Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Decembrie 2019
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031

Ianuarie 2020
LMMJVSD
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031

Online

Vremea
Varful Bucsa
Muntii Leaota

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Bucșoiul cu de toate (Muntii Bucegi)

/V/b1.jpg

Alarma ceasului sparge nemilos liniștea nopții. Cu greu mă lepăd de adăpostul plapumei călduroase și pentru câteva secunde mă lupt cu impulsul de a rămâne în pat, deși de data aceasta am reușit performanța de a dormi mai mult de 5 ore înainte de a pleca spre munte. Furnicile din talpă și dorul de ducă sunt învingătoare, ca întotdeauna. Fac o ultimă verificare a rucsacului, mai arunc un ochi pe site-urile cu prognoze meteorologice, doar-doar s-o mai fi schimbat ceva în bine. Nici vorbă! Se pare că meniul principal pe care vremea ni-l va servi astăzi rămâne ceața, așa cum ne amenință meteorologii de câteva zile încoace. Oftez și îmi încropesc o brumă de mic dejun, căci mă simt încă plin de la masa de aseară. Plec spre munte, spre Bucegi, spre iarnă, spre prea frumoasa iarnă de dincolo de trotuare și betoane.

Încă de la prima ninsoare, care a trecut cum a venit și a înmuiat orașul de ți-era mai mare dragul să-i parcurgi trotuarele, am început să mă gândesc la ascensiunile de iarnă. Visam deja văi pline de zăpadă, creste înghețate și câmpuri albe, neatinse, adormite. Visul urma să mi se împlinească în scurt timp, căci nici iarna, care și-a cernit podoabele peste abrupt, și nici Mugurel Ilie, care a propus traseul de astăzi, n-au stat degeaba, așa că iată-mă în curtea complexului Gura Diham, cel din marginea Buștenilor, alături de inițiatorul turei și alți doi voinici, Adrian Costache și Alexandru Anton. Traseul propus de Mugurel urmează să ne poarte pașii spre creasta Bucșoiului Mare, urcând prin zone mai puțin umblate, prin văile Bucșoaia și Rea, urmând a ne retrage din abrupt pe lunga vale glaciară a Morarului.

Plouă. Mărunt, mohorât și monoton. Panta dură de la începutul urcușului ne obligă la ajustări de vestimentație, fiecare după stil și nevoi. Urc încet, încercând să mă împac cu vremea neprietenoasă, cu poteca înghețată și picăturile ce cad de pe copacii dezghețați, care completează ploaia ce se încăpățânează să ne însoțească pașii.


/V/b2.jpg


După o oră de marș ajungem la cabana Poiana Izvoarelor. Acest loc nu mai este de mult unul care să atragă oamenii de munte, proprietarul, lipsit de orice talent de gazdă primitoare, având grijă să alunge orice turist care știe ce înseamnă o cabană adevărată, așa că atmosfera încremenită din jurul cabanei nu ne miră deloc. Încercăm să convingem cu blândețe câinii care ne-au urmat până aici că drumul ce-l avem în față nu e și de nasurile lor; nu reușim mare lucru, așa că-i lăsăm să-și facă plăcerea de a ne întovărăși, căci se vor convinge singuri de ce urmează.

Plimbarea ușoară până la Pichetul Roșu are darul de a-mi relaxa atât picioarele, căci după lenea verii, bocancii cei grei de iarnă par de plumb, cât și starea de spirit, căci am zărit câteva petice palide de cer albastru prin plafonul apăsător al ceții și trag nădejde la un ochi de vreme frumoasă. În intersecția de trasee Pichetul Roșu ne dezmorțim trupurile cu o gură de ceai fierbinte și verificăm starea zăpezii pe site-urile de profil, informație vitală, căci traseul nostru șerpuiește printre vâlcele și fețe cu zăpadă. Nu pot să nu mă gândesc la înaintașii care au deschis sute de trasee de extremă dificultate fără a beneficia de aportul tehnologiei în domeniul meteorologic. Îi vom depăși vreodată, oare?


/V/b3.jpg


Se zice că vremea e ca sufletul omului. Ca printr-o minune, norii se sparg în jurul nostru și raze de soare își croiesc drum prin negura groasă. Nu am nicio îndoială că vom traversa marea de nori în care am intrat și că, deasupra ei, vom avea parte de un tablou de iarnă minunată, după care poate să vină și ceața aia anunțată de meteorologi, căci îmi voi fi mulțumit sufletul.

Ploaia a încetat, însă copacii încă își picură chiciura topită din crengile lor. Urmăm poteca marcată cu triunghi roșu ce poartă numele primului ministru Take Ionescu, mare iubitor de munte, care, prin fondurile donate, a contribuit decisiv la amenajarea acestei poteci. Printre ferestrele copacilor zărim culmile joase ale Dihamului, învăluite de ceață pe la poale și scoțându-și capetele împădurite deasupra mării. Câțiva pași mai departe ajungem în Poiana Bucșoiului, imens amfiteatru de stâncă prins între cele două mari brațe ale impunătorului Bucșoi, împărțit în două de valea omonimă. Cu excepția văii Bucșoiului, pe care am parcurs-o la începutul acestui an, zona este puțin umblată de oameni, mai ales în comparație cu celelalte zone de abrupt prahovean. Vâlcele, hornuri, creste și brâuri sălbatice se împletesc într-o  feerie de stâncă și jeanpăn; mult îmi doresc să cotrobăi zonele, să plec fără să știu unde voi ajunge, să mă aventurez în necunoscut, întocmai înaintașilor. Înainte de asta, însă, trebuie să mă aventurez în mine. Să mă descopăr.


/V/b4.jpg


Valea Bucșoaia este prima vale la vest de valea Bucșoiului și este despărțită de aceasta printr-o creastă de o rară sălbaticie. În câteva minute suntem la intrarea pe vale, sorbim încă o gură de ceai și ne echipăm pentru urcuș. Zăpada este moale și, pe alocuri, destul de mare, iar prima săritoare acoperită stârnește și primele râsete. Și eu, și Alex, ne scurgem ca două boabe de gelatină pe poleiala alunecoasă a stâncii, în care pioleții nu reușesc să prindă și bocancii fac aripi. Pe măsură ce urcăm, intrăm când în ceață, când la soare, când în ceață, când la soare, până când ieșim cu totul deasupra norilor. Este uimitor sentimentul pe care ți-l dă o rază de soare ce străpunge pătura norilor – forțele îți sporesc, te simți mai sigur de tine, mai sigur de lumea din jurul tău. Odată cu razele calde ale soarelui încep să se topească și turțurii aninați de acele verzi ale coniferelor, iar totul în jur strălucește ca un tablou de Crăciun și picură ca o streașină într-o zi caldă de primăvară timpurie.


/V/b5.jpg


Urc cu plăcere, vă simt vioi și plin de forță, chiar dacă sunt în coada grupului, alături de Alex, iar prin comparație cu spărgătorii de urme din față părem niște bieți trântori de oraș. Îi zic lui Alex, mai în glumă, mai în serios, “Să vezi ce ne-o blagoslovi Mugurel că n-am spart și noi zăpada!”. Este cald. Până să mă blagoslovească Mugur, mă blagoslovesc singur că n-am plecat în tricou, și îndur toate nădușelile ce mă trec la fiecare pas pe zăpada umedă.

Traversăm spre Valea Rea. Bucșoaia urmează să intre în cel mai dificil sector al său, o zonă peste posibilitățile noastre în aceste condiții de zăpadă umedă, greoaie și insuficientă pentru a acoperi săritorile, în timp ce vecinul de la vest, Valea Rea, tocmai și-a lăsat în urmă sectorul dificil și ne va fi gazdă bună pentru următoarele sute de metri verticali. Trecem printr-o strungă îngustă, prinsă între doi bolovani. Pioletul nu-mi este de mare ajutor, așa că până mă dichisesc ca o fată mare să-mi aleg o priză, eșafodul de zăpadă pe care stăteam se prăbușește și mă trezesc îngropat până la brâu – na, de-ți mai alege priză acum! Cu puțin calm, cu o indicație de la Adrian și cu șpraiț-ul pe care nu-l mai lepăd din rucsac la astfel de ieșiri, reușesc să trec. Mi-a plăcut pasajul!

Trecerea dintre cele două văi este plină de soare. Ne trezim nas în nas cu urmele unui Moș Martin care parcă ieșire la o promenadă de iarnă pe brânele din zonă. În zadar mi-am plimbat privirea după el, n-a vrut să se arate. Stăm la fotografii pe un promontoriu parcă predestinat, cu un moț de jnepeni și azuriul cerului în spate; fiecare își imaginează fel de fel poziții și posturi, însă Adrian este, de departe, cel mai inventiv.

Spectacolul din jurul nostru taie răsuflarea. Culmile domoale ale munților Baiului își scapă capetele din marea de nori, apărând ca niște insule pierdute între valuri sparte de țărm. Postăvarul pare uitat în toamnă, căci căciula albă a iernii nu s-a așezat și pe creștetul său. Spre est, prinsă între talazuri zbuciumate, apar silueta Ciucașului și piramida perfectă a Penteleului. Nu contenim a ne minuna de vreme, de această fereastră de soare bun și de marea de nori alpini.


/V/b6.jpg

/V/b7.jpg


Suntem în bazinul văii Rele, în zona în care valea își desface evantaiul și își domolește îndârjirea. Vâlcelele sunt pline de zăpadă, iar Mugurel și Adi se sfătuiesc și schițează un traseul bun de urmat, unul care să ne țină departe avalanșe. Trag cu urechea și mai bag la cap una, alta, însă nu pot să nu mă pierd cu privirea în această splendoare alpină:


/V/b8.jpg


Dacă n-aș ști mai bine, aș zice că peisajul este rupt din vreun colț sălbatic de Alpi sau, mai bine, aș zice că este rupt din vecina Coștilă, căci țancul pe care cad razele tare-mi aduce a Țancul Mic sau chiar Peretele Vulturilor. Urmează să ajungem la baza lui, după ce vom urca ușor pe lângă jnepeni, bucurându-ne de suportul lor, urmând a traversa spre stânga, pentru a reintra în bazinul Bucșoaiei.

Așa cum spuneam mai sus, zăpada este neatinsă, dacă nu punem la socoteală pașii ursului din apropiere. Ne scufundăm uneori până la coapse și ne ajutăm de jnepenii care de-abia își mai scot capetele din zăpadă. Nu pot decât să le fiu recunoscător lui Mugurel și Adi atât pentru efortul depus la săpatul potecii, căci îmi imaginez căt de repede m-aș fi deșirat eu în locul lor, cu condiția mea fizică precară, cât mai ales pentru conducerea prin acest labirint instabil de zăpadă. Am avut ce învăța și, sper eu, am băgat la cap.


/V/b9.jpg


Din când în când avem de traversat vâlcele cu zăpadă. Până și eu, cu experiența-mi limitată, îmi dau seama că zăpada este tasată, stabilă, și că orice traversare se poate face încet și cu calm. Cu toate acestea, sunt cu simțurile ascuțite, gata să reacționez la orice semn. Nu e vorba de acea încordare specifică depășirii zonei de confort personal, ci pur și simplu de o măsură de precauție de bun simț – doar n-o să te apuci să tai zăpada transversal în fugă, nu?

De la baza țancului atât de frumos luminat de soare începem o lungă traversare către stânga, urmând a reintra în bazinul văii Bucșoaia. Mi-a plăcut mult această porțiune, am putut admira în voie jocul de lumini și ceață din vale și marea de nori din spatele nostru și, în același timp, a fost un bun prilej de a-mi mai trage un pic sufletul între două porțiuni consistente de urcuș. Vântul se întețește constant, iar norii traversează cu viteză creasta. Vizibilitatea scade. O spărtură a norilor în zona Morarului ne permite să aruncăm o privire către Ace, lipsite de măreția caracteristică din acest unghi. Cu privirea ageră, Adi ochește o capră neagră care ne privea de ceva timp, probabil amuzată de bipeda noastră stângăcie, și o fotografiază. Traversăm prin ultima geană a vremii frumoase, spre ultimul ochi senin.


/V/b10.jpg


Ne continuăm urcușul pe o creastă conturată între căldările largi, generoase, ale văilor Bucșoaia și Rea. Norii ne-au împresurat deplin și, din coada grupului, nu-i văd mereu pe cei din față. Zăpada nu este mare în această zonă, însă urc mărunt, cu pași mici. Îmi place mult această porțiune, poate cel mai mult din întregul urcuș. Nu aș putea spune de ce anume. Să fie poate din cauza jocului ceții, din care mai scapă câte o rază rătăcită, să fie poate din cauza apropierii drumului de creastă, pe care îl simt uneori ca un refugiu mult dorit? Să fie din cauza caracterului alpin al acestui contrafort dintre văi, care te obligă să înfigi pioletul cu vână și să te folosești de el ca într-o ascensiune tehnică? Îmi place să cred că e vorba de puțin din toate și că am atins un prag în care oboseala din oase este deja o plăcere obișnuită, bine cunoscută, și fiecare schimbare a luminii din jurul meu este o mică bucurie.


/V/b11.jpg


Pe această porțiune l-am depășit pe Alex și i-am făcut o fotografie care îmi place tare mult. Tare mic este omul în împărăția muntelui!


/V/b12.jpg


Vântul se întețește. Simt creasta aproape, o simt ca pe un refugiu, un loc în care mă pot opri preț de o clipă și pot sorbi o gură de ceai fierbinte. Într-o spărtură de nori zăresc un stâlp de marcaj  al Deubelweg-ului Bucegilor. Suntem încă pe creasta ce separă văile Bucșoaia și Rea, dar privind în jur, aș spune că suntem într-o farfurie cu lapte agitat. Mugurel și Adrian au ajuns deja în creastă, ne așteaptă înfrigurați pe noi, ăi’ mai juni și mai greoi de picior.

Atingem creasta Bucșoiului Mare. Încerc să mă adăpostesc în spatele unui vârfuleț de vântul care a înnebunit de-abinelea, de parcă până acum ar fi fost o simplă adiere, și să sorb o gură de ceai cald. Foamea îmi chinuie stomacul, iar Mugurel, probabil la fel de înfometat, propune să mâncăm când ne lăsăm în căldările Morarului, unde sperăm să găsim adăpost de vântul vijelios. Acum, că tot nu mai mănânc, am timp să casc un pic ochii în jur. Peste drum, creasta dantelată a Pietrei Craiului ne apare aproape lipsită de zăpadă și de neguri, iar în spatele său Iezerul este binecuvântat de raze printr-o spărtură a norilor din jurul său.


/V/b13.jpg


Spuneam că m-am adăpostit în spatele unui vârfuleț, sperând zadarnic la un adăpost în fața vântului. Este aproximativ ora 15 și ar trebui să grăbim pasul, căci combinația de înturneric, ceață și creasta îngustă a Bucșoiului nu ar fi prea fericită. Vâr termosul în rucsac, strâng șnurul și dau să plec și ce fac? Atac frontal vârfulețul în spatele căruia mă adăposteam, înfig pioletul în solul înghețat și fac câțiva pași. Ceea ce speram a fi o movilă de pământ îmbrăcat într-o mână de zăpadă se dovedește a fi o stâncă îmbrăcată într-o mână de zăpadă. Mă trezesc aninat pe prize minuscule și cu întreaga Bucșoaie sub fund. Nu mă pierd cu firea prea tare, căci prizele pe care stau sunt solide și am pioletul bine înfipt. Îi cer ajutorul lui Adrian, care tocmai pleca și s-a întors câțiva pași pentru a mă scoate din impas. Lecția a fost învățată.


/V/b14.jpg


Începem urcușul către punctul culminant al acestei zile și anume către vârful Bucșoiul Mare, 2492m. Arunc o privire îndărăt și transmit un ultim salut Postăvarului însorit, cumva pierdut într-o toamnă târzie și blândă.  Urcăm. Urmăm creasta de o lățime generoasă care sparge norii ce zboară cu repeziciune în jurul nostru. Din când în când avem parte de ochiuri de cer azuriu care schimbă imaginea farfuriei cu supă în care ne aflăm. Vârful e în față, la doar câțiva pași. Până acolo e doar plimbare.


/V/b15.jpg


Era imposibil să sprijin aparatul de vreun rucsac pentru poza de grup, vântul era prea supărat pe munte și pe noi. Trișez un pic și combin două cadre pentru a întregi grupul de viteji. Am ajuns și-aici. Salutăm ultimul petic de cer și începem să coborâm. Urmează partea cea mai îngustă a crestei Bucșoiului Mare, plină de cornișe și mărginită de abisuri amețitoare pe ambele părți.


/V/b16.jpg


Ne ținem pașii la o distanță sigură de cornișele crestei și înaintăm în ceața care a devenit de nepătruns. Începem coborârea abruptă către Curmătura Bucșoiului. Ne croim drum prin zăpada mare și vântul nemilos. În față se cască oarbă Valea Mălăiești, iar în spate Valea Bucșoiului, mărginită de cornișe înfricoșătoare. Din fericire, nu avem parte de gheață pe această porțiune, iar zăpada este suficient de stabilă cât să poți coborî lejer pe călcâie. Vântul, însă, devine o problemă din ce în ce mai mare. În șaua Morarului mă opresc câteva minute, nu mai pot înainta din cauza vijeliei. Mii de ace de gheață îmi lovesc obrazul și nu mă gândesc decât la primitoarea căldare glaciară unde sper să găsesc un adăpost.

Mugurel și Adrian sunt deja în căldare, iar Alex, aflat în spatele meu, sare de-a dreptul în zăpada amfiteatrului care închide valea. Îi urmez exemplul și mă las să alunec câteva zeci de metri, până mă scufund și mă opresc. Zăpada e prea moale și prea multă pentru a coborî rapid, iar vântul… ei, bine, vântul nu și-a pierdut din intensitate, nici măcar aici, la adăpostul văii, mult sub creastă. În dreptul marii săritori care separă căldarea superioară de cea mijlocie întâmpinăm prima problemă a coborârii. Hornul pe care se coboară vara este înfundat de zăpadă moale, instabilă și care maschează toate capcanele de dedesubt, iar vâlcelul pe care se coboară iarna este la fel de impracticabil. Adrian încearcă o coborâre pe fața săritorii, ajutându-se de cei doi pioleți tehnici ai lui Alex și de toată calitățile sale de alpinist, însă nu ajunge la vreo concluzie favorabilă și urcăm înapoi, în buza căldării. Vântul șuieră în continuare și nu ne putem auzi decât cu mare greutate. Îi sugerez lui Mugurel să sacrificăm un piolet, să-l transformăm în punct de rapel, și să coborâm săritoarea. Nu e cazul pentru astfel de soluții extreme, însă, căci atotștiutorul Mugurel indică un vâlcel din dreapta, pe care Adrian îl cercetatează și apreciază că putem îl coborî în siguranță.


/V/b17.jpg


Ne echipăm cu colțarii. Profit de ocazie și îmi pun cagula pe cap, renunț la ochelari, care de ceva vreme încoace se încăpățânează să rămână aburiți și îndes aparatul de fotografiat în rucsac, întrucât lumina e pe sfârșite și oricum nu mă mai pot concentra să fac fotografii. Înghit cu silă câteva bucățele de ciocolată înghețată și, cu greu, îmi potrivesc colțarii pe bocanci. Vântul șuieră în continuare turbat, iar degetele îmi amorțesc rapid. Mi-e imposibil să strâng chinga colțarilor până la capăt în aceste condiții. Închid rucsacul, mă ridic și, deodată, într-o secundă de neatenție, casca care se sprijinea între mine și rucsac își ia zborul ca un balon umflat de vânt și plonjează peste marginea săritorii. Nu-mi amintesc să fi simțit vreodată un vânt mai puternic ca cel de astăzi.

Coborârea prin vâlcelul cu pricina se dovedește a fi mai ușoară decât a apreciat-o inițial Adrian, colțarii nu au fost decât o măsură suplimentară de precauție. Către baza pantei mă las să alunec pe fund și ajung rapid la baza săritorii, în căldarea mijlocie a Văii Morarului. Regăsesc casca, pe care a salvat-o Adrian de la deriva prin infernul alb, o pun pe cap și continuăm coborârea cu colțarii în picioare. Alegerea nu a fost prea inspirată, căci astfel potcovit zăpada îmi prinde piciorul ca într-o menghină și ori cobor foarte încet, ori risc o accidentare. Către mijlocul căldării ne oprim, în sfârșit, pentru pauza de masă. Ne scoatem colțarii, care se dovedesc a fi fost balast în această plimbare de iarnă, și înghit cu greutate o jumătate din pâinea cu unt pe care mi-am pregătit-o de dimineață împreună cu ultimul strop de ceai cald. Lichidul cald mă înviorează și, lăsând, în sfârșit, vântul vijelios în spate, coborâm către canionul Morarului, pe care nu știm în ce condiții îl vom găsi și cum îl vom traversa.

Este întuneric și fulguie ușor. Peste creasta stâncoasă a Morarului apare luna ca o portocală prin ceață și aruncă speranță către noi, cei pierduți în lumea de jos. Zăpada este înșelătoare, este lipsită de consitență și la un moment dat piciorul stâng mi se afundă până la coapsă și râmân blocat, fiindu-mi imposibil să mai scot piciorul, oricât aș trage. Încep să sap în jur cu lopățica pioletului și după ce râdem copios de întâmplare, Mugurel ajută la deszăpezire. Astfel “eliberați”, urmăm poteca ciobănească a văii, pe care o ghicim sub zăpadă, și care face câteva traversări cu morcovi pe deasupra canionului, ajungând astfel într-un nou impas. Fie urmăm poteca și coborâm riscant, pe fețe de iarbă verticale și acoperite de un strat superficial de zăpadă pulbere, fie rapelăm direct în fir, cum om putea. Temerar, Adrian explorează varianta potecii, iar Alex îl urmează, dornit de a-și pune în folosință cei doi pioleți tehnici. Mugurel și cu mine scoatem Dülfer-ul din rusac și coborâm direct în firul canionului, care, spre norocul nostru, are suficientă zăpadă cât să ne țină, scăpându-ne de alte neplăceri. Minunată inveție e rapelul Dülfer! Te poate scoate dintr-o mulțime de belele și nu necesită altceva decât o coardă. E o tehnică care nu ar trebui să lipsească din arsenalul niciunui pasionat de abrupt.

Ajungem în punctul în care poteca de vară coboară aninată pe peretele drept al canionului, în sensul de coborâre. O zonă delicată este depășită în siguranță cu ajutorul unei balustrade, după care ajungem în zona prietenoasă a văii, pe poteca de vară. Ninsoarea care ne-a însoțit pe parcursul coborârii canionului se transformă în ploaie până ajungem în Poiana cu Urzici, încheind astfel ciclul meteorologic al acestei ture, care a început pe ploaie, a continuat pe soare și printr-o mare de nori, a traversat o creastă îngustă prin ceața deasă și a înfruntat un vânt nemilos, a fost ninsă și s-a reîntors în ploaia de unde a început. Mai lipsește ceva? Da, un pic de îngheț, de care avem parte la coborârea spre Gura Diham, când geaca îmi îngheață și se transformă într-o armură de hârtie, gata să se spargă la orice mișcare bruscă. Încheiem tura după 12 ore.

Am avut multe de învățat din această tură, atât despre munte, căci întregul versant estic al Bucșoiului Mare a fost o noutate pentru mine, și despre propria persoană, căci mi s-a oferit șansa de a-mi testa reacțiile și starea de spirit în condiții de care nu am mai avut parte până acum. Mugurel ne-a condus, la propriu și la figurat, căci urmele prin zapadă le-a făcut tot el, împreună cu Adrian, și am cunoscut astfel încă o zonă a Bucegilor pe care îi redescopăr treptat de câțiva ani. Adrian a fost un strălucit prim ofițer, rezolvând temerar câteva probleme de orientare și asistându-ne pe noi, mușii cei slabi.


Andrei, decembrie 2014



Duminică, 14 decembrie 2014 - 19:14 
Afisari: 1,983 


Postari similare:





Comentariile membrilor (7)

alexalex
alexalex

 
1
Felicitari, frumoasa si incitanta tura ati avut !!


Duminică, 14 decembrie 2014 - 21:53  

vulpitza
vulpitza

 
2
Felicitari pentru tura. Foarte frumos creat tabloul. Carpati.org


Luni, 15 decembrie 2014 - 13:21  

danutzvasile
danutzvasile..

 
3
Frumoasa tura , felicitari.


Luni, 15 decembrie 2014 - 15:14  

adelina.mitrofan
adelina.mitr..

 
4
Frumos si incitant! Comentariile, ridicarile din deget, cu ingrijorare dar si laudele mai in amanunt...fata in fata! Carpati.org


Luni, 15 decembrie 2014 - 15:42  

catalinlamunte
catalinlamun..
Caraba
 
5
Acest jurnal chiar te invită la drumeție hivernală. Felicitări! Carpati.org


Luni, 15 decembrie 2014 - 21:01  

odin
odin
Rucsac
 
6
fain de tot


Luni, 15 decembrie 2014 - 21:12  

baumwolle
baumwolle
(admin)

 
7
Vă mulțumesc pentru timpul acordat. Mă bucur că v-a plăcut povestirea mea. Carpati.org


Luni, 15 decembrie 2014 - 22:50  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0751 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2019) www.carpati.org