Creasta Pietrei Craiului in ultima zi de toamna (Muntii Piatra Craiului)

Piatra Craiului, Cabana Curmătura, 14-16 noiembrie 2008.

Participanţi: Adelita, Ileana, Alex (Patriotu), Geo (Goe) şi eu (Sergiu).

Nici nu mi-am dat seama ce repede pot alerga pe scări cu rucsacul în spate, dar nu e vreme de pierdut că trebuie să prind metroul. Salvat de sfertul academic, ajung în jur de ora 17 în Pipera unde mă întâlnesc cu Alex, Geo şi Ileana. Îngheţ în tricou în timp ce aşteptam să sosească şi Adela. Înghesuim în spate cele 5 rucsace (numai al meu făcea cât două) şi pornim spre munte.

Mai mult blocaţi în trafic, avem noroc tot cu Geo că işi ia rolul de DG şi ne mai trezeşte. În jur de ora 21 suntem în Zarnesti şi puţin mai târziu parcăm maşina un pic mai sus de Fântâna lui Botorog. Ne echipăm pe întuneric şi pornim la drum în jur de ora 22.

Singurul fara frontală, sunt mai împiedicat, ca de obicei :D. Noroc cu luna, că mai răsare dintre nori. Mă consolez cu ideea că nici ziua nu sunt mai atent pe unde calc şi mă las dus de potecă… Normal că am mai făcut şi pauze, să ne mai încălzim sufletul… sau să admirăm poiana Zănoaga la lumina lunii.

Trecem pe lângă Salvamont, şi ajungem înainte de miezul nopţii la cabană. Geo, Ileana şi Adela îşi preiau locurile în cabană, iar eu cu Alex ne instalăm confortabil în cort. Adormim repede căci avem planuri mari pentru a doua zi, când stabilim să ne întâlnim la 5:30.

După o scurtă masă de dimineaţă, se pare că eram cel mai fomist, plecăm pe la 6 înspre creastă prin şaua Crăpăturii. Deşi înca întuneric, ne lăsăm călăuziţi de frontale (şi eu de lună) prin pădure. De la un punct de belvedere admirăm luminile adormite ale Zărneştiului.

La început poteca urcă mai domol, apoi părăsind pădurea ne conduce pe pante cu grohotiş şi pe stânci abrupte.

­Într-un târziu apare şi soarele înroşind orizontul, semn de vreme bună şi prilej de poze noi.

Continuăm să urcăm prin împărăţia stâncilor, ajutaţi pe alocuri şi de lanţuri. Soarele işi intră în drepturi şi ne încălzeşte uşor spatele. Luna se încăpăţânează să dispară.

Deşi nouă ne ia o vreme să străbatem zona stâncoasă, se pare ca « Sucă » al nostru ştie mai bine ca noi zona, reuşind să ajungă sus pe creastă înaintea noastră. Am aflat pe urmă că făcea drumul ăsta de ceva timp şi am înteles atunci cum de ştia poteca aşa bine.

De sus priveliştea este uimitoare. Se pare că a meritat urcuşul. Recunoaştem în depărtare vârfurile mai importante.

Străbatem în continuare Creasta înspre Sud şerpuind prin ţinuturile îngheţate de vântul tăios din vest şi prin părţile estice însorite şi protectoare ale Pietrei Craiului.

Ultimele zile de toamnă se arată din ce în ce mai prietenoase. Traseul ne solicită din ce în ce mai mult skill-urile de alpinism.

Peisajul este completat de câteva apariţii fugare… Avem ocazia să vedem un cârd de vreo 8 capre negre pe versantul vestic şi mai spre sud alte câteva capre pe versantul estic.

Creasta sudică este mult mai abruptă şi mai sălbatică.

Aproape de sfârşitul traseului nostru întâlnim nişte clujeni care se încumetă să parcurgă o porţiune de creastă pe înserate şi un împătimit al fotografiilor care înfruntă frigul lângă trepiedul său pentru a surprinde ultimele raze ale soarelui.

Coborâm câţiva metri la refugiu, unde stăm de vorbă cu cei de la Salvamont.

Mulţumiţi de isprava facută, continuăm să coborâm ajutaţi de lumina din ce în ce mai palidă a soarelui. Adevărata aventură abia a început. Ne-am jucat de-a v-aţi-ascunselea cu marcajul, la început prin oaze defrişate, iar mai apoi prin poieni şi pe lângă cabane abandonate şi stâni. Într-un târziu a sunat Adela la cei de la Salvamont şi ne-am continuat drumul în siguranţă (atata timp cât nu alunecam pe suprafeţele îngheţate ale pârâiaşelor).

La un moment dat am zărit şi cabana şi am alergat într-acolo pentru o ciorbiţă caldă. După juma de oră de atmosferă de chitară, pe la ora 23, s-a dat stingerea şi fiecare a plecat pe la locul lui. Cel puţin eu m-am retras în cort şi nu ştiu decât că m-am uitat la ceas şi era 8 dimineaţa. Am stat tolăniţi la soare până pe la ora 11 când am decis să coboram prin Prăpăstiile Zărneştilor.

Nu am regretat alegerea de a ne menaja genunchii şi de admira frumuseţea acestor «prăpăstii».

Am urcat cu nostalgie în maşină… privind pentru ultima oară poate pe acest an la această părticică a muntelui îmbrăcată de toamnă, imprimată pentru totdeauna în sufletul nostru.

Sper că toată lumea e de acord cu mine că a fost o tură reuşită şi că data viitoare ar trebui să ne preocupe mai mult muzica de întoarcere, ca sa nu opresc brusc povestea atunci când întoarcem spatele muntelui.

Marţi, 25 noiembrie 2008 - 01:53 
Afisari: 2,350 


uigres