Ceahlau 29-30 ianuarie 2012

Ceahlau 29-30 ianuarie 2012

Imi planificasem de ceva timp o tura de initiere iarna. Mai fusesem pe Ceahlau in noiembrie si decembrie (chiar de ziua nationala ? ), insa nu era zapada pe atunci. Prognoza pentru sfarsitul lui ianuarie se anunta foarte frumoasa, cu temperaturi nu foarte scazute, fara viscol. Se anunta o tura perfecta de initiere pentru mine..

Primul lucu de care am avut grija a fost echipamentul. Am facut rost de un rucsac mai maricel. Cum urma sa fie zapada pe traseu, imi trebuia ceva echipament specific. Asa am ajuns, intr-o frumoasa vineri, in Decathlon, cu o lista de cumparaturi. Primul pe lista, un polar. Polarul a reprezentat primul echipament specific de drumetie pe care l-am cumparat in viata mea. Am stat cam 25 minute sa evaluez toate modelele ( noroc cu catalogul de acolo ) si am ajuns in cele din urma la un Polar Forclaz 500, destul de grosut, numai bun (am zis eu pe atunci) pentru o tura de iarna. O pereche de bocanci la reducere ( nu aveam prea multi bani de aruncat pe echipament insa nici astia nu aratau foarte rau - http://www.decathlon.ro/RO/incaltaminte-inuit-206066121/ ). Am mai aruncat peste toate astea o pereche de parazapezi si o pereche de pantaloni de fas impermeabili.

Tura era planuita in 4 persoane, 3 baieti si o fata ( romantic, nu?). Cu 2 zile inainte, ramasesem doar si eu tipa. Si cu o zi inainte aflu ca tipa nu mai fusese pe munte si nici nu avea echipament. Cum lucrurile parca mergeau impotriva turei, cabaniera de la Dochia mi-a spus ca nu mai erau locuri in cabana pe 28, sambata. Dupa cateva cuvinte de duh de natura ne-bisericeasca, am lasat tura pe duminica si luni ( mai ales ca momentan sunt un trantor student, sugand din bursa statului roman). Fix in ziua aia s-a dat si anuntul de cod galben-portocaliu-visiniu-in-dungi, care contrasta puternic cu vremea pe care eu o vedeam pe internet pe Ceahlau. Totodata, am luat decizia sa nu mai pe fata respectiva, nefiind cele mai bune conditii ( cu promisiunea, evident, ca vom merge alta-data pe vreme mai buna).

Dupa mai multe consideratie, am luat decizia sa nu mai merg nici eu la munte singur. Cam atat cu jurnalul acesta. Not!

Asa ca iata-ma duminica dimineata, la ora 06:00, in autogara Iasi, pe -21 grade, gata de tura de initiere iarna. Soferul microbuzului, nea Costica, suparat foc, lega de zor usa din spate a microbuzului, care inghetase din cauza gerului. Am mers cu vreo -15 grade inauntru cam tot drumul intrucat instalatia de incalzire inghetase (ironic, nu?), aproape doar eu si soferul. Eu mai eram cum eram imbracat.. domnu Costica nu prea. A inghetat saracu tot drumu..

Cand m-am dat jos in Durau, afara era mai cald ca in microbuz. Am mers drept spre cabana salvamont unde am platit taxa de statiune si mi-am pus pantalonii de fas si parazapezile. Cand a auzit doamna de acolo ca intentionez sa ajung la Dochia singur, a tot incercat sa ma faca sa ma razgandesc. A ramas sa o salut la coborare, in caz ca as fi mers pana la Fantanele si inapoi. Dupa un sandwich si un Snickers, am pornit in tura.

Zapada nu era foarte adanca, poate maxim 10 cm. Din fericire, poteca era facuta deja de alti turisti care urcarsera inainte. M-am bucurat, gandindu-ma ca nu imi va fi greu mai sus, unde zapada urma sa fie un pic mai mare.

Urc rapid prin padure, gandindu-ma ca poate ar trebui sa o las mai incet, mai ales ca aveam de urcat o “panta prostului” imediat dupa intersectia cu drumul judetean.

Dintr-o data, aud latraturi puternice din fata, fiind aproape cert faptul ca un dulau maricel avea o problema. Personal, imi este un pic teama de caini si de aceea sunt foarte prevazator inainte sa ma intersectez cu ei.

In mijlocul soselei, un ditamai dulaul cret latra cu pofta. Arata ca un caine de la stana insa nu stiu de vreo stana asa aproape de Durau. Mi-am pastrat calmul, nu l-am ocolit si am trecut fix pe langa botul lui, gandindu-ma ca poate n-are treaba cu mine. Ce e drept, am avut o mica tresarire cand m-a latrat de aproape si am avut instinctul de a-mi da jos rucsacul insa m-am departat fara sa ii dau prea mult de inteles ca mi-ar fi teama.

Soarele iese dintre nori si deodata padurea se lumineaza.

Intotdeauna mi-a placut linistea de care am parte in iesirile pe munte. Vantul adie usor, din cand in cand aud cate o craca pocnind, o pasare zburand. Vremea e fantastica, cred ca sunt doar cateva grade sub zero, cu mult mai cald decat in Iasi. Vantul scutura zapada de pe crengile copacilor si o simt rece, pe fata. E o senzatie mai mult decat minunata.

Incep urcusul enervant catre Fantanele. In “literatura” pe care am mai intalnit-o pe forumuri, cred ca urcusul s-ar numi “panta prostului”.

Ma opresc din cand in cand, temandu-ma sa nu cumva sa obosesc prematur ( din pacate, nu am cine stie ce conditie fizica – nu apuc sa alerg prea des prin Iasi ). Ma folosesc de micile pauze pentru poze si admirat peisajul.

Cararea inainteaza prin padure si ajunge, dupa scurt timp, la portiunea care e prevazuta cu bare de lemn.

Aud din nou latraturi de caine si, de departe, zaresc doi catei plimbandu-se agale prin zapada. Cand ma vad, se sperie si parasesc poteca.

Dupa un colt, dau nas in nas cu un al treilea catel care se sperie de mine. Tare fain sa fii catel si sa te plimbi linistit prin zapada, pe o astfel de vreme ma gandesc eu.

Ajung la Fantanele si vremea e absolut fantastica. Tresalt de bucurie si urc in viteza panta pana acolo. In fata cabanei nu e nimeni. Fac cateva poze in jur, un pic dezamagit ca nici nu stiu la ce munti ma uit.

Ma uit cu jind la Panaghia si abia astept sa ajung acolo. Macar de-ar tine vremea pana ajung acolo. Trebuie sa tina.

Intru in cabana si imi cumpar o sticla de Cola la jumate. In timp ce o beam, am zis “gata, pana aici mi-a fost, nu ma mai ia nimeni in serios cu Cola pe munte. Iata o imagine pe care n-o vezi in fiecare zi. Un tip cu parazapezi cu o sticla de Cola.

Pe fereastra cabanei observ un alt grup de tineri. Ies afara si le fac o poza de grup. Ii intreb unde merg si spun ca si ei merg spre Toaca. Perfect. Pornim impreuna spre Toaca, prin poteca din ce in ce mai plina de zapada.

Drumul devine si mai frumos. Zapada e mai mare, poteca nu mai urca asa abrupt si e efectiv o placere sa mergi prin padure.

Ajungem la Morminte, facem un pic popas si plecam iarasi la drum. Brazii devin din ce in ce mai incarcati cu zapada si intreaga atmosfera ma face sa ma rup de absolut orice gand rau.

Soarele intra un pic in nori si un timp atmosfera devine un pic apasatoare. Dupa cateva urcusuri ajungem la Cusma Dorobantului si fix cand ajung si eu ( din urma, evident), isi face si domnul soare aparitia.

Urmeaza din nou un popas un pic mai lungut, cu poze, admirat peisaj, conversatii..

Din nou, ma simt destul de prost ca nu stiu ce se afla in jur insa mi-am promis ca urmatoarea data cand merg ma documentez serios. Incep urcusul spre platou care deja incepe sa scoata apa din mine ( ma rog, Cola).

Deja simt oboseala si asta nu e bine. Baietii si fetele din grupul cu care urc vor sa urce pe Toaca, sus. Ma impac cu gandul ca totusi nu e o idee buna, la oboseala acumulata. A naibii conditie fizica.

Ies in platou si soarele puternic ma orbeste.

Aici e deja o alta lume. Jnepenii, inghetati, cu ramurile culcate la pamant de greutatea zapezii, imi seamana cu niste valeti care se apleaca, incantati de prezenta mea.

Vantul bate destul de tare acum incat imi pun gluga. Fata imi ingheata si nici nu-mi dau seama, cu ochii la peisajul de care am parte. Nu se compara deloc cu ceea ce am vazut in toamna. Soarele se ascunde in spatele Panaghiei si pot admira acum fara probleme stanca uriasa din vecinatatea masivului.

Intru pe o portiune pe care ( dupa cum am aflat ulterior ) se mai produc avalanse si se recomanda atentie iarna.

Poteca e acum mai ingusta si calc cu atentie.

Intre brazii albi ma simt ca pe un taram de vis, desprins din basmele pe care le citeam in copilarie.

Ajung in sfarsit la statia meteo, unde ma asteapta si ceilalti si ma intreaba daca vreau sa urc cu ei pe toaca.

Arunc o privire, e destul de multa zapada. Ce-ar fi sa urc? Daca nu pot, ma intorc. Si asa nu imi propusesem asta. Hai!

Trecem de portiunea cu jnepenis si urcursul incepe sa se faca mult mai interesant. Acum urc prin zapada, prin saparea de scarite.

Nu e dificil deloc! La cat de frumos este, nu ma mai gandesc nici la oboseala si abia astept sa ajung sus.

Ajungem intr-un final la statia meteo.

Urc pe varf si parca nu-mi vine sa cred ca am ajuns pana aici, cu destula oboseala acumulata. Vantul bate destul de tare, fata o am inghetata, mainile la fel. Oboseala este rasplatita cu privelistea minunata de care am parte. Soarele este sus, toti sunt fericiti. Facem poze si coboram rapid incat vantul nu era foarte prietenos pe acolo.

Ma despart de ceilalti si imi continui drumul catre Dochia.

Dupa cateva suisuri, decid sa iau o gura din Cola care imi ramasese. De unde, Cola era pietroi. Lovesc sticla, obtin cateva bucatele inghetate pe care le inghit cu grija, incalzindu-le bine sa nu imi fac gatul praf. Mai urc un pic si cobor spre Dochia.

Dupa circa 5 ore, am ajuns la cabana. Ma simt incredibil de fericit. Imi iau camera, comand o masa calda si ma schimb. Polarul e absolut incredibil. E 100% uscat desi am transpirat foarte mult. Ghetele uscate si ele. Dupa masa foarte buna ( ca de obicei, din cate am inteles, pe la Dochia), ma duc in camera, mai citesc ceva si cad intr-un somn adanc.

A doua zi dimineata plec devreme, pe la 08:15. La cabana mai era un domn ( domnul Eugen, daca am retinut bine ) care ma atentioneaza ca e destul de frig dimineata. Asta e, totusi, vremea care imi place. Dimineata, platou, liniste, vant usor.

Merg incet, incercand sa ma bucur cat pot de peisajul pe care il voi pierde in scurt timp.

De departe se vede masivul Toaca, impunator. Ce nebunesc ar fi sa ma mai urc odata, nu?

Decid totusi ca e de ajuns si continui drumul, ocolind Panaghia.

Poteca se cunoaste din ziua precedenta insa sunt portiuni care sunt acum acoperite integral. Pasesc cu grija, temator ca nu cumva sa pun piciorul prea in dreapta.

Ies printre jnepeni si ma bucur pentru ultima data de privelistea platoului. Cobor un pic trist, constient ca in scurt timp iesirea pe munte urmeaza sa se incheie.

Pana la cusma topai ca un iepure, franandu-ma in zapada. Ajung foarte repede si pufnesc in ras cand imi dau seama cat am asudat sa urc bucata aia. Decid sa urmez acelasi “procedeu” si cobor rapid spre Fantanele. Pe drum, incep sa prind semnal la telefon si-l sun pe tata sa-l asigur ca totul e in regula, moment in care iau si o tranta frumoasa, pe spate.

Ajung la Fantanele dupa fix 1 ora si 10 minute de coborare. Ma usuc si incep sa butonez telefonul, cu bateria descarcata complet ( desi am plecat cu el incarcat de la Dochia, s-a descarcat din cauza frigului). Dupa ceva timp ajunge si domnul de la Dochia (din Piatra Neamt am inteles ca era) si coboram impreuna pana in Durau, unde stam un pic de vorba la o cafea ( el, eu Nestea).

Pe drumul de intoarcere in microbuz sunt 20 grade. M-am “ofilit” de-a dreptul, dupa cum a observat amuzat soferul. Iasiul e urat cand ajung. Lume, multa. Un pic frig. Agitatie. Imi scot parazapezile si o iau la pas pana in Copou. Visul s-a incheiat. Buna dimineata, Mihai!

Duminică, 5 februarie 2012 - 22:56 
Afisari: 724 


xoreax