August 2008 Bulgaria si Grecia ETAPA II - Masivul PIRIN

Pe 5 august ajunsesem la poalele masivului Pirin.

Dupa ce ne-am cazat la hotelul Lazur, unde am luat si masa de seara, ne-am plimbat prin oras pe inserat, prilej cu care eu si Vlad am mai bagat la stomac si cate o pizza, asa de completare.

Pe 6 august m-am trezit devreme si am hotarat sa dau o tura prin Bansko, prilej cu care am vorbit cu un taximetrist sa vina sa ne ridice de la hotel in jurul orei 11. Pana atunci ne-am completat proviziile fara sa mai exageram cu supraincarcarea ca in alte dati. Taxiul a intarziat putin, nu am inteles nimic din justificarile driverului, dar in timp scurt am ajuns la cabana Banderitsa (1800 m) aflata putin mai sus de popasul turistic omonim.

Aici am inchiriat o camera la bungalow unde ne-am ingramadit toti 4 grosul bagajelor. Cu rucsaci usori in spinare am plecat pe traseul banda verde spre refugiul Kazana. Urcusul este destul de abrupt, astfel ca trebuie sa transpiram serios timp de 2 ore, dar peisajul ce ni se dezvaluie permanent pana in saua dintre Vihren si Kutelo (in premiera pentru toti 4) este remarcabil.

Treptat Lolek se distanteaza fata de noi, uitand cele convenite anterior la cabana, adica sa urcam intai pe Kutelo 1 si 2 (2908 m) apoi sa strabatem Creasta Calutului (Konceto Straneto) pana sub varful Banski Suhodol (2884 m), apoi sa revenim pe sub creasta pana in Premkata, de unde sa urcam pe Vihren (2914 m), de unde apoi sa coboram spre cabana Vihren si Banderitsa.

Ea a urcat intai pe Vihren, noi pe Kutelo 1, dar a reusit sa ne prinda din urma pe Kutelo 2, astfel incat pentru o perioada am fost impreuna pe traseu toti 4. Stefan incepuse deja sa aiba probleme mari la un picior, fiind aproape de a renunta datorita durerilor mari ce i le provoca o rana deschisa provocata de bocanc.

Admiram pe versantii Vihrenului doua ciopoare mari de capre negre, primul de 13 exemplare in zona nordica si unul de circa 30 pe partea sudica.

In varful Vihren aparatul meu foto ramane fara declansator si devine complet nefunctional pana in momentul in care am descoperit acul de siguranta. Coborasul din varful Vihren il facem cu frana de mana trasa, incercand sa nu ma distantez prea mult de Stefan care facea eforturi eroice sa paseasca printre bolovanii de pe traseu. La un moment dat sunt sunat de Lolek care ajunsese la cabana, asa ca il trimit inainte cu cheia pe Vlad pentru a putea sa intinda cortul inca pe lumina.

In fine, pe la ora 21 ajung cu Stefan la terasa restaurant de la popasul Banderitsa si ne punem la masa cu o pofta serioasa de infulecat. Stefan alege vitelul, eu purcelul, salata shopska vine si ea impreuna cu Zagorka de rigoare. Dupa vreo ora, cu burtile pline, purcedem sa gasim la nimereala cortul Laurei deoarece aveam nevoie de cheia de la camera, iar mobilul meu era complet descarcat si nu o puteam contacta in vreun fel. In fine, recuperez pretioasa cheie si cu ultimele forte escaladam cei 3 m ai dealului pe care e construit bungalowul si trecem la programul de refacere.

Stefan ma anunta inainte sa adorm ca dimineata va cobori spre Bansko si se va intoarce singur in Romania deoarece nu mai rezista, rana de la picior fiind carne vie. Primesc drept misiune sa obtin factura fiscala de la cazare si ii dau unele sfaturi lui Stefan cu privire la modalitatile de ajungere la gara centrala din Sofia dupa ce va cobori din autobuzul de Bansko.

Ziua de 7 august incepe cu plecarea lui Stefan la 8 dimineata si continua cu o scurta vizita la batranul pin al lui Baicushev. Ajungem repejor la cabana Vihren (1950 m) de unde alegem traseul 23 pe banda rosie, avand ca obiectiv al zilei refugiul Tevno Ezero.

Se urca lejer printre jnepeni pana in Todorina Porta, de unde admiram lacurile Banderisski si Dalgo, moment in care lasam in dreapta traseul pe banda verde spre Demianika. Trecem prin Glavniska Porta apoi patrundem in Rezervatia Julen, strajuita la intrare de varful Vazela (2620 m). De unde pana acum vremea parea ca ne va ierta de furtuna, asa cum facuse cu o zi inainte la urcusul pe Vihren, pe la ora 13 situatia se schimba dramatic. Din toate partile se aud tunete puternice, orizontul devine intunecat, fulgere strabat cerul pe distante impresionante, aspecte ce fac sa grabim pasul in zona varfului Goliam Tipic (2645 m).

Inainte de a ajunge la Goliamata Strana (2644 m) treaba se incurca serios si am fost fortat de situatie sa dau semnalul coborarii urgente din creasta pentru a evita pericolul de a fi trasniti. Reusim cu maiestrie sa evitam rupturile de panta aparute in drumul nostru iar pe fundul vaii descoperim placut surprinsi un bordei ciobanesc suficient de mare si solid pentru a ne feri de ploaia, grindina si vantul ce au urmat timp de 2 ore.

Pe la ora 16,30 furtuna se termina, cerul se insenineaza partial, asa incat ne luam inima in dinti si urcam repede in creasta dintre Goliamata Strana si Prevalski Cukar. Ajungem pe la ora 19 in raspantia de poteci numita Vinarska Porta de unde admiram lacurile Valiavski si Polenski. In fata noastra se ridica la orizont un zid imens de piatra intre varfurile Mozgoviski Cukar si Valiavsky Cukar, in mijlocul careia se zareste spintecatura abrupta numita Mozgoviska Porta. Ajunsi in aceasta sa ingusta, ne infioram la vederea traseelor ce se zaresc pe versanti salbatici ai muntelui si incercam cu ochii mintii sa urcam pana in varf. Sa urcam fizic pana sus ar fi fost prea mult pentru ora tarzie si pentru oboseala acumulata de la Vihren incoace. In mai putin de ora ajungem, ca de obicei pe inserat, la refugiul aflat pe malul lacului Tevno Ezero.

Refugiul este de fapt o cabana aflata la 2512 m altitudine, adapostita pe un platou intins ca in palma al caldarii strajuita de varfuri inalte de aproape 2700 m. Sunt disponibile 30 locuri la etaj in priciuri iar pentru cei ce doresc mai multa intimidate exista in spatele cabanei vreo 3 camere a 6 locuri fiecare. Aici am intrat eu din greseala prima data incercand sa nimeresc scara ce ducea la priciuri si, mai mult, chiar mi-am desfacut jumate din rucsac pe unul din paturi pana sa incep sa ma mir ca nu mai vin si ceilalti langa mine.

La intrarea in cabana trebuie sa ne descaltam, bocancii fiind pusi pe niste rafturi, prea mici pentru multimea de turisti cazata, apoi ne ducem rucsacii sus pe prici si, evident, ne grabim sa mancam ceva cald si sa bem o binemeritata Kamenitsa.

Ne bagam pe la ora 10,30 in sacii de dormit si, inainte de culcare, descoperim ca avem chef de vorba dupa o zi plina de peripetii. Trebuie sa renuntam repede la aceasta intentie deoarece galagia noastra ii deranjeaza teribil pe niste colocatari francezi si bulgari care comenteaza indignati cu privire la faptul ca am inceput o conferinta de presa la o ora asa de tarzie. Dormim bustean pana dimineata fara sa simtim curentul rece generat de geamul deschis de un individ care a considerat ca e mult prea cald in penthouse-ul nostru.

Dimineata zilei de 8 august ma gaseste gandind la lungul drum de iesire din masivul Pirin, care are ca punct final orasul Sandanski, la 80 km de granita cu Grecia, dupa care ii trezesc pe Vlad si Laura cu o invitatie expresa la micul dejun. Cumparam niste gogosi fierbinti tip scovearga, numite mekitsi, pe care le mancam cu gem de zmeura, cu multa pofta.

Ne punem rucsacii in spinare cu speranta in suflet ca nu vom avea parte de o noua furtuna care sa ne opreasca din drum inainte de soroc. Traseul pe banda galbena urca lejer pana intr-o sa larga, Kralovdvorska Diasna Porta, aflata la baza impresionantului varf Kamenica (2822 m).

De pe malul lacului Kozia urmam valea raului cu acelasi nume care coboara in trepte succesive, schimband versant cu alt versant pana cand in luminisul unei paduri de brad descoperim fosta cabana Kamenika, numita acum Begovica, loc unde se sfarseste si drumul de masina pietruit.

Pornim la vale observand zapuseala ce incepea sa se simta in aer, drumul face nenumarate cristiane pe versantii muntelui, incat le pierdem sirul si renuntam la a mai estima timpul necesar pana la cabana Jane Sandanski.

Descoperim pe traseu un trabant “tunat” pentru trasee montane apoi prima si ultima exploatare forestiera bulgareasca vazuta de noi in aceasta tura.

Facem langa o baraca a forestierilor o mica pauza de hranire si hidratare apoi, goniti din urma de picaturile de ploaie ce incepusera iar sa cada, ne-am continuat coborasul rapid pe drumul ce fusese candva asfaltat dar care acum era macinat intens de apele curse pe versanti.

Ajungem intr-o zona relativ turistica, antropizata destul de aleatoriu, si dupa vreo 7 km de tropait pe asfalt ajungem in sfarsit la cabana Jane Sandanski, ca aspect si amplasare un fel de Gura Diham a Pirinului. Ne asezam la masa, moment in care incepe o ploaie scurta de vara, prilej pentru noi de a schimba bocancii grei de munte cu ceva mai soft pentru bietele picioare.

Vlad si Laura au o mare dorinta odata venita chelneria, vor sa serveasca cate o mastika, vis care li se indeplineste curand. Masa pantagruelica care urmeaza, timp in care vizionam si ceremonia de deschidere a jocurilor olimpice de la Bejing, ne face sa lenevim aici aproape 2 ore. Cu greu ne desprindem fundurile de pe banca si pornim spre orasul Sandanski, taman la timp pentru a fi luati de un Opel cam harbuit, dar perfect pentru obiectivele noastre imediate. La finele calatoriei soferul refuza sa primeasca vreun ban, asa incat ii multumim frumos si coboram in cazanul de foc numit Sandanski.

Afara sunt 42 de grade incredibil de arzatoare, drept urmare, dupa o tura prin piata orasului unde ne miram de preturile mici ale produselor locale, ne refugiem intr-un racoros magazin Bila unde ne destrabalam financiar facand achizitii mai mult sau mai putin necesare. Eu ma evidentiez cumparand vreo 10 tuburi de vitamine, dar in final rasfatul trebuie sa se termine si iesim afara pentru a infrunta vipia in drumul spre gara orasului. Aceasta se afla la vreo 7 km de centrul orasului, intr-o zona industriala cam dezafectata, plina de praf, caini vagabonzi, smochini salbatici si cadavre de animale si automobile.

Facem prostia de a merge pe jos, in loc sa scoatem 10 leva din buzxunar pentru taxi, dar am ajuns cu bine la gara, dupa circa 50 de minute de mers prin canicula.

Urcam in trenul de Salonic la ora 20.30, iar dupa vreo 3 ore de drum lipsit de emotii coboram in miez de noapte in gara destul de animata de multimea de oameni ce asteptau trenul spre Athena.

Asta este insa o alta poveste pe care o sa o spun alta data, evident daca voi o sa vreti asta. Urma urcusul in Olimp sau baia in Egee, nu mai tin minte acum ca am imbatranit cu un an.

Joi, 1 ianuarie 2009 - 20:59 
Afisari: 1,648 


ultrasro