz de urgență, dar la cum arată nu știu ce să zic, din moment ce Vrancea e principala zonă seismică a României. Lângă stână e un panou ridicat de cei care au remarcat traseul. 

/vrancea/51.jpg

De aici începe traseul marcat cu punct galben (foarte rar în teren) spre drumul forestier ce duce la cantonul Alunu. Am parcurs acest traseu când am revenit în toamnă, doar că am intrat pe marcaj dinspre stâna Hăuleșteni – stâna Izvor. Dacă veți trece vreodată pe acest traseu, nu trebuie să ratați cascada din Horn, de o frumusețe rară!


Spre șaua Tișiței am de mers în jur de 4 ore, cel puțin așa scrie pe panou. Tind să cred însă că timpii sunt supraestimați pentru valoarea mea (!), dacă mă raportez la partea traseului făcută până acum. Dar, ce să spun... e mai bine să fie dați timpi generoși pe indicator, am întâlnit oameni care poartă adevărate caravane în spate și care nu s-ar încadra nici în estimarea dată.


De la stâna Săcăluș este un drum evident ce se îndreaptă spre pădure, iar mai la dreapta sunt și stâlpi de marcaj, însă pe primii copaci nu sunt semne nicăieri. Cred că marcajul ține drumul, eu l-am pierdut urmând linia stâlpilor din poiană și am mers la întâmplare o vreme până când am decis să revin spre sud și am reîntâlnit marcajul.


Merg mai bine de o oră prin pădure, fără să știu cât mai e până pe Bulboace, vârful cel mai înalt din culmea Dealu Negru. Poteca e vizibilă, chiar dacă uneori mai trebuie să sari câte o doborâtură aflată în drum. În schimb, locul mi se pare tare sălbatic și neumblat. Întotdeauna când mi se face urât în pădure, îmi spun: Cristi, nu ești singur, medicii spun că milioane de bacterii îți țin acum companie! Vorbește-le! 


După ce încep urcarea pe culme, ies la un moment dat într-o zonă plină de lespezi verzui. Ce naiba, m-am mirat, am mers atât de mult că am ajuns în Retezat?

/vrancea/52.jpg

Vâltorile de lespezi aveau să se succeadă în alte câteva rânduri. Puțin mai încolo am din nou punct de belvedere către Goru, de pe un versant pământos ce pare că a luat-o la vale. De data aceasta însă, văd în vale și un drum forestier ce pleacă din zona șeii Tișița.

/vrancea/53.jpg

În urcare prin pădurea deasă găsesc la adăpostul molizilor umbroși destul de mulți hribi, astfel că îmi întregesc colecția strânsă cu o zi în urmă. Nu-i de mirare că sunt atât de mulți bureți pe aici, din moment ce nimeni nu trece cu pasul muntele. Mmm, sunt și afine! Gata, că nu e frumos să vorbesc cu gura plină!


Sunt pe vârful Bulboace înainte de ora 10. Dacă ajungeți aici, uitați orice noțiune care definește vârful de munte! Nu veți găsi nici ghețari permanenți, nici vreun loc dificil de cățărat, nici priveliște care-ți taie răsuflarea, nici gol alpin... Ce tot vorbesc aici, nu veți găsi nici măcar un vârf! Veți ști că sunteți în punctul cel mai înalt al culmii doar bazându-vă pe observații: culmea pe care ați mers nu are vizibilitate nici înainte, nici înapoi, dar urcându-vă pe un guguloi de piatră, linia pădurii dimprejur vă va indica faptul că ea se ridică de undeva de mai jos decât punctul în care vă aflați.

/vrancea/54.jpg

În zona vârfului sunt multe tufe de cimbrișor care împrăștie miresme dulci și schimbă paleta cromatică din verdele dominant. Mă impresionează foarte tare pădurea nesfârșită care domină culmile dinspre răsărit! Dacă ai coborî într-o astfel de pădure fără să cunoști locurile, ești pierdut... Mă crispez numai la gândul ăsta, noroc că eu nu trebuie să merg pe acolo! Din acest punct se vede mult mai bine culmea Condratu – cea înaltă din stânga – precum și culmea Între Tișițe, în spatele acesteia.

/vrancea/55.jpg

Coborârea de la vârf e mai scurtă decât urcarea. Destul de curând nimeresc într-un drum destul de lat, de mă întreb dacă nu cumva și pe aici se exploatează pădurea. La un cot, dau de indicatorul ce vesteste șaua Tișiței la o oră distanță. 

/vrancea/56.jpg

Mai jos, panta se înăsprește subit. Înainte să ies într-o poiană largă, aud vag niște sunete și ciulesc urechile. E o turmă de oi care a pășunat poiana și se îndreaptă spre pădure în căutare de iarbă mai proaspătă. Voiam să vorbesc cu ciobanii să mai aflu informații despre cum să ajung pe Goru, dar se pare că alaiul e grăbit.

/vrancea/57.jpg

Pe potecă întâlnesc totuși doi oameni care plimbau un țap. Uneori mă întreb dacă animalele slujesc oamenii sau dacă nu cumva oamenii se pun în slujba animalelor. Mă întreabă dacă am văzut turma și se miră când le spun că au luat-o spre pădure. N-am înțeles motivul, au ei socotelile lor! Din păcate, nu aflu prea multe informații despre cum să ajung pe Goru, dar îmi spun să trec pe la un canton din apropiere și să întreb acolo. Tai o poiană la vale, cum îmi spuseseră ei să fac și ajung numaidecât la cantonul Izvoarele. Și pe drum tot aici aș fi ajuns, doar că mai pe ocolite. 

/vrancea/58.jpg

Observ în zonă marcajul cruce albastră care merge către satul Herăstrău din Vrancea, dar nu mai văd niciunde banda roșie. Pesemne că am pierdut-o undeva mai sus, când am decis să ies de pe drum. Deocamdată nu îmi mai fac griji despre traseu și încerc să mă bucur de liniște și de soare, pe care abia l-am văzut astăzi, umblând atâta vreme prin pădure.


La canton nu e nimeni, deși strig de câteva ori. Pe uși sunt lacăte mari și prin geamuri nu se vede mare lucru. Afară ai putea dormi doar într-o anexă care oferă doar semi-adăpost, fiindcă nu are toți cei 4 pereți. Sau în TAF-ul parcat în curte. Peste tot în jur sunt scule și obiecte mecanice ruginite, ce ajută la activități forestiere.


În curte e un robinet cu apă rece, mană cerească după o zi și jumătate de mers pe munte! Fac o aroganță și mă despoi la bustul gol pentru a mă răcori. Am la mine un săpunaș, dar și un prosopel și îmi fac de cap. De fapt, de trup. Socotind că e încă devreme, mă mânjesc apoi cu cremă de protecție și mă tolănesc la soare, hrănindu-mi pielea cu o doză nesperată de vitamina D!


Abia după o oră de huzur o iau din loc. La început orbecăi un pic după marcaj și chiar mă cuprind îndoielile că-l voi mai găsi, dar țin direcția către vest și-l regăsesc în capătul poienii. Mă îndrept spre Piscul cu Paltini, până la care am de urcat câteva sute bune de metri. Zona este împădurită (cum altfel?), dar merg pe un culoar evident și porțiunea asta de traseu efectiv mă încântă. Și încep și eu să cânt.

/vrancea/59.jpg

Dacă vrei să treci alene...

Dacă vrei să treci alene prin pădurile vrâncene

Ia-ți busola din dotare...

Ia busola din dotare, fă puțin-orientare

Oricare munte îți place...

Oricare munte îți place, fă acuma cum îți spun:

Vezi rucsacul care zace...

Urcă rucsacu-n spinare și pleacă la drum!


Lumea asta-i prea frumoasă...

Lumea asta-i prea frumoasă să n-o iei în cap

Lumea asta-i prea frumoasă... (când ai Vrancea la picioareee!)

Lumea asta-i prea frumoasă să n-o iei în cap...


Gata, opriți-vă, nu mai cântați! Ajunge, că de aici devin isteric și cred că nu-i cazul. 


Ei bine, dacă insistați, chm chm...


Pune-ți ghetele-n picioare, mergi ușor printre grădini, 

Trece-atent strâmtura Cozei și pădurea cea de pini,

[Suie] coasta pân’ la stână, răcorește-te-n pârâu

Și în plaiu-ntins, la vale, mergi cu iarba pân’ la brâu.


La cort seara te așează spre apusul de topaz,

Lasă sufletul să-ți nască râu de stele pe obraz.

[Dormi pe] pat de iarbă moale. Gărgărițe, gândăcei, 

Licurici aprinși în noapte vor veghea să fii ok!


Nu am remarcat când am trecut de șaua Tișiței, probabil c-am ratat-o când am părăsit poteca să merg la canton. O vreme m-am tot întrebat când voi ajunge în șa, dar am avut certitudinea că am depășit-o când am întâlnit indicatorul care îmi spunea că șaua Tișiței e la mai bine de o oră în spate.

/vrancea/60.jpg

De aici, de undeva, marcajul meu ar trebui să facă un fel de stânga împrejur spre est, pe culmea Păișele, spre Nereju, dar eu trebuie să merg înainte spre Goru. Pentru a nu devia din neatenție din ruta stabilită, îmi activez senzorii de orientare și localizare. Poteca mă scoate într-o zonă mocirloasă, cu urme adânci de TAF în noroi. Măi să fie, oare am greșit drumul? Ar trebui să fiu în zona Izvoarelor Nărujei, pe unde trec mai multe poteci. Dintr-o dată, pădurea care m-a înconjurat până acum se desface și ies într-o poiană. E Șindrilița, iată și stâna.

/vrancea/61.jpg

Oile par să fie la locul lor în țarc, dar ciobanii nu-s nicăieri la vedere. Pregătesc biscuiții Leibniz pentru câini și îmi iau inima în dinți. Vârful Goru este nesperat de aproape, dar nu știu cum voi ajunge până la el, de aceea e musai să întâlnesc ciobanii. Îi găsesc în strungă mulgând oile. Baciul mă întâmpină, urmat de unul dintre ciobani care găsește că e un moment numai bun să tragă o țigară.


Se miră când mă văd. Schimbăm câteva cuvinte, facem small talk cum ar spune corporatiștii, ca să le câștig încrederea. Le povestesc că vin din Coza și că în partea aia de munte nu am văzut picior de oaie...


- Di la șiarii, concluzionează baciul râzând. 

- Di la șii?, întreb. Pe cuvânt că n-am înțeles! 

- Șiarii, be, o dat iama șiarlii și i-o spăriet! 

- Aa, fiare! Șiarii. Da, tot ce se poate, dar eu n-am întâlnit nicio fiară tot drumul. 


Îi întreb cum aș putea ajunge mai ușor pe Goru și unul dintre ciobănași, tânăr și mai cu simțul umorului din câte bag de seamă, îmi indică să o iau de-a dreptul pe vale prin molidișul des și tânăr, pe unde și ursul se sfiește să intre. Supra, îi arde și ăstuia capul ca fundul la cloșcă! Rușinat că fișior-su’ a dat cu mucii în ciorbă, baciul îi retează vorba și îmi spune să merg prin poiană și doar în capăt să cobor în valea pârâului Măcrișu. Firul apei are să mă scoată într-un drum, dar mai departe nu știe să mă îndrume...


Câinii nu contenesc să latre cât stăm de vorbă. Am crezut mereu că pot îmblânzi bestii, de aceea le vorbesc cu calm, le arunc un biscuite, dau să îi mângâi. Bețele mele de trekking îi întărâtaseră încă de când m-au văzut venind și unii dintre ei, mai bătrâni, nu au fost impresionați de intențiile mele pacifiste. Iar arțagul lor i-a întărâtat și pe ăi’ mai tineri. La plecare, un puiandru înalt se ține după mine prin poiană, lătrând cu spume. Întind mâna să îl mângâi pe fraier și când să-l ating, ciobanul vine fuga cu un par și-l gonește, avertizându-mă că mă capsează, că așa face mereu! L-a luat de gât și l-a ținut până când m-am îndepărtat. Mi-ar fi plăcut să-l pot mângâia, cred că nu m-ar fi mușcat și ar fi înțeles și ciobanul că animalul e rău numai cu oamenii care doar răutate îi arată. Așa sunt oamenii, văd numai ceea ce se așteaptă să vadă.


Cobor poiana și mă îndrept spre o zonă defrișată cu brutalitate, unde noroiul și cioatele abandonate îmi încearcă nervii. O vreme țin curba de nivel prin pădure, dar panta se accentuează și păienjenișul de vegetație devine greu de trecut. Fără prea multă chibzuială mă las ușor în vale, hotărât să încerc și cealaltă variantă – pârâul. O fi vreo potecă ce-l însoțește, îmi spun, am să merg mai ușor pe acolo. Coborârea e o aventură în sine, iar deasupra malului înalt al pârâului încep să am îndoieli în privința deciziei luate. Mi se pare incredibil ceea ce mi se întâmplă, mă aflu într-unul dintre cele mai neumblate locuri prin care am trecut! Nu cred să fi ajuns cineva pe aici de curând, nici n-ar avea de ce fiindcă nu e potecă sau zonă de interes! Vezi tu tiribombe și mall undeva? Nu! Până și eu am nimerit aici fără intenție! Un lucru e cert: cale înapoi nu am, trebuie să merg înainte. Parcă niciodată nu m-am aruncat așa cu capul înainte spre necunoscut, călcându-mi principiile de siguranță și periclitându-mi integritatea, dar ceva îmi spunea că totul va fi bine. 

/vrancea/62.jpg

Apa Măcrișului e mică și pot țopăi pe bolovanii ieșiți la suprafață. De-o parte și de cealaltă malurile sunt împădurite și se înalță agonizant. Mi-e greu să anticipez cât am de mers așa. Tot ce văd e culoarul râului și iscodesc când înainte, când înapoi, să mă asigur că nu mă urmărește vreun animal fără știrea mea. Cine a trăit până acum într-un clopot de sticlă nu se va simți confortabil aici. 


La drept vorbind, am emoții, numai Bear Grylls s-ar simți în apele lui într-un astfel de loc. E incomparabilă senzația să fii aici cu vorbitul din auzite. Așa, povestind acasă, și eu sunt viteaz! Sigur sunt animale în preajmă, dar nu simt nevoia să vorbesc, să chiui, să fluier... Merg tăcut, ascultând susurul apei. Oricum sunt vulnerabil pentru că în cazul întâlnirii unui animal nu m-aș putea retrage decât înapoi pe fir. După vreo 20 de minute în care îmi fac scenarii că am să întâlnesc o cascadă neștiută și de necoborât, ies la confluența pârâului cu Zăbala, care curge perpendicular. Un drum de pământ lipsit de indicatoare sau marcaje însoțește cursul apei. 


O iau intuitiv la stânga, unde busola indică sudul, fără să realizez efectiv unde sunt. După vreo 5 minute îmi dau seama că ceva nu e în regulă. Drumul duce spre zona Căbălașu, la est, ori eu vreau să abordez vf. Goru pe flancul vestic. În loc să scot harta din rucsac pentru a-mi afla localizarea, apelez ca prostul la GPS. De-aș mai fi mers încă 5-10 minute, aș fi ajuns în valea Mârdanului, ocolind muchia care mă desparte de ea. De-aș fi verificat pe harta tipărită, aș fi știut. În schimb, neverificând-o, eu ce fac?


Păi fac prostii. Pe GPS nu e nimic cartografiat în afara curbelor de nivel și mă păcălesc crezând că dacă urc muchia ce nu e mai înaltă de 100 de metri am să ajung cu ușurință pe partea cealaltă. Să poți să ocolești o culme pe drum, iar tu să preferi să treci un râu fără pod și să urci culmea pentru a ajunge dincolo... Dragii mei, asta înseamnă să fii mafiot! Ăsta... munțoman. 


Poate că sunt eu singur, dar am sânge de spartan în instalație: miauuu, miauuu, chm chm... aaaauuu! În ciuda tuturor aparențelor, nu sunt deloc speriat.

/vrancea/63.jpg

Nici dincolo nu curge lapte și miere, ci doar un alt râușor, Mârdanu. Simt miros puternic de animal, probabil că ursache tocmai a spălat putina. Ursulețule, ursulețuleeee! 


Drumul e prăpădit de TAF-uri, utilajele zac părăsite într-o zonă mai largă, dar nu e nimeni cu care să vorbesc. Din nou îmi e imposibil să mă orientez în teren din cauza culmilor înalte și nu pot decât să intuiesc direcția în care e Goru. Apuc primul afluent al Mârdanului, pârâul Stânei, care vine dinspre sud și după o rupere de picioare prin boscheți cobor în albie. Din nou. Cel puțin aici atmosfera e mai respirabilă, pădurea e ceva mai înaltă și mai luminoasă. 

/vrancea/64.jpg

Urmele găsite prin râu arată că s-a trecut cu TAF-ul prin albie și s-au tras bușteni, călcând în picioare microhabitatele acvatice. Nu mai pun la socoteală vacarmul îngrozitor care trebuie să fi cuprins pădurea când s-au doborât buștenii... Merg pe firul apei cu gândurile mele, măcar eu să fiu politicos cu natura dacă semenii mei nu sunt capabili. La bifurcația dintre două izvoare, aleg să urc pe costișa dintre ele și după o scurtă bucată prin pădure ies în șaua Gorului. 


Din iarba înaltă scot capul stâlpii de marcaj ai traseului dintre cele mai înalte vârfuri ale Vrancei. De altfel, se văd încă de aici stâlpii de comunicare și vârful stației meteo de pe Lăcăuți. Pare atât de aproape, dar știu că sunt ore bune de mers până acolo!

/vrancea/65.jpg

Eu am planuri mai mărețe, vreau să urc întâi pe Goru, aflat în direcția opusă. 

/vrancea/66.jpg

Las bureții în iarbă, la umbra unui brad. Am cules ca un hapsân și tolba atârnă greu în cârcă, undeva la peste două kg. Am să-i recuperez la întoarcere, când voi lua calea Lăcăuțiului, dacă nu-i depistează vreun porc până atunci. 


Într-o zonă mlăștinoasă din pădure stau pitite după un lăstăriș două găinușe de munte. Sigur m-au văzut și ele, dar nu se grăbesc să fugă. Poate au cuib în apropiere. Mă apropii tiptil și încerc să le fac niște poze cu zoom. Nici obiectivul, nici lumina slabă nu mă ajută prea mult. 

/vrancea/67.jpg

Își iau zborul când consideră că le-am invadat spațiul de siguranță. După alți câțiva pași, sperii și un cocoș pe care nu-l văzusem. N-am apucat nici să-l fotografiez, pentru că nu mă așteptam să fie acolo. Așa, deci, erați la un rendez-vous


În pădure este un stâlp indicator, pus să facă ordine între multitudinea de marcaje CA din jur. Unul dintre marcaje conduce la un izvor aflat în aceeași direcție cu vârful. Cred că nu mă înșel dacă spun că izvorul acesta este al pârâului pe care am urcat eu până aproape de șaua Gorului. 

/vrancea/68.jpg

Pr Goru – la care se ajunge în două ore de aici în direcția opusă vârfului Lăcăuți – sigur e o prescurtare de la Preasfinția Goru. Ar fi culmea să însemne pârâul Goru! 


În golul alpin nu este pajiște, ci o mulțime de afini și jnepeni uriași. Doar câțiva molizi așchilambici îi întrec în înălțime, dar cu ce preț! Bătuți necontenit de vânt, au o soartă potrivnică, dar s-au acomodat la aceste condiții. 

/vrancea/71.jpg

Cum scria și pe indicator, zona e una de protecție strictă (fiind rezervație a carnivorelor mari) și e indicat să nu vă abateți de la potecă. Cine se aventurează aiurea va fi sancționat de agenții de pază, care vor fi ușor de recunoscut după ținută: poartă un costum de blană maronie sau cenușie. De regulă sunt singuri în tură, dar unii lucrează în echipă. Au fost semnalate cazuri când mamele chiar și-au adus copiii la slujbă, să învețe meserie. Am auzit că amenzile sunt (cel puțin) usturătoare!


Pe vârf ajung ca vântul și ca gândul, numai că un pic mai încet, că m-a cam moleșit urcușul prin soare. Știți întrebarea aia pusă spre finalul interviurilor de angajare: unde te vezi peste 5 ani? Răspunsul e simplu: în astfel de poze am să mă văd! O să iau câteva la mine când se va mai ivi ocazia, să le arăt și lor.

/vrancea/69.jpg

Creasta muntelui pare să continue dincolo de vârf. Dacă aș fi știut asta dinainte, în imensitatea nesăbuinței mele poate că aș fi încercat să urc direct pe acolo. Nu știu dacă e potecă bătută, dar când m-a ținut asta pe mine potolit?! 


Sudul (se vede Penteleul la orizont)

/vrancea/70.jpg

Foamea îmi dă târcoale. Caut în rucsac și... ajung la vorba aia din comunism: aș hali salam da’ n-am. Mai am doar biscuiții pentru câini, dar de ei nu mă ating, că nu se știe când e nevoia mai mare... și mai găsesc un pachețel de biscuiți Belvita. Îmi astâmpăr foamea cu ei și închei mica masă câmpenească printre tufele de afine care cresc din belșug aici pe vârf. Pentru că mi-am dorit un rucsac mai ușor, am tăiat la sânge de pe listă lucrurile de prisos (gen mâncare), iar pentru cină mai am un singur pliculeț de supă. Pentru a găti bureții ar trebui să fac rost de un ceaun măricel. Așa că la felul doi am de ales între răbdări prăjite și găuri de covrigi. Cum nu mai mănânc prăjeală seara, fiindcă-mi pică greu la stomac, înclin spre varianta a doua – găurile de covrigi (noroc că am destule!), chit că mă umflu în burtă de la atâta gol de cocă!


E cazul să cobor, sunt totuși 3 ore de mers până pe Lăcăuți. Aș putea înnopta și la stânele de sub Goru, dar nu știu în ce condiții se prezintă și oricum e abia ora 5, am vreme suficientă să mai scurtez drumul pe care-l am mâine de parcurs până în Covasna. Îndrăznesc să-mi pun nădăjdea chiar în a trage peste noapte la stația meteo și, în schimbul găzduirii, sunt dispus să le dau bureții oamenilor de acolo. Cui nu i-ar prinde bine o tocăniță la ceaun?


Vârful Goru se aseamănă cu o insulă înconjurată de o mare de păduri. Când știi că oamenii cei mai apropiați de tine sunt pe alte insule aflate la cel puțin 3 ore distanță, nu poate să nu te încerce măcar un fior! Ești singur în pădurile astea dese și nesfârșite, cocoțate până pe muchii, unde vizibilitatea se măsoară în doar câțiva metri în jurul tău. Înțelegi atunci că la întâlnirea unui animal adăpostul rezidă în reacțiile tale de moment. Și asta mișcă ceva în tine. Senzația e, clar, una aparte și merită trăită. 

/vrancea/72.jpg

Nu știu însă dacă e potrivit să încurajez oamenii să vină aici. Aș prefera ca aceia care vizitează munții Vrancei să îi trateze ca pe unii care și-au atins potențialul maxim și să încerce să-i conserve. Aici, orice schimbare presupune sluțire. Și jertfă din partea muntelui. Mă tem că din lipsă de educație, oamenii vor aduce cu ei poluarea, șervețelele, bidoanele, cotoarele, mașinile, drujbele și zgomotul. Iar locul ăsta merită să rămână în sfera sacrului.


Florile Vrancei: stânga – floare nemuritoare de munte (sempervivum montanum) din golul Cozei / dreapta – gențiană (gentiana asclepiadea) în pădurea Gorului

/vrancea/73.jpg

Coborârea mă va purta în șaua Gorului, de unde voi mai avea de urcat doar 300 m până pe Lăcăuți. Fac plinul jos la izvor pentru că pe hartă nu mai sunt notate izvoare în traseu. Aș putea cere apă la stația meteo, dar nu dau vrabia din mână pe cioara de pe gard. Până înapoi în poiană, drumul mi se pare mai lung, natura mai tăcută. Nici păsărelele nu cântă, crengile scârțâie în vânt. Într-un copac văd spânzurată o folie, habar n-am care e rațiunea. Simt fiori pe șira spinării și-mi iau tălpășița. Recuperez bureții și mă opresc pentru o inspecție la stână.

/vrancea/74.jpg

Sărmana, e în ultimul hal! E năpădită de știrigoaie și urzici, acoperișul se ține într-o rână, ușile nu se mai închid bine și se târăsc pe jos la deschidere. Iar înăuntru e multă mizerie. N-aș dormi aici decât în caz de criză. Mare păcat că nu e niciun adăpost în apropiere de Goru, e un loc minunat să îți petreci seara, urmărind vântul care unduiește iarba înaltă. De fapt, e păcat că nu sunt refugii în tot munte ăsta, nu mai zic de cabane! Sau măcar o speluncă unde să-și bea ciobanii mințile.


Nu departe de stână ajung la un indicator. Pe el e semnalată intersecția traseului cu un drum (nemarcat) de tractor: la stânga, el dă în valea Bâscăi Mici, până unde se face jumătate de oră. De acolo probabil că mai e de mers pe vale, pe vreun forestier nesfârșit până la prima localitate.

/vrancea/75.jpg

Din șaua Gorului, traseul meu se desfășoară pe o potecă lată prin codrul verde, unde nu se mai pierde, nu se mai vede urmă de om..., urcând culmea deseori lină a Dobroslavului. 

/vrancea/76.jpg

În apropierea stației meteo dau într-un drum de mașină pe care îl urmez până sus. Între cele două vârfuri am făcut două ore, fără să mă spetesc mergând, dar nici nu am pierdut vremea pe drum. În curtea stației nu e nimeni, doar un câine alb masiv mă latră cu ură. E ținut în lanț, lucru cu care nu sunt de acord, dar poate e spre binele lui. Dacă s-ar duce langa prin păduri, l-ar face lupii hamburger. Vai de mine, răgușește de la atâta lătrat și nu-i înțeleg motivul, nu am arătat nicio intenție să mă apropii de stație! 

/vrancea/77.jpg

Vârful oferă o panoramă extraordinară spre locurile bătute de-a lungul acestei zile. Mă simt ca atunci când eram scos la lecție la ora de geografie. Spre est se vede Coza, de unde am plecat de dimineață, alături de care mai recunosc câteva culmi – pe unele am urcat, spre altele doar mi-am cățărat privirea din punctele de belvedere.

/vrancea/78.jpg

Sunt multe locuri de cort în jur pentru că vârful e plat, arată ca un mic platou, dar fac fasoane la multe dintre ele pentru că mi se par fie pline de pietre, fie au câte o gaură sau un mic dâmb pe care nu vreau să-l simt că mă împunge noaptea în spate. Găsesc locul ideal în apropierea unei troițe de piatră, suficient de departe de stație încât să nu mai urle animalul. Muhahahaha!


De la troiță am o priveliște minunată asupra muntelui Goru, care din acest unghi are o înfățișare neașteptată, o spinare masivă, deosebită de forma piramidală văzută dinspre Coza. În stânga lui e vârful Pietrosu, iar în dreapta vârful Giurgiu (acela înverzit și prelung).

/vrancea/79.jpg

Montez arzătorul și mă pregătesc să pun supa la foc. Bricheta dă câteva rateuri și când reușesc să o aprind sunt cât pe-aci să-mi flambez un breton dictando, cum nu se mai poartă. Când dă în fiert arunc și câțiva bureți în oală, pentru consistență. Îmi pare atât de rău că nu îi pot găti pe toți acum, dar n-am nici apă suficientă, nici oală încăpătoare. 


După masă pic frânt de oboseală. Sunt mai mult de 12 ore de când am plecat de la canton și am mers foarte mult. Și prin ce locuri! Strâng punguța în care am mai multe gunoaie decât mâncare și o leg într-un molid, cât pot de sus, alături de sacul cu bureți. Mă ghemuiesc apoi pe izopren în fața cortului cu un ceai înfipt sub nas și urmăresc apusul. E duminică seară. Nu cred să mai apară drumeți la ora asta, am să-mi petrec noaptea singur, la cort.


/vrancea/80.jpg

Nici nu-mi isprăvesc gândul când din stația meteo iese o persoană pe acoperiș. Nu stă mult. Măsoară ceva, aruncă un ochi spre apus și intră înapoi. Dar ideea că mai e cineva în preajmă care știe de mine e reconfortantă. 

/vrancea/81.jpg

Apoi întunericul se lasă repede. Aștept să fie deplin înainte să mă reped în cort. Sunt atât de obosit încât și somnul mă ocolește. Afară adie un vânticel cald, de sfârșit de vară, prea plăcut pentru a nu-l lua în seamă. 

/vrancea/82.jpg

Cerul se stinge și pâmântul se aprinde. Ce-i drept, în depărtare. Cea mai mare parte a pământului e neagră, ca și cum nu ar fi nimic acolo, un hău. Dincolo de culmea munților Brețcu răsare câte o luminiță. Apoi altele o urmează și se aprind mai tare pe măsură ce se întunecă. Ce departe e lumea! Oare mai e cineva undeva în imensitatea neagră dintre mine și linia locuită? 


Stația se cufundă și ea în beznă și nu pot să o mai deosebesc de negrul ce s-a așezat peste mine. Unde o fi luna? Oh, s-a aprins un beculeț la troiță, e singura lumină care sfidează întunericul.

/vrancea/83.jpg


***


M-am trezit învins de sete la miez de noapte. N-am căutat cât e ceasul, dar apucasem să dorm o vreme. Mi-am potolit setea, dar îmi era încă foarte cald. Am dezbrăcat polarul și am desfăcut de tot gura sacului de dormit. N-a fost îndeajuns. Am deschis plasa de țânțari și atunci am văzut cerul... Dumnezeule, cât de adânc putea să fie! Și câte lumini străluceau, puzderie de stele privea spre mine! La est, Calea Lactee era atât de bine conturată, cu o poziție verticală, de parcă se zburlise să mă înfioare! O mare de lumină brăzda cerul. M-am ridicat în șezut și am scos capul afară. Acum vedeam întregul tablou. Puteam să jur că înțeleg de ce sunt acolo, că mi se transmite un mesaj important pe care nu trebuia să-l ratez. Puteam să văd în pântecul universului, simțeam că am să cad în cer, îmi doream asta! Nu mă mai temeam de urși, de lupi sau de alte jivine, mă simțeam imaterial. Auzeam în fundal doar greierii și vântul șuierând printre crengi. 


Apoi am simțit că plutesc și cu ochii minții priveam de sus către mine, către punctul acela neînsemnat care devenisem. Într-un ocean de întuneric. Poate că adormisem deja și visam, asta nu mai știu, dar noaptea asta am călătorit printre stele. Cât m-ai impresionat, tu, noapte fără lună!


***Ziua 3***


A sunat ceasul pentru răsărit, dar l-am tot amânat. Aurora mă prinde moțăind în cort, sunt chiaun de somn. Soarele ar fi trebuit să răsară, dar și el e mai morocănos astăzi, de parcă ar ști că e luni. Pesemne că nu suntem foarte dornici să ne revedem. Ies din cort la micul dejun fără prea mare dorință, afară bate un vânticel rece dinspre vale. Recuperez pungile cu mâncare și, cu regrete eterne, constat că bureții mei se transformaseră în moaște.


Pe văile dinspre Covasna tronează cețurile subțiri. 

/vrancea/84.jpg

După atâtea clipe de ezitare, apare și soarele peste paravanul de nori, deasupra vârfului Bulboace.

/vrancea/85.jpg

Ceea ce îmi atrage atenția nu e însă astrul ceresc, ci acoperișul strălucitor al stânei din poiana Șindrilița, pe unde am trecut ieri. L-ați identificat și voi în imaginea de mai sus?


După ce mănânc îmi recapăt forțele și umblu de colo-colo, căutând să fur cele mai bune momente ale ultimei dimineți petrecute în munți. Pare că și soarele devine mai entuziast și aprinde troița care m-a vegheat peste noapte.

/vrancea/86.jpg

Deși cortul a făcut condens, reușesc să-l usuc repede în vânt și soare. Pe la ora 8 sunt deja pe drum, în coborâre spre Covasna pe marcaj punct albastru. În drumul meu trec pe lângă o troiță nouă din lemn și apoi ocolesc pentru scurt timp pe un brâu suișul pe care-l ia în piept drumul auto. La o intersecție, traseul marcat cu bandă roșie cotește la sud spre vf. Manișca Mare. Punctul albastru mă conduce într-un molidiș tânăr, învăluit de iarbă înaltă, de-mi crește inima de bucurie și încep să cânt: Ce bine că ești, ce mirare că sunt! Du-mă fericire-n sus, izbește-mi tâmpla de stele până când lumea mea prelungă și în nesfârșire se face coloană sau altceva mult mai înalt și mult mai curând...

/vrancea/87.jpg

Am observat că de la o vreme funcționez pe bază de listă și situația pare că se înrăutățește. Dacă nu-mi notez ceea ce-mi propun să fac, pur și simplu uit! Noroc că uitarea are efect doar asupra unor lucruri minore, cum ar fi elemente din lista de cumpărături, încheiatul șlițului, ziua soacrei... În alte cazuri poate fi ceva mai grav, ca atunci când uiți să te duci la întâlnire și afară plouă torențial sau când uiți să iei copilul de la grădi. Dar cum ar fi să intervină uitarea pentru altfel de activități? Cum ar fi, de pildă, să uit ce caut eu aici? Să mă trezesc într-o pădure deasă de conifere și să nu știu cum am ajuns acolo și care-mi e destinația. Hopa! Eventual să uit și că îmi place în natură și să trag o sperietură... Eh, nu cred că se poate ajunge totuși la ceva atât de grav. Ia stați puțin, dar de ce scriu eu textul ăsta? Am uitat ce am vrut să spun.


Un singuratic, uitat de pădure

/vrancea/88.jpg

Am ajuns într-o zonă în care harta nu mă mai ajută pentru că sunt deja în afara ei (!) și sunt nevoit să fiu atent la marcaj. În lipsa copacilor, punctul albastru dispare pentru un timp, dar drumul lat mă poartă în siguranță spre vale.

/vrancea/89.jpg

E încă devreme. Până când voi începe coborârea finală spre Covasna, mai am de urcat o culme, aceea din față. Mă întind o vreme în iarbă și aștept, fără să știu ce. Poate să iasă un animal de după coastă, să-mi simt sufletul preaplin, ceva, orice, numai să-mi îndulcească amarul acestei zile în care-i spun din nou rămas bun muntelui! O jumătate de oră îmi joacă ochii în cap, purtați pe cerul aproape imaculat, urmărind cum în răstimpuri lungi e sfârtecat de o mână de avioane. Până când, într-un final, pustiul mă gonește.


Din valea din dreapta, unde e un drum forestier, sună a crimă. Aici nu mai e parc natural, tăierile sunt permise. Pădurile nesfârșite ale Vrancei... se sfârșesc în Covasna. Se taie pădurea, se încarcă victimele și se duc departe, să servească omenirii. Într-o astfel de lume, să fii verde pare o sfidare!

/vrancea/90.jpg

/vrancea/91.jpg

În vale e un izvor cu băncuță și o intersecție de drumuri. Merg pe lângă niște barăci ale unui canton forestier și, după ce traversez pârâul, urmez poteca în urcare prin pădurea de foioase. Nu departe de vale găsesc o urmă foarte mare în noroi. Să fie de câine sau de lup?

/vrancea/92.jpg

/vrancea/93.jpg

Puțin mai sus, dintr-un tufiș foșnește ceva cu insistență. Să fie lupul meu? Nu, sunt doar culegători de bureți. De-ar ști ei câte ciuperci sunt în inima munților Vrancei, o comoară!


Mă podidește foamea și le fac de petrecanie celor câțiva biscuiți păstrați pentru câini. Dacă vor mai fi stâne în drumul meu, am să le azvârl câinilor răbdări prăjite, că mi-au rămas suficiente de cu seară!

/vrancea/95.jpg

După ce torn pe gât suficient lichid de răcire, mă îndrept spre vârful cel mai înalt al culmii, Pilisul Covasnei. Urcarea e moale, dar în capătul ei nici vârful nu mi se arată. E foarte împădurit și poteca îl evită. Oare cum de mi-am permis să cred că va fi altfel? Mi-ar fi plăcut să văd de sus întinsa depresiune a Covasnei și, din păcate, în câțiva ani s-ar putea să fie posibil. Undeva, la marginea pădurii, descopăr un observator de vânătoare bine ascuns în desiș. Apoi, pe măsură ce cobor, marcajul apare mai rar și pierd poteca, rătăcind o vreme prin desiș tânăr de conifere. În cele din urmă îmi repar greșeala mergând spre dreapta până reintru în traseu. 

/vrancea/98.jpg

Spre surprinderea mea, găsesc în apropierea potecii o sumedenie de hribi, pe alese și pe culese. 


/vrancea/97.jpg

/vrancea/99.jpg

Coborârea se accentuează spre final către valea unui pârâiaș pe care îl urmez până la șoseaua neasfaltată, plină de țărână albă, pe care o cunosc și o urăsc de când am coborât din munții Brețcului. Norocul meu e că serpentinele șoselei sunt tăiate de poteca marcată, năpădită și aici de vegetație uriașă.


Traversez în mai multe rânduri șoseaua, iar pe ultima porțiune de potecă, într-un lăstăriș de zmeură, mă intersectez cu urme proaspete de urs. Primele pe care le întâlnesc vin din sensul opus, dar dintr-un punct apar altele care merg în aceeași direcție cu mine. Hei, ce-i asta, o ambuscadă? Merg cu băgare de seamă până la marginea localității și amân din nou întâlnirea mea cu ursul... Am ajuns la capătul fostei căi ferate înguste, ruptă la trecerea peste râul Covasna. 

/vrancea/100.jpg

Linia mă poartă printr-un culoar înverzit până la hotelul Clermont, iar de acolo iau primul microbuz spre Brașov. În 3 zile de mers pe munte nu am întâlnit nici măcar un drumeț pe traseu! O fi bine, o fi rău? Nu știu răspunsul. Știu doar cât de bine mi-a prins mie drumeția asta.


***


Se înserează. Sunt în tren. Doi copii plini de energie îmi văd bagajul și mă întreabă de unde vin. Le spun că am traversat munții Vrancei timp de 3 zile și nu mă cred. Ce-s ăia munții Vrancei? Le explic, iar mama lor îmi întărește spusele aprobând din cap. Acolo unde sunt cutremure? mă întreabă. Un tânăr aflat pe bancheta de vizavi zâmbește admirativ. Poate într-o zi veți ajunge și voi acolo, le zic, e foarte frumos! Numai să rămână munții în picioare până atunci! 


Cât mă privește, câtă vreme voi avea munții sub tălpi și zările în gând, doar fericire voi purta în suflet!






Cristi Iliescu februarie 2017



Luni, 20 februarie 2017 - 19:52 
Afisari: 1,269 


Postari similare:





Comentariile membrilor (11)

raluca_cladoveanu
raluca_clado..
Busola
 
1
Uf, mai Cristi... Minunat jurnalul, iar locurile pe unde ai ajuns tu ma fac sa ma minunez, sa ma smeresc si sa sper ca voi merita candva sa ajung si eu acolo.

Pozele au fost minunate, dar mi-a ramas in suflet cea de dupa cei doi Cristiani, sper sa o pui in galerie. E poza de wallpaper, de visare si de privit inainte sa te rogi.

Iti multumesc mult ca ai impartit toata minunatia asta, mie mi-a mers fix la casa sufletului.

Sa ne auzim sanatosi!


Luni, 20 februarie 2017 - 21:31  

lauramatei
lauramatei
Coarda
 
2
Vaaaaaai, imi tai venele de dor! Sunt locurile mele favorite din Muntii Vrancei! Sunt locurile unde n-am mai fost de cand am marcat si unde in fiecare vara de atunci imi propun sa ajung si n-am reusit, nu stiu de ce. Mi s-a facut pielea de gaina, amintindu-mi momente, recunoscand locuri, marcaje, sageti, stalpi carati cu spatele care ma doare acum... vazandu-mi scrisul..., incredibil, nu s-a sters!!! Am pus mult suflet acolo si-am lasat mult din mine acolo si mi-a placut atat de mult atmosfera acestor munti!

Sa vina vara mai repede!

Multumesc!


Luni, 20 februarie 2017 - 22:10  

monycata
monycata

 
3
Uauuu! - ca să fiu în trend cu postările anterioare. Imagistic cred că-i cel mai frumos jurnal al tău. Deocamdată. Pentru că sper că firea ta altruistă va dăinui și vei completa verdeața de față cu cromatica toamnei - traseu divulgat deja. Iar poza aia de toamnă e ....E, bre!!!

Aaaa, încă un umil comentariu. Am pățit-o astă-vară la Rucăr. Am ieșit afară pe la ... cred 2-3 noaptea. Am privit în sus și am rămas crăcănat. Mut! Niciodată, absolut niciodată, în nici o împrejurare nu am văzut atâtea stele. Puzderie. Nu se poate descrie în cuvinte. Și toate deasupra locului unde mă aflam. Parcă tot Universul își trimisese acolo "trupele" de elită. De jur-împrejur mai erau câteva stele, dar parcă tocmai pentru a face contrastul mai puternic. Nici un ISO nu ar fi putut surprinde atâta strălucire și măreție. Un spectacol de grandoare al naturii pe care nu-l voi mai trăi. Am fost privilegiat că am avut parte de el atunci.


Marți, 21 februarie 2017 - 09:53  

edo
edo
Caraba
 
4
Bravo Cristi! Multe locuri frumoase, umblate și neumblate mai ascunde Vrancea! Și ca în orice poveste, lumea se vede prin ochiul povestitorului. Iar prin ochii tăi, Vrancea e minunată!


Marți, 21 februarie 2017 - 10:25  

vestale
vestale

 
5
Felicitari! un jurnal frumos. pe masura locurilor.

"Refugiul" de la etajul stanii Vindrenilor era in stare buna asta toamna, cu usa, se poate dormi pe jos fara probleme si grup mare incape, 2 camere nedecomandate sunt acolo. E drept ca nu se compara cu conditiile de cantonul vanatoresc unde ai dormit, tu. Dar pentru un grup mare reprezinta o alternativa buna.

Izvorul ratat in prima zi, e mai mult o fantanita ingradita langa un cires, pe partea stanga a poienii cum urci; acolo mai era si marcaj si sageata cu BR.

Dupa Golul Cozei, dupa ce treci deasupra stanei Halaustenilor si intrii in padure nu mai sunt doboraturi? Banda rosie merge pe o curba de nivel pe sub creasta pana iese deasupra stanei din Golici. Am mers pe acolo acum 2 ani si am avut treaba cu doboraturile pe aceea portiune. Sau tu ai mers mai pe sus, daca nu ai gasit marcaj?

Saua Tisitei cred ca e acolo unde ai intalnit marcajul cruce albastra. Cei care au "muncit" pe acolo ii rog sa ma corecteze. Stalpul cu sagetiile indicatoare era prabusit si rupt, in padure, in partea dreapta cum ai coborat tu; tot pe acolo e si pus marcajul pe BR aproape de liziera, cel putin pana in sa.

Pacat ca nu ai batut la usa statie meteo, sunt oameni care muncesc acolo si care nu vad tipenie de om poate si 2 saptamani. Cu siguranta te-ar fi ajutat si cu apa si cu foc, daca ei nu cunoasc greutatile vietii pe munte, atunci cine?

Inca o data felicitari pentru tura si jurnal!

PS: pe Gurguiata nu se urca prea usor Carpati.org


Marți, 21 februarie 2017 - 11:42  

edo
edo
Caraba
 
6
Șaua Tișiței e la intersecția BR cu CA într-adevăr. Când am fost în toamnă cu bicla până la lacul Negru, era și o pancartă în șa.


Marți, 21 februarie 2017 - 13:16  

alexcristian
alexcristian..

 
7
Minunat ! Frumos povestit (am avut senzatia zilelor din adolescenta pe dealurile copilarei). Apoi si inspirant si util (nu am ajuns inca in zona, dar sigur o sa imi iau de gatit pentru hribii aia Carpati.org ).


Marți, 21 februarie 2017 - 17:57  

xoreax
xoreax
Coarda
 
8
--
Pe el e semnalată intersecția traseului cu un drum (nemarcat) de tractor: la stânga, el dă în valea Bâscăi Mici, până unde se face jumătate de oră. De acolo probabil că mai e de mers pe vale, pe vreun forestier nesfârșit până la prima localitate.
--

Ai intuit corect. 8 Km de forestier pana in Poiana Benedek unde intersectezi drumul principal dintre Comandau si Varlaam. Pana la Varlaam ar mai fi 30 Km. Pana la Comandau "doar" 10 Km.

Asadar, perpedes, cea mai apropiata asezare umana e la 18 Km cu mentiunea ca dupa 8 Km exista sanse decente sa prinzi o masina (eu unul daca as trece pe acolo te-as lua, stiu prea bine ce inseamna km nesfarsiti de forestiere).

Anul acesta voi incepe si eu o explorare mai atenta a muntilor Vrancei, jurnalul tau dandu-mi acel imbold de care aveam nevoie Carpati.org


Vineri, 24 februarie 2017 - 08:57  

cristi.iliescu
cristi.ilies..
Busola
 
9
Hei, vă mulțumesc tuturor pentru mesajele frumoase!

Florin, eu între zona cantonului și stâna Golici nu am mers pe traseu, ci am ținut linia culmii Coza prin pădure. Nu-mi amintesc să fi dat de doborâturi pe acolo, dar porțiunea împădurită e scurtă. Sunt multe doborâturi în schimb după Golici până pe Bulboace, iar traseul pare foarte neumblat și poteca abia se vede. Așa cum scria și Laura, în zona aia sunt puține semne de marcaj, însă orientarea nu e dificilă.

Nu știu cine și din ce considerente, dar cineva și-a propus să distrugă marcajele în Vrancea. Multe indicatoare sunt jupuite (și deci inutilizabile), stâlpii rupți sau smulși din pământ... între Mușat și Lăcăuți s-a tăiat și multă pădure, iar în lipsa arborilor marcați e mai greu să găsești calea bună. Plus că nu s-a mai editat o hartă de ceva timp.

Cu toate astea, munții Vrancei mi-au mers la suflet și sunt unii dintre preferații mei! De fapt, toate masivele din Carpații Orientali și de Curbură mi se par de-a dreptul fascinante, păcat că au pus ochii pe ele țapinarii.

Știți cumva dacă se vor mai face remarcări anul ăsta? Ce se mai știe despre cele... multe refugii ce urmau să fie construite?


Vineri, 24 februarie 2017 - 15:07  

vestale
vestale

 
10
E bine daca ai reusit sa tii creasta cat de cat matematic si prin padure, eu am facut cu dus intors portiunea respectiva.
Una din probleme a fost si folosirea stalpilor din lemn, la o etapa din actiunile de remarcare din Vrancei au fost stalpi de lemn care au cedat la transport, dar sa ii mai pui panou care se incarca cu chiciura si in bataia vantului intr-o sa, cum e in Saua Geamana, nu prea au speranta mare de viata. Dar si cei de metal ai sanse sa il gasesti peste cateva luni mutati la stani Carpati.org Ma bucur ca au rezistat cei din Golul Cozei, carati, "plantati" si vopsiti de oameni iubitori de munte din Galati.
Bineinteles mai exista si categoria de oameni, care se simt bine daca distrug/strica/vandalizeaza, iar acestia mai ajung si pe munte.

@xoreax am prins masina, defapt un tir cu platforma, pe primii 8km amintiti de tine, dar restul de 10km de la intersectie pana in Comandau nu stiu daca au trecut 2 sau 3 masini si alea plini cu oameni. Poate am fost noi mai ghinionisti.


Luni, 27 februarie 2017 - 11:29  

baumwolle
baumwolle
(admin)

 
11
Băi, Cristi, ce să-ți zic altceva decât că ai pus paie pe focul de dor de Vrancea ce-mi e de-o vreme...


Marți, 28 februarie 2017 - 15:15  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,1045 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2017) www.carpati.org