Cu remarcatul in Podu Calului. AMC din nou!

E vineri, 3 iunie 2011 si eu motai intr-un autobuz care a plecat din Bucuresti in zorii zilei si acum se strecoara printre dealuri prahovene ca sa iasa la apa Buzaului. A dat soarele, s-a ridicat de doua sulite pe cer (ei, nu chiar doua sulite, asa vine vorba, pe bune is doua sagetele de-alea de la darts, ca e inca devreme), ziua promite sa fie frumoasa. Ma indrept spre Valea Casoca si masivul Podu Calului, sa strig “prezent” la actiunea de remarcare organizata de Asociatia Montana Carpati.

Nehoiu. Cap de linie.

Alt autobuz, spre Siriu. Cu un sofer care pare el mascul al speciei, poarta pantaloni si mustata, are vocea groasa…pana aici te induce in eroare…dar e curiooooos, ca o baba! In nici 15 kilometri imi afla viata, pasiunile, destinatia (pe termen scurt) si il mai si platesc cu 4 lei pentru toate informatiile pe care i le dau!Ma debarca la poalele barajului Siriu, mi-o arata pe Elena care ne intampina in toata splendoarea ei (honi soit qui mal y pense!- Elena e pensiunea din capu’ Vaii Casocii, reperul meu ca sa-mi continui drumul spre cabana “14 Scaune”, locul de intalnire cu organizatorii) si pleaca ridicand din umeri probabil la gandul ca gradina Domnului e mare, multi i-au sarit gardul, pana aici nimic nou, dar sa sara asa, ca mine, cu ditamai sifonierul legat cu bretele in spinare si s-o apuce cu toata incarcatura asta spre padure…hm, omul (baba?) cat traieste tot invata!

Scap de dracu’, dau de tat-su. Nu apuc sa ma incontrez la mers mai mult de 500 de metri ca ma pun pacatele sa-l iscodesc pe unul din megiesii aflatori pe la gardurile dinspre ulita ale caselor de pe vale. La bafta mea nimeresc tocmai pe nea Posea. Nenea, care merge pe 70 si arata de vreo 45 , e copia soferului mustacios si cu apucaturi de baba. Copia facuta din atomi de antimaterie: personajul acesta nu da doi bani pe mine si pe problemele mele existentiale, dansul are o singura grija, sa-mi povesteasca, peste gard, tot ce-a facut dumnealui in ultimii 70 de ani. Am aflat cum s-a construit barajul Siriu, cum s-a desfiintat mocanita de pe Valea Casoca dupa ce au distrus-o inundatiile din ’75, care-i ultimul inventar al ursilor din masiv (-Sunt ursi, nea Posea?- E mama ursilor aici!), cata pensie are si din ce perioade e compusa vechimea in munca pentru care primeste pensie, care-i treaba cu ciobanii si ciobanitul local si care e parerea lui nea Posea despre tineretul din ziua de azi...(asta nu prea vreti s-o stiti si voi)La momentul in care istoriile incep sa contina si referiri din ce in ce mai dese la tatal dumnealui (si frate!, nea Posea e copil facut mai la batranete…tat-su apucase zdravan ’907 si primul razboi…) ma prinde teama ca nu ne oprim pana la bunic si strabunic si astia sigur au fost contemporani cu Mihai Viteazu sau macar au cunoscut pe careva care a dat mana cu marele voievod, ori eu n-am chiar atata timp la dispozitie!Noroc ca dinspre vrejii de fasole din gradina mosului murmurul consoartei dumisale, care il invita la infipt aracii in pamant, incepe sa se schimbe in tunet de nevasta nebagata in seama iar nea Posea n-are incotro, suspina si ma sloboade sa iau calea muntelui. Contorizez o ora jumate si trei tigari jertfite la gardul batranului, regret doar ca n-am scos ibricul sa pun de-o cafea ca as fi avut si timp si nevoie, aburc matahala in spinare si pornesc spre “14 Scaune”.

Drumul e prietenos, se strecoara printre versantii unei vai inguste dar insorite, ma strecor si eu stergandu-mi naduseala de pe frunte ( in loc sa merg mai de dimineata, pe racoare, am stat la taclale si-am mai tinut si omul ala din treaba, acu’ are si scandal cu nevasta, asa-mi trebuie!)

Spatele meu (de fapt partea de jos a picioarelor, ca atat se vede) sau culoarea rucsacului (acesta se vede sigur, ca-i cat casa!) inspira incredere asa ca primii carpatisti care ma prind din urma cu o masina opresc si ma invita sa ma alatur lor pana la locul de cazare.Ii cunosc, cu prilejul acesta pe Erika, Marian si …doamnelor si domniloooor, Iooooaaaaan Stoenicaaaa! Da, doamnelor si domnilor, celebrul calator singuratic si scriitor prolific (am zis bine, nu? Scriitor singuratic si calator prolific parca suna mai putin bine…in fine…). Dam mana pe bancheta din spate a autoturismului, ma uit, pipai (cu ochiii, hoo) si-mi vine sa strig: exista!! Chiar exista si de-a lungul urmatoarelor zile imi va fi un minunat coechipier. Si daca va vrea bunul Dumnezeu s-o lase asa cum a cazut si nu-si mai baga Aghiuta coada, peste alte doua saptamani vom fi din nou impreuna la remarcarea din Muntii Vrancei.Dar sa nu ne pripim, ce va fi acolo o sa vedem , sa ramanem la problemele curente. Prima problema e daca la “14 Scaune” sunt paispe scaune. Sunt. Si cateva rezerve, probabil pentru perioadele in care vreun scaun titular intra in concediu si pleaca la mare.

Nea Tudose ne primeste amabil, ne arata casa, ne aseaza la masa…Ei, aici la masa…handicap mare, nea Tudose n-are bere in dotare, oricat ti-ar fi de cald si sete!O rezolvam si pe asta, ca suntem baieti mari, apoi ne intalnim cu organizatorii galateni…de-acum prieteni vechi: Nea Marin, Alex, Catalin (si Catalina), Dan (si Doina)…opaaa, ia stai putin…Catalin si sotia Catalina, Dan si sotia Doina…oare la Galati primesti certificat de casatorie si pupi mireasa numai daca numele ei incepe cu aceeasi initiala cu care incepe al tau?!? Asta e o problema nerezolvata la fata locului, mai studiez , mai adun bibliografie. Va tin la curent.Pasul urmator e sa pozam Cascada Casoca (adica sa ajungem intai la ea, dar facand drumul cu masina nu se mai pune la probleme) si iata-ne la locul de cazare.

Ne adunam din ce in ce mai multi, ne salutam, facem cunostinte noi, ridicam casa, punem masa, aprindem focul si cantam.

Si mai facem inca ceva, ca nici broasca nu canta pe uscat. Se face sambata dimineata. Trec printr-o scurta perioada a vietii in care nu pot sa refuz pe nimeni si nimic. Pentru simplul motiv ca nu pot clatina capul decat de sus in jos si-atunci cu mare grija… Cealalta axa potential utilizabila pentru miscarea capului, stanga-dreapta, e momentan scoasa din uz. Incerc, dar obtin efectul unui cutremur de gradul sapte virgula noua catralioane de grade pe orice scala de masura, asa ca ma feresc cu sfintenie sa repet operatiunea. E tardiv dar ma intreb de ce nu m-am gandit la sfintenie aseara. Si azi-noapte. Pana aproape azi-dimineata. Sunt motolit dar fericit. N-am carat cortul degeaba, in mod absolut surprinzator am dormit in el si nu la vecini sau la urs. Sau macar m-am trezit acolo, ca din vremea scurta in care am dormit nu am amintiri. Incerc sa-mi intind partile mai sifonate odata cu ritualul spalatului in raulet. Mi-ar prinde bine un fier de calcat. Usurel-usurel si cu miscari doar sus-jos revin in randul lumii.Care lume, compusa din inca 35 de carpatisti si vreo douazeci de jandarmi de la Jandarmeria Montana Buzau (multumim de sprijin!) ai zice ca manata de ceva interese daca n-ai sti ca totul e voluntariat( ei, da, la jandarmi voluntariatul e pe baza de ordin sa fii voluntar, dar asta e alta mancare de peste!), face abstractie de ora ultramatinala si mai face si cerc in jurul organizatorilor, se imparte pe echipe, ia in primire materiale, scule, harti, asculta instructajul si …uite-asa incepe o zi de munca.

Sunt un norocos, am o echipa traznet, Catalina si Catalin, Dorin si Ioan, plus jandarmul Cornel.Norocul meu se termina in timp ce pictez primul marcaj din traseul alocat, la vreo 50 de metri de tabara de corturi. Ma ajung blestemele babei cu fasolea ramasa nearacita, bag de seama; echipa noastra isi sporeste brusc si neprevazut efectivul cu inca trei membri: Marcel, prieten vechi, nepoata-mea Adina si Cristina, pe care inca n-o cunosc dar pana la sfarsitul zilei urmeaza sa o.Te-ai intreba, la o prima lectura, unde-i nenorocirea, ca nu se intrevede… Au mai patit ca mine atlantii, orasenii din Pompei iar in vremurile mai dinspre noi japonezii de la Fukushima, si nenea ala traznit de fulger de la stirile proteve, Adriana, ai legatura!, nici unul n-a stiut de unde l-a pocnit nenorocirea! Asa si eu, m-am bucurat mai intai. Pana in seara..aveam sa patimesc destule…Dar s-o luam agale cu povestea.Agale o luam si pe poteca si ne facem mana cu primele patrate albe cu o dunga rosie si verticala pe mijloc. Treaba pare sa mearga struna dar germenele belelelor e deja in plina diviziune si tacut incepe sa isi arate efectele.

Primul efect e ca Marcel se aboneaza la pensula si vrea sa traga dungi albe. Primele dintre ele le trage peste cea mai artistica sageata rosie desenata de baiatu’ stand cu capul in jos, pe marginea unui pod, la o cotitura de traseu. (Marcele, imi pare rau, am promis ca nu ma uit la schilodirea realizarii mele maiastre dar fotografiile publicate de coechipieri au , la capitolul “asa nu!”, poza cu pricina!)

Simultan cu actul de mutilare Marcel mai obtine un efect : motivand ca rucsacul il incurca la pictura noul Van Gogu al nostru i-l paseaza Cristinei care mai avea unul in spinare. Urmarea? Pai, noi, astia, cavalerii…deh, am carat ca bonus si rucsacul lui Marcel.Asta inca n-ar fi nimic (sau aproape) dar la pauza de masa aveam sa constat ca toata sandramaua aia de rucsac n-avea in el macar un biscuit, o vata de zahar, o ciocolata aerata, ceva mic si usor cu care sa-ti potolesti foamea in rand cu lumea. Asa s-au dus pe copca si in burticile lui Marcel si Adina si painica si branzica si carnica si ciocolatelele si…si..si…Dar am baut apa pe saturate, ca eram langa un izvor rece si cristalin!Pana la ora mesei ne mai distraseram deja scotand masina lui Horia dintr-un namol cat mlastina lui Shrek, carand apa, ciment, teava, alaturi de echipa de jandarmi plecata sa monteze stalpi pe traseul nostru si marcand suplimentar si o bucata din traseul repartizat altei echipe, suflete mari, ce naiba!Echipa noastra continua sa creasca precum aluatul pus la dospit…cu ce lipici eram dati nu stiu, ne-am trezit la un moment dat si cu Emil , venit mai tarziu in tabara si urmarindu-ne pe marcajul proaspat aplicat. Si bine aplicat, ca ne-a gasit! Sau o fi el nascut cu caita in cap si e mai baftos ca restul lumii…poate altii care n-au norocul lui ne cauta si-acum…

Supranumerarul acesta de personal a dus la niste ciondaneli pe cele trei biete pensule din dotare si peria aferenta kit-ului standard de marcare , dar asta n-a fost nimic grav ca s-a rezolvat simplu, am lasat fetele sa munceasca, doar erau fix trei la numar si noi ne-am scaldat privirile in zari si am carcotit cu privire la calitatea marcajelor.

Pana la jonctiunea cu echipa venita din celalalt capat al traseului nimic notabil in afara splendorilor din peisaj.

Dupa intalnire, insa, a fost randul Cristinei sa arate ce poate si de ce merita sa o porti dupa tine. Rumori din public, la intalnirea cu cealalta echipa, (prietenii Marius si Mihai stiu de ce) imi gadilasera urechile dar cum nu-s superstitios, m-am facut ca nu le aud. Maaaare greseala! Seara, in tabara(dar mai avem pana in tabara, stati , ca n-a fost asa de simplu, noooo!) aveam sa aflu ca simpatica Cristina ar trebui sa poarte supranumele de mama tuturor oazelor din desertul Sahara, salvatoarea insetatilor din Gobi, aducatoarea de viata si verdeata in Atacama, ca e fiica Amazonului si nepoata Nilului. Un’ te duci cu ea apa curge. Cu precadere din cer. Si de regula in suvoaie dense.In consecinta ne-am intors in tabara trecand printr-o furtuna de gradul noua: fulgere, tunete, grindina, un potop cazand din cer. Intr-un fel, noroc cu furtuna, gonise de pe drum orice alta vietuitoare, nu mai era nimeni sa vada o adunatura de napastuiti infasurati in plasticaraie si carand dupa ei o ranga, un topor, o lopata, un bidon de 100 de litri, saci, rucsaci…n-a ras nimeni de noi.

Dar pana la intoarcere ne-am mai adapostit pe sub poala padurii si apoi intr-un grajd parasit in care am scormonit de pe fundul rucsacilor ultimele chestii comestibile. Numai bine ne-am deschis apetitul pentru fasolea cu carnati care, aburinda, ne astepta in ceaunul lui Horia..Ciclonul Cristina loveste din nou si tot vinisorul lui Horia ia drumul Buzaului cu viitura de ora cinci. Intrucat n-a fost singurul pagubit si cum orasul Buzau din apele astea isi stampara setea tare imi vine a crede ca duminica pe la sapte dimineata era mare si inexplicabila veselie alcoolica in casele din municipiu.Vaduviti de placeri bahice, sau macar de grosul lor, decidem s-o sechestram pe Cristina in cortul militar instalat de jandarmi si pe cale de consecinta, reusim sa aprindem focul de tabara. O clipa de neatentie a paznicilor, un varf de nasuc al Cristinei iesit la lumina stelelor si ploaia s-a asternut durabil peste foc si peste noi. Si cred ca peste toata Europa. Cu perspectiva unui nou diluviu imi pun o iluzorie vesta de salvare si adorm cu gandul ca maine dimineata, nu mai tarziu, sa incep sa construiesc o arca.Duminica dimineata, nu foarte devreme, reusesc sa fac ochi sub un soare stralucitor. In naivitatea mea imi imaginez ca am exagerat cu acuzele la adresa fiicei ploii asa ca n-am nimic impotriva sa plec in Podu Calului cu un grup din care face si ea parte, alaturi de Doina si Dan, Marcel si Adina.

Pe la jumatatea drumului ajungem la o cabana a unor oameni inimosi, cu copii frumosi si de saptamana asta ingroziti probabil de posibilitatea ca in zona lor sa se mai faca vreo actiune de remarcare. N-a fost om sa treaca pe la usa lor ( nu numai ca treceau azi, dar maine isi aduceau si prietenii!) si sa nu poarte urmatorul dialog cu proprietarii: -beti o cafea?-daa!-dar o afinata vreti?-daaa!-o clatita sa va dau?-daaa!-un chec?-daaa! Un suc de soc?...Hai, ca ati prins spilul: -daaaaaa! In consecinta Dan a urcat in Podu Calului de trei ori in trei zile, iar Doina a fost singura care (cu ce eforturi oare, Doamne?) a reusit la intrebarea –vreti o cafea? sa raspunda mai intai cu un spasit –am baut si ieri…inainte de a reintra in randul lumii si a nu refuza nimic din cele oferite.

Dumnezeu si cu Cristina ne-au batut pentru ca am plecat de la minunata cabana spre varf cu gandul pacatos ca pana ne intoarcem noi, peste doua ore, numai bine o sa fie gata tochitura care era pe foc. Asa ca pe varf am avut vreme de doua glume si trei poze si…ghiciti si voi cam ce-a urmat! Indiciu: cei ramasi in tabara, speriati de potopul care ameninta sa le ia masini si alte avutii de prin poiana unde dormisem au plecat la deal dupa noi, ingrijorati.

Odata regrupati am incheiat actiunea la hanul Magura, la adapost.

N-am pomenit aici pe toti participantii si-mi pare rau. Dar sunt sigur ca toata lumea intelege ca numai posibilitatile mele limitate de narator au facut sa nu ii pot prinde in poveste pe toti inimosii care si-au unit eforturile sa mai facem un pas spre desavarsirea unei comunitati in care valori morale ca prietenie, altruism sau atasament nu sunt vorbe goale ci sunt fundatia a ceea ce Asociatia Montana Carpati isi doreste sa construiasca.O sa las poza de grup sa vorbeasca in locul meu si despre Cami si despre Stefan si despre Bogdan , si despre Ion, si despre Nea Marin si despre Gigi si despre Mastroiani si despre Lucian si despre…Toti, oameni minunati in mainile carora mi-as lasa sticla de bere si-as fi sigur ca un gat, de pe fund, de-acolo, as mai gasi si eu cand as cere-o inapoi!

Nota: Cele mai frumoase poze din jurnal le-am primit de la  Ioan Stoenica si Mastroiani. Cele mai multe sunt ale mele.

Miercuri, 8 iunie 2011 - 22:54 
Afisari: 1,119 


multi