Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Decembrie 2019
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031

Ianuarie 2020
LMMJVSD
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031

Online

Vremea
Varful Scara
Muntii Fagarasului

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Călimanii. Începutul (Muntii Calimani)


Cum n-oi mai fi pribeag

De-atunci înainte,

M-or troieni cu drag

Aduceri aminte.




     La ceas de seară, m-am întâlnit cu Sorin într-o crâșmă și, printre două beri, am desfășurat harta Călimanilor pe care abia o cumpărasem. Îi explic cu entuziasm ce vreau să facem: un circuit măreț, de toamnă târzie, prin niște munți de care nu prea știam mare lucru. Îmi plăcuse mult cum, cu un an în urmă, Ioan pusese ochii pe ei și se dusese să-i vadă la doar câteva zile de la decizie. Fiind între două joburi, stăteam binișor la capitolul timp liber și o tură inopinată prin necunoscut ar fi intrat la fix, mai ales că toamna trăgea să-și dea ultima suflare. 



     Am pus tură aici la dumneavoastră (pe vremea aia era păcat să plec pe undeva și să nu știe lumea). Am mai cules un nebun, în persoana lui Daniil cel Mihalache, care ne-a salvat fundurile cu logistica, în special cu oferta extrem de generoasă a unei înnoptări la căsuța lui de la Predeluț, plus auto. Am făcut rezervările de rigoare, am pus cele de trebuință în rucsac și am pornit, în seara de nouăsprezece ale lui brumărel, anul de grație două mii paisprezece, spre muntele care aproape că a stat să-mi devină tată. Călimanul.



     Miercuri seara suntem la Predeluț. Termometrul din căsuța lui Dan arată 11 grade. Mai mult, un vecin vine pe la el să îi ia godinul. Da, bravo, mă, noi la ce ne mai încălzim ? Ne trece repede supărarea când aflăm că avem radiatoare. Ne uităm mai bine la vecin; îi zic pe șustache lui Sorin: - Bă / Ăă ? / Ăsta seamănă cu Dan Diaconescu. Pufnim în râs amândoi, ca doi copii mici și proști. 



     Nu prea ne vine să ne culcăm devreme, dar n-avem de ales – la două trebuie să ne trezim și la trei să pornim spre Toplița, adică un condus de vreo trei ore și jumătate. Eu și Sorin mai pierdem vreo oră făcând glume din tot felul de tâmpenii; se pare că și Dan a pierdut o oră auzindu-ne pe noi cum râdeam porcește în camera alăturată. Nu reușesc să dorm mare lucru, țin minte că aveam o pernă dubioasă rău, în formă de castravete încovoiat, pe care nu puteai să stai cu capul fără să-ți contorsionezi gâtul. Între timp, Dan, om gospodar, a schimbat și perna, și patul. 



/Calimani/20141119_214502.jpg



     Ora două noaptea, sublim moment de trezit. Cine se scoală de dimineață, departe ajunge, dacă nu îl prinde iarna. Luăm micul dejun, băgăm bagajele în portbagaj, parcă ne întindem un pic peste ce stabiliserăm în seara precedentă; într-un final purcedem. 



     Drumul spre Toplița, o necunoscută pentru mine. Nu fusesem în viața mea la Toplița, din păcate noaptea în noiembrie ține mult și de obicei nu te lasă a vedea mare lucru. Abia spre ora șapte se face un bob de lumină în jur și prima imagine care ne rămâne pe retină este a unor dealuri blânde, dezgolite, ca de ciocolată, porțiune finală a șoselei care leagă Gheorgheni de Toplița. Parcă prin zona Sărmaș – Gălăuțaș. Oricum, în lumina aia palidă și chioară de toamnă târzie, dealurile acelea aveau un bun-venit blajin într-însele. 



     Intrăm în Toplița. Ieșim din Toplița. Nu, n-am greșit, traseul nostru începe din Călimănel, la 3 km vest de Toplița. Urcăm puțin pe forestier, pe valea Călimănelului, iar în dreptul crâșmei numite “La Moară”parcăm. O atmosferă bacoviană îmbracă cerul, însă un pitoresc aparte răzbate dincolo de nori. Case sărăcăcioase, drumuri mocirloase și garduri de lemn caracterizează locul. Ele reprezintă ultima verigă către civilizație. Dincolo de ele ne așteaptă un necunoscut arhetipal pe care ochii noștri se vor strădui să-l absoarbă și să-l priceapă. 




/Calimani/20141120_082907.jpg



/Calimani/20141120_084609.jpg




     Pornim agale pe plaiurile strivite de monotonia ternă a brazdelor jilave, încercând fără succes să înțelegem din care capăt al mării de coline va răsări catargul muntelui de două mii de metri spre care purcedem. De la bun început, Călimanul ne păcălește așteptările cu o succesiune interminabilă de plaiuri domoale, pentru a ne domoli sminteala viselor noastre mărețe. Colinele astea timide au ceva din delicatețea și melancolia unui gând nerostit. Locul nu e rupt de oameni; în dreapta sunt țarcuri, în stânga fânețe, sălașe care probabil primesc oaspeți în toi de vară. Acum însă ele doar sugerează prezența omului. Muntele este gol și într-o asemenea intimitate trebuie lăsat singur.



/Calimani/20141120_082918.jpg



/Calimani/20141120_084851.jpg



     Trece cam o oră până regăsim banda galbenă. Nu am băgat de seamă, căci drumeagul ne-a purtat cu încredere printre plaiuri pastorale care ne-au furat oleacă sufletul. Prin pământul noroios și murdar, calea noastră se însăilează cu pricepere spre depărtările mai mari. Sălașele dispar însă găsim pomi fructiferi, probabil urme ale unor livezi de mai demult. Un măr despuiat de frunziș încă are destule fructe aurii, ca să arate că esența lucrurilor e ceea ce rămâne când învelișul e de mult plecat.




/Calimani/20141120_085707.jpg



/Calimani/20141120_092027.jpg



     Deodată se întâmplă ceva magic: într-o poiană, la vreo câteva sute de metri distanță de noi, zărim un cerb maiestuos cu trei ciute. Totul a durat câteva secunde, fiindcă ne-au simțit înaintea noastră. În răstimp ne-au aruncat o privire mirată și s-au făcut cu toții nevăzuți cât ai zice “stai, bă, cerbule!”. Ar fi fost ceva o poză cu ei. Ce frumoși sunt mesagerii pe care natura ți-i aruncă în față, în plină sălbăticie (cu condiția ca ei să nu aibă gheare à la Krueger și să nu fie aruncați prea aproape de față). Cerbi.. știam că în Călimani pot fi văzuți, nu ne gândeam că vom avea noi norocul ăsta.



     Furați de meleaguri, observăm, din fericire nu foarte târziu, că mergem înapoi. Adică înainte, dar spre unde am venit. Ce se întâmplase ? Drumul nostru lipsit de marcaje făcea o buclă și cotea spre Valea Mureșului, sub titulatura de traseu cicloturistic. Ca niște cicloturiști adevărați (adică turiști care merg în cerc), era cât pe ce să ne autosabotăm intenția. 



/Calimani/20141120_093937.jpg



     Între vârfurile Ulm și Zăncani traversăm o primă bucată de pădure. Urmează apoi o poiană în care marcajul reapare pe exteriorul unei stâne, frumos, cu săgețică spre unde trebuie. Înapoi lucrurile sunt plane și clare, mai puțin Gurghiul al cărui acoperiș este sub o cușmă de nori.



/Calimani/20141120_094555.jpg



/Calimani/20141120_104150.jpg



/Calimani/20141120_104156.jpg



     Cercetăm cu atenție pe unde ne vine cărarea. Încă avem drept tovarăș de încredere un forestier care, prin pădurea de foioase, respiră cu greu sub mormanul de frunze arămii. Marcajele nu sunt foarte dese dar nici zona nu lasă loc de prea multe dubii. Codrul de toamnă târzie nu poate salva prea mult decorul, în care aruncă un roșu pal pierdut. 




/Calimani/20141120_110649.jpg



/Calimani/20141120_122057.jpg



     Ajungem cumva la o zonă mai îmbârligată, în care traseul nu a fost curățat de vegetație de ceva vreme. Găsim un foișor de vânătoare, uitat de timp, în vârful căruia oprim pentru un sandwich. Afară ceața aproape că dă senzația că plouă. Temperatura este acceptabilă pentru final de noiembrie pe munte, undeva la vreo patru grade cu plus. 




/Calimani/20141120_124244.jpg



     După brunch găsim, cum-necum, indicatorul uzat care indică patru ore, patru ore și jumătate până la Rețițiș, același din descrierea lui Ioan. Ce mi se pare stupid e că se află în mijlocul pădurii, înconjurat din toate părțile de bălării. Știu că am dat de el întorcându-ne de pe o pseudocărare ce ne-a afundat în tufișuri de nerezolvat. Probabil a fost doar o senzație de moment, fiindcă la scurt timp lucrurile redevin clare și drumulețul reapare.



/Calimani/20141120_124930.jpg



     Ajungem în Poiana Zebrac, unde ceața fantomatică imprimă un accent de film horror. Ne întâmpină mai întâi o troiță cu un Iisus spălăcit de ploi, ca în debutul romanului Ion. În spatele ei, înfipt ca o sperietoare, se află un stâlp cu indicator. Un fag gârbovit și rășchirat, mumă a pădurii împietrită în loc, își încearcă puterea de manipulare asupra imaginației noastre, cam fără rezultate notabile. Are bandă galbenă, îl lăsăm în ale lui. 




/Calimani/20141120_132522.jpg



/Calimani/20141120_134003.jpg



     Mergem deja de ore bune și mai să credem că nu urcăm deloc. Atât de lungi și domoale sunt plaiurile ăstea, că te fac să te întrebi când vor apărea pantele cele înclinate cu care ești obișnuit. Călimanul ăsta nu seamănă cu nimic din ce văzusem. Mai dăm de o poiană cu ceva acareturi pastorale, apoi reintrăm în pădure pe pantele mărunte care înconjoară Cica Mică. 



/Calimani/20141120_141727.jpg



     Coniferele înlocuiesc de acum pădurea de foioase, care mai izbutea să arunce pete roșiatice peste cenușiul monoton din atmosferă. Locurile ne par mai întunecoase. Teoretic, o data cu Poiana Zebrac am depășit și jumătatea traseului, aflându-ne în jurul cotei de 1500m. Între timp a început ușor să ningă. 



/Calimani/20141120_152838.jpg



     Dibuim mai greu poteca, în poieni unde marcajul se mai răsfiră iar din loc în loc răsar maldăre de crengi uscate. Momentan așa-zisa ninsoare e doar o zloată a cărei udătura ne lasă reci.. Geaca mea este o geacă de oraș despre care am avut plăcerea să constat că e impermeabilă, testul suprem fiind cu antebrațul sub jetul de apă rece de la chiuvetă. Sorin e cel mai rebel dintre noi – umblă cu pieptul dezgolit, ca Andri Popa, peste care are trase o bluză și geaca de ploaie. Iese ușor în evidență și prin mănușile sale verzi, care pe mine mă duc cu mintea la ceva mecanic auto de prin service. 



/Calimani/20141120_152845.jpg



     La trei și jumătate suntem la obârșia Lomașului, pe unde pădurea se cam termină. Avem în față imensele platouri de lavă ale Călimanilor, peste care va trebui să găsim drumul spre stația meteo. Trecem pe lângă o stână și lapovița se transformă decisiv în ninsoare. Îl sun pe Ioan Stoenică să-i cer niște repere pentru ultima porțiune. Omul încearcă, dar nu ai ce să faci în fața unui teren lipsit de pomi, marcaje, pe deasupra înecat în ceață. Între timp fulgii devin tot mai mari și mai consistenți. Lăsăm în urmă adăpostul stânei și înaintăm în plin necunoscut.



/Calimani/20141120_154511.jpg



/Calimani/20141120_162604.jpg



*****************



     N-am știut ce ne-a lovit. Viscolul ne biciuia din toate părțile. Vântul devenise turbat iar ninsoarea curgea în valuri, obturându-ne aproape total vizibilitatea. Sunăm la stația meteo, cerem repere și suntem sfătuiți să ținem nordul. Pe telefon palida hartă de pe atunci indică pâlcuri groase de jnepeni pe ultima porțiune a platoului de sub Rețițiș. Ne sfătuim urlând unii la alții, ca să ne facem auziți, să le ocolim cât mai prin vest, chiar dacă asta înseamnă o deviere de la traseu și de la marcaj. De nu s-ar fi făcut noapte, ar fi fost white out desăvârșit. Norocul nostru că vine noaptea și se face black-out. 


     Cu cagula pe cap încerc să-l urmăresc pe Dan, a cărui mișcare din mână, ca un căpitan de plai, îmi arată că vrea să nu ne oprim și să ținem nordul. În spatele meu, cu adrenalina la cote de inundație, citesc pe fața lui Sorin agonia unui om care nu înțelege cum, din traseul pașnic de acum jumătate de oră, am ajuns în fața unei lupte pentru supraviețuire. Temperatura a scăzut de la patru grade cu plus la opt cu minus. Zăpada ne trece simțitor de glezne. Continuăm să ținem nordul într-un marș frenetic, în care numai privirile țintuite pe ecranul telefonului ne mai plantează un bob de speranță că vom ieși la liman. 


     Lucrurile degeneraseră rapid de la o plimbare la tură extremă. Jnepenii nu se mai văd, ceea ce ne face să întrebăm dacă nu cumva am ratat complet direcția. Cu busola într-o mână și telefonul în cealaltă, Dan continua să ne facă semne să nu cumva să ne oprim. Suntem în linia întâi în câmp deschis, iar milioane de gloanțe înghețate încearcă să ne rupă fâșul. Sorin încă e cu pieptul dezgolit, pe care probabil nu-l mai simte sub turbarea momentului. 




*****************



     Nu mai știu sigur, dar cred că am țipat de bucurie când am intersectat forestierul de creastă. De aici știm sigur că, odată ce îl urmărim spre dreapta, cabana va trebui să apară în circa 20 -25 de minute. Nu e nevoie nici măcar de atât, căci nu după mult timp ne ies în cale chiar meteorologul de serviciu și prietena lui, însoțiți de o cățelușă ciobănesc german. 



     Intrăm în stația meteo, o construcție impresionantă pe mai multe niveluri, renovată și dotată cu panouri solare. Este trecut de ora șapte, am luptat cu viscolul mai bine de două ore care au părut interminabile. Bem un ceai fierbinte și suntem recunoscători că am scăpat doar cu atât. Călimanii chiar nu sunt locul potrivit pentru o rătăcire în zăpadă. Sorin îmi mărturisește ulterior că a crezut că dă colțul. Mă amuză relatarea lui, cumva nu mă simțisem chiar atât de expus încât să mă gândesc așa departe, dar apoi mă gândesc că în fața naturii dezlănțuite ești insignifiant și că dacă unul dintre noi și-ar fi pierdut cumpătul, tura putea căpăta o aură mult mai morbidă. Îl consolez totuși spunându-i că avea suficiente haine la el, cât și provizii, pentru a nu sfârși înghețat. Plus că nici pădurea nu era foarte departe, în cel mai rău caz putând să forțăm o retragere către lizieră, asta în caz că nu am fi nimerit nici stâna de mai devreme.



     La stația meteo, temperatura din camera în care suntem cazați nu saltă de 11 C, chiar dacă soba a fost între timp aprinsă, dar sacii de dormit din dotare, deși de vară, sunt mai mult decât adecvați pentru a ne ține de cald în aceste condiții. După ce ne lăsăm bagajele aici, ne refugiem în bucătărie pentru cină, acolo unde e cald și bine. Stăm de vorbă cu meteorologul care e cam de-o seamă cu noi. Ne povestește despre schimbul său, viața de la stație, destul de monotonă în mare parte, povestim și noi după care ne pregătim de somn. Înainte de a mă băga în sacul de dormit, trag o fugă până afară. 



     Când mă uit spre orizontul din care venisem, norii se limpeziseră și luminițele Topliței răzbăteau din niște depărtări către mine. Dintr-o margine de lume, pe un munte de-acum alb și pustiu, priveam la îndepărtatele meleaguri de unde începuse călătoria noastră. Îmi priveam universul de sus, dintr-un loc inaccesibil majorității celor din civilizația cu care eram obișnuit. A fost un sentiment plăcut de refugiu și înstrăinare într-un pustiu care e totuși mai pur decât cotidianul unde ne ducem traiul. Am reintrat în stația meteo fără a mai fi înfrigurat.



/Calimani/20141121_094237.jpg



/Calimani/20141121_100355.jpg



     A doua zi ne este clar că nu mai are nicio legătură planul inițial cu ce vom face. Plus de asta, nu suntem pregătiți de iarnă; chiar dacă avem cagule, mănuși, parazăpezi și alte haine groase, chiar nu ne-am pus problema zăpezii. Vom alege varianta cea mai rațională – retragere rapidă către Gura Haitii, unde avem rezervare la pensiunea Poarta Călimanilor. Ne amuză puțin faptul că am plecat cu toamna după noi și am ajuns sus în plină iarnă. Facem o poză de plecare cu meteorologul și pornim spre vest, către Șaua Nicovala.



/Calimani/20141121_105437.jpg



/Calimani/20141121_105918.jpg



     Ce peisaj, ce transformare ! În mai puțin de o zi toamna s-a preschimbat în iarnă deplină. Totul e nespus de alb, nesfârșit de alb, peisajul reapare ca la capătul lumii. Stâlpii de marcaj sunt frecvenți și până în Șaua Nicovala ne mai pândește un strop de lumină pal-gălbuie, ce se chinuia fără succes să răzbată printre nori. 


   

/Calimani/20141121_110030.jpg



/Calimani/20141121_110042.jpg



/Calimani/20141121_110133.jpg



/Calimani/20141121_110709.jpg



/Calimani/20141121_110710.jpg



/Calimani/20141121_110718.jpg



     Întâlnim triunghiul albastru. Urmează o coborâre preț de o oră printre jnepeni și brazi. Ea ne va scoate în fața carierei de sulf, relicvă funebră a vechii exploatări. Până la carieră trecem pe lângă o vilă în paragină, ce părea a fi dichisită în alte timpuri. N-am știut atunci prea bine ce-i cu ea (crezând că are, mai degrabă, legături cu vechiul refugiu al Luanei), ulterior am aflat că era o vilă de-a lui Ceaușescu. Acesta se pare că nu a petrecut vreme aici, însă ar fi vizitat cândva exploatarea de sulf.



/Calimani/20141121_113208.jpg



/Calimani/20141121_114746.jpg



/Calimani/20141121_115417.jpg



/Calimani/20141121_120635.jpg



     De la carieră drumul devine forestier și ritmul nostru crește. De la stația meteo la Gura Haitii sunt, pe această cea mai directă variantă, circa 16 km. Forestierul mai întretaie apele ruginite ale Pinului și Pietricelului. În jurul orei 14 ajungem în Gura Haitii. Parcă proprietara de la Poarta Călimanilor ne-a venit în întâmpinare cu autoturismul, scutindu-ne de câțiva kilometri. 



/Calimani/20141121_122346.jpg



/Calimani/20141121_132719.jpg



/Calimani/20141121_145314.jpg



     La pensiune, atmosferă de poveste. Ne plac foarte mult camerele, care sunt cât se poate de primitoare. Cel mai interesant e că interiorul este efectiv o cameră de locuit, care nu aduce nicicum a ședere la pensiune ci a înnoptare la rudele care oferă camera lor bună. Baia este genială – după două zile reci pe munte e desfătare într-o cadă cu boiler. Temperatura e atât de ridicată încât deschid geamul ferestrei prin care văd privesc iarna ca din saună. Tare frumos !



/Calimani/20141121_154515.jpg



/Calimani/20141121_154528.jpg



     Seara la cină suntem serviți mai întâi cu un castron generos de mămăliguță cu brânză și smântână, apoi cu păstrăv cu și mujdei și parcă ceva plăcinte la desert. Peste astea vine cireașa de pe tort, mai bine zis floarea de rododendron, căci gazdele au bujorată. Pare-mi-se Dan a cumpărat și pentru acasă; ulterior mi-a părut rău că nu am făcut și eu la fel. Mamă ce gust avea .. 



     În mod normal, relatarea turei s-ar opri aici. Experiența trăită de noi n-ar fi însă completă dacă nu aș pomeni aici și personajele pe care le-am întâlnit în ziua următoare. Seara la pensiune, în timpul cinei, povestim cu alte câteva persoane cazate despre aventura noastră. Auzind de unde venim și că am lăsat mașina în Călimani, un domn nu cu mult mai mare ca noi se oferă să ne transporte dimineața următoare până în Vatra Dornei. Configurația posibilităților de acces spre mașini este de așa natură încât trebuie să luăm mai întâi un tren până în Beclean pe Someș, apoi de acolo înapoi în Toplița, ceea ce ne va consuma o zi întreagă. 



/Calimani/20141122_082834.jpg



     Sâmbătă dimineața ne suim în mașina binevoitorului și după douăzeci de minute debarcăm frumos în Vatra Dornei. Până la sosirea trenului avem vreo 90 de minute pe care ne gândim să le consumăm într-o plimbare prin stațiune. Ce să facem, ce să facem, stai așa că au ăștia un parc cu veverițe. No, hai acolo ! Găsim cu ușurință și parcul, și veverițele. Mai găsim ceva .. 

      - Ce faceți, drăguților ? zice tipul care ne urmărea îndeaproape. Eu rămân tablou, că nu sunt sigur dacă i se adresează lui Dan sau lui Sorin, deși, fiindcă a folosit pluralul, tind să cred că vorbește cu toți trei.      

      - Nu sunteți de prin zonă, nu ? Avantajul de a fi locuitor într-un orășel mic – din trei oameni, îi știi pe ăia doi care-ți sunt concetățeni.        - Nu vreți să veniți la mine să bem un ceai ?    

      - Eu sunt Bianchi, drăguților. Și eu merg pe munte, am fost la 12 Apostoli cu motocicleta..  Cu greu am scăpat de el, nu înainte de a fi luat și un număr de telefon. A mai insistat de câteva ori să bem ceai la el. Ori așa e ospitalitatea zonei, ori voia să ne vândă ceva, ori… . 



/Calimani/20141122_093941.jpg



/Calimani/20141122_095627.jpg



/Calimani/20141122_101421.jpg



     După ce terminăm cu veverițele și cu băștinașii, vreau să intru cinci minute la BaseCamp, magazine de munte din Vatra Dornei care era menționat și în secțiunea aferentă de pe carpati.org . Ajung acolo și, surpriză !, e închis. În geam e un semn pe care scrie că revine într-o oră, dar până atunci pleacă trenul. O dată ajunge omul în Vatra Dornei și magazinul e închis. NCSF. 



/Calimani/20141122_102749.jpg



     Ne urcăm în tren. Prima parte, cea care străpunge muntele, e deosebit de spectaculoasă. Pe o lungime de 75 km, între Vatra Dornei și Ilva Mică, drumul de fier traversează 21 viaducte, 9 tuneluri și 33 de poduri. Avem noroc să ne aflăm în vagon cu un domn pensionar, fost inginer CFR, care ne povestește cu amănunte despre istoricul căii ferate pe care ne aflăm. Într-una din relatări aflăm că marele tunel, în ac de păr, a fost proiectat de un arhitect austriac, începându-se două tuneluri care trebuiau să se unească perfect la jumătate; datorită unei abateri de doar 30 cm, arhitectul s-a sinucis. Acum, că o fi adevăr, că o fi poveste..



/Calimani/20141122_114342.jpg



     La Beclean coborâm din tren. Este ora 1 după-masa, iar până pe la 4 și ceva, când pleacă trenul spre Toplița, mai avem niște ceasuri bune de omorât. Cum niciunul din noi n-a auzit de Beclean pe Someș până atunci, decidem să dăm o raită prin oraș, poate găsim și un loc în care să luăm prânzul. 



     Nu trece mult și găsim un restaurant care pare decent. Intrăm înăuntru, totul ok, nimic nelalocul lui. La o masă erau niște băieți mai cu ceafă, mai cu ghiuluri, în fine, noi la masa noastră cu rucsacurile după noi. La un moment dat unul din ei, ceva mai rotunjor, nemaiputându-și reține curiozitatea, ne întreabă cu oarece stimă în voce:      

     - Auziți, băieți, voi sunteți salvamontiști, nu ? Omul chiar nu era rău intenționat, probabil știa el ceva că salvamontiștii ajută oameni pe munte și arată ca niște pompieri, așa că nu ne lezează cu nimic remarca lui. Îi răspundem că suntem niște drumeți coborâți prematur de pe munte (parcă totuși n-am folosit cuvintele astea), după care vine următoarea replică:      

     - Aahaa, bravo, băieți ! Ia uite, mi-am pus dinți !!! și până să apuce de zis tot, duce mâna la gură, trage de buze cu niște mișcări bruște și ne arată spre un dinte strălucitor, cam singurul de prin partea aia de gură. Mai bombănește ceva, după care îi sună telefonul. 

     - Da mămica mea dragă, da mami, da mi-am pus, da mami da, da mămică.



     După o vreme vine și mâncarea, chiar neașteptat de bună. Știu locuri în centrul vechi unde se mănâncă mai slab la bani mult mai mulți. Terminăm de mâncat, ne luăm la revedere de la băieți, își iau și ei la revedere de la salvamontiști. Ne mai învârtim un pic prin downtown Beclean, la un moment dat ne claxonează un bolid. Era un BMW, n-aș ști să zic exact dar cred că de la seria 5-6 în sus. La volan, nimeni altul decât amicul făcut gigea de stomatolog. Ne face cu mâna în timp ce râde și mai dă un claxon, de rămas bun, că doar nu vin zilnic salvamontiștii în Beclean. Cred că dacă ne ducea capul, eu cu Dan și cu Sorin puneam și de o intrare cu plată.



     La gară mai zăbovim jumătate de oră până să vină trenul. O țigancă ne tot cere bani insistent. La un moment dat, sătul, o expediez: “hai, fă pași !”. Se uită urât la mine și îmi zice fără echivoc: “tu ești om rău, mă”. Niciodată n-am înțeles de ce un om care nu te cunoaște și îți cere bani, nu e în stare să spună măcar “te rog”. Totuși, remarca ei mă pune un pic pe meditat. E adevărat că a zis-o din răbufnire că nu i-am dat nimic, cum poate era obișnuită, pe de altă parte nici replica mea nu a sunat a bunătate, dar cu ce îi eram dator ? Nu sunt om rău.



     Am auzit că defileul Toplița-Deda are niște porțiuni plăcute ochiului, doar că acum e noapte și pe geam nu vedem mare lucru. După alte vreo trei ore ajungem într-un final în gara din Toplița. Un taxi ne duce înapoi la mașină (nu știu cum reținusem eu că locul ăla de lângă crâșmă se numește „tatarlos”). Șoferul ne spune că a fulguit oleacă și pe acolo, tot joi seara, dar nu se depusese mare lucru. Ehehe, gândim noi în sinea noastră.



     Dan se simte apt pentru condus, așa că nu mai stăm pe gânduri și o pornim spre București. Șoseaua e pustie, Kia ne poartă lin spre casă. Pe la 11 suntem în Brașov, care iluminat frumos în noaptea de noiembrie, chiar arată a oraș european. La radio zice că ar fi fost un cutremur de vreo cinci grade, iar noi glumim aiurea despre cum ar fi să ne trezim în jur că vedem blocuri dărâmate.



     Ajungem în București după ora 1 cu una din cele mai frumoase experiențe de până atunci. Acasă vorbesc cu cineva care chiar mi-a dus dorul și se bucură că am coborât mai repede, pentru că putem vorbi mai mult astfel. Sunt iubit. Sunt atât de fraier încât nici nu realizez că sunt iubit.



Joi, 26 septembrie 2019 - 23:49 
Afisari: 484 


Postari similare:





Comentariile membrilor (4)

danmih
danmih

 
1
Frumos spus. Ce vremuri ... Carpati.org


Sâmbătă, 28 septembrie 2019 - 05:15  

cristi.iliescu
cristi.ilies..
Busola
 
2
Am văzut joi că s-a băgat marfă și m-am așezat și eu la coadă să citesc. Ce să zic, oldies goldies Carpati.org
De rătăciri prin Călimani nu știu câți sunt străini, dar am învățat că dacă urmezi un drum în acest masiv sigur ajungi în siguranță într-o localitate. Numai să nu fi nins cât să-l astupe (de aia e bine să nu mergi iarna pe un traseu pe care nu-l cunoști). "Sfaturile" astea nu ți se aplică, dar le scriu în ideea că poate mai citesc și începători într-ale muntelui.

Mai așteptăm povestiri la fel de hazlii!


Miercuri, 2 octombrie 2019 - 13:46  

lauramatei
lauramatei
(admin)

 
3
Victore, ce tanar erai! Carpati.org

Eu povestesc si acum cu gura pana la urechi cum ai anuntat tu in iarna urmatoare, la o noua tura in Calimani pe care o postai : "tura se vrea o reeditare a turei..." (adica a celei de-o povestesti aici), iar la intoarcere scriai "Tura a fost fix o reeditare a turei..." Carpati.org, in sensul ca iar s-a zburlit iarna la voi si iar v-a trimis acasaCarpati.org Carpati.org. Imi place ca n-ai dramatizat, ci ai avut simtul umorului.

Pana la urma, nu mai stiu, ai reusit sa umbli iarna prin Calimani cat ai fi vrut? Mergem anul asta?


Vineri, 4 octombrie 2019 - 11:00  

victoranica
victoranica
Coarda
 
4
Da, fratilor, eram tanar si nelinistit, cam ca acum, ca eu nu prea ma schimb si de multe ori mi-e lene si sila sa cresc.

Fu tare Carpati.org mi-e dor sa mai merg pe munte cu Sorin si Dan, si mare minune daca o sa mai facem vreodata o aventura de-asta in aceeasi formula (ca glezne, ca genunchi..). E bine ca am starnit niste ranjete, a fost o tura din alea carora e greu sa le pui pitorescul in cuvinte si din care inveti pe toate planurile (ma rog, daca ajungeam acasa la bianchi, chiar invatam pe toate planurile Carpati.org )

Iarna asta nu stiu pe unde oi ajunge, in Calimani mi-am facut mendrele toamna trecuta, cand am reusit cu Mircea sa parcurgem cam ce nu reusisem pana atunci. Ce pot spune e ca o sa mai apara jurnale pe treaba asta cu Calimanii

Vremuri ... din epoca de aur a Carpatilor.


Vineri, 4 octombrie 2019 - 21:15  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,1055 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2019) www.carpati.org