De neuitat

Pentru prima data pe munte in adevaratul sens al cuvantului... Munte...

Nu am fost de foarte multe ori la munte, si atunci cand eram, ma limitam la o pârtie din Poiana sau un drum pana la poalele cine stie carui varf. Dupa o experienta pe Iezer-Papusa nu m-am dat in laturi din a incerca si alte varfuri. M-am simtit foarte obosita dupa acest traseu cum nu eram obisnuita, dar ceva ma atragea din nou in lumea aceea.

La propunerea unei persoane foarte dragi am incercat Piatra Craiului. Din povestirile acestei persoane avea sa fie ceva frumos. Urcarea mi s-a parut extraordinara si deloc riscanta, imi placea la nebunie. Despre privelistea de care am avut parte pe varf nu are rost sa povestesc, asa ceva se traieste nu se povesteste. Dar pot sa va spun ca m-a lua putin ameteala cand ma uitam in jos, nu exista comparatie cu ce vazusem pe Papusa. Stiam ca am o fobie : inaltimea este inamicul meu numarul 1. Stiam ca voi fi speriata de prapastiile ce le voi vedea dar, daca nu asa iti invingi frica, atunci cum? Am trecut la parcurgerea crestei si tot atunci am simtit prima adiere de vant, destul de puternica de altfel. Ihhh, am zis ...trece. Dar vantul era destul de puternic si nu avea de gand sa se opreasca.

Eh, din acel moment mi-am dat seama ca este greu si chiar periculos, nu mai era "joaca" de la urcare. Erau locuri in care de abia gaseam prize pentru 3 dintre membre si nici acelea foarte sigure. Nu vroiam sa ma dau batuta sub nici o forma desi... au fost momente in care am avut lacrimi in ochi pentru ca nu eram sigura ca reusesc. Pentru unii dintre voi acest traseu, care este considerat dificil, nu reprezinta nesiguranta dar pentru cei care nu am fost obisnuiti reprezinta o lupta cu noi insine. Dupa mai multe peripetii ajungem in sfarsit la cabana Garofita Pietrei Craiului unde am fost intampinati cu un foc de tabara si o sticla de vin. A fost o seara perfecta in care dobandisem prima victorie impotriva inaltimi. Dupa aproape 12 ore pe Piatra Craiului am fost intrebata: Si cum a fost?
Raspunsul meu: DE NEUITAT Frumos... e banal nu poti raspunde asa.

Riscant... la naiba si ce daca, risti sa treci si strada in Bucuresti si nu ai parte de asemenea amintiri
NU...DE NEUITAT... asa a fost, experienta aceasta am sa le-o povestesc si copiilor mei si sper eu ca dupa aceasta au sa vina si altele legate de acest minunat munte. Cu ajutorul acestui jurnal tin sa multumesc persoanei care m-a facut sa descopar cât de mult am pierdut pâna acum.

Ai Respectul Meu, tu si toti cei care fac lucrul acesta in mod constant.

Sâmbătă, 23 august 2008 - 18:45 
Afisari: 486 


ciobanita