Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Septembrie 2019
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30

Octombrie 2019
LMMJVSD
123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031

Online

Vremea
Varful Scara
Muntii Fagarasului

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Cum a fost la atelierul AMC de inițiere în alpinism hivernal (Muntii Bucegi)


Atenție! Acesta nu este un curs, ci doar un jurnal care nu are pretenția de a prezenta exhaustiv tehnicile de bază ale mersului pe munte în condiții de iarnă. Ceea ce mi-am propus cu această scriitură este să prezint modul în care se organizează și se desfășoară un atelier de alpinism hivernal și să vă ajut să vă faceți o idee despre ce puteți învăța dintr-o astfel de experiență. Nu este suficient să citiți acest text pentru a putea merge iarna pe munte! În schimb, dacă ați găsit aici informații utile care v-au stârnit interesul, poate este cazul să vă abonați la calendarul de evenimente al AMC :)


Sunt domenii în care poți învăța de unul singur – prin experimentare directă (după ureche) sau prin studiu asupra operelor celor inițiați – care nu te pun în pericol. Aici pot fi ușor încadrate muzica (învățarea notelor și acomodarea cu un instrument muzical), fotografia sau desenul, o parte a științelor exacte, chiar și unele meserii ușoare. De cealaltă parte, sunt domenii în care practica te scoate din zona de confort. Printre acestea se numără alpinismul, unde e de preferat să ieși în abrupt numai după ce ți-ai însușit în mod corect informații certe. Lipsit de experiență, în perete nu vrei să te trezești în fața deciziei de a improviza, pentru că este în joc viața ta.


Desigur, experiența se acumulează din practică și printr-o informare continuă pe cont propriu, dar cred că la început cel mai potrivit este să ți se prezinte tehnicile de bază de către un profesionist. Trebuie să fie și o deschidere spre această activitate, să ai o anume motricitate, să îți vină mișcările în mod natural. Nu în ultimul rând, chiar și școlit de profesioniști, ideal este să adopți o atitudine preventivă în activitatea desfășurată.


Deși începusem de ceva timp să fac ture de iarnă în zone de abrupt sau pe creste înzăpezite (văzându-mi totuși lungul nasului), nimic nu părea mai potrivit decât participarea la un atelier de alpinism hivernal. Iar oportunitatea s-a ivit anul acesta, în februarie, când pe carpați.org a fost postată știrea privind atelierul AMC pentru începători, care urma să aibă loc în martie. Dacă m-ați fi văzut… eram tot o emoție când am intrat să completez formularul de aderare; mă întrebam temător: oare voi primi acceptul de participare? Ei bine, da, oricine își dorește să învețe mai mult are această posibilitate la atelierele AMC!


Având în vedere eșecul fericit prin care trecusem la început de martie, despre care puteți citi aici: http://www.carpati.org/jurnal/o_tur%C4%83_esuat%C4%83_cu_bine/3347/ cred că băieții de la AMC s-au considerat răspunzători de integritatea mea și m-au acceptat înainte să povestesc altă ispravă.


Chiar dacă iarna trecută a fost săracă în zăpadă și părea că atelierul se va ține pe uscat, organizatorii au avut parte de un potop de înscrieri, fiind nevoiți să suplimenteze locurile de la 10, câte erau disponibile în primă instanță, la 20. Dacă inițial era în discuție locul unde aveau să se desfășoare cursurile între Padina și Plaiul Foii, în cele din urmă a fost preferată Padina datorită altitudinii care asigura cât de cât un strat de zăpadă.


În săptămâna premergătoare cursului peste țara noastră s-a abătut un val de ninsori, bulversându-l până și pe Busu, care nu știa pe unde să mai scoată cămașa la rubrica meteo. A fost ninsoarea de onoare a iernii, care a asigurat un cadru propice desfășurării activităților hivernale pe care ni le propuseserăm. Cu o seară înainte de plecare am aflat că drumul prin Dichiu spre Padina este accesibil doar săniilor trase de reni din cauza stratului de zăpadă depus, ceea ce lăsa doar 3 variante posibile de acces, dintre care doar ultima fiind decentă: cu telecabina Sinaia-Babe-Peștera, parașutați sau pe drumul ocolitor prin Moroeni.


Unul dintre cei doi coordonatori ai AMC, Andrei Stancu, a organizat foarte bine ceata de munțomani prin schimbul de email-uri lămuritoare. Din păcate, nu aveam să îl cunoaștem și personal întrucât a fost reținut în București de DNA. Chm, dna Stancu a instituit prevenția, desigur, m-am molipsit de la tembelizor!


Cu al doilea coordonator, Cristi Minculescu (știu, v-ați trezit cu replica Bună seara, prieteni! pe buze, dar nu despre legenda muzicii este vorba, ci despre legenda munților), aveam să ne întâlnim vineri dimineață, în prima zi de atelier, în parcarea Penny din Sinaia.


La împărțirea pe mașini, eu m-am lipit ca râia de Andrei – cu care mă știam deja din două ture anterioare, puteți citi mai multe aici: http://www.carpati.org/jurnal/primul_balet_cu_piolet/3337/ Cu noi au mai venit Sabin și Ana. M-am bucurat că pot întâlni mai mulți carpatiști cu ocazia asta, deși pe Sabin îl cunoscusem din Ciucaș și mai schimbasem câteva cuvinte cu el, deci nu-mi era complet străin. Pe Ana atunci aveam să o cunosc, iar de la ea am înțeles încă din mașină – printre altele – cum se calculează Paștele la catolici și la ortodocși, lucru care fusese un mare mister pentru mine până atunci.


Vremea se anunța într-un mare fel, plecând din București pe burniță ce s-a transformat după Ploiești încet-încet în lapoviță și ninsoare. Ne-am adunat timizi în Sinaia și, după o scurtă întâlnire în care ne-am etalat cu toții calitățile de antisociali, ne-am urcat înapoi în mașini și l-am urmat în șir pe Cristi, care deschidea drumul cu Dusterul său patru ori patru. Totul era îmbrăcat într-o mantie albă, pe copaci se așternuse promoroacă și continua să ningă.


/atelier/img_8599.jpg

Spre Dichiu nici măcar nu se vedeau urme proaspete de roți, dar nici prin Moroeni nu am înaintat ușor. Așadar primul test al zilei, din care noi ne-am făcut un prim scop în sine, a fost să ajungem la destinație. Și, cu emoții la unele serpentine, pregătiți să stabilizăm mașina și cu picioarele ca în The Flintstones, am izbutit să ieșim la liman, la Zănoaga, unde erau mai multe utilaje de deszăpezire puse de-a dura în mijlocul drumului. Spre Padina am continuat pe varianta neasfaltată, prin stânga lacului, pentru că prin dreapta se formaseră șleauri mari de gheață, acoperite cu strat nou de zăpadă.


/atelier/img_8603.jpg

Odată ajunși în curtea Centrului Salvamont Padina, am intrat în gura dulăilor de pază. La figurat, că nu au ei guri așa de mari, dar s-au străduit chiar și cu drăgălașele lor gurițe să ne intimideze, dând un recital de excepție. Cum eram printre primii ajunși, am dat de belea de cum am pus piciorul pe munte, fiind nevoie să deszăpezim locurile de parcare. Noroc că eram totuși vreo 4 flăcăi și puteam să mă fac nevăzut, dar n-am profitat la timp de ocazie! Cum necazul nu mă ocolește niciodată, s-au găsit suficiente lopeți încât să capăt și eu una – ați ghicit – pe cea mai proastă! Când am terminat treaba am intrat gâfâind în cabană pentru a ne cunoaște gazdele.


Cabana Salvamont mi s-a părut foarte dichisită, înăuntru se păstrează ordine și trebuie să încalți papuci de casă, bocancii rămân în rastelul din hol. Menționez că această cabană nu are destinație turistică și nu vă puteți caza aici pentru relaxare. Cu excepția micului dejun, care ne-a fost pregătit de gazde, celelalte mese (și dansul) au putut fi luate la cabana Padina, aflată la 5 minute distanță. De aceea, eu am și renunțat la primus, acordându-mi dreptul la comoditate. Am luat la mine doar termosul cu ceai fierbinte, care mi-a prins chiar bine în prima zi de aplicații în zăpadă.


Dragoș și Cătălin, doi salvamontiști cu experiență, asigurau permanența la cabană. Ei ne-au poftit în sala de mese și ne-au condus în camere, prezentându-ne întreaga cabană. M-am năpustit în prima cameră de la etaj, de 6 locuri, cu paturi suprapuse, confiscând unul dintre paturile de jos de lângă fereastră. Sabin și Andrei au pus și ei stăpânire pe celelalte două locuri din paturile de jos. În fine, Adriana și Cătălina au ocupat două dintre celelalte 3 locuri rămase.


După ce ne-am împrăștiat catrafusele prin cameră, am coborât în sala de mese pentru a afla condițiile în care se vor desfășura activitățile în cele 3 zile de pregătire. Înainte de începerea aplicațiilor ne-am dat acordul scris, cu martor, de absolvire a organizatorului de vreo vină în caz că ne accidentăm. Nu a crâcnit nimeni, deși câțiva mai cârcotași au lansat glumițe cum că e cazul să-și sune avocatul. Măsura AMC e preventivă, iar condițiile de bun simț, așadar nu a fost nicio problemă să o consimțim. Probabil că s-au asigurat că nu apare unul dintr-ăia pe care îi disprețuim cu toții prin filme: Aim ăn ămericăn sitizăn enai hev raiț!, că i-a căzut o unghie falsă. Am văzut de curând la rafting o tipă care miorlăia ca nu cumva să se ude pe cap, că vopseaua părului e bio! Serios?? Probabil că la saltul cu parașuta ar cere să cadă mai lin, să nu-i curgă lacrimile că i se întinde rimelul. Sau la bungee să atârne cu capul în sus, că tocmai a terminat de mâncat mici cu cola... Astfel, AMC nu a fost nevoită să se adapteze la pretențiile participanților, ci participanții au aderat conștient la condițiile acestei activități, având posibilitatea să renunțe în cazul în care ceva nu le era pe plac.


Pentru că nu toată lumea deținea întregul echipament necesar desfășurării activităților, Cristi a început distribuirea pieselor pentru cei care aveau nevoie de completări, făcând prezența ca la darul de nuntă. Toți câinii din ogradă știau ce-mi lipsește mie – ham, ham, ham, pe care nu mi l-am achiziționat încă, așa că am primit unul de împrumut, echipat cu zelb, buclă, carabinieră și opt. Dar voi reveni la acestea mai târziu. După îndeplinirea formalităților, ni s-a alăturat și Ciprian Lolu, unul dintre ghizii montani care aveau să susțină cursul.


L-am ascultat cuminți, deși simțeam cu toții mirosul zăpezii în nări și ne incita cum îi frământă pe caii de curse mirosul zgurii de pe hipodrom, iar de nerăbdare mai că am fi bătut din copite... ăstaaa, din bocanci! Ciprian nu a lungit momentul, doar ne-a informat că va împărți grupul de 20 de participanți în două grupe: una avea să învețe de la el, cealaltă urma să fie pregătită de mentorul său, cum l-a numit pe Virgil Clim (sau Gigione, cum îl alintă apropiații).


Fiindcă flutura deja două liste de câte 10 persoane de la evaluarea echipamentului, a luat el una, înmânându-i-o lui Gigione pe cealaltă. Eu am nimerit la Gigione, dar amănuntul ăsta nu e important, pentru că ambii ghizi s-au comportat admirabil, împărtășind cu noi nu doar informații, ci și sfaturi, și ne-au condimentat zilele cu povești dintre cele mai diverse, pline de învățăminte. Dintre colegii cu care am venit în mașină am nimerit în grupă doar cu Ana, iar din cameră cu Cătălina, dar a fost ok, pentru că apoi am stat la discuții cu Andrei și Sabin despre ce a făcut fiecare echipă, împărtășind informații.


Nu știu cum o fi ales Ciprian lista, dar în echipa lui au nimerit foarte multe fete. Cât ghinion a avut, sărmanul! S-a acomodat repede la cruda realitate, oricum nu avea scăpare fiindcă în general au fost multe fete la această aplicație, foarte interesate să afle tehnici, să exerseze... ce mai tura-vura, acest sport nu mai este de mult unul destinat exclusiv bărbaților, dacă mai exista prejudecata asta!Aplicațiile s-au ținut la o distanță rezonabilă față de cabană, dar nu în abrupt! Dacă am fi umblat creangă pe versanții expuși, la riscul iminent de producere de avalanșe, cred că din cei 20 de participanți nu ar mai fi rămas nici măcar cât să încropești o grupă la o rupere de zăpadă.


/atelier/img_8612.jpg

Pentru prima zi am avut nevoie de piolet, ham și cască. Primul lucru pe care îl înveți la un astfel de curs este mersul prin zăpadă. Exact, nu vă mirați, mersul biped prin zăpadă! Și am constatat că mulți dintre noi nu știam nici măcar să mergem corect la bocanc. Dar nu-i nimic, am venit aici pentru a învăța! Așadar, prima lecție însușită de la Gigione a fost să executăm corect pașii în zăpadă, astfel încât să creăm urme utilizabile pentru cei ce merg în urma noastră și să avem în vedere să nu destabilizăm stratul de zăpadă. Poziția corpului trebuie să fie verticală, piciorul va fi ținut în tensiune din genunchi. Înfigem carâmbul bocancului în zăpadă, cu vârful orientat puțin spre exterior, iar mersul mai crăcănel, nu ca la parada modei. Distanța dintre pași trebuie să fie potrivită pentru persoana cu cel mai mic pas din grup, pentru că tot șirul va călca în aceleași urme. Ei, hai, că nu-i chiar așa de greu!


/atelier/img_8618.jpg

E important acest amănunt – toți calcă în aceleași urme – pentru că dacă fiecare calcă unde poftește, în cele din urmă se va crea o potecuță pe acolo, iar stratul de zăpadă va deveni discontinuu. Fiind discontinuu, se destabilizează și o ia la vale.


Gigione și-a luat rolul de dascăl în serios și ne-a spus fiecăruia ce facem bine și unde ar trebui să mai lucrăm.


/atelier/img_8619.jpg

Alături de noi era Corina, o doamnă care îi cunoștea pe ghizii noștri, iar eu m-am nimerit alături de ea în capătul superior al costișei, departe de gura dojenitoare a ghidului nostru. De mai jos răsunau sfaturi, dar și râsete, semn că executând corect mersul și ajungând primii sus, am pierdut glumele grupului.


/atelier/img_8626.jpg

Corina a avut un rol determinant în închegarea echipei, pentru că dacă nu ar fi fost ea, noi nu am fi știut cu adevărat cine este Gigione. El, fiind modest din fire, nu a considerat necesar să se prezinte într-un mod adecvat – ca salvator montan, temerar în ale alpinismului, cuceritor a multor medalii în competițiile de profil și unul dintre cei mai buni cățărători ai României din ultimele decenii. Acesta este Virgil Clim! Dacă despre Ciprian mai știam una-alta, că e în vogă, rugămintea Corinei către Gigione de a se prezenta cum se cuvine ni l-a adus mai aproape, i-a șters acea pedanterie pe care elevii i-o atribuie în mod natural dascălului.


După ce am asimilat primele mișcări, a urmat o repriză de coborâre a unei pante înclinate la bocanc. Pentru siguranța la locul de muncă, ne-am pus căștile pe cap, să protejăm stâncile de murdărire în caz că le izbim. Ne-am putut ajuta acum de bețe, de mâini, pentru că scopul în sine era să executăm mișcările corect, flexând genunchii atât cât este necesar pentru a ne păstra echilibrul și, în cazul unei alunecări, să păstrăm totuși controlul asupra situației. Dacă la urcare înfigeam vârful bocancului în stratul de zăpadă, la coborâre am călcat apăsat pe călcâie, bătând bine în zăpada întărită pentru a căuta stabilitatea fiecărui pas.


/atelier/img_8623.jpg

Pesemne că Gigione a vrut să vadă din ce aluat suntem făcuți. După câteva trânte serioase în urma cărora nu știam ce doare mai tare – zona pe care am picat sau burta de la râs, am trecut la utilizarea echipamentului tehnic. Primul obiect de pe listă este pioletul, instrumentul acela care seamănă cu un târnăcop. Totuși, cu pioletul nu se jupoaie asfaltul, Dorele! Pioletul poate fi de mai multe tipuri: de tură – de care aveam și noi, sau tehnic – despre care nu se învață la cursul de inițiere în alpinismul hivernal; acesta din urmă este util la cățărarea pe gheață, unde se folosesc de obicei doi pioleți, care pot fi pereche: unul cu lopățică, celălalt cu ciocan. Pioletul de tură este format din cap și coadă. Capul este la rândul său format din cioc (sau lamă) și lopățică, iar coada se termină într-un vârf ascuțit. Pentru a vă apropia mai bine denumirile, vă recomand să parcurgeți acest articol, scris foarte bine de Mihaela Diaconescu (mike): http://www.carpati.org/articol/coltarii_si_pioletul...cum_ii_alegem/594/


Mersul corect la piolet se poate practica printr-una dintre cele două metode: cea franceză sau cea austriacă. Nouă ne-a fost prezentată metoda franceză, dar metoda austriacă nu e inedită, ci diferă puțin în ceea ce privește pașii. Revenind, tehnica franceză presupune prinderea pioletului de cap, cu ciocul orientat în față, și poziționarea acestuia asemenea unui baston la distanța aproximativă a unui pas/un pas și jumătate (sau cât ne este comod pentru sprijin). Înaintăm mutând inițial piciorul din apropierea pioletului, apoi celălalt picior, așa încât cele 3 puncte de sprijin să formeze un triunghi de siguranță. În mișcare, vom avea întotdeauna două puncte de sprijin.


/atelier/img_8627.jpg

Referitor la poziționarea către înainte a ciocului pioletului, aici ar fi ceva mai mult de discutat. În cazul unei alunecări, din această poziție vom aduce în mod firesc pioletul la piept și îl vom trage sub noi cu ajutorul celeilalte mâini, astfel încât să ne putem opri în lopățică. Mie mi se pare că alegerea de a ține în mână pioletul cu ciocul ori cu lopățica înainte trebuie făcută în funcție de starea zăpezii pe versantul de deplasare, lucru confirmat și de Gigione. Dacă zăpada este afânată, vom merge cu ciocul înainte și, în cazul unei căderi, ne vom opri în lopățică. Dacă zăpada este bătătorită, întărită sau înghețată, e mai bine să poziționăm lopățica înainte, astfel încât în momentul unei alunecări să încercăm oprirea în cioc, acesta având lama suficient de ascuțită pentru a penetra stratul tare al zăpezii.


În momentul deplasării e important să avem de fiecare dată chinga pioletului prinsă de mână, dacă pioletul este echipat cu așa ceva. Întotdeauna vom sprijini pioletul cu mâna dinspre deal. De aceea, la urcări la care schimbăm des mâna de sprijin devine o corvoadă să tot prindem chinga de cealaltă încheietură, dar e mai bine să procedăm corect decât să scăpăm pioletul pentru că nu l-am asigurat. Am dezbătut pro și contra asigurării în chingă, astfel că am aflat care sunt riscurile de la caz la caz.


Un băiat din grup, auzind pentru prima dată vehiculat termenul dragon, a întrebat care este denumirea corectă – chingă sau dragon – să știe ca în cazul în care pe munte ghidul îi va indica să se prindă de dragon... ca nu cumva el, buimac, să apuce de altceva... :)) Termenul de dragon este, evident, importat și se folosește cu precădere în marketing. Alpiniștii, printre care și Gigione, îl numesc simplu – chingă (de siguranță).


În fine, tehnica aceasta de mers se numește piolet-baston și poate fi folosită pe pante cu înclinație medie. La coborâre, în funcție de înclinația pantei și de lungimea pioletului, putem ține pioletul cu ambele mâini (una de cap – al pioletului, da?, cealaltă de coadă în zona manșonului) în ceea ce se numește poziția piolet-alarmă, fiind pregătiți să-l folosim pentru a ne opri cu ajutorul său în cazul unei alunecări.


Dacă panta este accentuată, putem folosi pioletul în modul sprijin, care presupune mânuirea acestuia de partea superioară a cozii, sprijinindu-l deopotrivă în cioc și coadă. În acest caz e bine să avem piolet semi-tehnic, adică piolet care are coada puțin curbată, astfel încât să îl putem apuca din acea zonă când îl sprijinim în zăpadă.


Tehnica piolet-ancoră se referă la manipularea pioletului cu ambele mâini, prinse una de cioc și cealaltă de lopățică, și înfigerea fermă a cozii în zăpadă. În această ipostază ne vom afla cu fața spre deal. Putem folosi tehnica aceasta și la urcare, și la coborâre (cu spatele) dar și la traversare. De regulă, vom înainta astfel pe versanți înclinați. La traversare, după fixarea pioletului, se mută primul picior în direcția de mers, iar al doilea picior vine în locul din care tocmai l-am mutat pe primul.


Traversarea se poate face, de altfel, în mai multe feluri. Spuneam anterior despre modul piolet-ancoră. Dacă înclinația permite mersul la piolet-baston, vom folosi această tehnică, așezând tălpile pe teren astfel: piciorul dinspre deal se așează cu vârful înainte, călcând drept și pe toată talpa, iar piciorul dinspre vale se pune ușor perpendicular pe pantă astfel încât să călcăm pe toată suprafața tălpii. Pioletul se folosește la fel cum am descris anterior tehnica franceză (piolet-baston).


Pentru mai multă siguranță, mai există o variantă a acestei traversări: pasul încrucișat. Spre deosebire de modul anterior, unde ținem picioarele depărtate, la pasul încrucișat se merge exact ca pe catwalk. Piciorul dinspre deal va fi înfipt cu vârful perpendicular pe pantă pentru o mai bună aderență, iar piciorul dinspre vale se așează înaintea celuilalt, cu vârful spre vale – un fel de mers în stilul lui Charlie Chaplin.


Pioletul-adunat e util pe pante mai verticale. Prindem cu mâna dinspre vale capul pioletului, cu palma în sus, ciocul spre înainte. Cealaltă mână va prinde coada pioletului, cu palma în jos. Împingem cu prima mână spre versant, înfigând pe cât posibil vârful cozii în zăpadă. Cu a doua mână ne sprijinim de coadă și înaintăm fie în pas normal, fie în pas încrucișat.


Am exersat mai multe traversări, în diferite stiluri, schimbând mâinile și direcția de mers, pentru a ne intra în reflex mișcările și pentru a prinde încredere în fiecare poziție. Pe panta foarte puțin înclinată pe care exersam imaginându-ne că suntem în abrupt, arătam ca niște pinguini în rondul de noapte.


/atelier/img_8635.jpg

La plecare, am continuat instrucția mergând în șir și făcând cu rândul la deschis poteca. La un moment dat, tot urcând pe coclaul înzăpezit, am ajuns la marginea inferioară a pădurii de molid, când cei din față au sunat alarma că nu mai găsesc o continuare. Cum Gigione era ultimul din șir, am simțit cum dospește spiritul responsabilității în mine și am preluat conducerea. Prin pădurice, cu greu se găseau cotloane de acces, mai ales că zăpada era mare și, după cum știți, coroanele de molid sunt destul de joase. În dreapta se căsca și un vâlcel destul de adânc, iar în stânga nu reușeam să găsesc niciun culoar deschis până sus. De câteva ori am abandonat o direcție după câțiva pași făcuți, dar cum ceilalți din grup mă urmau în apropiere, au venit pe calea cea mai bună. Plus că scuturam cu pioletul zăpada de pe cetinile printre care trebuia să trecem, așa că eu zic că m-am descurcat onorabil, ieșind deasupra pădurii cum nu se poate mai bine, în zona unde era cantonat celălalt grup. Eee?


/atelier/img_8638.jpg

Cu toate astea, Gigione, ca un adevărat profesor, pe lângă felicitări ne-a atras și atenția unde am greșit, anume la orientare – spunându-ne că trebuie să găsim cea mai bună cale păstrând capul sus, privirea înainte, orientându-ne către un teren mai înalt. Eu asta făcusem, că altfel am fi orbecăit mult mai mult pe acolo, dar el nu avea de unde să știe cum procedasem sau că atunci când am preluat eu conducerea, eram deja intrați pe o cale greșită. În cele din urmă a fost în regulă, sfaturile fiind binevenite pentru toată lumea.


Începuse deja să ningă foarte lin, cu fulgi mărișori, iar liniștea dimprejur contribuia și ea la atmosfera de basm. Dar nu era timp de povești, pentru că urma unul dintre cele mai așteptate momente ale zilei: exersarea opririi în piolet. Înainte de asta am mai făcut o urcare și o coborâre în modul piolet-ancoră, pentru că aici panta era mai potrivită pentru așa ceva. În plus, asta a și contribuit la tasarea unei porțiuni de zăpadă, pe unde urma să alunecăm.


/atelier/img_8640.jpg

La instruire am aflat că, în momentul alunecării, trebuie în primul rând să ne întoarcem pe burtă; să îndoim picioarele de la genunchi și să le ținem ridicate pentru că altfel riscăm să ne rostogolim; să prindem pioletul cu ambele mâini (una de cap și cealaltă de coadă) și să îl tragem sub noi, apăsând cu putere pentru a ne opri.


Ei bine, acestea fiind spuse, pentru exercițiu nu sunt alte indicații de oferit decât impulsul: haideți, alunecați ușor la vale! De ești întreg la cap cu greu te lași convins, chiar dacă știi teoretic ce ai de făcut! Eu m-am eschivat, pretextând cu spontaneitate că deocamdată fotografiez pentru a documenta și cu imagini atelierul. Înveți și urmărindu-i pe ceilalți, să știți! Așa am observat că la început se duceau ghiulea și se opreau mirați la capătul pantei, că dacă pământul nu ar fi fost așa dens, ar fi ieșit pe partea cealaltă! Păi ce aveai de făcut? întreba Gigione. Ceac-pac! arătau ei dezmeticindu-se. Și de ce nu ai făcut asta? Și urcau înapoi cu mai multă înverșunare.


/atelier/img_8644.jpg

Au urmat secvențe în care am testat oprirea în nas, în rugăciune, apoi treptat și în piolet. Am făcut colecție de zăpadă sub toate foile de îmbrăcăminte, dar nu ne-am lăsat cu una, cu două. Urcam înapoi panta cu buzunarele și izmenele doldora de nămete, dar și cu mai multă încredere în mișcări. Am repetat alunecări până la Alo, comanda!, dar nimeni nu a încercat căderea pe spate cu capul în jos, așadar a rămas o restanță pentru noi acest lucru.


În ghețușul format am învățat cum să săpăm trepte cu lopățica pioletului pentru a ne înlesni astfel urcarea pe un versant înclinat.


/atelier/img_8659.jpg

Pe la orele după-amiezii, când deja vântul începuse să viscolească ușor zăpada, am luat calea cabanei. Chițăiam de frig! Am mers însă pe un drum mai ocolit, pentru a mai face urme în zăpadă. Cred că Gigione avea nevoie de potecă bătută pe câteva rute și d-aia ne-a tot târât de colo-colo. La stâna de sub Șaua Strunga am descris o curbă, privind spre celălalt grup care punea ceva la cale în dreptul unor țancuri din depărtare (în imagine sunt niște punctulețe).


/atelier/img_8670.jpg


În prima zi am purtat hamul doar pentru acomodare.


/atelier/img_8672.jpg

Am luat masa de prânz la cabana Padina, unde era destul de liber din cauza vremii nefavorabile care a ținut turistul acasă, așa că nu am așteptat mult comanda. Când ne-am întors la cabana Salvamont am fost luați la rost de Bucă, ciobănescul cabanei, pe care îl bănuiesc de ușoare deviații comportamentale provenite dintr-un alint permanent. Presupun că și-a luat numele după locul în care îi place să muște, așa că trebuie să mergi cu băgare de seamă prin preajma lui. Eu nu am pățit nimic – studiez hipnoza (în urma vizionării filmului Omul care se holba la capre) – dar câteva fete au aflat că Buculiță se înfurie în fața oamenilor cu ochelari și pioleți-baston. Aviz pensionarilor!


Seara a fost rezervată celei de-a doua sesiuni a zilei, desfășurată în interiorul cabanei, unde am învățat să facem noduri. Poate vă întrebați la ce sunt bune nodurile. Ei bine, în afara traseelor ușoare în care poți merge la liber, adică neasigurat în coardă, mai sunt traseele de abrupt, unde ai nevoie de ham, coardă și cel puțin câteva carabiniere. Nodurile sunt importante pentru că asigură atât integritatea alpinistului (în mod direct), cât și a corzii. Trecând coarda fără nod printr-o za sau carabinieră, în anumite zone poate interveni frecarea corzii cu o muchie, iar rezistența ei poate slăbi.


Nodurile se împart în două mari categorii: de asigurare (fixează coarda) și de filare (mobile).


Învățăm să facem noduri încă din copilărie. Cel puțin pe vremea mea așa era, acum am văzut că tinerii nu își mai leagă șireturile, ci le îndeasă în pantof să fie fensii. Așadar primul nod pe care am învățat să-l fac a fost, la fel ca la mulți dintre voi, la șiret. Nici pe acela nu îl fac în modul clasic, fundă peste fundă, ci am inventat eu un nod care nu se desface atât de ușor :p În clasele primare am exersat pentru prima dată nodul în gât, la care am devenit cu timpul expert. Mai târziu am învățat să fac nodul de cravată. Unii poate știu să facă nod pescăresc sau nod marinăresc, alții caută nod în papură șamd.


În primul rând, deși nu voi insista pe acest aspect, la atelier am aflat care este diferența dintre o coardă, o semicoardă și o cordelină. Pentru fiecare, Gigione ne-a spus care sunt dimensiunile standard, când se folosesc și ne-a atenționat că se pot umfla la umezeală. Lucru curios, am aflat că o lungime de coardă în alpinismul clasic reprezintă 40 de metri. Corzile au lungimea standard de 50 m pentru a-i permite alpinistului câte 5 m la fiecare capăt pentru manevre de asigurare în caz de necesitate.


Când ne asigurăm folosim carabiniera, adică chestia aia metalică cu care ne prindeam noi cheile la blugi la începutul anilor ’90 (după ce am renunțat la șiretul înnodat la gât, intens folosit înainte de ’89). Atenție, nu se numește carabă, pentru că aia se dă după ceafă; nici carabină, cu care mergi la vânătoare. Ci ca-ra-bi-ni-e-ră. Optul este un alt instrument, folosit în rapel, când te filezi de unul singur. Până mai ieri credeam că optul se face la roata de bicicletă când dai în șanț, cu fundul la perete când pierzi la șeptică, ori ți-l face pisica printre picioare când vii de la serviciu.


Am aflat care este diferența dintre o coardă statică și una dinamică, apoi Gigione ne-a vorbit despre rezistența corzilor. Am concluzionat că nu poți fi chiar ciomag când ieși în abrupt, e nevoie de câteva cunoștințe din fizică pentru a calcula rezistența unei corzi și calculul se complică la trecerea sau asigurarea prin/în mai multe carabiniere. Corigenții la fizică ar face bine să rămână cu picioarele pe pământ (plat) sau să pună burta pe carte, altfel ultima lor curiozitate va fi să afle de ce oare au picat.


La mersul în coardă în abrupt, numărul optim al partenerilor legați în coardă este de doi sau (maximum) trei. De regulă, cel mai experimentat merge ultimul și filează, fiind necesar apoi să desfacă prin cine știe ce giumbușlucuri asigurările puse de primul alpinist. Nici capul de coardă nu trebuie să fie lipsit de experiență. Dar dacă într-un grup de 3 o persoană este mai slab pregătită, aceasta va merge întotdeauna la mijloc.


Nodurile pe care ni le-a arătat Gigione, împletite cu o dexteritate de invidiat, și repetate în slow-motion pentru a ne deprinde cu ele, pot să ne ajute și în viața de zi cu zi. Se zvonește că în grupa lui Ciprian s-a predat tehnica legării nodului erotic, anume de tăblia patului, dar puteți afla mai multe detalii de la colegii care au studiat nemijlocit metoda.


Primul nod pe care am învățat să îl facem la curs este nodul 8 prin urmărire. Este un nod de asigurare, care se face legând un capăt al corzii în formă de 8, urmărind apoi prin aceleași ochiuri încă o dată capătul scurt al corzii. Gigione ne-a spus că dacă asigurăm acest nod cu unul clasic în capătul corzii, practic putem avea încredere deplină în el. Este așadar primul și cel mai important nod de asigurare, pentru că astfel te legi în ham. Nu este și cel mai simplu, după cum aveam să aflu, dar eu exersam pe un capăt de coardă de foarte proastă calitate, bună de priponit animalele pe tarla – numai ce sloboziseră capra ca să aibă material de curs. Cu răbdare și ajutat de colegi (îi mulțumesc Adinei!) am priceput cum se face.


Al doilea nod pe care l-am învățat este nodul semicabestan. Acesta este un nod de filare. Se numește astfel pentru că este mai simplu decât nodul cabestan. Se face în mai multe moduri, dar cel mai simplu mod este cel în care înveți tu să îl faci!


Nodul cabestan este un nod de asigurare, pentru că blochează coarda și cu ajutorul său te poți auto-asigura ca în zelb. Da, zelb, nu Zerg, cum a spus unul dintre colegi! Zelbul este o bucată de coardă de mărime variabilă, prinsă de ham, cu care te poți asigura în perete pentru odihnă.


Nodul dublu pescăresc se face cu ajutorul capetelor a două semicorzi, înfășurându-se pe rând fiecare nod peste cealaltă coardă. Rezultatul este un nod de asigurare care se autostrangulează, așadar nu se poate desface în tensiune. Este util îndeosebi la rapel, când trebuie să cobori un perete mai mare decât o lungime de coardă.


Nodul prusik este un nod de asigurare autoblocant. Se utilizează de obicei la rapel, pentru asigurare suplimentară, dar și pentru cazul în care vrei să te cațeri (înapoi) pe coardă. Asemănător nodului prusik, Gigione ne-a mai arătat nodul klemheist, care din câte am înțeles eu este o variantă a prusikului folosită pentru urcarea pe coardă.


Desigur, ne-au fost arătate mult mai multe noduri, dar acestea sunt cele mai importante și, recunosc, altele nu am reținut. Ne-au fost prezentate și noduri slabe, pe care ne recomandă să nu le utilizăm, și să fim atenți să facem corect un nod pentru a nu ne trezi efectiv în aer, neasigurați. Ne-a arătat și câteva moduri în care ne putem confecționa ham din coardă, iar la final am văzut și cum se strânge o coardă după utilizare.


E uimitor câtă energie a avut Gigione pe parcursul primei zile, pentru că trebuie să spun că nu a stat o clipă în cele două sesiuni, arătându-ne pe rând cu răbdare unde greșim și felicitându-ne la reușite. Și știți care e cel mai admirabil lucru? În ziua aceea, Gigione își serba ziua de naștere! Ei, da, a sărbătorit-o muncind alături de noi, lucru pentru care nu știu dacă avem suficiente cuvinte pentru a-i mulțumi și a-i arăta recunoștința noastră!


Virgil Gigione Clim


/atelier/img_8772.jpg

Seara am picat frânți în paturi, după ce am făcut o vizită la dușuri. Fain să ai parte de un duș fierbinte la cazare pe munte după o zi petrecută în zăpadă! Nu că altfel nu s-ar putea, dar iată că ajungem să apreciem un lucru atât de mărunt de altfel în viața de zi cu zi.În camera noastră, deși erau 6 paturi, au fost ocupate doar 5 în prima seară. Nu ne-am întins prea mult cu discuțiile, fiind și obosiți, dar ne-am zgâit puțin pe ferestre înainte să adormim, pentru că se înseninase și luna plină lumina atmosfera într-un mod foarte intim. Mi-ar fi plăcut să ies la o tură pe o astfel de vreme sau măcar să fac câteva fotografii de noapte – că tot aveam la mine trepiedul, dar eram prea ostenit pentru asta. N-am apucat să număr prea mulți urși, că am și adormit.


După studiul din a doua parte a zilei, vă imaginați că toată noaptea ne-am înnodat mințile!


***


Din fericire nu a sforăit nimeni în somn, așa că ni s-a dus repede vestea că în camera noastră se doarme bine. Cu atât mai mult cu cât în celelalte camere au fost câteva (fi)guri gata-gata să dărâme pereții. De aceea, fiecare dintre cei care nu dormiseră prea bine căuta să migreze spre camere mai liniștite. Îi recunoșteai imediat pe zombii nedormiți după căscatul cronic și ochii roșii, ori după papucii încălțați invers și hainele îmbrăcate pe dos. Cei odihniți, care zâmbeau și salutau, fie dormiseră la noi în cameră, fie aveau dopuri de urechi performante, fie... sforăiseră.


Sabin m-a însoțit pentru micul dejun la Padina, unde cabana duduia de somnoroși. Nu era nimeni în sala de mese și, până a venit comanda, Sabin mi-a sifonat care e atmosfera în grupa lui Ciprian. I-am ciripit și eu exercițiile pe care ni le-a arătat Gigione. Și, iaca-șa, în liniștea cabanei am bârfit în voie ca două țațe la coafor. Am avut așadar parte de o dimineață calmă înainte de a începe nebunia. Se anunța o zi pe cât de frumoasă pe atât de lungă.


Din păcate, zăpada nu a fost potrivită pentru colțari nici a doua zi, fiind prea afânată și stratul prea mare. Am fi riscat să ne accidentăm luându-i în picioare, așa încât echipamentul nu a diferit față de prima zi, exceptând corzile cu care aveam să construim în teren asigurările învățate în seara precedentă.


/atelier/img_8683.jpg

Soarele strălucitor din această zi ne-a dat câteva ghionturi să chiulim de la curs și să o zbughim sus, pe creste, dar fiorii aceia plăcuți ai vieții de liceu au rămas doar vechi amintiri romanțate. Noi, silitori, am așteptat profii de geogra-fizi-căță-nivologie în curtea cabanei pentru o nouă zi de lecții în aer liber.


Iată-l și pe Bucă, veșnicul pui de ciobănesc ce păzește cabana, care la un lătrat face să-ți înghețe sângele în vene. 


/atelier/img_8687.jpg


Nu știu să spun dacă e bine sau rău cu el paznic. După lăsarea întunericului, părăsești incinta pe barba ta; pentru Bucă pleci prieten, te întorci dușman!


Fiindcă în prima zi Gigione nu reținuse prea multe dintre numele noastre, ne-a rugat să ne lipim pe cască un timbru cu numele fiecăruia. Pe principiul: ce ți-e scris (în buletin), în frunte ți-e pus!


/atelier/img_8696.jpg

Mergând pe urme de animăluțe care au cutreierat noaptea aceste plaiuri, am stabilit locul dezmățului lângă albia unui pârâu, unde terenul are o muchie de vreo doi-trei metri pe care ne puteam cățăra.


Urma să începem lecția construind o ancoră cu ajutorul pioleților. Spre deosebire de turele de cățărare desfășurate vara, când asigurarea se face în perete, iarna trebuie să te descurci cu ceea ce ai la îndemână. E mult spus totuși că improvizezi. Mai curând, trebuie să fii creativ, să te ajuți de orice mijloc disponibil pentru a stabiliza pioleții.


/atelier/img_8705.jpg

Asigurarea în piolet presupune aproape de fiecare dată săparea în zăpadă sau gheață a unui șanț suficient de adânc cât să poți îngropa și să stabilizezi pioletul. Aici, Gigione ne-a arătat primul exemplu de asigurare, legând coarda de coada pioletului îngropat, la distanța unei treimi față de cap. Dacă tasăm bine zăpada de deasupra ancorei, asigurarea nu va ceda.


/atelier/dscn9946.jpg

O altă variantă de asigurare reprezintă prinderea unei carabiniere de capul pioletului.


/atelier/img_8708.jpg

Dacă un piolet oferă o asigurare atât de bună, ce spuneți despre doi pioleți? Dispunerea în cruce a celor doi pioleți (ulterior îngropați în zăpadă) stabilizează suplimentar punctul de ancorare.


/atelier/img_8730.jpg

Ia priviți ce bine face față!


/atelier/img_8743.jpg

O metodă care nu implică aptitudini de gropar pentru ancorare presupune înfigerea în zăpadă a cozii pioletului, în poziție verticală. Pentru siguranță îl putem bate cu talpa bocancului până când ajunge la nivelul zăpezii. Acest mod de asigurare este potrivit pentru zăpadă mai întărită, pentru că în zăpadă afânată nu ar avea stabilitate. Tehnica funcționează când ne asigurăm cu o carabinieră de capul pioletului pentru rapel, pentru că forța care acționează asupra pioletului nu lucrează pentru a-l extrage din zăpadă, ci îl obligă să se înfigă și mai puternic.


/atelier/img_8720.jpg

Pentru situații speciale, întâlnite des de către salvatorii montani care trebuie să coboare victima inclusiv cu o targă, există asigurări în mai multe puncte. Gigione a ancorat aici de 3 pioleți și, cu ajutorul unui anou legat într-un mod special, a creat o asigurare mobilă în 3 puncte. Acest mod de coborâre este util când este necesară balansarea în diferite direcții în perete sau când firul văii este sinuos.


/atelier/img_8753.jpg

Asigurarea rămâne de încredere (inclusiv mobilă) chiar dacă unul dintre puncte cedează. De asemenea, dacă două puncte cedează, tot rămâi asigurat într-unul, dar nu aș vrea să fiu în pielea celui care constată the final countdown :D


/atelier/img_8758.jpg

Ne-a venit și rândul la rapel. Mirela a fost temerara, coborând în modul de auto-asigurare direct în albia înghețată a râului. Și pentru că nu a adunat toată apa din jgheab în bocanci, i-au dat alții o mână de ajutor urmând-o.


/atelier/img_8804.jpg

/atelier/img_8780.jpg

Un alt mod de a coborî este filarea de către unul sau mai mulți parteneri. Un prusik prins pe coardă are rolul unei centuri de siguranță.


/atelier/img_8778.jpg

/atelier/img_8789.jpg

Gigione ne-a arătat și rapelul Dulfer – sau coborârea în S – pe care îl poți folosi când nu ai ham, dar pe care nu ni l-a recomandat pentru început întrucât pe pante foarte înclinate controlul devine minim.


În puținii timpi morți dintre exerciții, eu roteam privirea în zări, căutând să surprind animale sălbatice care ar putea să apară în poienile din apropiere. De câteva ori chiar am dispărut ca măgarul în ceață, de se întreba lumea dacă am încăput pe mâna ursului. Din păcate, nu am văzut decât urme de vulpi, de ciute și de iepuri, dar nu am găsit posesorii de drept ai acestora. Aveam la mine pentru prima dată de la achiziționare obiectivul Sigma 17-70, de aici și entuziasmul :) Chiar și fără fotografii emblematice, e ușor de observat că îi e superior obiectivului de kit; are optică bună, culori frumoase, focalizează rapid și corect și în plus este silențios (pot să filmez cu el fără să se audă zgomotul motorașului de focalizare). Deși mai am două obiective, de când l-am luat pe acesta nu l-am mai scos de pe aparat.


/atelier/img_8846.jpg


Țac! L-am prins și pe Cristi, organizatorul nostru, care în această a doua zi a stat mai mult în preajma echipei noastre, cocoțat în moțul dealului unde l-a zvântat viforul rece încontinuu. Chiar dacă era soare, nu-i simțeai căldura decât dacă te adăposteai de vânt sub costișă.


/atelier/img_8722.jpg


La orele amiezii am aflat cu surprindere că prânzul va fi luat în natură, la pachețel. Adică îl ia cine și l-a pregătit! Vă imaginați tânguieli... Am fost cam picat din lună la atelierul ăsta în ceea ce privește organizarea. În prima seară am ratat momentul în care s-au făcut înscrieri pentru micul dejun, în fiecare zi am aflat de la colegi care este echipamentul necesar anunțat de ghizi, iar acum aflam la locul osândei că prânzul se va servi ad-hoc. Norocul meu e că aveam la mine o punguță cu mix de nucifere, semințe și stafide, plus un baton de ciocolată. Dar alți colegi, mai prevăzători, aveau la ei sandviciuri care păreau delicioase și mă tot întrebam (cu voce tare), frământat de poftă, oare ce gust are mâncarea lor :))


După ce am terminat de exersat cele câteva metode de rapel, am început săpăturile la cel mai amplu proiect de asigurare: para :)


/atelier/img_8797.jpg


Se numește astfel pentru că presupune săparea unui șanț sub forma unei pere răsturnate. La modelarea și finisarea tranșeelor și-au adus aportul toți participanții, în tovărășie silită. 


/atelier/img_8794.jpg


Când s-a atins o adâncime optimă, prin șanț am trecut o coardă. Pentru mai multă siguranță, în curbele superioare, dar și pe laturi, pot fi înfipți pioleți care să minimalizeze frecarea corzii de gheață. Pentru a nu lăsa totuși pioleții în urmă, alpiniștii improvizează și înfig ramuri de brazi în șanț. La capătul inferior se închide bucla cu o carabinieră, iar coborârea se poate face în deplină siguranță.


/atelier/img_8799.jpg

Când au terminat aplicația, colegii din grupa lui Ciprian ni s-au alăturat, pentru că urma să participăm împreună la sesiunea a doua a zilei. Aceasta era rezervată avalanșelor, prezentându-se modul în care ne putem feri/salva de/din ele. Domnul Gabriel Motica a fost invitat să susțină prezentarea, și a venit tocmai din Maramureș pentru acest lucru.


Până la începerea celei de-a doua sesiuni, Ciprian a convocat câțiva voinici în încercarea de a desface nodurile marcă înregistrată a Adrianei, prinse pe o coardă, pe care la prima vedere doar un cuțit le putea vindeca. Gigione a încercat și el să le deslege, aplecat ca un chirurg asupra pacientului: Coardă! ... Piolet! ... ține puțin aici... Carabinieră! ... BISTURIU! Se pare că Adriana a inventat un nou nod, foarte sigur, iar cum coarda se umflase de la umezeală, a fost nevoie de mulți flăcăi putere și un molid strașnic pentru a-l desface.


/atelier/img_8809.jpg

Înainte de a începe efectiv discuțiile, am făcut și o poză de grup cu logo-ul AMC: Fiți oameni și pe munte!


/atelier/dscf9850-2.jpg

Gabriel Motica este reprezentantul firmei Pieps în România, distribuitoare de echipament de prevenire și salvare din avalanșe, așadar pe lângă scopul informării, prezentarea a avut și un caracter vădit de marketing. Pe mine nu m-a deranjat acest aspect, pentru că Gabriel a punctat lucrurile importante pe care trebuie să le ai în vedere când te expui riscului de avalanșă. Și cam toate aparatele au același principiu de funcționare. În plus, a răspuns prompt la fiecare întrebare ce i-a fost adresată.


Majoritatea grupului a considerat inoportună desfășurarea sesiunii departe de cabană. Acesta a fost de altfel și cam singurul lucru mai puțin apreciat la atelier. Colegii ar fi preferat să mergem în poiana din vecinătatea cabanei, unde puteam să avem confortul psihic al apropierii de un cămin călduros. În definitiv, nu știu a cui a fost ideea de a rămâne în locul unde avusese loc aplicația de dimineață, pentru că Gabriel ne-a spus că de regulă ține aceste sesiuni în sală.


Echipamentul de salvare în cazul avalanșelor constă într-un aparat DVA (dispozitiv pentru detectarea victimelor din avalanșă), o sondă și o lopată. Acestea au evoluat în timp de la obiecte mai simple. Echipamentul poate fi mai stufos, dar nu se poate rezuma la mai puțin, toate cele 3 piese reprezentând minimul necesar. Îmi închipui că cel mai simplu DVA consta odinioară într-un fluier sau pur și simplu în corzile vocale ale victimei și în urechea ascuțită a salvatorului, o beldie era pe post de sondă, iar lopata nu era cu nimic diferită de instrumentul muncii unui gropar. Acum DVA-ul este foarte performant, emițând și recepționând semnale la/de la distanțe apreciabile. Deși emite pe altă frecvență decât cea a telefoanelor mobile, poate fi bruiat de prezența acestora. Pentru integritatea aparatului, dar și pentru a fi ferit de frig, se recomandă să fie purtat în zona pieptului, pe sub jachetă. Sonda nu doar că este acum telescopică, dar are și senzori care îți confirmă apropierea de victimă. La fel, lopata este telescopică, reducându-și semnificativ dimensiunile, și în plus este ultraușoară.


/atelier/img_8824.jpg

În timpul prezentării am și glumit, pentru că Gabriel ne-a spus că un singur aparat DVA poate repera mai multe victime, astfel că e la îndemână să ne asigurăm și soacra și cățelul. Însuflețit de aceste vorbe, unul dintre colegi, căsătorit, a fost curios să afle dacă pe aparatul DVA poate afla exact identitatea victimei dintr-un loc anume – carevasăzică, dacă reperează soacra, să o mai lase nițel să aștepte la beci cât scoate de sub nămeți cățelul :)) Am aflat astfel că din rațiuni etice (nu e moral să salvezi cu prioritate pe cineva, pentru că nicio viață nu este mai importantă decât alta) aparatura nu a fost construită pentru a indica cine emite semnale de sub zăpadă.


/atelier/img_8832.jpg

Exercițiu practic de localizare a unei victime. Aparatul ne informează asupra distanței și direcției la care se află victima. 


/atelier/img_8834.jpg


Ne îndreptăm spre locul indicat și, când ajungem...


/atelier/img_8836.jpg

Nu, nu ne aprindem o țigară, iar am greșit poza! Unde era...? Așa... am găsit! Când ajungem, sondăm.


/atelier/img_8849.jpg

Sonda este una specială, care emite semnale acustice și luminoase, în funcție de apropierea de victimă. După ce am sondat locul în care se află victima, trecem la lucru manual: amintiri de pe ogor/sap nămetele de zor.


Dar piesa de rezistență este acest rucsac. 


/atelier/img_8854.jpg


Dacă am reținut corect, se fabrică în 3 mărimi: de 14, 24 și 34 litri. Prețul este situat undeva la puțin peste 1.000 de euro, găsiți mai multe detalii pe site-ul comerciantului. Ce e curios e că rucsacul acesta este echipat cu un balon de aer autogonflabil, care practic se desface în doar câteva secunde de la declanșare și se poate strânge în numai câteva momente după eliminarea aerului. Plus că permite vreo 3 sau 5 declanșări într-o singură încărcare a bateriilor, așadar imediat cum simți că ar putea să vină avalanșa, îl poți declanșa preventiv. Iar dacă a fost doar o alarmă falsă, vei mai avea totuși posibilitatea să îl declanșezi și peste 5 minute. Bineînțeles, ipohondria nu este prevăzută în manualul de utilizare (și cred că nici în garanție) și cu cât gradul acesteia este mai crescut, cu atât scade eficiența ansamblului de salvare.


/atelier/img_8855.jpg

Rucsacul a fost conceput în urma testelor care au relevat faptul că un balon de aer pur și simplu nu poate fi scufundat în tăvălugul de zăpadă, rămânând în permanență la suprafață. Desigur, te vei rostogoli de câteva ori pe valul de zăpadă, însă nu vei fi îngropat câtă vreme ai declanșat balonul de aer.


/atelier/img_8868.jpg

/atelier/img_8866.jpg

Mie mi s-ar fi părut foarte util să se poată atașa sistemul la orice rucsac, pentru a putea să îl folosești la rucsacuri mai încăpătoare, dar probabil că rațiunea producătorului a fost că nu mergi cu tot dulapul după tine în zone de abrupt, unde riscul de producere a unei avalanșe este foarte crescut, așa că s-a rezumat la spațiu pentru strictul necesar.


Odată încheiată și această ședință, am pornit în ghiorțăit de mațe și tremur de frig spre cabană. De fapt, eu m-am abătut puțin pe urmele unui iepure spre vilele Coteanu, cotind apoi pe urme de vulpe spre o muchie împădurită, dar nu a fost chip să găsesc vreun animal și am plecat resemnat spre Padina.


Mi s-a părut oarecum frustrant să fiu la munte și să nu merg efectiv pe munte. Simțeam nevoia să fac un traseu, să evadez în culme. Nici forfota din jurul meu nu-mi era familiară, nu mai văzusem atâta lume de la team-buildinguri. Și se pare că nu eram singurul care avea aceste sentimente. Pur și simplu, a doua seară mocnea revolta în noi. La masă, din multe piepturi a răbufnit lozinca: Noi vrem munte!


Am pus așadar la cale o ieșire de seară măcar spre Peștera, la lumina lunii, dar știți vorba aia cu socoteala de acasă... după masă ne-a luat o flamă de ne propteam pleoapele în scobitori. Plus că seara s-a înnorat tot cerul și a fulguit slab. Păi cum să ieși pe o vreme așa câinească?!


În aceste condiții, am întâmpinat bucuroși programul stabilit de ghizii noștri, care după ce ne-au încălzit cu muzici de munte, ne-au încântat și cu câteva filme tematice.


Când ne-am strâns toți, părea că în cabană e reuniune de trib indian! Cine ar fi crezut că soarele timid de peste zi avea să ne îmbujoreze spre învinețire ca după un sejur la rotisor? Și eram toți arși cu forme dintre cele mai amuzante, după cum purtaserăm cagule, buffuri, ochelari de soare sau de schi... îți era mai mare dragul să te uiți la noi, râdeai ținându-te de fund! Ei bine, da, la o analiză amănunțită, pieile roșii de pe fețele noastre căpătaseră nuanțe nebănuite, încât am învățat și culori noi, necunoscute bărbaților: de la roz pal, la grenadină, sidef, heraldic, bonbon, ponceau, bordeaux, fuxia și, odată ajuns acasă, experimentând tonuri ce bat spre magenta.


La cenaclu am vizionat două filme. Primul, un documentar despre doi alpiniști francezi care și-au propus ascensiunea a 82 de vârfuri de peste 4.000 m din Alpi, practicanți ai escaladei la liber, film despre care Ciprian ne-a spus că l-a marcat după ce l-a văzut. Nu vreau să răpesc nimănui plăcerea de a-l viziona, se numește Sur le fil des 4000. Filmul documentar este în limba franceză, o limbă pe care eu o înțeleg cât de cât (mai greu când este vorbită cursiv de nativi, unde intervine și jargonul local), însă din care mulți dintre cei prezenți nu înțelegeau o iotă. De aceea, Ciprian a intrat în rolul Irinei Margareta Nistor, prezentându-ne inclusiv denumirea crestelor ce apăreau în imagini, precum și alte informații interesante. Chiar a fost o plăcere să urmăresc acest film!


Al doilea film vizionat este un fel de parodie realizată în vremurile de demult (1955). Este intitulat Etoiles et tempêtes. Pelicula este o fereastră în timp, putem vedea cum se mergea atunci pe munte în Alpi, ce asigurări foloseau (a se citi nu foloseau), cam care erau limitele echipamentului.


Frânt de oboseală, spre finalul acestui al doilea film eu mi-am luat jucăriile și am plecat în cameră. Și aș fi adormit instantaneu dacă Adi nu ar fi tras la somn la noi în cameră, revendicând astfel ultimul loc liber. Totuși, nu mi-a părut rău că am stat treji mai mult în seara aceea, pentru că am râs alături de el și Cătălina până au venit și ceilalți în cameră, povestind vrute și nevrute.


În noaptea de sâmbătă spre duminică s-a schimbat și ora, scurtându-ne somnul. Deși nu a fost cazul anul acesta, am avut de câteva ori până acum ziua de naștere redusă la doar 23 de ore din cauza acestei convenții, întrucât părinții mei m-au programat să apar pe lume la sfârșitul lunii martie :) Și pentru că nu mă despăgubește nimeni pentru acest furtișag instituit, toamna îmi ofer o oră în plus alături de prieteni în turele tematice în care dăm ceasul înapoi.


***


Nici în a treia zi nu era zăpadă de colțari, dar ca să nu riște o rebeliune, ghizii noștri au avut înțelepciunea de a ne transmite să luăm în rucsacuri și ghearele.


Totuși, ziua a început cu altă aplicație: tipurile de zăpadă. Într-o lume complexă e normal să fie mai multe tipuri de zăpadă. Am citit undeva că numai fulgii de zăpadă pot întruchipa vreo 80 de forme și sunt clasificați în 4 mari categorii: coloane, ace, dendrite și rame. Fulgul clasic de zăpadă, cu 6 brațe, face parte din categoria dendritelor. În mod asemănător putem clasifica tipurile de zăpadă, cele mai cunoscute fiind: zăpada pulver (sau zăpada uscată, din care nu poți face bulgări), zăpada topită (apare când ninge la temperaturi de peste 0 grade și este o zăpadă plină de apă), zăpada crustată (este zăpada topită de la razele soarelui, care a dezvoltat o crustă la suprafață), zăpada grunțuroasă (se formează când razele soarelui cad pe stratul de zăpadă crustată), zăpada geruită/bătătorită (este acea zăpadă întărită din cauza frigului, pe care poți merge fără să te scufunzi).


Ajutat de băieți, Gigione a pornit săpăturile pentru profilul de avalanșă. De partea cealaltă, pentru a alunga frigul, fetele și-au irosit spiritul ingineresc mutând zăpada de colo-colo.


/atelier/img_8873.jpg

Văzându-le pline de energie, Gigione le-a propus să netezească zăpada pe versantul de deasupra albiei râului, pentru a fi potrivită pentru colțari. Când profilul de avalanșă a fost gata, ne-am strâns toți la lecție. 


/atelier/dscn0029.jpg


Am putut observa cu ochiul liber suprapunerea mai multor straturi și am analizat condițiile meteo dintre depunerile de zăpadă. Aplicând o forță asupra profilului (nu mai mare decât a unui schior sau alpinist), acesta a cedat între straturile cu textură diferită, rupându-se. Așa se poate întâmpla și în realitate pe versant, când instabilitatea stratului este crescută și pot pleca la vale plăci întregi de zăpadă cu o forță distrugătoare.


Și a venit și momentul așteptat de toată lumea, acela în care ne-am montat colțarii.


/atelier/img_8892.jpg

Primul instructaj a inclus exersarea mersului pe teren înzăpezit în scopul reamintirii. Genunchii arcuiți, picioarele ușor depărtate, călcat pe toată talpa. Astfel, vom elimina riscul de accidentare și vom maximiza stabilitatea piciorului. Pentru acomodare, am făcut o horă a bucuriei, executând pași în lateral. Apoi a urmat mersul efectiv, care poate fi descris în pași de dans dacă ai melodia potrivită: Staying alive a lui Bee Gees :))


Iată cum se face corect o coborâre la colțari cu fața spre vale: corpul trebuie păstrat vertical, talpa orientată înainte, iar genunchii îndoiți. Pentru stabilitate ne ajutăm de piolet în modul baston.


/atelier/img_8893.jpg

Am repetat și traversările învățate în prima zi: pas normal, pas încrucișat, piolet-alarmă, piolet-ancoră și piolet-adunat.


/atelier/img_8908.jpg

/atelier/img_8910.jpg

Liviu a adoptat poziția brevetată de mine. Se numește piolet-scaun.


/atelier/img_8909.jpg

Fetele au ținut morțiș să învețe și tehnici de cățărare cu doi pioleți, pentru că dau bine în poze :)


/atelier/img_8916.jpg

Pentru că se făcuse târziu și trebuia să ajungem și acasă, am încheiat lecțiile cu o întoarcere spre cabană legați în coardă. 8 prin urmărire, nod clasic, asigurăm de ham și sănătate!


/atelier/img_8927.jpg

Mersul în coardă pentru prima dată mi-a dat sentimentul de sclav mânat spre târg, mă și așteptam să iasă cameramanii lui Tarantino din zăpadă și să aud indicațiile regizorale. Ia priviți aici ce avânt aveau cei doi din fața mea, cu gândul la plantația de bumbac pe care vor sfârși...


/atelier/img_8928.jpg

Pentru a testa capacitatea de reacție a colegilor în cazul unei alunecări, m-am aruncat în zăpadă, întinzându-le serios coarda. Au fost însă pregătiți să mă oprească, deși dacă alunecam de pe creastă nu știu dacă obțineam același rezultat atât de simplu. Părându-li-se un exercițiu bun, ceilalți colegi au testat și ei tipul ăsta de accident, așa încât până la cabană am tot picat în zăpadă ca muștele stropite cu Raid.


Înainte de a ne lua rămas-bun, am completat câte un formular referitor la atelier și la organizarea acestuia de către colegii de la AMC. Chiar așa, că mi-am amintit, diplome nu primim? Alo!


Pe parcursul atelierului, eu am tot bătut apropouri către colegi să scrie un jurnal (pentru mulți ar fi fost primul), dar cum textele lor s-au risipit în pretexte, am decis să port eu stindardul :D Cred că nu se mai aștepta nimeni să dau în vileag cele învățate la atelier și, chiar dacă nu i-am menționat punctual aici pe toți cei cu care am interacționat, îmi voi aminti cu drag această experiență și colegii alături de care am participat.


Sunt convins că am uitat multe detalii sau că am reținut greșit anumite informații. Probabil că dacă nu aș fi scris acest jurnal aș fi uitat și mai multe lucruri. De aceea, îi rog pe colegii mei de atelier să mă corecteze acolo unde am greșit sau să completeze locurile lăsate libere de mine.


Am învățat multe lucruri utile direct de la persoanele potrivite. Prin exemple lămuritoare, am aflat când să fructificăm bagajul de cunoștințe. Iar printre rândurile predate de instructori, am înțeles că precauția îi este superioară experienței. Acum nu ne rămâne decât să mergem în cele 4 zări, precum apostolii care au luat învățătura, și să punem în practică ce am asimilat, pentru a ne cinsti cum se cuvine mentorii.


Mulțumesc, Salvamont Padina!

Mulțumesc, AMC!



Cristi Iliescu

Aprilie 2016



Joi, 28 aprilie 2016 - 21:33 
Afisari: 5,256 


Postari similare:





Comentariile membrilor (17)

lawr
lawr
Caraba
 
1
No, Fain frumos. Mi-a parut rau ca nu am avut timp liber sa ma inscriu si eu. Poate iarna viitoare. Se vede ca ti-a placut. Multumim de relatare.


Vineri, 29 aprilie 2016 - 10:53  

macaz2006
macaz2006
Caraba
 
2
Felicitari Cristi pentru jurnal si pentru atelier!
O singura remarca: capul de coarda este cel mai experimentat dintre echipieri si deschide traseul si amenajeaza regruparile, secundul unu este cel mai putin experimentat si vine la mijloc, iar in urma vine secundul doi care recupereaza asigurarile si care-l fileaza pe capul de coarda. Sunt sigur ca asa ti-a explicat instructorul.
Ture faine si jurnale pe masura!


Vineri, 29 aprilie 2016 - 11:11  

edo
edo
Caraba
 
3
Felicitări Cristi, super prezentare, și frumoasă și utilă!


Vineri, 29 aprilie 2016 - 11:41  

andrei.st
andrei.st
(admin)

 
4
Salut Cristi si multam pentru jurnal, ma bucur ca atelierul ti-a fost de folos, aveai nevoie Carpati.org
Cat despre prezenta mea, cu o saptamana inainte fusesem la cel de schi alpinism tot la Padina, mi-am instituit singur preventia in pastrarea job-ului Carpati.org

As vrea sa intaresc si eu ceea ce ai subliniat in primele randuri.
Acest jurnal trebuie luat ca atare, reprezinta experienta avuta de catre Cristi ca participant al atelierului si descrie atelierul prin ochii unui cursant . Jurnalul nu poate si nu este indicat a fi lolosit de cineva in speranta ca va reusi sa invete tehnica alpinismului de iarna sau pentru a-i invata pe altii din ce a citit aici Carpati.org

Pentru asta exista mereu profesionisti experimentati iar noi AMC-ul alaturi de Ciprian Lolu am incercat mereu sa subliniem acest aspect al initierii in conditii de siguranta alaturi de oameni care stiu ce fac, prin prisma meseriei lor.

Acum notiunile de baza ti-au fost aratate, conteaza cat si cum le vei aprofunda in viitor in ceea ce vrei sa faci Carpati.org

Multa bafta!


Vineri, 29 aprilie 2016 - 14:35  

alexalex
alexalex

 
5
Foarte fain. De multe ori m-am intrebat daca voi avea vreodata ocazia sa citesc un jurnal de la un atelier AMC. Iata ca acum am avut aceasta oportunitate Carpati.org
Multumesc


Vineri, 29 aprilie 2016 - 15:32  

macika_
macika_

 
6
Salut Cristi , fain jurnalul , citindu-l am retrait cu ochii minti cele trei zile petrecute la atelier . Multumesc ca l-ai scris cat si celor implicati in realizarea/organizarea acestui atelier foarte folositor .


Sâmbătă, 30 aprilie 2016 - 15:59  

catalina88
catalina88

 
7
iupppi, ai scris jurnalul! Carpati.org Si ce fain l-ai scris! Insa doua chestii s-au repetat pe parcursul lecturii: 1. am ras de m-am prapadit Carpati.org 2. am ramas uimita de cate detalii ai retinut! Am stat si m-am gandit daca cumva stateai si iti notai pe hartie in timpul cursului. Evident, nu ai facut asta Carpati.org
Sper sa folosesti cat mai des notiunile invatate, ca sa aduni cat mai mult material de jurnale, ca tare fain scrii..


Luni, 2 mai 2016 - 19:59  

rivas
rivas
Caraba
 
8
sincer să fiu , din ceea ce am văzut din pozele tale atelierul nu a fost cine stie ce... mai bine vă duceau pe o vale de abrupt în care zăpada era mai tare gen valea Albă . parcursă integral cu instructorii ,valea era un bun exercitiu pe ”viu” a tuturor tehnicilor predate. Asa cu pioletul si coltarii prin pădure...Mai mult ai învătat tu singur cînd ai vrut să urci pe Alba.


Marți, 3 mai 2016 - 22:22  

monycata
monycata

 
9
Răzvan, nu cred că ai dreptate. Nu cred că ai citit atent începutul articolului ("pentru începători", "învățatul după ureche", etc.). Tu, ca instructor, ai lua după tine 20 de oameni pe care nu-i cunoști, declarați ca fiind fără experiență, pe Valea Albă? Poate că ce-au făcut La Padina pare o joacă, dar una cu folos. Tehnica trebuie învățată de la început CORECT și aplicată la fel mereu. Nu după ureche, comoditate sau "lasă că merge și așa". Și cel mai periculos moment este acela în care crezi că le știi pe toate; și tocmai atunci neglijezi amănunte. Amănunte care pot face diferența.


Miercuri, 4 mai 2016 - 08:26  

tavi
tavi

 
10
@rivas
Cand vei dori sa aprofundezi innotul sa ma cauti si mergem pe Dunare, in zona Giurgiu, unde apa curge cu 12000 mc/s. Te duc cu barca pana aproape de malul bulgaresc....

P.S. merg cu coltari de 15 ani si tot am gasit informatii interesante, la acest atelier.


Comentariu modificat de autor!

Miercuri, 4 mai 2016 - 08:36  

cristi.iliescu
cristi.ilies..
Busola
 
11
Salutare!

Vă mulțumesc tuturor pentru vizită și pentru mesaje!

Gabi (macaz), să știi că e posibil să-mi amintesc eu denaturat, deși mi s-a mai spus că am memorie de elefant. Din experiență, am observat că într-un domeniu precum alpinismul, la 50 de alpiniști ai 50 de metode. Și toate corecte! În definitiv, cum poți măsura experiența unui alpinist sau cum o poți compara cu a altuia ca să știi cine e mai potrivit pentru a fi cap de coardă și cine pentru secund?

Dincolo de textul de față (scris în stilul în care pot scrie eu), subliniez că atelierul a fost o experiență utilă și le recomand înscrierea la un astfel de curs celor care vor să debuteze în ture ce necesită echipament special.

Răzvan, riscul de a ieși pe o vale de abrupt cu persoane lipsite de experiență era prea mare. Gândește-te că dacă se întâmpla un accident - sau numai dacă alunecau câțiva care nu stăpâneau prea bine oprirea în piolet - toți participanții ar fi rămas cu traume care i-ar fi îndepărtat de această activitate. Sănătos este să îți însușești în mod corect cunoștințele și să le poți aplica ulterior, dar e foarte important să dormi câteva nopți cu capul pe noțiunile predate, nu să le auzi spuse în vânt pe la Săritoarea Cârnului.


Miercuri, 4 mai 2016 - 09:44  

rivas
rivas
Caraba
 
12
nu mă întelegeti gresit ! eu am gîndit astfel : după un curs de initiere ca acesta mergea foarte bine o tură pe bune cu instructorii pentru a se vedea cît de bine au fost însusite tehnicile predate. Fie doar si mersul cu coltarii pe o pantă de zapadă înghetată. Căci asa se învată meserie . Cursantii capată curaj si încredere în ei experientă , si instructorii pot corecta micile sau marile greseli pe care le pot face începătorii. Instructorii te pot învăta multe lucruri dar nu pot să-ti transmită experienta lor !.
@tavi : stiu să înot , iar de învătat , învătăm tot timpul.


Miercuri, 4 mai 2016 - 10:31  

tavi
tavi

 
13
exprimarea asta bat-o vina Carpati.org
tura este in pregatire, probabil 21 - 22, luna in curs....


Miercuri, 4 mai 2016 - 10:33  

macaz2006
macaz2006
Caraba
 
14
Cristi, sa sti ca in alpinism se merge, de regula, cap schimbat. Adica, intr-o echipa de 2 alpinisti, dupa fiecare lungime de coarda se schimba intre ei capul de coarda cu secundul. Asta se intampla in echipe echilibrate, pentru a da posibilitatea fiecaruia dintre alpinisti de a savura traseul din postura de cap-coarda.
Cand dificultatea traseului este peste experienta unuia dintre echipieri, atunci acesta va ramane secund pe lungimile dificile si va fi cap-coarda pe lungimile mai usoare.
Nu trebuie vreun aparat pentru a masura experienta alpinistilor. Ei se cunosc intre ei, isi cunosc propriile puteri, dar si pe cele ale coechipierilor. In functie de forma fizica, de gradul de oboseala, de experienta fiecaruia se stabileste cine merge cap si cine ramane secund. Nu exista "mai potrivit" pentru a fi cap sau secund, ci doar daca cel mai putin experimentat are curajul sau nu de a merge cap, caci, iin definitiv despre asta e vorba: una e cand cazi in coarda ca secund si alta cand cazi de deasupra pitonului. Restul e doar o intelegere intre cei doi.
Sunt sigur ca, din 50 de alpinisti seriosi, tot 50 iti vor spune ca experimentatul merge cap coarda. E doar o scapare a ta.

@ rivas tu ai dreptate intr-un fel. Valea Alba e una dintre vaile pe care se poate exersa cel mai bine oprirea in piolet, mersul la coltari. Dar e si greu sa iti asumi raspunderea pentru 10 oameni de caciula. Vezi tu, primavara, ninsori, dezghet, rymae, mai curge de pe Albisoare...


Miercuri, 4 mai 2016 - 10:52  

mmaxalb
mmaxalb

 
15
poate nu am inteles eu bine subiectul si imi cer scuze lu cristi care a scrie un superjurnal
da ce tucu meu are de a face tehnica de cap schimbat din alpinism (catararea in perete ) cu mersul legat in coarda , sunt lucruri total diferite (indiferent daca ai unul sau doi secunzi)
in cap schimbat cu 2 secunzi in alpinismul de perete tehnita expusa de tine e corecta
dar acii se discuta de mersul iarna asigurat in coarda unde tehnica este exact invers ca la cap schimbat , incepatorul este in fata iar secundul este in spate finca probabilitatea ca incepatorul sa cada este mare iar daca cel experimentat este in fata va incepe blocajul/asigurarea decat dupa ce a simtit smucitura corzi , daca este in spate reactioneaza in primele zecimi de secunda iar smucitura corzii il va gasii in pozitie de blocaj
sper ca te-am lamurit care este treaba si ca iarna nui ca vara


Marți, 17 mai 2016 - 00:37  

macaz2006
macaz2006
Caraba
 
16
As vrea sa vad si eu experimentatul care-si pune viata in mana incepatorului. Acolo in fata, capul de coarda analizeaza zapeda, ia decizii privind orientarea, amenajeaze regruparile, catara pasajele la liber sau asigurat tocmai la baza corzii de catre secund. Defapt, intrebarea vine invers: as vrea sa vad incepatorul care poate face toate astea, sau care macar s-ar incumeta.


Comentariu modificat de autor!

Marți, 17 mai 2016 - 12:10  

mmaxalb
mmaxalb

 
17
Despre ce discutam aici ca nu ne înțelegem .Vorbim de tehnici de alpinism sau de DEPLASARE LEGAT/ASIGURAT IN COARDA findca. repet sunt chesti total diferite .si de curiozitate cum te deplasezi tu iarna pe creasta să înțeleg că te oprești din 20 în 20 m și faci o regrupare cu piolet sau ancora îngropată în zăpadă? Sau când urci o vale de abrupt iarna sapi în zăpadă până găsești pitoanele de regrupare din stâncă sau folosești cuie de gheata? Si faci asta la fiecare 20m ?Ca poate fac io ceva greșit și nu îmi dau seama
Si aicea eu mă opresc nu de alta dar deja seamănă a spam/flame si îmi cer scuze
Dacă vrei să continuăm discuția te aștept în privat


Marți, 17 mai 2016 - 14:32  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,1018 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2019) www.carpati.org